POPASUL DOLION (III)

Dolion, în spirit sunt alături de tine în momentele astea de durere la pierderea mamei tale.
Îmi pare rău să aud astfel de vești.
Știu că orice cuvinte adresate într-o așa situație, nu pot să aline durerea profundă pe care o simți, tu, personal, de aceea, mereu în astfel de momente, cu adevărat mă simt neputincios.
Regretele mele sincere și condoleanțe celor în suferință!
Dumnezeu să fie cu cei ce au rămas fără un membru important al familiei.
Pace în suflet, fratele meu!

Va multumesc prieteni dragi... cat de mult alina cuvintele de imbarbatare pornite din inimile voastre, aflate atat de departe si totusi percepute atat de aproape... e minunat ca va am si ca ne avem unii pe altii!

Dumnezeu s-o odihnească!
La orice vârstă ne-ar pleca părinţii... este prea devreme. Rămâne doar să ni-i păstrăm în suflet şi să ne gândim cu drag la ei.

Anahoret a scris:

Dumnezeu s-o odihnească!
La orice vârstă ne-ar pleca părinţii... este prea devreme. Rămâne doar să ni-i păstrăm în suflet şi să ne gândim cu drag la ei.

Iar parintii, la randul lor, cat traiesc  isi considera copiii lor tot copii. Oricare ar fi varsta lor.

Insula Pastelui

Se implinesc astazi 293 de ani de la descoperirea ei, in Duminica Pastelui, de o expeditie pornita din Olanda si condusa de capitanul Jacob Roggevven.



La momentul sosirii expeditiei insula avea foarte multe paduri populate de multe specii de pasari tipice pentru zona Pacificului. In timp de cateva secole, intreaga viata salbatica a insulei a fost distrusa de modul de viata al locuitorilor ei.
Numarul initial de colonisti a fost estimat la mai putin de 100 si se presupune ca au ajuns pe insula intamplator cu cateva barci tip "canoe". Din cauza bogatiei de hrana (pasari, peste) populatia a crescut rapid dand nastere unei culturi artistice si religioase deosebite.
Din cauza cresterii populatiei, insula si-a pierdut capacitatea de regenerare, ajungand intr-un stadiu avansat de degradare. Se presupune ca in jurul anului 800 padurile erau deja insuficiente.
Padurile erau foarte importante pentru locuitori: erau folosite drept combustibil, pentru constructia de case si barci de pescuit, pentru transportarea imenselor statui de piatra. In jurul anului 1400 padurile erau in intregime taiate si solul pana atunci bogat a inceput sa se erodeze. Populatia de pasari aproape ca disparuse. S-a ajuns astfel la prima foamete, apoi s-a instalat canibalismul si haosul.
Cele mai faimoase ramasite ale acestei culturi sunt giganticele statui numite "moai" si masivele platforme de piatra numite "ahu". Sunt cel putin 700 de astfel de statui imprastiate pe insula in diferite stadii de lucru. Toate aceste statui sunt sculptate din piatra vulcanului Rano Raraku.
Statuile in majoritate au 14 tone greutate dar s-au intalnit si unele de 80 de tone - numai una singura depaseste 270 de tone. Se considera ca cele mai vechi statui au fost sculptate in jurul anului 700, dar majoritatea provine din perioada 1000-1500.
Curios este cum au fost cioplite, direct in stanca dar si felul in care au fost transportate pana catre malul oceanului din inaltimile vulcanului. Poate si mai curios este modul in care au fost urcate pe fruntile uriasilor conciurile rosii, la fel coborate din inaltimile unei alte cariere din partea diametral opusa.
Cilindrii Pukat considerati de unii ca reprezentand pieptanatura vechilor bastiansi - fontanela cu care pot receptiona cunostintele, sau de altii ca imitand infatisarea unor fiinte aparute de pe alte planete, au trebuit ridicati uneori la inaltimi de peste 12 metri.
La greutatea pe care o aveau pare un lucru greu de realizat chiar si in zilele noastre. De exemplu, cea mai mare dintre statui ar putea fi ridicata acum abia cu cele mai performante macarale. Cum s-a putut realiza atunci transportul ei acum cateva sute de ani?

http://www.crestinortodox.ro/religie/insula-pastelui-67653.html

A inceput sa mi se goleasca camara... abia astept toamna!

