POPASUL DOLION (III)

Simplitatea
Alina Şutic

Orice virtute se poate învăţa. Putem învăţa să devenim politicoşi, generoşi, cumpătaţi, curajoşi, umili, toleranţi, dar cum putem învăţa să fim simpli? "Vrînd să fii simplu nu faci decît să te îndepărtezi de simplitate" - afirma Fenelon. De aceea cred că simplitatea este mai mult decît o virtute, sau este o virtute "de rang înalt".

Un om simplu este cel care uită de sine şi care pur şi simplu trăieşte. El nu se laudă şi nu se dispreţuieşte. El este pur şi simplu ceea ce este, în mod firesc, fără ocolişuri, fără străduinţe, fără analize, fără planuri, fără prea multă glorie, fără afectare, fără ruşine. De aceea cred că simplitatea este mai mult decît o virtute, este un mod de a fi.
Simplitatea nu este totuna cu puritatea, cu sinceritatea sau cu corectitudinea.
Putem remarca faptul că există mulţi oameni care sînt sinceri, dar nu sînt simpli. Ei cred în ceea ce spun şi nu intenţionează să treacă drept altceva decît ceea ce sînt, dar se tem tot timpul că vor fi înţeleşi greşit, că vor fi luaţi drept altceva decît ceea ce sînt; ei se studiază şi se supraveghează în permanenţă, îşi măsoară orice cuvînt şi îşi cîntăresc orice acţiune, din teama de a nu greşi. Sînt parcă în permanenţă aflaţi în căutarea unei oglinzi în care să se aranjeze. Ei se ocupă prea mult de ei înşişi, iar aceasta contravine conceptului de simplitate, pentru că simplitatea presupune absenţa oricarui calcul, a premeditărilor.
Minciuna spontană este de preferat sincerităţii calculate. Mai bine să fii pur şi simplu egoist decît să te prefaci că eşti generos. Simplitatea înseamnă spontaneitate, detaşare, absenţa dorinţei de a păstra sau dovedi ceva. De aici impresia de libertate. Uitînd de sine, omul acţionează mai natural.
Omul simplu este acela care nu se preface, care nu-şi acordă atenţie, care nu e preocupat de reputaţia sau de imaginea sa, care nu calculează, care nu e stăpînit de frici, de griji, de nelinişti.

Ce s-ar petrece dacă un copac, să presupunem un măr, ar încălca regula firii şi ar începe să-şi facă griji, să-si pună întrebări: "vai, vine primăvară… oare muguraşii mei nu vor fi surprinşi de frigul iernii?", "vai, concurenţa… un alt copăcel creşte lîngă mine. Oare din cauza lui nu voi fi eu privat de lumină şi apă?", "vai, voi înflori… voi fi eu oare admirat?", "vaaai, vine toamna şi-mi voi pierde iar frunzuliţele mele dragi. Oare nu mă mai iubesc? De ce pleacă?". După atîtea întrebări pe care şi le-a pus mărul nostru, îndrăznesc să pun şi eu o întrebare: oare vom mai mînca mere la toamnă din acest măr? Iar dacă totuşi vom mînca mere, vor fi ele dulci?

"Nu vă îngrijiţi de ziua de mîine, căci ziua de mîine se va îngriji de ale sale". Simplitate înseamnă a trăi în prezent; a uita de sine, de orgoliu, de griji, de frici.

O floare înfloreşte într-o poieniţă din inima pădurii. Ea pur şi simplu este fără greşeală, fără pretenţii, fără să-şi pună întrebări; ea înfloreşte pentru că înfloreşte şi nu din dorinţa de a fi privită. Dar cît de complexă este această floare pentru un botanist care caută să o înţeleagă şi cît de simplă este aceasta pentru cel care doar o admiră, fascinat de ea. Cîte celule, cîtă organizare pentru botanist pe de o parte şi cîtă perfecţiune şi frumuseţe pentru admirator. Aceasta nu înseamnă că cel care nu caută să înţeleagă floarea, ci doar se mulţumeşte să o admire, nu este capabil de a gîndi, de a înţelege, de a analiza. Simplitatea omului nu neagă conştiinţa sau gîndirea, ci mai degrabă ea reprezintă capacitatea de a trece dincolo de acestea, fără a le anula, de nu fi prizoniera lor. Simplitatea este capacitatea de a converge către esenţă; pentru că esenţa unei flori nu o reprezinta elementele organice şi chimice care o compun, ci frumuseţea. Contrarul simplităţii nu este complexitatea ci falsul. Cît de simple sînt operele lui Brâncuşi… dar cîtă putere au de a ne ferici şi înălţa… Cît de simplu era omul Brâncuşi, dar cît geniu, putere şi fascinaţie domneau în fiinţa sa. Cred că acest exemplu poate alunga orice urmă de asociere a simplităţii cu incapacitatea de a gîndi, raţiona, sau nerozia cu alte cuvinte.

Aşadar, simplitatea implică inteligenţă, care nu este altceva decît arta de a reduce complexitatea la simplu. Ce poate fi mai simplu decît: E=mc2?

Ca să concluzionăm, putem spune că simplitatea este o virtute aleasă, la care se ajunge indirect, prin cumularea altor virtuţi, atunci cînd fiinţa manifestă o anumită verticalitate sufletească.

Omul simplu, lepădat de sine, nu se ia în serios şi nici în tragic. îşi urmează liniştit drumul, cu inima uşoară şi sufletul împăcat, fără nostalgie, fără nerăbdare. Nud, sărac, mulţumindu-se doar cu întreaga existenţă. Trăieşte eternitatea clipei şi aceasta îi este de ajuns.

Pentru Dumnezeu totul este simplu; pentru oamenii simpli totul este divin, chiar şi munca sau efortul.

Si să nu uităm că Adevărul Ultim este atît de simplu…

dolion a scris:

Simplitatea
Alina Şutic

Orice virtute se poate învăţa. Putem învăţa să devenim politicoşi, generoşi, cumpătaţi, curajoşi, umili, toleranţi, dar cum putem învăţa să fim simpli?

a fi umil/umilă e o virtute?
a fi simplu/simplă e o virtute?
mai lipsește să găsești altă neregulată de ceva vreme care să declare că a fi tâmpit/tâmpită e o virtute...

Personalitatea zilei – Andrei Tarkovschi

Andrei Arsenievici Tarkovski (Андре́й Арсе́ньевич Тарко́вский) (n. 4 aprilie 1932, Zavraje, Rusia (Regiunea Kostroma) – d. 28 decembrie 1986, Neuilly-sur-Seine, lângă Paris.
Este înmormântat la cimitirul ortodox din Sainte-Geneviève-des-Bois, Franța) a fost un regizor, actor și scriitor rus. Unul dintre cei mai influenți cineaști ai erei sovietice și ai întregii istorii a cinematografiei.
A jucat un rol prim rang în dezvoltarea cinematografiei moderne, prin viziunea sa poetică și studiul asupra timpului în film (dezvoltat teoretic în cartea sa, Sculpting in Time). Născându-se și profesând într-un regim opresiv, Tarkovski s-a confruntat cu numeroase piedici de-a lungul carierei sale (care, de altfel, se limitează la 7 filme și câteva scurt-metraje – în 27 de ani). Cu toate că Tarkovski nu-și recunoaște intenția, câteva din filmele sale – Andrei Rubliov, Oglinda (film), Călăuza – conțin idei privite cu ostilitate de Uniunea Sovietică.

