POPASUL DOLION (III)

Se spune despre Fănuş Neagu că, la debutul fulminant al lui Florin Răducioiu la Dinamo, întrebat de un gazetar sportiv ce părere are despre fostul atacant al Naţionalei, acesta a răspuns sec, în spiritul vinului său preferat: "Un dobitoc! Îi place vinul dulce!". Replica n-a putut apărea în ziarele vremii, din cauza cenzurii, dar s-a transmis oral. La fel ca altă maximă a maestrului devenită între timp un laitmotiv atât al boemei bucureştene cât şi al beţivilor de cartier. Cuvintele ieşite din gura, atât de costisitor antrenată de pahare, a ultimului mare boem al generaţiei sale, au sunat hâtru şi la obiect: "Un vin trebuie să aibă cinci calităţi: "Să fie alb, sec, rece, mult şi gratis!".
Acum, când s-a ridicat de la masă definitiv şi a plecat dincolo de nisipurile lumii noastre, ţăranul cu şcoala vieţii din Brăila n-a mai lăsat niciun bacşiş.

Generalul sovietic şi apa de la budă

O cârciumă a scriitorilor nu mai este, dar, dacă ar fi, ar trebui ca un salon să-i poarte numele. Multe din replicile sale antologice acolo le-a rostit. După ’89, alte localuri celebre l-au avut client pe scriitor.
Dan Niculescu, fostul patron al legendarului "Şarpele roşu", cârciuma boemei artistice a anilor ’90, îşi aduce aminte: "Era plin de bancuri şi de nerv. Un conviv extraordinar plin de simţul umorului. Un om din vechea gardă! Da’ nu venea cu frecvenţă, n-a fost un permanent!", povesteşte bătrânul crâşmar, care i-a fost şi coleg de platou la filmarea "Crucii de piatră", peliculă în care Fănuş Neagu joacă rolul unui general sovietic venit în inspecţie la un bordel din Dudeşti.
De azi, scriitorul joacă în altă piesă. Alături de alţi mari convivi celebri: Gheorghe Dinică şi Ştefan Iordache. Acum aproape 20 de ani, pe când era directorul Teatrului Naţional din Bucureşti, mai cobora seara într-o cârciumioră din spatele teatrului. Îi spunea "La Premiera". La o masă era Dinică, beat chior. Un tânăr reporter al Evenimentului zilei, aflat la debutul carierei, se prezintă şi încearcă să-i ia o declaraţie: "ŤSunt reporter la..ť. ŤCe eşti tu?ť. ŤReporter...ť". Răspunsul e şocant: "Eşti un c...t!". Reporteraşul se pierde... Maestrul Fănuş, de la o masă alăturată, îl scoate din hazna: "Las’, bă, băiete, după toţi se trage apa!".

Dinescu: "M-a angajat portar la Asociaţia Scriitorilor"

Mircea Dinescu l-a cunoscut în 1967, când a ajuns la Luceafărul: "Fănuş era şef de secţie şi m-a simpatizat din prima. Toată lumea scria ca Nichita şi eu aveam un stil mai clasic. Fiind amândoi din Bărăgan, m-a considerat de-al lui, de-al câmpiei. Făcea parte din generaţia de aur, venită în Bucureşti cu valize de lemn. Au locuit prin subsolurile Bucureştilor, ca şi mine, că io sunt ultimul din epoca lor...", nu se abţine prietenul marelui dispărut să vorbească mai mult despre el însuşi.
"Nu eram niciunul băieţi de oraş. Aşa s-a întâmplat că am fost angajat la Asociaţia Scriitorilor din Capitală. Unde era el secretar. Pe post de portar, că numai acolo era gaură! Cât despre şpriţuri, au fost destule...", e discret poetul.

Criticul literar Ştefan Agopian îl caracterizează postmortem: "E ultimul mare boem din generaţia sa. Nici nu ştiu cum a rezistat atât...".

Cristoiu: "Fănuş Neagu e părintele meu în proză"

Jurnalistul Ion Cristoiu spune că prima sa proză a fost publicată în "Luceafărul", iar decizia a fost luată de Fănuş Neagu. "Eram student la Cluj, prin anii ’60 -’70. Am trimis un text sub pseudonimul Ion Sireteanu la redacţia Luceafărul, unde era şef Fănuş Neagu. Am primit un răspuns prin care eram chemat la Bucureşti să vorbim despre textul meu. M-am urcat în trenul de noapte şi am ajuns în Bucureşti", îşi aminteşte jurnalistul.
Din păcate n-a reuşit să-l întâlnească pe Fănuş Neagu şi s-a întors. "Eram convins că textul nu va fi publicat. În numărul următor, fără să ştie cine e Ion Sireteanu, a fost publicat. A însemnat mult, o încurajare şi o confirmare a talentului meu", povesteşte Cristoiu. Jurnalistul i-a mărturisit întâmplarea lui Fănuş Neagu după 1989.

Alex Ştefănescu: "După ’90, Fănuş n-a mai fost la modă!"