Cred ca poza asta ar merge, cu explicatiile de rigoare, si la topicul "Stiti ce mancati ?".

Cascada Horsetail din Parcul Yosemite, SUA, este un loc unic în lume. Aici, în fiecare an, la sfârşitul lunii februarie, razele soarelui străpung apa într-un incredibil spectacol de lumini ce creează impresia unei cascade de foc.
Locul este descoperit încă din 1851, însă fenomenul apare în relatări de abia în 1973, fiind consemnat pentru prima dată de fotograful Galen Rowell. Cel mai probabil, în acest interval de timp nimeni nu a trecut prin acele locuri la sfârșitul iernii. De atunci însă, anual, mii de turiști campează în zonă atrași de minunatul fenomen.

CEDO decide redeschiderea Dosarului Mineriadei din România

Marea Cameră a Curții Europene a Drepturilor Omului a făcut azi public verdictul în cauza Mocanu și alții împotriva României, constatând încălcarea de către România a articolelor 2, 3 și 6, după ce reclamanții Anca Mocanu, Marin Stoica și Asociația 21 Decembrie 1989 s-au plâns de ineficiența cercetărilor interne cu privire la evenimentele din 13-15 iunie 1990.
Deși dosarul unește trei cazuri, decizia de azi îi face dreptate și lui Marin Stoica, după ce Curtea se pronunțase deja în 2012 în favoarea celorlalți doi petenți.
Cetățeanul român Marin Stoica, astăzi în vârstă de 65 de ani, a fost bătut și băgat în comă în ziua de 13 iunie 1990, în sediul TVR. Omul se îndrepta spre serviciu când a fost luat de pe stradă, privat de libertate mai multe ore și bătut crunt. S-a trezit a doua zi la spital, unde cineva l-a sfătuit să dispară ca să nu fie arestat alături de alți protestatari. De frică a fugit atunci și nu a mai ieșit trei luni de zile din casă. Frica nu l-a părăsit, însă, nici ulterior, ba chiar bătaia a avut asupra psihicului său efecte devastatoare, așa încât omul a depus plângere penală abia zece ani mai târziu, în 2001, când în sfârșit cercetările în acest dosar au început să avanseze.
Cu toate astea procurorul Voinea, care s-a ocupat de dosarul „Mineriada”, i-a luat cazul în considerație, alături de celelalte peste o mie de victime, în favoarea lui existând suficiente probe care demonstrează bătaia și efectele ei. După opt ani de anchete, declarații, expertize IML, cazul Mineriadei, inclusiv în ceea ce-l privea pe Marin Stoica, a fost soluționat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu neînceperea urmăririi penale.
La CEDO dosarul Stoica a fost conexat cu alte două ale Mineriadei, respectiv al doamnei Mocanu, al cărei soț a fost omorât și al Asociației 21 Decembrie 1989, al cărei sediu fusese devastat de mineri, cauza fiind denumită „Mocanu și alții contra României”. Reclamanții s-au plâns de lipsa unei anchete eficiente, imparțiale și aprofundate pentru identificarea și pedepsirea celor responsabili pentru reprimarea violentă a demonstrațiilor din 13 și 14 iunie 1990. Plângerea domnului Stoica se bazează pe articolul 3 (interzicerea tratamentelor inumane sau degradante) din Convenția europeană a drepturilor omului.

În 2012 CEDO le-a dat câștig de cauză doamnei Mocanu și Asociației 21 Decembrie 1989, în timp ce Stoica a pierdut pe motiv că s-ar fi plâns prea târziu în țară. Avocata Diana-Olivia Hatneanu, care l-a reprezentat pe Marin Stoica, a solicitat retrimiterea cauzei în fața Marei Camere, solicitare ce a fost acceptată, o audiere publică având loc pe 2 octombrie 2013. Din momentul cererii de retrimitere, cauza Stoica a fost sprijinită de APADOR-CH.