1932, 4 aprilie – Se naște în satul Zavrajîe, raionul Iurieveț, regiunea Ivanovo (astăzi, raionul Kadîisk, regiunea Kostroma), din părinții Arseni Aleksandrovici și Maria Ivanovna Vișniakova. Este botezat la biserica Nașterii Maicii Domnului din localitate, nași fiind bunica (din partea mamei), Vera Nikolaevna Petrova, și prietenul de familie Lev Vladimirovici Gornung.
1934, 3 octombrie – Se naște în Maloiaroslaveț, regiunea Kaluga cel de-al doilea copil al lui Arseni și al Mariei, Marina. În decembrie familia se mută la Moscova, în apartamentul de pe strada Șipovsk (Șipka) (supranumită „locuința din copilărie a lui Andrei”).
1935-1936 – Familia își petrece verile la ferma lui Pavel P. Gorceakov (lângă satul Ignatievo).
1937 – Tatăl părăsește familia, pentru a-și uni viața cu Antonia Aleksandrovna Bohonova. Divorțul oficial de Maria Ivanovna se pronunță abia în 1940.
1936-1939 – Timp de câteva luni pe an, Andrei împreună cu Marina locuiesc la bunica lor la lurieveț.
1939 – Se înscrie în clasa I-a a școlii nr. 554 din Moscova și a școlii raionale de muzică.
1941, 22 iunie – Germania hitleristă și aliații ei (România, Italia, Ungaria și Slovacia) atacă prin surprindere, fără declarație de război, URSS și astfel, în Europa de Est, se deschide un nou front (cel mai greu) al celei de-a doua conflagrații mondiale; august – întreaga familie, împreună cu bunica, pleacă în evacuare, la Iurieveț, unde rămâne până în primăvara anului 1943.
- Arseni Tarkovski se înrolează ca voluntar pe front. Luptă în bătăliile de apărare a Moscovei și pe fronturile al II-lea Baltic și al Brianskului.
1943, 1944, 1945 – Andrei își petrece verile în satul literar Peredelkino din împrejurimile Moscovei, unde este vizitat de tatăl său.
1943, decembrie – în urma unei grave răniri, lui Arseni Tarkovski i se amputează piciorul stâng.
1944 – Moare bunica din partea tatălui, Maria Danilovna Tarkovskaia.
1947 – Andrei își petrece vara la Maloiaroslaveț, în familia bunicului din partea mamei, Ivan Ivanovici Vișniakov.
septembrie – Intră la școala de arte plastice, noiembrie – Se îmbolnăvește de tuberculoză. Este internat la spitalul TBC pentru copii din Moscova, unde rămâne până în primăvara lui 1948.
1948, 1949, 1950 – Petrece verile la țară, în satele Salkovo (lângă Zvenigorod), respectiv Mutovka (lângă Abramțevo) și Redkino (lângă Vostriakovo).
1951 – Termină școala. Este admis la Institutul de Orientalistică din Moscova, secția Limbă arabă.
1953 – Abandonează studiile, aprilie – Este angajat la Institutul de cercetări geologice Nigrizoloto din Moscova. Pleacă, pentru toată vara, în expediția din regiunea Turuhansk, bazinul râului Kureika (afluent al Eniseiului).
1954, aprilie – Demisionează de la Nigrizoloto. Este admis la Facultatea de regie din Institutul de Stat pentru Cinematografie (VGIK), clasa regizorului prof. Mihail Ilici Romm.
1956 – Scrie și regizează o parte din filmul studențesc Ucigașii (Ubiițî) (după o povestire de E. Hemingway), în care interpretează un rol episodic. Celelalte două părți sunt scrise și regizate de Maria Beika și Aleksandr Gordon (viitorul soț al Marinei Tarkovskaia).
1957, aprilie – Se căsătorește cu colega sa de facultate Irma Rauș. Vara, împreună cu soția și colegul de facultate Vasili Șukșin, face practică la Studioul cinematografic din Odessa.
1958 – împreună cu A. Gordon regizează filmul studențesc "Azi nu avem permisie" (Segodnia uvolnenia ne budet), în care interpretează un rol episodic. Scurt-metrajul este o comandă a a Redacției de tineret a Televiziunii centrale.
1959 – Scrie, împreună cu colegul său Andrei Mihalkov-Koncealovski, prima variantă a scenariului Antarctida, pământ îndepărtat (Antarktida, dalekaia strana).
1960 – Scrie, împreună cu A. Mihalkov-Koncealovski, scenariul lucrării de diplomă, Compresorul și vioara (Katok i skripka). În aprilie începe turnarea filmului la Studioul Mosfilm.
1961 – Primește diploma de absolvire, cu calificativul „excelent”, aprilie – Este angajat ca regizor de categoria a III-a la Mosfilm, iunie – începe lucrul la primul său lung-metraj, "Copilăria lui Ivan", pe care îl termină în 1962.
1962, 9 mai – Premiera filmului Copilăria lui Ivan la cinematograful „Țentralnîi” din Moscova. august – Participă cu Copilăria lui Ivan la Festivalul de la Veneția, unde obține Marele premiu „Leul de aur”. Călătorește cu filmul în India și în Ceylon. 30 septembrie – I se naște primul fiu, Arseni. Impreună cu A. Koncealovski începe scrierea scenariului la Andrei Rubliov.
1963 – Devine membru al Uniunii Cineaștilor din URSS.
1964, august- Este membru al juriului la Festivalul de film de la Veneția. Este numit regizor de categoria a II-a la Mosfilm; noiembrie – începe filmările la Andrei Rubliov. Scrie, în colaborare cu A. Koncealovski și Cinghiz Aitmatov, scenariul la filmul Primul învățător, în regia lui A. Koncealovski.
1965 – Dramatizează radiofonic nuvela Turnabout de W. Faulkner, în cadrul redacției de literatură și teatru a Radioului Central. Lucrează la Andrei Rubliov. Face cunoștință cu viitoarea sa soție, Larisa Pavlovna Kizilova, asistent de regie la Mosfilm.
1966 – Termină filmul Andrei Rubliov. 21 octombrie – Moartea bunicii din partea mamei, Vera Nikolaevna Petrova; decembrie – Prima prezentare a filmului Andrei Rubliov, la Sala Albă a Uniunii Cineaștilor.
1966, 1967,1968 – Oficialitățile de la Moscova refuză sistematic prezentarea filmului la Cannes și, în general, difuzarea lui pe ecrane, atât în țară, cât și în străinătate.
1967 – Lucrează, împreună cu scriitorul A. Mișarin, la scenariul filmului Oglinda. Finalizează la Chișinău, împreună cu G. Malarciuk, scenariul filmului Serghei Lazo (regia A. Gordon), unde interpretează un rol secundar. Scrie, împreună cu A. Koncealovski, scenariul filmului Tașkent, oraș al pâinii (regizor Șukrat Abbasov) și cu Artur Makarov scenariul filmului "O șansă dintr-o mie" (regizor Bagrat Oganesian), ambele difuzate în 1968.
1968 – Termină scenariul la Oglinda; octombrie – începe, împreună cu Fr. Gorenstein, lucrul la scenariul filmului Solaris.
1969, mai – Andrei Rubliov este prezentat, în afara concursului, la Cannes, unde primește Premiul FIPRESSCI. Din septembrie, rulează cu sălile pline, timp de un an, în patru cinematografe din Paris. Cea de-a doua premieră a filmului, la Dom Kino (Casa Cineaștilor din Moscova).
1970 – începe filmările la Solaris; iunie – divorțează de Irma Rauș. Se căsătorește cu Larisa Kizilova; 8 august – i se naște cel de-al doilea fiu, Andrei.
1971 – Călătorește în Japonia, pentru filmarea unei secvențe din Solaris. Andrei Rubliov este lansat pe marile ecrane din țară.
1972 – Ține cursuri postuniversitare de arta regiei la Goskino; martie – termină lucrul la Solaris; mai – Călătorește cu Solaris la Cannes, unde câștigă Marele premiu al juriului și la Londra, unde primește Premiul pentru cel mai bun film al anului. Este numit regizor de categoria I-a la Mosfilm.
* 1973 – împreună cu Fr. Gorenstein scrie scenariul Ariel, după povestirea lui A. Beliaev; 2 februarie – Premiera filmului Solaris la cinematograful „Mir” din Moscova. Călărorește la „Săptămânile filmului sovietic” din Uruguai și Argentina; septembrie – începe filmările la Oglinda.
1974 – Termină lucrul la Oglinda. Premiera filmului la Dom Kino.
1975 – Oglinda este prezentat la trei cinematografe din Moscova. Lucrează la scenariul Hoffmaniana.
1976 – Lucrează cu frații Boris și Arkadi Strugațki la scenariul filmului Călăuza; decembrie – pune în scenă, împreună cu Vladimir Sedov, Hamlet de W. Shakespeare (cu Anatoli Solonițîn, Inna Ciurikova, Mărgărita Terehova), la teatrul Leninskii Komsomol din Moscova. Premiera are loc în 1977.
1977 – Filmează Călăuza. O mare parte a peliculei este distrusă la developare.
1978, aprilie – Suferă un infarct. Reface scenariul și continuă filmările la Călăuza.
1979 – Termină lucrul la Călăuza; 5 octombie – moartea mamei, Maria Ivanovna Vișniakova. Este înmormântată la cimitirul Vostriakovski din Moscova.
1980 – Primește titlul de Artist al poporului. aprilie – Lucrează în Italia, împreună cu Tonino Guerra, la scenariul filmului Nostalghia; mai – Călăuza este prezentat, în afara concursului, la Cannes, unde primește Premiul criticilor francezi.
1981 – Călătorește, cu filmul Călăuza, în Anglia și în Scoția.
1982 – Lucrează în Italia la filmul Nostalgia. Realizează, împreună cu Tonino Guerra, documentarul Timpul călătoriei.
1983 – Termină lucrul la Nostalgia; mai – participă la Cannes cu Nostalgia. Primește Marele premiu special al juriului, premiul FIPRESSCI și Premiul Juriului ecumenic. Pune în scenă opera Boris Godunov de M. Musorgski, la Opera Regală din Londra, noiembrie – începe lucrul la "Sacrificiul". Este concediat de la Mosfilm.
1984 – Călătorește la Stockholm pentru lucrul la "Sacrificiul"; 10 iulie – Anunță oficial, la conferința de presă de la Milano, hotărârea sa de a nu se mai întoarce în patrie. Susține la biserica Saint-James de la Londra Prelegerea despre Apocalipsă. Are o întrevedere cu înalt Preasfințitul Antoine de Suroj, Mitropolitul Bisericii Ruse din Anglia.
1984-1985 – Locuiește la Berlin.
1985 – Apare la editura vest-germană Ullstein cartea sa Timpul pecetluit (Die versiegelte Zeit). Filmează în Suedia "Sacrificiul"; mai -începe filmările exterioare pe insula Gottland; noiembrie – debutul bolii. Pe 13 decembrie se clarifică diagnosticul: cancer pulmonar.
1986 – Începe tratamentul la un centru de radioterapie din Franța; 19 ianuarie – sosesc la Paris fiul său, Andrei, împreună cu soacra sa, A.S. Egorkina; 9 mai –premiera filmului "Sacrificiul" la Stockholm. La Cannes filmul primește Marele premiu special al juriului. Premiul este înmânat fiului său; iulie – este internat la clinica de antroposofie din Eschelbronn (Germania); 16 decembrie – este internat la clinica oncologică Hartmann din Neuilly-sur-Seine (lângă Paris). Noaptea de 28 spre 29 decembrie – Moare în clinica din Neuilly-sur-Seine.
1987, 5 ianuarie – Este înmormântat la cimitirul rus din Sainte-Genevieve-des-Bois. Funeraliile au loc la catedrala Sf. Aleksandr Nevski.
1989 – Apare în Germania la editura Ullstein prima ediție a Jurnalelor sale, sub denumirea Martyrolog. 27 mai – Moare într-un spital moscovit tatăl său, Arseni Tarkovski. După ceremonia civilă la Casa Centrală a Scriitorilor și cea religioasă la biserica Schimbării la Față, este înmormântat la cimitirul din Peredelkino.
1998, 19 ianuarie – Moare la Paris Larisa Tarkovskaia, bolnavă de cancer pulmonar. Este înmormântată alături de soțul ei, la cimitirul din Sainte-Genevieve-des-Bois.