Fănuş Neagu rămâne în istoria literarturii române ca autor al unui stil, spune criticul literar Alex Ştefănescu.
"Opera sa este un stil. A folosit limba română cu virtuozitate şi fior liric. Este poate ultimul boem al vieţii noastre literare. Modul său de a fi liber, pitoresc, maliţios i-a intimidat şi pe demnitarii comunişti. Fănuş a reuşit să învingă de multe ori cenzura prin faptul că i-a cucerit, i-a intimidat sau i-a uimit pe reprezentanţii regimului. După ’90, a rămas el însuşi, dar n-a mai fost la modă!"

Astazi sunt bun de cinste, implinesc doi ani de forum, de ziua lui Emil! I-am spus eu lui ca nu voi mai uita ziua lui de nastere! Asa ca, va astept la chef; poate il fac impreuna cu Emil, impartim cheltuielile la doi!

Nu vi se par cunoscute aceste tehnici? E clar ca ai nostri sunt bine scoliti...
Cititi-le cu atentie si vedeti cum ni se aplica ceas de ceas. Macar sa constientizam ca suntem manipulati si tot este ceva.

Dezvăluiri:

Cele 10 strategii de manipulare a maselor


A cunoaste adversarul, a-i cunoaste tehnicile de manipulare, este indispensabil pentru a ne elibera de robie!!!
Lingvistul nord-american Noam Chomsky a stabilit lista celor ’’Zece strategii de Manipulare” prin mediile de informare în masa. Evreu si de sensibilitate anarhista, semnase o petitie pentru a apara libertatea de exprimare a lui Robert Faurisson. Pentru Chomsky, ’’libertatea de exprimare este mai importanta decât orice versiune a faptelor sustinuta de ordinea stabilita, oricare ar fi raportul pe care aceasta îl întretine cu adevarul faptelor în sine.” Chomsky evoca diferitele tehnici de manipulare si, în primul rând, strategia diversiunii.
Strategia diversiunii consista în deturnarea atentiei publicului de la problemele importante si de la schimbarile hotarâte de elitele politice si economice, printr’un potop continuu de distractii si de informatii neînsemnate. Chomsky analizeaza diferitele tehnici de spalare a creierului, pe care o îndura poporul nostru.

Zece strategii de manipulare a poporului nostru:

1. ’’A distrage în permanenta atentia publicului, departe de adevaratele probleme sociale, captivata de subiecte fara importanta adevarata. A tine mereu publicul ocupat, ocupat, ocupat, fara nici "un timp pentru gândire" scrie Chomsky.

2. A cauza probleme si apoi, a oferi solutii.
Aceasta metoda se mai numeste si ’’ problema – reactie – solutie”. La început, se creeaza problema, sau „situatia”, prevazuta pentru a suscita o anume reactie a publicului, pentru ca tocmai acesta sa ceara masurile mai dinainte stabilite pentru a fi acceptate. De exemplu: dezvoltarea intentionata a violentei urbane sau organizarea de atentate sângeroase, pretinse antisemite, pentru ca publicul sa ceara legi represive, în detrimentrul libertatii.

3. Strategia „în degradeu”.
Pentru ca publicul sa accepte o masura inacceptabila, este de ajuns sa fie aplicata în mod progresiv, în ’’degradeu”, pe o durata de zece ani. În acest fel, au fost impuse conditii sociale si economice absolut noi din 1980 pâna în 1990. Somaj masiv, imigratie – invazie, precaritate, flexibilitate, delocalizari, salarii care nu mai asigura un venit decent, iata schimbarile care ar fi provocat o revolutie daca ar fi fost aplicate în mod brutal.

4. Strategia actiunii cu date diferite.
O alta maniera de a obliga publicul sa accepte o hotarâre nepopulara este de a o prezenta ca “dureroasa, dar necesara’’,obtinând acordul publicului în prezent, pentru aplicarea în viitor. Este mult mai usoara acceptarea unui sacrificiu viitor decât al unuia apropiat. În primul rând, pentru ca efortul nu trebuie facut imediat, apoi, pentru ca publicul are mereu tendinta de a nadajdui’’totul va merge mai bine mâine” si ca sacrificiul cerut va putea fi evitat. În fine, aceasta maniera lasa publicului timp pentru a se obisnui cu ideea schimbarii, pe care o va accepta cu resemnare la momentul venit. Exemplu recent: trecerea la Euro si pierderea suveranitatii monetare si economice, acceptate de tarile europene între 1992 – 1995 si aplicate în 2002.

5. A se adresa publicului ca unor copii mici.
Cea mai mare parte a publicitatilor destinate marelui public folosesc discursuri, argumente, personaje si un ton absolut copilaresti, aproape debile, ca si cum spectatorul ar fi un copil mic sau un handicapat mental. De ce oare ? ’’de 12 ani.”Daca ne adresam unei persoane ca si cum ar avea 12 ani, atunci aceasta, prin sugestibilitate si cu o oarecare probabilitate, va avea un raspuns sau o reactie tot atât de lipsita de simt critic ca al unui copil de 12 ani” analizeaza Chomsky.

6. A face apel mai mult la partea emotionala decât la gândire.
Este o tehnica clasica pentru a opri analiza rationala si, deci, simtul critic al oamenilor. Ïn plus, folosirea emotionalului deschide accesul la subconstient, pentru implantarea unor anumite idei, dorinte, spaime, pulsiuni sau comportamente.