„După decizia de azi a Marii Camere, care este definitivă, România va fi obligată să continue investigațiile în dosarul Mineriadei. Cu privire la decesele survenite în timpul evenimentelor, această obligație decurgea oricum din faptul că astfel de infracțiuni sunt astăzi imprescriptibile ca urmare a altei cauze CEDO, respectiv "Dosarul Revoluției" (Asociația 21 Decembrie 1989 v. România). Acum, trebuie întreprinse cercetări eficiente, apte să ducă la tragerea la răspundere a celor vinovați și la aflarea adevărului de către întreaga societate, cu privire la ansamblul evenimentelor din iunie 1990, indiferent că este vorba despre decese sau persoane care au fost supuse unor violențe și privări de libertate. Prescripția nu este o atunci când vorbim de grave încălcări ale drepturilor omului”, a declarat avocata Diana-Olivia Hatneanu.

„După 23 de ani de injustiție în țara Românească, am o mulțumire sufletească și o revenire, în ciuda celor trei traumatisme, o revenire a sănătății, pentru că după 7 ani de procese la CEDO am reușit să mă prezint în fața celor 17 judecători de la Marea Cameră și cred că acești judecători, din 17 țări, au privit cu seriozitate acest dosar al meu.
Sunt mândru că sunt român european și că acolo, acei oameni cu mult discernământ au gândit și au analizat evenimentele din 13-15 iunie 1990, o mare lovitură dată începutului democratic în România. Mulțumesc APADOR-CH care a dat dovadă de mult profesionalism și răbdare.”, a declarat Marin Stoica la aflarea verdictului.

http://www.apador.org/cedo-redeschidere-dosar-mineriada/

Dosarul se redeschide în așa fel încât cel/cei răspunzători de evenimentele respective vor fi plecați (adică duși cu adevărat) la data verdictului. Mdeh! Asta e politica...

Și dacă la POPASUL DOLION e încă... mineriadă (  ),
la POPASUL CONDOR se sărbătorește Thanksgiving.
După circa o oră plec să mă întâlnesc cu neamurile pentru a testa curcanul sacrificat cu aceasă ocazie.

Vă doresc numai bine, dragii mei!

Sa-ti mearga curcanul din plin... adica sa nu mai mearga, ca-ti mananca salata din farfurie, sa fie bine preparat! Si-un pahar cu bere dupa

Povestea copilului de pe Biserica Neagră

Biserica Neagră, reprezintă azi unul dintre cele mai importante monumente din Brașov, aceasta fiind construită în două etape. Biserica a fost contruită prima oară în anul 1383, de către sașii burghezi prin strângerea unor fonduri, deoarece vroiau să construiască o biserică de rit catolic, având hramul Sfintei Marii. Astfel zeci de serii de meșteri au lucrat aproape 100 de ani, pentru a construi biserica.
În anul 1689, biserica a primit numele de Biserica Neagră datorită fumului care înnegrise zidurile acesteia, din timpul incendiului care a avut loc în acel an. După incendiu, s-au reînceput lucrările bisericii, aceasta fiind a doua etapă de construcție a bisericii. Această etapă reprezintă legenda copilului de pe cornișa Bisericii Negre.
Vizitatorii pot vedea pe clădire, o statuie atipică pentru un lăcaș de cult. Este vorba despre imaginea unui copil care stă înclinat. Legenda spune că un zidar s-a învoit să intre în slujba meșterului care se ocupa de lucrarea bisericii. Văzând că era foarte priceput și că ar putea să îi ia locul, meșterul a devenit invidios pe ucenicul său. Astfel cuprins de gelozie a hotărât să îl omoare pe acesta, cerându-i ucenicului său să ia ceva de pe cornișă, iar când acesta s-a aplecat meșterul l-a împins.
Moartea ucenicului său i-a adus pentru o vreme liniștea acestuia, dar a aflat de la ceilalți zidari că băiatul îl aprecia foarte mult și spunea numai lucruri frumoase despre el, sau cât de priceput era în meseria sa. Datorită remușcărilor, a decis să ridice în locul unde l-a împins pe acesta o statuetă care reprezintă un băiat aplecat, dar nu a mai suportat și s-a autodenunțat, astfel a fost condamnat la moarte.