Copilăria lui Ivan

În 1961 începe cariera internațională a lui Andrei Tarkovski cu filmul Copilăria lui Ivan, acesta obținând premiul Leul de Aur la Veneția, în 1962. Tema filmului este maturizarea prematură a copilului și tragica distrugere a universului copilăriei, realitatea văzută prin ochii unui copil din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Copilăria lui Ivan reprezintă primul film de lung metraj al lui Tarkovski, a cărui acțiune este situată în timpul războiului și este inspirată de propriile amintiri și de poezia tatălui său. Filmul se bazează pe două metafore antagonice: râul luminos, cu melancolica sa curgere, care reprezintă viața fericită de odinioară, și copacul înnegrit de flăcări, ars, simbol al morții, care apare în ultimul cadru. Sunt prezentate peripețiile din spatele liniilor inamice ale unui băiat orfan, sătul de atâta mizerie și dornic de a răzbuna moartea părinților săi.

Andrei Rubliov

Andrei Rubliov, al doilea film al regizorului, cunoaște primele dificultăți reale în relațiile cu autoritățile. Iată ce îi reproșa, de pildă, primul secretar de partid al Moscovei: „La sfârșitul filmului dvs., Andrei Arsenievici, ploua pe icoanele lui Rubliov: voiați să spuneți prin asta că și acum, ca și în trecut, operele de artă sunt lăsate în voia sorții?”. Filmat în 1966, a apărut pe ecrane doar în 1971, din cauza autorităților sovietice. Într-o societate de cultură atee, lipsită de un realism spiritual autentic, orice portiță de evadare de sub teroarea gândirii comuniste, era de bun augur pentru societatea sovietică.

Solaris

După mai multe încercări nereușite, scenariul următorului film, Solaris, făcut după cartea scriitorului polonez Stanislaw Lem, capodopera a literaturii est-europene, a fost aprobat de către conducere, ecranizarea peliculei fiind considerată mai puțin periculoasă.
Blocul Comunist trebuia să apară în fața opiniei publice interne și externe, din rațiuni propagandistice, ca un monolit indestructibil, cu elementele componente într-o armonie impecabilă, cu funcționare ireproșabilă, sistemul în care oamenii muncii își trăiau „fericirea” la adăpost de orice pericol, sub grija și supravegherea permanentă a statului „protector”.

Filmele lui Tarkovski creează un spațiu de libertate în care publicul vine să audă ceea ce, de regulă, nu se spune și reacționează într-o comuniune anonimă, plângând și aplaudând. Pe durata derulării filmului frica încetează să mai existe și o parte din societate iese din letargie. O modalitate de exprimare culturală o constituie cinematograful, el are posibilitatea de a circula peste graniță. Toți acești tineri, care se cunosc între ei, scriu sau filmează laolaltă, în același stil, o altă perspectivă despre viața și țara lor.
Mersul societății, în general, ia o altă întorsătură. Noua generație avea tendința de a spune adevărul despre lumea în care trăia, despre grozăviile și nenorocirile ei. Noul val de intelectuali reprezintă o alternativă reală, ei au o cu totul altă optică asupra societății, optică care sperie puterea.
Problema era, de fapt, că operele care erau criticate în țară erau apreciate foarte mult peste hotare, ceea ce se întâmpla și cu opera marelui regizor rus A. Tarkovki. Paradoxal, regizorul acuzat foarte frecvent de elitism, primește din partea publicului foarte multe scrisori, de la oameni de cele mai diverse profesii și niveluri de instruire. Impresiile erau diferite, dar marea majoritate erau mărturisiri pline de căldură, care dădeau certitudinea că regizorul este înțeles și iubit de foarte multă lume. Sensibilizarea publicului larg se datora, printre altele, împărtășirii aceleiași experiențe de viață: amintirea vremurilor antebelice, războiul, suferințele mute ale epocii staliniste- erau teme de largă rezonanță, erau răni tăcute ale sufletului rus. Filmul apela la simboluri colective, astfel încât nu mai era nevoie de cuvinte ori de pârghii narative pentru a reda ideea memoriei comune, a conștiinței, a vinovăției, a patriotismului, a relației subterane dintre om și istorie. Reversul medaliei: în Occident, filmul nu se bucura de același succes; părea prea încifrat, prea intim legat de sufletul rus, de planul ascuns al suferințelor lagărului estic. A fost difuzat mai târziu în Franța, abia în 1978, iar în Marea Britanie în 1980.