7. Mentinerea poporului în nestiinta si prostie.
A face în asa fel ca poporul sa nu înteleaga tehnologiile si metodele folosite pentru controlarea si robirea lui. Calitatea educatiei data claselor inferioare trebuie sa fie cât mai slaba, încât prapastia de nestiinta, care separa clasele de jos de cele de sus sa fie si sa ramâna de neînteles de cele dintâi.

8. A încuraja publicul sa se complaca în mediocritate.
A încuraja publicul sa creada ca e ”bine” de a fi prost, vulgar si incult. A-l îndopa cu seriale americane si emisiuni de tele-realitate, niste dobitocenii monstruoase.

9. A înlocui revolta cu învinovatirea.
A face omul sa creada ca numai el singur este vinovat de propria’i nenorocire, din cauza unei inteligente insuficiente, sau a capacitatilor si eforturilor necorespunzatoare. Astfel, în loc sa se ridice împotriva sistemului, individul se sub-estimeaza si se învinovateste, ceea ce creaza o stare depresiva, având ca efect abtinerea de la actiune. Si, fara actiune, nu exista revolutie !

10. Si, ultimul punct, a cunoaste oamenii mai bine decât se cunosc ei însisi.
Ïn ultimii 50 de ani, progresele fulgeratoare ale stiintei au sapat o prapastie crescânda între cunostintele publicului si acelea detinute si folosite de elitele conducatoare. Multumita biologiei, neurobiologiei si psihologiei aplicate, ”sistemul” a ajuns la cunoasterea avansata a fapturii omenesti, fizic si psihic. Sistemul cunoaste individul mediu mai bine decât el însusi. Aceasta înseamna ca, în majoritea cazurilor, sistemul detine un control mai mare si o putere mai importanta asupra oamenilor decât ei însisi.

Cine a fost Mihai Cârciog?

În anul 2007, la 15 ani de la fondarea ziarului "Evenimentul zilei" şi la 17 ani de la înfiinţarea societăţii Expres SRL, Mihai Carciog a acordat primul interviu (articol publicat în noiembrie 2007, republicat in 12 iunie 2011):

Evz: În 1990, când aţi început să investiţi în presă, ştiaţi ce înseamnă un "mogul"?
Mihai Cârciog: Nu, şi nici acum nu ştiu ce ar putea sa însemne. Din punct de vedere filologic, termenul nu avea semnificaţiile care sunt astăzi. Pe vremea aceea se folosea boss, şef, altele.

Cum v-a prins Revoluţia?

Aveam o cameră de luat vederi şi filmam în stradă, în locurile fierbinţi, unde se trăgea. Filmele respective i le dădeam unei vecine care lucra la TVR, doamna Creţulescu. Ea le ducea şi apăreau pe ecrane. Una dintre imagini era cea cu porumbelul împuşcat, dacă vă mai aduceţi aminte.

Când v-ati gândit la o afacere?

M-am gândit că ştiu să organizez o publicaţie, pentru că asta am făcut şi înainte. Atunci era momentul, să o fac nu sub emblema unei instituţii, ci sub a mea. Mi-am dat demisia de la revistă chiar înainte de Crăciun, spunând că vreau să fac acest pas şi să lansez o publicaţie.

V-aţi gândit cu cine veţi lucra?

Am avut mai multe variante. Îmi plăcea foarte mult cum scria Cornel Nistorescu. Citeam reportajele lui din "Flacăra", dar nu-l cunoşteam personal. Îmi spusese un prieten, Gheorghe Tomozei, Dumnezeu să-l odihnească, că într-adevar este un băiat foarte talentat. Am dat sfoară în ţară: cine îl cunoaşte pe Nistorescu să-i spună. Dacă îl interesează, să mă contacteze, că aş vrea să colaborăm.

Când aţi vorbit cu Nistorescu prima dată?

În ianuarie 1990. M-a sunat, m-am prezentat, i-am spus unde locuiesc, l-am invitat la mine, am stat de vorbă. N-am avut o discuţie amplă. A rămas că el este redactor-şef, am stabilit un salariu...

Cât?

Dacă-mi aduc aminte, a rămas surprins că i-am propus 25.000 de lei pe lună. Cam de cinci ori salariul unui director din timpul comunismului. Când am mers la primărie să ne înregistrăm, i-am oferit şi procente din afacere. I-am spus celui care nota: "acţionar Cârciog Mihai - 70%"... Şi atunci Nistorescu a zis "eu nu ştiam că mai ai un partener, nu merg mai departe fără să ştiu". Iar eu am adăugat "şi Cornel Nistorescu - 30%".

Ce aşteptaţi atunci de la presă?

În primul râd să facem o presă care să fie îndrăgită de cititori şi care să contribuie cât mai eficient la traversarea acelei perioade de trecere de la o societate comunistă la una liberă.

V-aţi gândit că ies şi bani?

Bineînteles. Eram convins, pentru că toate publicaţiile pe care le-am făcut la Uniunea Scriitorilor fuseseră rentabile, că dacă fac un lucru bun, vor veni şi satisfacţiile financiare. Dar, în principal, îmi doream să fac o mare societate de media.

De unde au venit banii?