Altă legendă – un simplu accident

O altă versiune ne arată că nu ar fi fost vorba despre o crimă, ci despre un accident. Se spune că într-o zi fiul unuia dintre muncitorii care lucrau la clădire a venit în vizită la tatăl său, care lucra în acel moment pe acoperișul bisericii. Acesta s-a urcat și a mers până la marginea acoperișului să vadă cât este până jos, dar s-a aplecat prea mult și a căzut. Deoarece tatăl său era foarte îndurerat de moartea fiului său, acesta a comandat o statuie care reprezenta un copil aplecat. În centrul istoric al orașului putem vedea multe astfel de statui, multe fiind degradate.

Biserica Neagră, cel mai cunoscut obiectiv turistic al Brașovului deține și câteva recorduri, printre care acela de cel mai înalt edificiu în stil gotic din Sud Estul Europei, cel mai vizitat obiectiv turistic religios din România, are o orgă unică în Europa și clopotul de peste șase tone, de asemena, unic în lume.

http://merg.in/brasov/de-povestit/reportaje/legenda-copilului-de-pe-cornisa-bisericii-negre-3802.html

dolion a scris:

Biserica Neagră, reprezintă...

...casa mea departe de casă.

Interesante legende!

Astăzi ar fi fost ziua ta, ai fi împlinit 94 de ani. Ultima dată când ți-am spus „La mulți ani" aveai 88 de ani. Timpul ne fură oamenii dragi, dar nu și amintirea lor. Când simt lipsa ta, închid ochii și mi te imaginez lângă mine... însă am învățat sa te port în sufletul meu, pentru ca acolo vei fi prezent mereu. Voi plânge de fiecare dată pe 23 martie, dar voi ști întotdeauna că atunci când am nevoie, tu vei fi lângă mine. Aprind o lumânare și privesc cu ochii în lacrimi la lumina ei, sperând că va ajunge la tine. Poate mă auzi, poate mă vezi, vreau doar sa-ți spun: mi-e tare, tare dor de tine, dragul meu tată! Dumnezeu să te odihnească în pace!

dolion a scris:

Astăzi ar fi fost ziua ta, ai fi împlinit 94 de ani. Ultima dată când ți-am spus „La mulți ani" aveai 88 de ani. Timpul ne fură oamenii dragi, dar nu și amintirea lor. Când simt lipsa ta, închid ochii și mi te imaginez lângă mine... însă am învățat sa te port în sufletul meu, pentru ca acolo vei fi prezent mereu. Voi plânge de fiecare dată pe 23 martie, dar voi ști întotdeauna că atunci când am nevoie, tu vei fi lângă mine. Aprind o lumânare și privesc cu ochii în lacrimi la lumina ei, sperând că va ajunge la tine. Poate mă auzi, poate mă vezi, vreau doar sa-ți spun: mi-e tare, tare dor de tine, dragul meu tată! Dumnezeu să te odihnească în pace!