Călăuza

Preocupat de ideea exprimării filmice a timpului subiectiv, a memoriei, cineastul își înscrie printre proiecte o adoptare după opera lui Proust; dar până la urmă atenția sa este captată de către literatura de anticipație, nuvela Picnic la marginea drumului a fraților Strugațki. În povestirea inițială, personajul Călăuzei are o alură de aventurier, iar miracolelor zonei li se acordă o pondere importantă. Ca în orice producție SF, povestirea își rezervă o coda filozofică: indiferența și cinismul civilizațiilor extraterestre față de dorința pământenilor de a stabili contactul.
„Zona”, semn și urmă ale trecerii unei civilizații extrapământești, în aparență neprietenoasă, rămâne singurul loc respirabil de pe pământ. Agresivitatea Zonei nu este decât un răspuns, o apărare a naturii (sau o retragere a lui Dumnezeu) din fața agresivității omului. Drumul către inima Zonei, pe care numai cel curat îl poate călăuzi, este asemeni drumului către credință: plin de obstacole și plin de piedici de moarte la tot pasul.
Lăsând la o parte metafizica impusă voit de Tarkovski, putem să aruncăm o privire asupra felului în care regizorul a gândit securitatea Zonei, mult prea asemănătoare cu un lagăr. Dar ceea ce uimește este faptul că Zona este mai degrabă un „vest” posibil decât propriu-zis un lagăr siberian. Privind, apoi, spre sentimentele celor implicați în aventură, observăm aceeași frică ce domina toată populația Blocului Sovietic, frica de a vorbi liber, frica de a se mișca fără a nu privi înapoi, frica de a nu alege întodeauna drumul cel drept spre idealurile lor, ci de a ocoli sistemul.
De la începutul filmului, mizeria în care societatea rusă se afla ne udă pielea cu picăturile ce se aud, practic, tot timpul. Muzica ce accentuează fiecare moment mai important amintește de muzica de propagandă, astfel măreția momentului este frântă prin amintirea că, totuși, anticipația filmului este doar o crudă realitate.
Filmul, pe lângă impresionanta sa valoare artistică, vine să confirme ideea că omului, în general, nu i se mai poate arăta direct realitatea sau nu i se mai poate pune în față relația cu Dumnezeu, decât prin forța subtilului: „Realitatea trebuie să fie cât mai reală… adică pe înțelesul omului, cunoscută lui din copilărie. Cu cât este mai reală situația din film, cu atât este mai convingător autorul. Fantasticul este doar o aparență, esența nu are absolut nici o legatură cu fantasticul.” Tarkovski s-a folosit foarte bine aici de această armă ce nu provoacă răni fizice, ci doar lacrimi în ochii celor care îl înțeleg și sunt condamnați să nu ajungă niciodată în „Zonă”.
Timpul, ce pare la prima vedere narativ, totul petrecându-se de-a lungul unei zile, fiind corect din punct de vedere cinematografic, în „Zonă” se dilată încât nu îți poți da seama dacă el curge mai repede sau mai încet, progresiv sau regresiv, se revine în locuri în care doar cel mai sceptic dintre cei trei își poate da seama.
Asemănarea dintre personaje și individul din Blocul Comunist este frapantă, acest lucru nu se întâmplă numai în Călăuza, ci în toate filmele lui Tarkovski. Frica de ceva este mereu în sufletul celor trei, fiecare purtând nu numai povara singurătății, dar și conștientizarea insuportabilei forțe ce-i obligă să amâne încă o dată drumul drept spre libertate. Soarta celor trei aruncă încă o umbră asupra individului strivit pe „nicovala” comunistă, și privat de drepturile omului modern, privind neputincios eforturile unor oameni de artă de a îmblânzi animalul inconștient din sufletul uman și de suferința a încă o zi de nepăsare, aceeași zi fără secunde, minute sau ore, doar plină de lacrimi și, câteodată, de speranță.

Exilul

Din păcate, cineastul rus este forțat să plece în Vest, unde filmează ultimele două filme sugestive prin titlu: Sacrificiul și Nostalgia. Anunță în 1984, în cadrul unei conferințe de presă de la Milano, că a hotărât, împreună cu soția sa, să nu se mai întoarcă în patrie. La conferință participă și alți exilați ruși care au renunțat la cetățenie din motive politice. Conferința este larg mediatizată de presa europeană și americană, care prezintă lumii „cazul lui Tarkovski”. De atunci, cineastul locuiește împreună cu soția în Italia, Germania și Franța.
Din păcate, în timpul montajului la ultimul său film află rezultatul analizelor: cancer pulmonar, dar regizorul continuă să participe la realizarea sincronizărilor finale împotriva bolii. Starea i se agravează din ce în ce mai mult și, în 1986, moare, fără a se mai întoarce în patrie. Moartea lui survine o dată cu începutul crizei sistemului comunist din U.R.S.S., când partidele comuniste din Occident își pierduseră însemnătatea, mișcarea de eliberare națională din lumea a treia, legată de Moscova, este depășită și „Solidaritatea” din Polonia face o breșă în sistemul socialismului. Moscova rămâne în urmă cu tehnologia și randamentul muncii.
Opinia publică din anul 1985 a fost exprimată cel mai bine prin titlul unui film turnat la sfârșitul anilor ’80 de un alt regizor rus Stanislav Govoruhin: Așa nu se trăiește.
Prin venirea la putere a lui Gorbaciov se deschide perioada de regândire a comunismului, încearcă să i se găsească o altă față, sub numele de Perestroika și Glasnost.
Cum demonstrează Tarkovski și ceilalți intelectuali din acea vreme, până la urmă, omului nu i se poate interzice condiția de a fi și privarea de o conștiință liberă și neîngrădită de forțe inferioare celei divine. Simplitatea cu care se manifestă forța fizică și psihică nu poate învinge credința și speranța milioanelor de suflete trezite de metafora numită dragoste.