Schema mea era foarte simplă. Oamenii care distribuiau presa comunistă aveau încredere că se vinde ceea ce fac. Am aranjat cu ei ca atunci când tiparesc primul numar, în 300.000 de exemplare, să-mi achite jumătate din tiraj. 300.000 de exemplare ori 3 lei, cât costa, însemnau 900.000 de lei. Ei mi-au dat 500.000, cu care am plătit tipografia, care a costat 70.000 şi de acolo am început să funcţionam.

Cornel Nistorescu vorbea într-un editorial şi de unchiul dv. din Anglia, despre care se ştia doar că era "un om misterios care finanteaza revistele «Expres»".

Nu, el nu m-a ajutat la finanţarea revistei "Expres"

Povesteste că a fost la el, la Londra.

Da, am fost acolo. Într-adevăr, mi-a dat câteva sute de lire sterline cu care am cumpărat primele reportofoane, care erau ultimul răcnet atunci. Şi a fost alături şi sufleteşte. Dar, practic, bani de la el nu au intrat în societate.

Cum a venit numele "Expres"?

Stând de vorbă cu Cornel Nistorescu şi cu sotia lui de atunci, Monica. Ea a propus "Expres", si noi am spus "bine". Consider că, orice nume foloseşti, trebuie să faci din el renume.

"EVENIMENTUL ZILEI" A DEVENIT UN DROG

Când v-aţi gândit prima dată la un cotidian?

În societatea Expres lucrau foarte mulţi ziarişti cunoscuţi şi care, în general, păreau incompatibili. Pe acelaşi coridor erau Cornel Nistorescu, Nicolae Cristache, Ilie Şerbanescu, Radu Budeanu, Ion Cristoiu, Alina Mungiu, Dan Mucenic, George Pruteanu.
Erau mulţi şi toţi simţeau nevoia să se exprime zilnic. Evenimentele aveau o derulare încât abordarea lor săptămânală era deja tardivă în unele situaţii. Ştirile şi evenimentele deveneau perisabile. Se simţea nevoia de un cotidian. Analizând, îmi dădeam seama că nu se mai făcuse nimic nou în domeniul presei cotidiene. Nu se făcea o presa vie şi care să atragă cititorii şi să-i determine să cumpere ziarul. Am tot insistat să facem cotidian.

Când se întâmpla asta?

În 1992, dar încă din 1991 mă gândeam. Cornel Nistorescu spunea că o să pierdem bani şi, în final, a zis că se retrage. Dacă vrem să facem un cotidian, să-l facem fără el. Cristoiu simţea nevoia unui cotidian, dar îi era frică. El era director la o revistă de mare succes, "Expres Magazin", avea gloria asigurată şi nu-i venea să-şi rişte poziţia cu un eventual eşec. Eu tot insistam şi îi explicam că n-are cum să aibă un eşec, că e cel mai bine pregătit şi talentat pentru treaba asta. Tot îi inoculam încredere, atâta timp cât este un ziar nou, care revoluţionează presa, cu titlu, supratitlu şi bumbi, pe care să poţi să-l parcurgi, să-l poti citi în metrou.
Aşa a reieşit din discutiile noastre: materiale scurte, cu idei clare şi cu lucruri senzaţionale. EVZ a devenit un drog. Erau soţ şi soţie care nu aveau răbdare să cumpere unul ziarul şi să-l citească pe rând. Îl cumpărau amândoi, pentru că devenise un drog.

Aţi stabilit un set de reguli pe care să le respecte ziarul?

Da. Patronatul nu se băga în publicaţie şi în conţinut, nu se spune decât adevărul, nu se influenţează cu nimic, nimeni nu are dreptul să modifice o ştire. Atunci, agenţiile erau la început şi informarea se făcea de către noi. Erau foarte mulţi reporteri, care umblau de dimineaţă până seara ca să aducă ştiri.
Ne-am asigurat de o dotare de vârf în epoca respectivă. Aveam walkie-talkie, aveam un fel de telefoane mobile pe vremea aia, acum 15 ani, care descurajau concurenţa. Noi am avut dotările încă de la început şi redactorii noştri aveau sentimentul superiorităţii, ai supremaţiei, că sunt cei mai tari şi cei mai buni.

Cât costa ziarul, la început?

Dacp-mi aduc bine aminte, trei lei. Era preţul pâinii.

De ce aţi ales acest reper?

Era cel economic şi mi se părea şi cel firesc. Erau perioade când simţeam nevoia să scumpim pentru că nu ne ajungeau banii.
A trăi din presa din distribuţie, nu din publicitate, nu este uşor. Să lucrezi cu 20.000 de distribuitori mai mult sau mai puţin corecţi, să aduni banii de la ei şi să-ţi ajungă la timp înapoi pentru a-i reintroduce în circuit şi să scoţi alt ziar era destul de dificil. Erau situaţii când ne blocam, pentru că nu aveam încasările.

Câţi bani câştigaţi din EVZ la început?

14.000 de dolari socotiţi pe zi, din care plăteam tipografia. Dar am facut, în primii ani, milioane de dolari profit.

Vă sunau politicienii?