Sunt sătul să tot aud de politicieni bogaţi care vorbesc de greşelile lor inocente, de greşelile lor stupide, de greşelile lor din tinereţe, când de fapt toţi ştim că singura lor greşeală a fost că au fost prinşi asupra faptului.
Sunt sătul de toți cei care, din comoditate sau pentru că nu-i duce capul, refuză să vorbească și să scrie românește.
Sunt sătul să mi se spună că toți dezaxații, consumatorii de droguri, sunt de fapt bolnavi şi că trebuie să contribui financiar pentru tratamentul lor și a pagubelor produse de ei.
Sunt sătul să mi se tot ia din banii pe care îi câștig, pentru a fi dați oamenilor prea leneşi, ca ajutoare sociale.
Sunt sătul de oamenii, fie ei bogaţi sau săraci, care cred că au dreptul la orice.
Sunt sătul de oamenii care nu-şi asumă responsabilitatea
pentru vieţile şi acţiunile lor.
Sunt sătul să îi ascult cum învinovăţesc Guvenul, sau discriminările, sau orice altceva, pentru problemele lor.
Sunt de asemena sătul să văd tineri şi tinere, adolescenţi sau abia trecuţi de 20 de ani, care se împodobesc cu tatuaje şi piercinguri, retezându-şi singuri şansele să fie angajaţi undeva şi apoi cerşind bani de la părinți, bunici sau Guvern.
Da, sunt al dracului de sătul.
Dar de asemenea sunt fericit că am 66 de ani. Fiindcă nu am să ajung să văd lumea pe care o fac oamenii ăştia. Îmi pare rău doar pentru nepotul meu.
Mulţumesc Domnului că-s pe drumul către El şi nu invers...