Pagină realizată de Grigore Ciascai

Sorin Sabou: Firea românilor și Evanghelia
Luni, 13 februarie, 2012, la Biserica Baptistă Română “El Roi” din Chicago, Sorin Sabou continuă seria de prelegeri inspirate din volumul, coordonat de Daniel Barbu, intitulat Firea românilor (Editura Nemira, Bucureşti, 2000, 2004), în care se regăsesc mărturii străine din secolele XVI – XVIII despre firea și comportamentul românilor.
Prima sesiune

Pentru ca tot se vorbea mai sus de firea romanilor, sa admitem fara indoiala ca pe roman il caracterizeaza prostia... sa nu ne mai ascundem dupa deget, asta e "calitatea" majoritatii acestui popor. Priviti in jurul vostru si numarati oamenii cat de cat dezghetati la minte, dintre colegi, vecini, prieteni... nu-i asa ca sunt foarte usor de numarat, fiind putini?
Restul, marea gloata a prostilor, sunt cei ce ne sufoca idealurile noastre de mai bine, sunt cei ce baga bete-n roate la tot si la toate... dupa '89, au mai avut si facilitatea unei facultati pe bani si cand prostul ajunge sa fie si scolit, atunci sa vezi ce n-ai mai vazut, nu mai au prostie cu carul ci, cu TIR-ul! Citesc tot ce e mai prost in materie de carti, ziare, reviste, urmaresc cele mai proaste filme, seriale (telenovele), etc., astfel incat isi largesc uimitor ignoranta!
Avem "doctoranzi in prostie", care au impresia ca sunt miezul din paine, ca sunt cei mai destepti, ca fara ei pamantul nu se mai invarteste. Ei au posibilitatea sa se “dezvolte” daca gasesc “pamant fertil” format din oameni fara coloana vertebrala, fara demnitate, care nu au curajul sa ia nicio pozitie in fata lor, care tac si executa. Acestia din urma sunt aplaudacii a caror menire este sa slugareasca si sa ridice in slavi nonvaloarea si incompetenta "doctoranzilor in prostie".
Nici o categorie si nici cealalta nu e in stare sa-si constientizeze conditia si cu atat mai mult sa faca cel mai mic efort sa si-o depaseasca. Nici nu sti pe cine sa condamni mai intai, pe "doctoranzii in prostie, nesimtire si incompetenta, sau pe aplaudacii lor.
In viata, doar daca sunteti foarte norocosi, nu o sa aveti ocazia sa va "loviti" de astfel de specimene.

Infecţia vine din oameni

Atunci când pierzi pe cineva drag din familie, simţi durere şi neputinţă, dar atunci când pierderea vine după o luptă cu sistemul medical din România se adaugă sentimente puternice de revoltă, furie şi ură. Un amestec pe care-l simţi bine ţintit asupra unor oameni şi nu doar aşa faţă de un sistem, în general, căci nu din asta vine infecţia, ci din oamenii înşişi.

Cum să dai vina pe sistem când, dacă duci un suferind la Urgenţă, medicii şi asistentele se bucură că tocmai ies din tură şi îţi spun fără nici o jenă în faţă că să se spele schimbul următor pe cap cu el?
Cum să dai vina pe sistem când medicii îţi cer fără urmă de ruşine bani pentru un bolnav incurabil, despre care ştiu că nu-l mai pot vindeca si că va muri în scurt timp?

Ştiu, ai să zici că la ce salarii au nici nu e de mirare. Ai dreptate. Cei mai mulţi câştigă mai puţin decât iei tu şomaj. E o ecuaţie economică simplă. Dacă salariile sunt mici, competiţia valorilor scade şi rămân doar cei slab pregătiţi, cei rătăciţi din punct de vedere profesional, într-un sector ce ar trebui în mod normal să fie de elită. Iar cei buni şi foarte buni pleacă în Vest, acolo unde sunt bine plătiţi şi respectaţi.

Dar eu nu la pregătirea profesională mă refer. E clar că vor fi gafe şi erori umane tot mai multe şi mai grave în acest sistem. În schimb, Jurământul lui Hipocrate nu spune că salariul e o scuză pentru a trata bolnavii ca pe nişte oi cu buzunare, ca pe nişte vaci în abator. E umanitatea cea cangrenată. Competenţa profesională e deja alt subiect.

Da, cred că salariile din Sănătate ar trebuie să fie măcar de trei ori mai mari, dar, ştii ce, dacă prin nu ştiu ce minune s-ar pune în aplicare o astfel de măsură, nu cred că medicii şi asistentele ar deveni brusc mai umani, mai implicaţi, mai săritori. Dovada? Sistemul Judiciar. În perioada 2005-2008, guvernul Tăriceanu a dat ordonanţe peste ordonanţe pentru salarii mari magistraţilor pentru ca Justiţia să nu mai aibă scuze în a fi eficientă. Efectul? Corupţia a rămas aceeaşi, n-am văzut la ochi marii rechini nici până acum, iar ritmul gafelor şi erorilor judiciare a rămas acelaşi.

Iar infecţia s-a întins în toate sistemele. Din iulie 2005, an de an am avut cel puţin o zonă din ţară grav inundată. Au fost patru guverne, cinci miniştri de interne şi patru miniştri ai mediului. Cei de dinainte dau dovadă de ipocrizie supremă şi arată cu degetul către actualii, în vreme ce cei de acum au fost prea ocupaţi cu propriile afaceri decât să construiască diguri.

Ce altceva decât infecţie umană poate să însemne faptul că un primar a preferat să facă un stadion pentru a-şi lua comisionul de la constructor decât să ridice malurile râului?! Cât de mare a ajuns nepăsarea şi nesimţirea dacă ministrul mediul dă acelaşi răspuns de lemn în faţa sinistraţilor cum că există un program de construire a digurilor bla bla bla…, în vreme ce s-au derulat contracte pentru lucrări doar pe hârtie pentru bani reali.

Trecem la alt nivel. În urmă cu câteva zile am sunat la Poliţie pentru a face o plângere privind scandalul făcut de unii la primele ore ale nopţii. Ştii ce mi-a răspuns ofiţerul de serviciu? „Lasă, domn’le, că a venit vara. E cald şi frumos afară şi oamenii se simt şi ei bine.“ Ce să mai răspund la replica asta?!

Un alt exemplu. Directorul unui spital din judeţul Arad a cumpărat aparatură medicală în cantitate mult mai mare decât era nevoie. Cu cât mai mult, cu atât mai mare comisionul de achiziţie. Dar nici măcar nu a fost folosită aparatura în ultimii doi ani, în vreme ce bolnavii stăteau pe liste de aşteptare sau erau reprogramaţi. Iar boala nu te aşteaptă. Dar ştii ce răspuns a dat directorul? „Şi ce dacă nu a fost folosită aparatura? Încă nu e târziu.“

Coborâm şi mai jos, la nivelul străzii. Am ajuns să verific, atunci când merg la piaţă, punga cu tărâţe ca să fiu sigur că negustorul nu mi-a băgat şi câteva zeci de grame de nisip şi rumeguş pentru că, aşa e românul, e în natura lui să te ţepuiască.

Revenind la sisteme, nu acestea sunt marea problemă. Poate să se reformeze mama sistemului căci tot degeaba. Infecţia vine din oameni.
Cea mai reuşită reformă în România ar fi aceea de schimbare a poporului cu totul.

http://afrindia.wordpress.com/2010/07/05/infectia-vine-din-oameni/

Caşcavalizarea României

Cine şi-a dat seama că doar pentru a exista în România trebuie să plăteşti un abonament?! Pentru altceva în plus ai nevoie de caşcaval.
În perioada comunismului, lipsurile traiului de zi cu zi ne-au inoculat un obicei cu o evoluţie tare ciudată. Ne-am obişnuit să ne descurcăm pe la prieteni, cunoştinţe pe la vreo fabrică de pâine, pe la un strungar de la o uzină, toate pentru a suplini nevoile casei. Însă trebuia să dăm sau să facem un serviciu la schimb pentru că „eu te ajut, dar mie ce-mi iese la faza asta?“. Şi uite aşa s-a ajuns la instituţionalizarea caşcavalului, astfel încât trebuia şi încă mai trebuie să dăm atenţii pentru o hârtie la nu ştiu ce ghişeu, pentru o analiză medicală pentru care deja plătim contribuţia la stat etc. (Sigur, etimologic vorbind, povestea şpăgii e mai veche, de la funcţionarii ruşi cu ecusonul reprezentând o sabie pe haină, aceştia având lefuri foarte mici)

Dar starea asta de fapt nu e numai la nivel instituţional, ci chiar individual. Pe 1 iunie 1999 eram într-un oraş dunărean şi alergam spre bac pentru a trece fluviul. Eram în întârziere aşa că nu am observat cum şoferul unei Dacii mă claxona. „Hai, urcă în maşină! Poate îl mai prindem, totuşi.“, îmi zise acesta. Ce noroc pe capul meu. Un alt întârziat, dar cu maşină. Ajungem la nava fluvială şi îi mulţumesc din suflet şoferului. „Da’ ceva pentru safteaua moşului?“, îmi zice şi face cu mâna la obraji precum ţiganul cu banii. Nu mi-am dat seama ce vroia să zică. Când mi-a zis a doua oară am rămas şocat. Credeam că suntem „fraţi de suferinţă“ şi că, poate, făcând o faptă bună, Dumnezeu îl va ajuta să prindă bacul. Dar, de fapt, el nu vroia să treacă Dunărea. Vroia doar să profite de ocazie şi să mai facă un ciubuc de moment, aşa că m-a agăţat din mers. Îmi era aşa o ciudă, dar i-am dat 20.000 lei pentru că aşa am fost învăţat, să-mi plătesc datoriile.