Trebuie să spun ca am avut întotdeauna principiul să nu amestec puterea mea din presă şi presa cu afacerile şi relatiile cu politicienii şi cu administraţia. Nu ştii niciodată când, chiar şi în cazul prietenilor, unul dintre ei greşeşte şi este luat în tarbaca de jurnalişti. N-am apelat la nimeni, n-am făcut afaceri cu statul, tocmai pentru a feri societăţile de media de etichetări sau catalogări ca fiind aservite, ca având interes într-un loc sau în altul.
Primeam telefoane. Îi puneam să ia legatură cu ziaristul care a scris articolul respectiv.
N-am intervenit niciodată în zona editorială ca să cer să se procedeze într-un fel sau în altul.
Singurele tipuri de intervenţie care au fost, le spuneam câteodată, dar numai directorului sau redactorului-şef „ia legătura cu persoana cutare, să-i daţi nişte explicaţii” sau „ai luat legătura să vezi şi punctul celuilalt de vedere?”. Atât.

DUPĂ 15 ANI

Cum vi se pare EVZ de astăzi (în 2007)?

Din punctul de vedere al structurii ziarului, mi se pare mai în regulă decât pe vremea când eram proprietar. În sensul că are diversitate de opinie, are o abordare mai completă a aspectelor. Nu mai este un ziar de persoană. Din contra, poate acum chiar se simte nevoia unor vedete. Însă, pentru marele public e mai greu de citit.

De ce?

În sensul că nu mai are lucruri picante, pe care să le citeşti şi să simţi nevoia să le povesteşti. Din punctul de vedere al acestui gen de presă, este în regulă. Din punct de vedere comercial, nu prea. Văd că i se spune în unele cercuri şi pe unele posturi „oficiosul”. Sigur că, în orice redacţie, sunt oameni care simpatizează într-o direcţie sau alta. Atunci, dacă lucrurile sunt diverse şi nu există o linie dirijată, e în regulă, pentru că se exprimă mai multe puncte de vedere, şi chiar este bine, că fiecare se regăseşte cu ce vrea să citească. Rău este când este un singur sens.

PRIMA VÂNZARE A CĂZUT ÎN 1994

Au fost momente când exista riscul să închideţi EVZ?

Nu, nu pot spune. Am avut momente mai grele financiar, din cauza faptului că Ion Cristoiu nu voia să introducă reclame. Şi aveam contracte de publicitate angajate, iar el nu voia să folosească spaţiul pentru reclamă.

Dar eraţi proprietarul ziarului?

Da, sigur, dar aici eram o echipă şi trebuia să lucrăm liber consimţit. Trebuia să-l convingem, să-l lamurim. El nu voia şi, cu felul bine-cunoscut, dădea de ştire că, dacă nu, îşi ia jucărelele şi pleacă.

Depindeaţi atât de mult de Cristoiu la vremea respectivă?

În acel moment, ziarul era un ziar de persoană. Era un ziar cu un singur lider.

Când v-aţi dat seama că nu e OK un ziar de persoană?

Ştiam asta pentru că, atunci când am avut primele negocieri cu Grüner&Jahr pentru a face o asociere, lucrurile s-au împotmolit când a început ziarul să facă o campanie pentru pedeapsa cu moartea. Se întâmpla prin ‘94.

Atunci aţi fi vândut ziarul?

Nu-l vindeam atunci. Şi oricum, în 1998, n-am vândut, am facut o majorare de capital prin intrarea Gruner&Jahr. La majorarea de capital, procentele au devenit 50-50, în 1998.

VÂNDUT UNUI DESTIN ÎN OGLINDĂ

Cum aţi vândut ziarul în 1998?

Au fost două etape. În 1998 a fost o cesiune de acţiuni prin majorare de capital şi vânzarea propriu-zisă s-a facut la Gruner&Jahr în 2002.

Cum a venit oferta? Prima data în 1994, n-aţi ajuns la o înţelegere.

Da, v-am spus. N-am ajuns la o înţelegere pentru că era socotit ziar de persoană. În 1998, Nistorescu i-a contactat să-i întrebe ce părere au despre ziarul de astăzi şi dacă mai există dialog pe tema asocierii.

De ce i-aţi contactat?

Întotdeauna, încă de la început, eu am avut gândul unei mulţinationale, unei societăţi puternice, cu un partener puternic, care să te protejeze în faţa presiunilor. Să nu fiu niciodată obligat să cedez. De exemplu, EVZ nu avea publicitate de stat, nu lucra cu astfel de pârghii. Consideram că se înscrie pe o altă orbită un parteneriat cu o societate puternică şi care este respectabilă şi respectată pe plan mondial. Pe urmă a fost norocul. Preşedintele de atunci al Gruner&Jahr este acum (în 2007, n.r.) şeful Bertelsman. Culmea este că acest om avea absolut matematic acelaşi destin cu mine: născut în acelaşi an, în acelaşi an fusese muncitor în tipografie, în acelaşi an devenise maistru tipograf, în acelaşi an intrase din tipografie în sistemul editorial, în acelaşi an scosese primele publicaţii, cum făceam eu la Uniunea Scriitorilor. Iar în anul în care am dat eu drumul societăţii Expres el fusese numit preşedintele Gruner&Jahr.

Cum au fost cei doi paşi?

Atunci noi am dat 50% şi am rămas eu parcă cu 27% şi Nistorescu cu 23%. În 2002, eu am vândut primul. Cornel îmi spusese că şi nemtii vor, dar şi el vrea să vândă. Eu zic „bine, dom’le, dacă vinzi tu, n-are sens să rămân, vând şi eu”. Am intrat la negocieri, eram la Viena, au venit acolo, le-am spus ce şi cum. Când am venit la Bucureşti, Cornel zice „eu nu mai vând”. El a mai rămas un an şi ceva.