Doina mămăligii, susurul laptelui de Barbutz Costin

Of, tu, sărăcie românească, frumoasă și cuminte ca o fată mare care te privește de peste gardul de nuiele! Ce doine și pridvoare ai născut, aruncată peste dealuri și munți, râzând în fiecare dimineață soarelui și dormind liniștită în culcușul de zăpadă al iernilor colindate! Sărăcia nu e musai o virtute, dar nici rea nu e când e așezată cu rost. Pruncuțu nazaritean culcușit în copaie, pe fiecare cuptor de bucătărie țăranească de pe la noi, a binecuvântat-o cu virtuți magice de ridicare a sufletului netulburat de prea mult. Omu’să nu fie leneș, dar nici pus pe închiaburire cu orice preț, să nu alerge, dar nici să nu doarmă toata ziua, să fie pe masă și la beci câte puțin din toate, iar mâncatul, ca și băutul să aibă rost și măsură.
De ce trăgea tataiu, om umblat și spirit înalt, domnit în ținută și îmbrăcăminte ca un bătrân englez, la mâncărurile și timpii de viață țărănești, n-am să-mi explic niciodată, însă puse una peste alta, apucăturile astea două făceau un om pe care n-aveai cum să nu-l iubești. O astfel de treabă era și cina frustă și seculară a laptelui bătut cu mămăligă. De la Șerban Cantacuzino încoace, soarele mămăligii a răsărit peste Țara Românească devenindu-i stemă și renume, alint și scăpare la vreme de mare nevoie.
Ca orice mâncare simplă și sărăcia asta minunată cere ingrediente de cea mai bună calitate: lapte bun și mămaligă făcuta cum se cade. Toți credeți că ați băut lapte bătut și toți trăiți cu iluzia că ați mâncat mămaligă, însă cel puțin trei sferturi dintre dumneavoastra sunteți tot atât de aproape de adevăr cât Pănătaul de Viena și Lehliu de Paris.
Laptele bătut care e de fapt lapte prins.
Luați o ulcică de pământ cuprinzătoare. De un kil e cea mai potrivită. Spălați-o bine și frumos, fără detergent de vase și fără supărare. Zâmbiți-i și mângâiați-o cu gânduri bune. Luați o lingură, două din laptele prins anterior și ungeți pereții interiori ai vasului strămoșesc. Dacă nu aveți lapte prins anterior, înseamnă că nu aveți rădăcini și vă uitați înapoi în gol. Învingeți tristețea și puneți primele cărămizi la temelia așezării și traiului cumpătat, pornind într-o cruciadă a găsirii în colțul unei bucătării țărănești de bunică, a esenței născătoare. Când veți fi reușit să puneți mâna pe elixir, înmulțiți-l adăugând în ulcica unsă un litru de lapte crud, de la cea mai fericită văcuță care vă iese în cale. Cercetați ce mănâncă, dați-i un test psihologic să completeze, verificați-i raftul de medicamente și dacă pare relaxată ca un italian după un castron de paste, cereți-i un litru de lapte într-un recipient de sticlă.
Preparația se ține două zile încheiate la temperatura camerei. Nu în soare și nici în locuri prea calde. Nu umblați la ea decât la sfârșitul acestei perioade. Mișcati ușor vasul și verificați dacă s-a prins. Dacă minunea s-a petrecut, treceți la etapa mestecării dichisite, dacă nu, mai lăsați o zi.
Bătutul laptelui se face cu un instrument special, din lemn, un soi de băț având la capăt cioturi crescute alminteri, strămoș al telului și prieten al ciobanului. Se poate face de orșicine dintr-o creangă de grosimea degetului mic cu ceva ramificații pe care le tăiați la o lungime de cam doi centimetri. Bătutul laptelui îl face musai ăl mai rău de gură din casă, altfel nu iese bine treaba. Învârte între palme de bătător și bârfește toți vecinii până când se obține consistența dorită. Acum abia, se dă la rece și se mai lasă o zi, două pentru rezultate remarcabile, laptele.
Mămăliga. Tuci. Vă era teamă că spun așa ceva, dar altfel nu se poate. Decât să dați banii pe tot felul de tigăi și crăticioare care vă promit nemurirea, mai bine puneți mâna pe un tuci adevărat. Sfatul meu este să nu încercați să găsiți unul nou. E greu să-l nimeriți bun, în plus, cele noi nu au memorie și nici slot pentru card. Vă trebuie unul cu memorie de cel puțin zece ani, cu soft-ul inclus. Forma lui rotunjită nu e doar pentru rotunjimea frumoasă a produsului finit, ci și pentru o fierbere uniformă și oarecum, specific antiaderentă. Spun oarecum și specific deoarece, un strat fin de mălai trebuie să creeze o crustă care să rămână pe pereții tuciului. Folosiți un malai cu granulație ceva mai mare și purcedeți la treaba asta ca și cum ați face un fel de mâncare, doar și numai atunci veți obține mămăligă. Fleșcăiala cu care sunteți obișnuiți sau OZN-ul gelatinos și galben care vi se oferă în restaurant e o aflare în treabă care, fără glumă, a băgat în spital stomacuri neobișnuite cu mizeriile lumii moderne.
Se pune un litru de apă la fiert în tuci. Se adaugă o linguriță de sare. Când apa clocotește, se adaugă ușurel 250 de grame de mălai bun. Se amestecă să nu existe cocoloașe. Când începe din nou să bolborosească nervos, se adaugă încă 250 de grame de mălai, se mestecă bine, se dă focul mic și se învârte din când în când cu sucitorul mic de lemn timp de jumătate de oră. Se ascultă cum oftează și pufăie și se spune o rugăciune de mulțumire sau, dacă sunteți atei, se cântă măcar o horă din grumaz. Se pune din timp, pe masa dalb întinsă fundul de mămăligă, neatins de alte gusturi, ața albă de-a latul să facă sfântă cruce, iar când totul e gata și lumea cuminte așezată la masă, se leapădă mămăliga din tuci direct pe locul ei de lemn viu.
Se taie numai cu ața, metalul o cruzește și o pângărește ca un secretar de partid de la județeană copila nevinovată a săracului din sat.
În bucătăria copilăriei mele, la ceasul întunecării, fiecare primea o farfurie adâncă plină cu lapte prins, rece ca gheața. În ordinea cuvenită, ne tăiam cu ața o bucată de mămăligă pe care o așezam cu degetele fripte în micul ocean arctic din blid. Mâncam cu lingura de lemn din dragostea de a mânca lucru viu și făceam mustăți albe de lapte.
Contrastul de fierbinte cu înghețat e sublim, iar aurul mămăligii naționale în albul matern al laptelui e lucru de închinare. Tăind cu lingura bucățile de mămăligă vedeam cum lichidul alb invadează capilarele ființei din tuci. Era vie și doinea, era de fiecare dată facerea omului dintru început, în mijlocul universului din bucătăria de sub munte. Așa am văzut și așa vă spun vouă acum.