Câţiva ani mai târziu, într-un alt oraş din ţară, m-a prins noaptea pe străzi. Autobuzele nu mai circulau, iar bani de taxi nu aveam. Tot aşa, din mers un tramvai gol care se retrăgea la depou se opreşte şi mă ia. Îi mulţumesc vatmanului. La destinaţie mă întreabă de un ciubuc că doar el şi-a făcut datoria. Nu aveam nimic la mine şi, chiar dacă aveam, nu-i dădeam. Fac aici o paranteză. Am mers prin multe oraşe cu autostopul şi am observat că în zone precum Banat şi Ardeal nu prea ţi se cer bani, căci oricum şoferii merg în direcţia ta. Ba unii chiar te refuză dacă vrei să le dai. Prin Moldova, Oltenia şi Muntenia, în schimb, nu le este jenă să-ţi ceară. În fine.

Să nu credeţi că în instituţii lucrează roboţi. Tot dintre aceştia găsim şi la agenţiile de stat, la ministere, la inspectorate etc. Doar că la alt nivel. De ce unii primesc avize de funcţionare mai repede decât alţii? Pentru că în cazul lor cineva şi-a făcut mai repede datoria aia de care vorbeam la vatman. De ce unele lucrări din oraş fără prioritate sunt imediat puse în practică, iar altele precum reconstrucţia unei şcoli sunt amânate? Pentru că la mijloc e un comision-caşcaval de lucrare acordată. Chiar ieri am aflat că CNADNR a dat 140.000 de euro firmei portugheze Lena Construcoes pentru 500 de copăcei plantaţi la ieşirea din nordul Capitalei. Bineînţeles că aceştia s-au uscat pentru că făceau parte din normă şi nimeni nu s-a interesat dacă sunt aclimatizaţi şi dacă are cine să-i îngrijească.
De ce au fost înlocuite atâtea borduri cu altele?
Pe de altă parte, de ce nu se fac anumite lucrări în unele oraşe deşi e evident că sunt necesare? Pentru acolo nu este caşcaval de tras. Aşa îmi pot şi îmi voi putea explica „graba“ primarilor de comune şi mici orăşele în a atrage banii europeni.
Poate ar trebui să le dăm şi nişte caşcaval celor pe care îi votăm pentru că ei ne guvernează şi trebuie să le iasă şi lor ceva la faza asta?
Oare unde găsim noi pe cineva fără această foame de caşcaval în ADN?…

http://afrindia.wordpress.com/2009/09/09/anatomia-nesimtirii-%E2%80%93-lectia-3-cascavalizarea-romaniei/

Cum ni s-a furat al şaptelea simţ

Că se fură ca-n codru mi-e şi ruşine să mai pomenesc. S-au furat şi se mai fură de la obiecte concrete cum ar fi vagoane, locomotive (înlocuite cu alţi bani publici), borduri de granit ce au luat drumul Vestului şi au fost înlocuite cu altele de ciment, tâmplaria şi instalaţiile care nu au mai ajuns la şcolile din judeţe, fabricile care au fost apoi demolate pentru mall-uri şi cartiere de vile, până la concepte precum Revoluţia făcută de oameni şi furată de Iliescu, reformele pomenite de neocomunişti şi repetate obsedant până la demonetizare de ţărănişti (cine îşi mai aduce aminte de reformele pe pâine?), lupta împotriva corupţilor şi a oligarhilor pistonată de Alianţa DA, toate au fost furate din dicţionarul frustrărilor populaţiei, au fost folosite în scopuri electorale până la terfelire, iar apoi aruncate în istorie. De câteva zile a început şi furtul celui de-al şaptelea simţ.

Omul are sau ar trebui să aibă foarte multe simţuri. Cele cinci pentru percepţii fizice, al şaselea pe care mulţi îl avem din naştere, dar pe care puţini îl mai descoperă sau îl mai „aud“ pe parcursul vieţii şi restul simţurilor de natură socială sau individuală în conveţuirea socială. Cel mai important dintre ultimele sau al şaptelea din toate este bunul-simţ. Alţii ar putea avea o altă ierarhie, dar pentru mine este cel mai important pentru un echilibru social şi inter-individual peste care vin regimul social (cu sistemul educaţional, medical etc.), regimul politic, cultura societăţii, arta ş.a.

Bunul-şimţ ţine foarte mult sau aproape numai de individ. Este ceva ce, dacă nu-l ai de mic, nu-l poţi căpăta decât foarte greu. Nu se poate cumpăra, nu se poate obţine printr-o diplomă la o anume universitate, nu se poate obţine printr-o operaţie chirurgicală ca cea de mărire a sânilor sau injectarea buzelor cu botox ŞI NICI NU POATE FI ÎNSUŞIT PRIN FURT.
Dar de câteva zile au început să răsune sloganurile viitoarelor campanii şi discursuri electorale şi, culmea, au început să vorbească de bun-simţ. Păi, bine măi, porcilor, dar ăsta era al nostru, al minorităţii bunului-simţ. Cu ce drept vă arogaţi şi vă folosiţi de acest simţ?

Cu ce drept vorbiţi, d-le Băsescu, pe site-ul dvs. că vreţi o Românie a bunului-simţ? Nu e destul că ne-aţi minţit, că ne-aţi promis marea cu sarea, că o să daţi un impuls marilor dosare de corupţie, că o să determinaţi instituţiile statului să meargă, că nu veţi mai face aceleaşi greşeli pe care le-a făcut Iliescu, care s-a comportat ca un dictator atunci când lua decizii ca lovituri de ciocan de unul singur (arestarea „golanilor“, chemarea minerilor, graţierea lui Cozma). În schimb, nici un dosar de corupţie nu a fost finalizat, aproape toate instituţiile s-au gripat şi refuzaţi un candidat la funcţia de premier doar din orgoliu. Bun-simţ? Cu ce drept îmi vorbiţi de bun-simţ?

Cu ce drept îmi vorbiţi, d-le Antonescu, de bun-simţ? Aţi uitat că reprezentaţi un partid care a stat patru ani la putere, un mandat plin de inundaţii în care nu s-au reconstruit baraje pentru a nu mai rămâne oamenii fără case, inundaţii după care s-au construit case pentru sinistraţi în pustietate, fără ferestre, canalizare şi curent electric doar pentru a mai da de lucru firmelor „prietene“. Un mandat din care nu am văzut măcar un kilometru circulabil de autostradă. Un mandat în care aparatul administrativ a crescut enorm, iar numărul profesorilor şi al medicilor a scăzut dramatic. Un mandat în care nu s-a făcut nici o reformă pentru grila de salarii şi pensii. Iar acum îmi vorbiţi de bun-simţ?
Cu ce drept îmi vorbiţi de bun-simţ când dvs. parazitaţi o persoană publică ce a crescut încet şi sigur în nouă ani şi a dovedit că întâi face şi abia apoi vorbeşte? De ce l-aţi propus pe dl. Johannis abia pe „buza“ campaniei electorale şi apoi v-aţi folosit de suportul său electoral pentru a spune că dacă veţi ajunge preşedinte el va fi sigur premier? Păi, poate eu vreau să fiţi preşedinte şi pentru alte motive. Apropo, un program, o schiţă de idei în lupta electorală? Ceva în afară de lupta împotriva lui Băsescu, căci până acum am votat numai împotrivă. Ca drept dovadă, discursurile dvs. cu mizerie la gură (despre codoaşe politice şi alte glume de ghetou care nu vă diferenţiază cu nimic de contracandidaţi) şi graba de a arunca noroi peste gard că v-a fost furat sloganul.