Au fost momente când aţi fost şantajat de stat?

Se făcea prin distribuţia hârtiei. Mi-aduc aminte o siţuaţie, în ‘93-’94, când nu ni se mai dădea hârtie. Prin contractul nostru cu Letea puteam să luăm, în avans, hârtie în valoare de 300 de milioane de lei. Şi, normal, ca orice manager, luai şi doar când ajungeai la 300 de milioane plăteai. La un moment dat nu ni s-a mai dat hârtie. A ieţit primul ministru de atunci (Nicolae Vacaroiu - n.r.) să spuna că fabricile nu îşi mai pot permite, că este hârtie suficientă, dar că trebuie să se plătească la zi. Am plătit cele 300 de milioane şi tot nu ni s-a dat. A ieşit din nou şi a zis că trebuie să se plătească în avans. Am plătit 500 de milioane în avans şi degeaba. Abia atunci a spus că din cauza iernii grele nu s-a putut aduce materia primă din pădure, dar că ne dă de la rezerva de stat. Ni s-a dat, dar, în condiţiile în care 500 de milioane de lei erau blocaţi la Letea, ca avans, n-am mai avut bani să plătim la rezeva de stat. Am intrat în nişte penalizări de am ajuns să plătim hârtia de trei ori mai mult.

În spatele acestei decizii era ceva legat de ce a scris EVZ?

Dintr-o informare colaterală, aflasem că în partidul de guvernământ de atunci se hotărâse raderea şi falimentarea economică a societăţii noastre.

De ce?

Pentru că eram opozanţi ai puterii. Politicienii au înţeles greu ca ziarele sunt opozante. Şi că aşa e bine. Ca ziarele sunt atente la ce fac ei, iar ei trebuie să le mulţumească pentru că le atrag atenţia.

Au mai fost momente când v-au şantajat direct sau indirect?

Pe mine, economic, nu. Nu am mai avut cunoştinţă de astfel de lucruri. În orice caz, nu ne-am bucurat niciodată de sprijin. Asta e clar.

MIHAI CÂRCIOG

Data naşterii: 1 octombrie 1940, Bucureşti

Studii: Şcoala Postliceală Tehnică de Poligrafie, Institutul de Educaţie Fizică şi Sport

Traseu profesional:
1962 - Linotipist, Combinatul Poligrafic Casa Scânteii
1965 - Dispecer, Întreprinderea Poligrafică Filaret
1968 - Şef serviciu tehnic, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică
1981 - Tehnoredactor-şef, Editura Sport Turism
1986 - Secretar de redacţie, Viaţa Românească, Uniunea Scriitorilor
Reviste şi posturi lansate: Expres, Expres Magazin, Academia Catavencu, Infractorul, Cuvantul, VIP, Tele 7abc, Radio 2Mplus, TV89 Timisoara, Telegraf.

http://www.evz.ro/detalii/stiri/a-murit-mihai-carciog-unul-dintre-fondatorii-ziarului-evenimentul-zilei-933591.html

dolion a scris:

Cine a fost Mihai Cârciog?

În anul 2007, la 15 ani de la fondarea ziarului "Evenimentul zilei"

ziarul în care și găina năștea?

Corect News şi Agenţia de Investigaţii Media, au sărit să anunţe că Evenimentul Zilei va rămâne doar în online (la cele 18.000 de ziare vândute cam încolo se îndreaptă).

Dar a avut si perioada propice, cand se vindea ca pita calda!

dolion a scris:

Evenimentul Zilei va rămâne doar în online (la cele 18.000 de ziare vândute cam încolo se îndreaptă).

Dar a avut si perioada propice, cand se vindea ca pita calda!

o fi fost vreodată (deși am dubii), însă mai nou nici draq nu cumpără acel ziar (dacă se poate numi așa)...

De la mine n-au primit ziarele nici-un ban; asa ca, daca unii "presari" s-au imbogatit, nu au beneficiat de contributia mea! Online le mai citesc...

Lumea Credintei, anul I, nr. 1 August 2003
Cuprins: Interviu

Alexandru Pesamosca chirurgul care a renunţat la lume

Spune că are 73 de ani, dar nu-i dai vârsta. De 50 de ani este chirurg, iar în ultima bucată bună de vreme nu a mai părăsit spitalul Budimex, din Bucureşti. Trăieşte ca un călugăr, zi şi noapte într-o „chilie“ de nici 10 metri pătraţi. Chirurgia infantilă este specialitatea doctorului Alexandru Pesamosca. „Pesi“, cum îl alintă liota de copii, care se ţin scai de el. A realizat operaţii extrem de dificile, salvând multe vieţi, ajutând nenumărate familii. Cazul doctorului Pesamosca poate fi, într-un fel, asimilat exemplului primilor doctori creştini, „fără de arginţi“, care aveau clară conştiinţa că ei tratează, dar numai Dumnezeu vindecă.

D-le doctor, de ce locuiţi în spital?