Pe autorul acestor rânduri, Costin Barbutz îl găsiți pe pagina lui de Facebook.
Mai multe despre activitatea lui găsiți pe costinbarbutz.ro.

dolion a scris:

Doina mămăligii, susurul laptelui de Barbutz Costin
[...]

Si mie imi place mamaliga fierbinte cu lapte rece. Nu stiu cum de prefera sotul meu mamaliga rece cu lapte rece.

Mămăliga fierbinte și arsura de pe fundul ceaunului...

Anahoret a scris:

Mămăliga fierbinte și arsura de pe fundul ceaunului...

N-am ceaun de-ala bun... desi mama l-a ales acum multi ani din piata din Nasaud. Orice fac, nu se desprinde coaja de pe fund. Oricum ramane un strat prea subtire lipit pe fund...

zaraza26 a scris:

N-am ceaun de-ala bun... desi mama l-a ales acum multi ani din piata din Nasaud. Orice fac, nu se desprinde coaja de pe fund. Oricum ramane un strat prea subtire lipit pe fund...

Atunci pune laptele direct în ceaun, mai adaugi ceva mămăligă și cu lingura (neapărat de lemn ) poți răzui ce-i pe fundul ceaunului. Eu așa fac...

Anahoret a scris:

zaraza26 a scris:

N-am ceaun de-ala bun... desi mama l-a ales acum multi ani din piata din Nasaud. Orice fac, nu se desprinde coaja de pe fund. Oricum ramane un strat prea subtire lipit pe fund...

Atunci pune laptele direct în ceaun, mai adaugi ceva mămăligă și cu lingura (neapărat de lemn ) poți răzui ce-i pe fundul ceaunului. Eu așa fac...

Preaaa complicaaaat!....

zaraza26 a scris:

Preaaa complicaaaat!....

Dar merită!

Anahoret a scris:

zaraza26 a scris:

N-am ceaun de-ala bun... desi mama l-a ales acum multi ani din piata din Nasaud. Orice fac, nu se desprinde coaja de pe fund. Oricum ramane un strat prea subtire lipit pe fund...

Atunci pune laptele direct în ceaun, mai adaugi ceva mămăligă și cu lingura (neapărat de lemn ) poți răzui ce-i pe fundul ceaunului. Eu așa fac...

Parintii nostri ne-au crescut( 4 la numar!)  cu lapte si branza din lapte de capra. 100% lapte!
Cu smantana pe deasupra.

La noi, in Oltenia, nu se spunea ceaun, ci tuci. Tuciul de mamaliga era de fonta.
Cu cat familia era mai mare, cu atat dimensiunea lui era mai mare.
Daca nu aveai unul pe masura, pana ce o mancai pe prima, se facea a doua.

Bucataria de vara, luminata seara cu lampa cu gaz,  era o incapere mica, cu pamant pe jos, cu vatra, cu cuptor, lavita, etc...
Mamaliga se facea pe vatra, tuciul pus pe pirost(r)ii, cu apa din fantana, la foc rapid.
Cand trebuia sa fie mai usor, cu un vatrai dadeai focul intr-o parte de sub tuci.

Atentie la "cocoloase", daca nu mesteci la timp si cum trebuie, cu mestecaul de mamaliga
( un bat de lemn rotund, lung de cativa cm).
Mamaliga se rasturna pe un "fund" de lemn, pe o masuta mica, rotunda, cu trei picioare.
Noi eram 7. Fiecare avea locul lui la masa,scaunelul lui de lemn, lingura lui.