Cu ce drept îmi vorbiţi, d-le Geoană, de bun-simţ? Sunteţi un parazit ahtiat după putere. La fel îl parazitaţi pe dl. Johannis pentru popularitatea sa, îl acuzaţi pe Crin Antonescu de faptul că-l foloseşte pe primarul Sibiului, dar vă folosiţi de o poză sugestivă pe blog. Bun-simţ? Dar ştiţi că aveţi tupeu?
Cum e cu înţelegerea Constituţiei din propriul punct de vedere când, de fapt, felul cum o înţelege Băsescu este chiar modul în care Adrian Năstase o vroia, crezând că va ajunge preşedinte în 2004 şi că va decide soarta guvernului? Bun-simţ? Aţi lucrat şase luni la legea pensiilor împreună cu PDL ca apoi să o respingeţi şi după căderea guvernului să ziceţi: Lasă că acum o facem şi o votăm noi. Bun-simţ? Aţi fost partidul cu cele mai multe mandate la Ministerul de Interne şi vorbiţi de fraudarea alegerilor? Aţi contribuit în egală măsură la criza politică pentru că ştiaţi că nu puteţi candida la preşedinţie cu şanse reale decât din Opoziţie. E clar ca lumina zilei, dar insistaţi să ne minţiţi pe faţă.

NOI NU VREM RESPECT PENTRU CĂ ŞTIM CĂ, DE UNDE NU E, NICI D-ZEU NU CERE.
DOMNILOR, NOUĂ NE ESTE SCÂRBĂ!!!
Poate vă gândiţi la un astfel de slogan. Vreau o Românie fără scârbă!

http://afrindia.wordpress.com/2009/10/20/cum-ni-s-a-furat-al-saptelea-simt/

Cel mai „extraterestru“ cuvânt din DEX

Avem în Dicţionarul Explicativ un cuvânt tare ciudat. Indică exact ceea ce ne lipseşte foarte mult şi de care avem mare nevoie pentru a construi ceva între graniţele acestea. Dar numai pronunţia lui îmi dă sentimentul că vorbesc o limbă străină şi că pe oricine mă aude îl pufneşte râsul. Este vorba de responsabilitate.
Aceasta este o componentă foarte complexă a caracterului unui om, chiar mai complexă decât bunul-simţ. Iar de asta îţi poţi da seama printr-un exerciţiu simplu. Nu ţi s-a întâmplat să spui despre cineva capabil că „domn’le, e cam nesimţit, dar atunci când are o treabă de făcut poţi avea bază în el“ sau alte exemple similare? De aceea, până la urmă, apreciem mai mult astfel de oameni. Bunele maniere se mai pot învăţa, se mai pot cizela pe parcurs, dar responsabilitatea e ceva ce se învaţă până la o anumită vârstă, se învaţă greu şi se fixează apoi în ADN-ul caracterului. Spun că responsabilitatea e mai complexă pentru că arată că te gândeşti, că îţi pasă de urmările acţiunilor sau a pasivităţii tale, ceea ce înseamnă un pas în plus în evoluţia omului.
Un portar de la o fabrică, de exemplu, dacă adoarme şi-l calcă hoţii nu înseamnă că e neapărat iresponsabil, ci mai degrabă idiot pentru că patronul îi va reţine paguba din salariu. Dar un şofer de maxi-taxi atent la numărat banii pe bilete deşi tocmai traversează o linie ferată e doar un exemplu al incapacităţii unora de a înţelege cât de importante pot fi acţiunile lor asupra vieţii altora. Aceeaşi situaţie şi cu medicii şi asistentele care trec cu lejeritate peste anumite controale ca mai apoi să aibă surpriza că o meningită a fost confundată cu o răceală şi multe alte exemple.

De ce ne-a devenit atât de străin acest concept? În perioada comunistă, colectivizarea activităţilor societăţii şi a modului de gândire a dus în timp la ştergerea sentimentului de responsabilitate individuală, căreia i-a luat locul responsabilitatea colectivă. Timpul trecea, leafa mergea, somnul în schimbul de noapte era o virtute, pacientul mai putea aştepta, munca se găsea cineva s-o facă până la urmă, totul pentru că oamenii s-au învăţat că treaba merge şi aşa, iar dacă apăreau probleme o rezolvau ei cumva. Şi din acest punct de vedere, comunismul ne-a degradat şi ne-a lăsat cu o personalitate ciungă.
Paradoxal, cuvântul responsabilitate era una din piesele de rezistenţă ale limbii de lemn: „Trebuie să acţionăm cu responsabilitate, cu simţ de răspundere în construirea socialismului; capitalismul e plin de elemente iresponsabile care încearcă vigilenţa socialismului;“ sau chiar din limbajul preşedintelui de după Revoluţie: „Avem în Piaţa Universităţii elemente fasciste de o profundă iresponsabilitate“. Sunt sigur că vă e cunoscută toată retorica.
Ei, şi uite aşa s-au adunat lucrurile şi ne-au repugnat până la saturaţie. „Ce responsabilitate, domn’le? Mai lasă-mă cu responsabilitatea matale şi lasă-mă să-mi trăiesc viaţa că de aia e democraţie!“ Iar el îşi vede mai departe de marfa expirată pe care o vinde în continuare clienţilor neştiutori, alţii continuă să dea ţepe pe spatele celor care îşi pun poate la bătaie economiile de-o viaţă şi tot aşa mai departe.

Pătura politică este copia fidelă a poporului. De fapt, ea poate e chiar esenţa. Ascultăm promisiuni imbecile (căci iresponsabile sună ciudat) despre măriri de pensii şi salarii în schimbul voturilor. Au votat anul trecut mărirea salariilor profesorilor cu 50% deşi ştiau foarte bine că n-au de unde da.
Se acuză între ei ca în curtea şcolii pentru criza politică, în vreme ce ţara arde. Nu dau doi bani pe modernizarea ţării, pe reformarea aparatului public, pe responsabilizarea celor din posturile de conducere, din poziţiile-cheie ale justiţiei, ale ministerelor, ale agenţiilor de stat, ale inspectoratelor. Vorbim deja de lucruri extraterestre.
Ne vând promisiuni expirate fără se le pese că facem toxiinfecţii la demnitate, ne vând programe politice alterate pentru că mulţi dintre noi nu mai putem mirosi impostura, dacă am putut vreodată şi ne toarnă cuvinte mucede în urechi până ne vor putrezi timpanele. Nu cumva, pe bună dreptate şi conform logicii elementare, noi suntem de fapt necrofagi, din moment ce ni se oferă numai stârvuri?

http://afrindia.wordpress.com/2009/10/27/anatomia-nesimtirii-lectia-4-cel-mai-extraterestru-cuvant-din-dex/

Alo! România?

- Alo! România? Crezi c-ai putea să nu mai fii atât de nesimţită, măcar o zi pe săptămână, să zicem sâmbătă sau mai bine luni, cân’ mergem la muncă?
Aş vrea să nu mă mai tratezi cu sictir, măcar atunci cân’ îţi plătesc impozitele. Ştiu că nu mă placi, dar nu-i nevoie să-mi şi dovedeşti. Încearcă să te prefaci! În rest, cân’ am eu nevoie de vreo hârtie, vreun aviz de la tine, ştiu cum să-ţi intru supus în graţii. Ai avut tu grijă să mă-nveţi cum.