De câţiva ani de zile am hotărât să rămân aici, să nu mai plec deloc acasă. Pierdeam foarte mult timp pe drum. Traficul este infernal, indisciplinat. Toată viaţa asta care ne înconjoară şi pe care o numim trepidantă este - cum să vă spun? - un fel de dezordine fantastică! În toate domeniile!

Nu vă plictisiţi în acest univers închis, care este spitalul?

Am o viaţă foarte intensă aici. Nu stau o clipă. Încep la 6 dimineaţa pregătirile pentru raport, apoi pentru şedinţa cu tinerele cadre. Pot să vă mărturisesc ceva?

Desigur.

Îi oblig, domnule, îi oblig să citească, să fie la curent cu ceea ce este prin lumea medi­cală, să compare cu ce este la noi. S-o mai lăsăm pe asta cu genialul popor din Carpaţi; este o himeră. Foarte periculoasă.

Mai aveţi, în atari condiţii, viaţă privată?

Vă invit ca la 73 de ani – vârsta mea – să-mi spuneţi de câte treburi private vă veţi mai bucura atunci! Dar să trecem peste asta... Pentru mine nu a fost nimic extraordinar că m-am mutat aici deoarece toată viaţa am stat aici, de când m-am decis să fac meseria asta. Le spun şi colegilor mei tineri şi neîmpă­caţi cu ei înşişi: Dumnezeu ne-a dat o meserie extraordinară, care te solicită la o gimnastică a minţii de neimaginat. Este mare lucru să pui un diagnostic corect, dar să „cazi“ pe o rezol­vare chirurgicală corectă, din prima, ei bine, aici este partea „anormală“ a meseriei.

Aţi simţit vreodată, în timpul unei intervenţii chirurgicale, un ajutor venit din altă parte?

De 50 de ani fac meseria asta, non-stop. Este o meserie de performanţă, unde trebuie să ai integritatea totală a simţurilor. Or, toate astea scad, după o anumită vârstă. Îi mulţu­mesc lui Dumnezeu că până acum am reuşit să-mi păstrez intacte darurile pe care mi le-a dat. Nu înregistrez nici o scădere în rapiditatea cu care iau o decizie, în promptitudinea gestului chirurgical, care are o precizie milimetrică, cum este bunăoară o sutură digestivă. Mai înregistrez şi altceva, care pentru mine este un fenomen. În ultima vreme, gra­ţie experienţei pe care am căpătat-o, fac nişte operaţii foarte complicate cu o uşurinţă din ce în ce mai mare. Dar ştiţi că mă rog înainte de operaţie? Ca să cred într-un succes al meu, trebuie să cred în El. Câteodată, şi cu din ce în ce mai multă înfrigurare, am senzaţia că-mi ies unele operaţii ca şi cum m-ar conduce alt­ceva decât ceea ce am acumulat eu. Colegii mei mai tineri îşi spun între ei: „Pe pacientul ăsta nu-l mai scoate“. Şi-l scot, domnule! Să nu credeţi că mă ocup de minuni... Dar ştiţi ceva? La sfârşit mi-e frică de ce se întâmplă cu mine. Am atâtea păcate încât mi-e greu să cred că este o recompensă. Nu vreau să cer osândă de la Dumnezeu, mi-e şi frică să spun câteodată că eu am făcut operaţia aceea.

Când eraţi tânăr simţeaţi lucrurile acestea?

Nu. Meticuloziatea meseriei a fost tot timpul obsesia mea. Asta te ajută, dar mai trebuie ceva.

Ce?

Nu pot să definesc. Mi-e greu să spun precis cine mă îndeamnă să rezolv un caz sau altul. De fapt, mi-e şi ruşine să vorbesc despre astea. Îi şi spuneam părintelui de aici, din spital: trufia este sursa celor mai mari greşeli în meseria noastră. Nu vedeţi pe posturile de televiziune ce circotecă fac unii?

D-le doctor, milă vă este?

Da.

Vă este îngăduit acest sentiment?

Nietzsche spunea că mila este morala celor slabi. O zicere, nefundamentată, departe de morala creş­tină. Sentimentul pe care îl încerci atunci când vrei să-i salvezi unuia viaţa, de dragul cui?, n-aş putea să vi-l explic...

De dragul orgoliului profesional?

Atunci eşti pierdut. Dacă faci asta de dra­gul suferinţei lui, ca atare, eşti justificat. Mie mi-e milă. De asta şi am rămas la copii, eu în­ce­pând ca chirug de adulţi. Materialul ăsta pe care îl batjocorim cu sârg şi astăzi, nu numai pe vremea comuniştilor... Avem cea mai mare mortalitate infantilă din Europa, cea mai mare mortalitate maternă. Guvernanţii – de ieri şi de azi – n-au nici o treabă cu salvarea co­piilor, care este problema numărul unu a ţării. Ei
n-au grijă nici de copiii lor, darămite de ai altora!

Prin natura profesiei dvs., sunteţi pe gra­niţa dintre viaţă şi moarte. Din constatările ex­perienţei pe care o aveţi vă întreb: există suflet?

Da.

Unde este el plasat?

Este în noi, în biologia fiecăruia din noi, în fiecare părticică din noi.
Suntem alcătuiţi din celule...
Păi şi celulele astea nu reprezin­tă, într-un fel, o dum­nezeire? Orice celulă este con­struită de un Creator.

Cum rămâne atunci cu teoria evo­luţionistă?