La mijloc se punea o stra(i)china mare in care se turna laptele fiert in acelasi tuci, dupa ce se rasturna mamaliga.
In straichina se amesteca   mamaliga fierbinte cu laptele fiert.
Taicu spunea Tatal Nostru, dupa care incepeam toti sa mancam. Linistea era asa de mare incat nu se auzea decat zgomotul produs de
sorbitul laptelui fierbinte, in care suflam sa nu ne ardem.
Unul dintre copii urma sa "racaie" fundul tuciului, cand ii venea randul.

Ce gust aveau toate.
Masa era ceva sfant. Se incheia tot cu rugaciune.
Satui sau nu, multumeam lui Dumnezeu pentru cat ne-a dat in ziua aceea.

Acestea erau valori ale societatii de atunci, cu care azi nu ne mai intalnim.
Si nici cu vocabularul folosit in acele vremuri....
Familia era unita "de neajunsuri". Lumea era solidara. Oamenii se ajutau intre ei.

Ion a scris:

Anahoret a scris:

zaraza26 a scris:

N-am ceaun de-ala bun... desi mama l-a ales acum multi ani din piata din Nasaud. Orice fac, nu se desprinde coaja de pe fund. Oricum ramane un strat prea subtire lipit pe fund...

Atunci pune laptele direct în ceaun, mai adaugi ceva mămăligă și cu lingura (neapărat de lemn ) poți răzui ce-i pe fundul ceaunului. Eu așa fac...

Parintii nostri ne-au crescut( 4 la numar!)  cu lapte si branza din lapte de capra. 100% lapte!
Cu smantana pe deasupra.

La noi, in Oltenia, nu se spunea ceaun, ci tuci. Tuciul de mamaliga era de fonta.
Cu cat familia era mai mare, cu atat dimensiunea lui era mai mare.
Daca nu aveai unul pe masura, pana ce o mancai pe prima, se facea a doua.

Bucataria de vara, luminata seara cu lampa cu gaz,  era o incapere mica, cu pamant pe jos, cu vatra, cu cuptor, lavita, etc...
Mamaliga se facea pe vatra, tuciul pus pe pirost(r)ii, cu apa din fantana, la foc rapid.
Cand trebuia sa fie mai usor, cu un vatrai dadeai focul intr-o parte de sub tuci.

Atentie la "cocoloase", daca nu mesteci la timp si cum trebuie, cu mestecaul de mamaliga
( un bat de lemn rotund, lung de cativa cm).
Mamaliga se rasturna pe un "fund" de lemn, pe o masuta mica, rotunda, cu trei picioare.
Noi eram 7. Fiecare avea locul lui la masa,scaunelul lui de lemn, lingura lui.

La mijloc se punea o stra(i)china mare in care se turna laptele fiert in acelasi tuci, dupa ce se rasturna mamaliga.
In straichina se amesteca   mamaliga fierbinte cu laptele fiert.
Taicu spunea Tatal Nostru, dupa care incepeam toti sa mancam. Linistea era asa de mare incat nu se auzea decat zgomotul produs de
sorbitul laptelui fierbinte, in care suflam sa nu ne ardem.
Unul dintre copii urma sa "racaie" fundul tuciului, cand ii venea randul.

Ce gust aveau toate.
Masa era ceva sfant. Se incheia tot cu rugaciune.
Satui sau nu, multumeam lui Dumnezeu pentru cat ne-a dat in ziua aceea.

Acestea erau valori ale societatii de atunci, cu care azi nu ne mai intalnim.
Si nici cu vocabularul folosit in acele vremuri....
Familia era unita "de neajunsuri". Lumea era solidara. Oamenii se ajutau intre ei.

In Moldova la mestecau se spune melesteu. Acuma nu-i problema de cocoloase... Eu pun faina in ploaie si amestec cu o lingura de lemn cu coada un pic mai lunga si lingura veche, s-a facut mica. Cand s-a ingrosat mamaliga schimb modul de amestecare si gata, nu risc deloc cocoloase. Dar daca vrei sa pui toata faina de la inceput... asta e!
Bunica rasturna asa mamaliga, si o taia cu ata...