Sunt multe teo­rii, interpretate ulteriror eronat. Eu ar trebui să fiu, prin formaţie, tributarul teoriei evoluţioniste a lui Charles Darwin. Sunt elemente foarte clare ale evoluţiei şi cu toate astea sunt multe lucruri care nu se pot explica astfel. Foarte multe dintre teoriile tinereţii mele nu mai sunt valabile acum. Structura cibernetică a creierului, spre exemplu... Sau clonarea, lucru cu care eu unul nu sunt de acord.

Ce s-a pierdut din profesia dvs. în ultimii ani?

Oooo! Respectul, simţul ierarhiei valorilor în toate spitalele de chirurgie. Pentru că a fost o perioadă în care fiecare a „ţâşnit“ în funcţie de muşchii politici pe care îi avea. Astfel, totul
s-a răsturnat cu dosul în sus. Au apărut o groază de ciurucuri... Se sapă şi se reclamă unii pe alţii mai rău ca pe vremea lui Ceau­şescu.

Ucenici aveţi?

Am. Unii sunt corecţi şi la locul lor, alţii vor repede totul: casă, maşină, călătorii, aman­tă. Chirurgii de altădată, unii veneau din familii cu bani şi nu aveau astfel de probleme. Cei care au tras ca nişte disperaţi s-au ne­no­ro­cit, au ajuns nişte „Harpagoni“, pe spinarea popu­laţiei.

Mi se pare mie sau sunteţi un „contra­exem­plu“ pentru breaslă?

Şi eu ce să fac acum? Asta trăiesc, asta văd, ăsta sunt.

Care ar fi singurul lucru, legat de profesia dvs., pe care nu l-aţi putea face?

Nu numai eu, dar orice chirurg nu trebuie să facă rabat la onoare, la cinste şi la dem­nita­te. Dacă un medic tră­ieşte aceste 3 prin­ci­pii de bază, atunci nu poa­te să „tra­te­ze“ un bol­nav pentru o boală care nu există, numai ca să ia bani!

Există ase­me­nea cazuri?

Da, domnu­le, există! Cum să pui în ghips un bol­nav care nu are nimic!?! Am văzut asta cu ochii mei.

Vă este frică de moarte?

Acum nu, nu-mi mai este. Sunt liniştit.

V-a fost?

Da! Ca fiecare om care trece prin anumite cum­pe­ne de sănătate. Pentru mine acesta este saltul calitativ: nu mai am anxietatea aceea pe care ţi-o dă o boală. O ai, o primeşti şi începi să o vezi altfel.

În cazul acesta, eu vă urez „bun venit“ în creşti­nism!

Mulţumesc pentru urare, dar cred că eram p-aici demult. Am avut o mamă deo­sebit de religioasă; ţinea toate posturile, spre deosebire de mine. Le spuneam şi celor din spital, de la Co­mi­tetul parohial, că Patriahul a fost de acord să mă îngrop aici, că sunt ctitor de bise­rică. Capela este vizavi de sala de operaţie....

Autor: Răzvan BUCUROIU

Sagrada Família (Sfânta Familie) este o uriasă biserică din capitala Cataloniei, Barcelona (în nord-estul Spaniei).
Imensa clădire este încă neterminată, deși se lucrează la ea din 1882.
Aceasta nu este finantată din bani publici, asa cum se obișnuia în Evul Mediu. Sursele de finantare sunt donatiile private si incasarile din biletele de intrare. Bugetul pentru anul 2011 se apropie de 20 milioane de euro.
Numele oficial este El Temple Expiatori de la Sagrada Família (în catalană).
Proiectul original al bisericii Sagrada Familia a fost făcut de arhitectul Antonio Gaudi i Conet, care a lucrat la el peste 40 de ani, ultimii săi 15 ani din viață fiind dedicați în exclusivitate acestuia.
Estimările inițiale, bazate pe tehnicile de construcție ale începutului secolului 20, preconizau un termen de câteva sute de ani pentru terminarea construcției. Gaudi ar fi comentat, în legătură cu aceast termen: „Clientul meu nu se grăbește”. În prezent termenul estimat este anul 2026. După moartea lui Gaudi, în 1926, lucrările au continuat sub conducerea lui Domènech Sugranyes, până în 1936, când au fost întrerupte de Războiul Civil Spaniol.
La 7 noiembrie 2010, Papa Benedict XVI a sfintit biserica si a ridicat-o la rangul de „minor basilica”.
Biserica are 18 turnuri, în ordinea înălțimii reprezentând pe cei 12 apostoli, cei 4 evangheliști, Sfânta Fecioară și, cel mai înalt turn, pe Iisus Hristos.
Turnul central al lui Isus va avea montată pe el o cruce uriașă.
Înălțimea totală, de 170m, este cu un metru mai mică decât a unui deal de lângă Barcelona, deoarece Gaudi nu considera că lucrarea sa ar trebui să fie mai mare decât cea a lui Dumnezeu.
Biserica are 3 fațade: a Nașterii (spre est), a Gloriei (spre sud) si a Patimilor (spre vest)
A fost vizitată de 2,26 milioane de turiști numai în anul 2004.
Cupola naosului a fost terminată în 2000 iar în prezent se lucrează la turnul lui Isus.