Apoi, ştii chestia aia pe care mi-o faci cân’ vin la spital, cân’ mă trimiţi la farmacia de peste drum să-mi cumpăr mănuşi chirurgicale, seringi, pansamente, perfuzoare şi medicamente? Deja m-am obişnuit cu gândul, da’ ştii ce? Nu mă mai minţi că îmi vei deconta toţi banii şi că trebuie să păstrez bonurile! M-am săturat să te tot cred.

Mă mai gândeam şi c-ar cam fi timpu’ să le dai şi medicilor nişte salarii mai mari. Nu de alta, da’ nu mai am bani de şpagă şi nici chef să stau cu stresul că n-am dat destul ca operaţia să reuşească.

Ştiu că sunt tupeist, dar mă gândeam c-ar fi timpu’ să mai tai şi din salariile directorilor păduchi. Ştii tu care, n-o face pe proasta! Iar în schimb ţi-ar ajunge nişte bani în plus pentru profesori, c-o s-ajungem proşti de tot fără carte. Mi-e şi groază să mă gândesc la cum vor fi elevii tăi peste zece ani.

Mai spuneai ceva de marile dosare pentru corupţie? Ok, m-am prins că era gargară. Poţi să te opreşti! N-am chef s-o mai aud. Poţi fura în continuare, numai las-o mai moale cu ipocrizia! Sincer, nici nu ştiu de unde ai avut de furat atât de mult în ăştia 20 de ani, da’ nici nu mai contează. Dacă vreau să văd „marii rechini“, mă uit la Discovery.

Mi-ai mai promis că vei reface acele spaţii verzi pe care i le-ai dat acelor „investitori strategici“. Cât a fost mita? 30.000, 50.000 de euro? Ok! A fost afacerea ta, inţeleg. Deci să zic bogdaproste că nu mi-ai asfaltat traheea? Săru’mâna!

Auzi! Da’ pe şoferul ăla care m-a călcat pe trecerea de pietoni nu-l mai trimiţi la răcoare? Ce-ai zis? Ţi s-a făcut milă de banii lui? Aha, iarta-mă că te-am întrebat!

Da’ pe ăia care mi-au bătut bunicul şi i-au luat apartamentul când îi mai cazezi şi tu la mititica? Nu de alta, da’ au trecut atâţia ani şi mi-e teamă că se prescrie fapta. Cum? Ţi-au vândut apartamentul chiar ţie? Aaa, păi de ce nu spui că sunt partenerii tău de afaceri? Să mă scuzi c-am îndrăznit să te-ntreb.

Măcar poate scoţi anul ăsta şi tu nişte bani din impozite de la ăia „fără număr“. Aşa zic eu c-ar fi normal. Dar eu este prost, poate mă-nşel.
Ce spui? Urmează să cânte la botezul băieţelului tău şi nu vrei să-i deranjezi cu fleacuri? Deja mă simt aiurea c-am avut nesimţirea să-ţi cer asta. Crezi ca-i putea să mă ierţi vreodată?

- Alo! Cine-i acolo?
- Alo! Nu e România?
- Terminaţi, dom’le, cu prostiile astea că mi se răceşte cafeaua!
- Mă scuzaţi!

Ciudat. E a 20-a oară când formez numărul ăsta şi sun în altă parte.

http://afrindia.wordpress.com/2010/03/05/alo-romania/

Ţara cu 365 de zile de 1 Aprilie

Te trezeşti ca-ntr-o dimineaţă obişnuită şi te duci la baie să te speli pe faţă. Apoi te uiţi-n oglindă şi-ţi zici: Azi voi emigra!
Dar imediat te pufneşte râsu’ pentru că ast-ar fi cea mai bună farsă de 1 Aprilie.

Deschizi geamul la cameră. O dimineaţă frumoasă de primăvară? Un şofer nervos claxonează ca descreieratu’ fiin’că şi-a parcat unu’ maşina-n faţa lui şi nu mai poate ieşi să plece la muncă. Aşa că ţine claxonu’ ăla până cân’ scoate unu’ capu’ la fereastră. Te zgârie la timpane, ştiu, dar, pân’ la urmă nu-i decât o farsă. Nu ştiu a cărui şofer dintre cei doi, dar cu siguranţă tre’ să fie o farsă.

Ieşi din bloc şi-ncerci să te fereşti de rahaţii câinilor vecinilor, dar, ca şi-n viaţă, te fereşti de-un rahat şi dai-ntr-un c- - -t. Hai, nu te enerva! Au făcut şi câinii o farsă. Tu eşti băiat inteligent ş-ai simţul umorului.

Dai să traversezi strada pe la trecerea de pietoni că-i verde, dar trece razant un „domn“ cu un „tanc“ 4×4. „Dă-te, bă, muistule! Eşti prost, nu vezi că trec io?“
Hai, nu mai fi aşa sensibil! Te-a alintat şi ăla puţin.

Iar ziua abia a-nceput.

Sunt lucruri pe care le păţim foarte mulţi dintre noi, sper eu că nu toate odată, într-o singură zi, pentru că altfel ne-am pierde minţile. În orice caz, nu ne este străin faptul că românii, în marea lor majoritate, au un grad foarte mare de nesimţire, mârlănie, mitocănie, mahalagism, spune-i cum vrei tu, acel bazar genetic al comportamentului oriental de care mereu vorbesc.

Nu e peste tot la fel. În aglomeraţiile urbane, unde ne respirăm aerul unul altuia, gradul de insensibilitate şi indiferenţă faţă de cel de alături e mai mare. Dar cred că prin structura noastră suntem mai expuşi în a deveni aşa, atunci când ajungem „într-o ladă cu mere stricate“.

Am observat, în schimb, un lucru. Ca să supravieţuieşti psihic într-un astfel de mediu, trebuie să-ţi dezvolţi o anumită stare de autism. O stare mentală de detaşare faţă de orice îţi poate strica buna dispoziţie sau dispoziţia, în general. Nu vorbesc aici de a răspunde la nesimţire cu nesimţire sau indolenţă, ci de capacitatea de a face abstracţie. De o capacitate mentală de a rupe legătura dintre semnalele mizeriilor din jurul tău şi zona din creier, inimă şi orgoliu care vibrează şi care, de multe ori, reacţionează negativ, violent. Ca şi cum cineva te-ar înjura, iar tu l-ai vedea fără să-l auzi şi fără să înţelegi ce spune pentru că ai dopuri în urechi sau căşti la care asculţi muzică. Astfel, informaţia este bruiată sau mult diminuată şi nu mai ajunge la destinaţie.

Acelaşi lucru şi cu mizeriile politice pe care le vezi zilnic la televizor. Doar nu o să te consumi acum pentru fiecare porc despre care afli în fiecare zi cum a mai furat din banii tăi, pe care n-o să-i vezi niciodată înapoi. Pur şi simplu trăieşti într-o ţară a farselor, a glumelor proaste şi nu ai ce face. Ori accepţi, ori înnebuneşti. O lege de-a lui Murphy spune că „Atât timp cât nu-ţi pasă unde eşti, nu te poţi rătăci“.

Ştiu că sună frumos în teorie şi că în realitate îţi vine să-i crăpi capul ăluia care scuipă cojile de seminţe în faţa ta, sau să spargi televizorul atunci când vezi un ministru că îţi spune zâmbind cum tu vei plăti încă o taxă în plus pe lângă alte două pentru acelaşi serviciu. Eu am reuşit să ajung la acea detaşare, probabil că de aceea scriu cu mai puţin patos şi cu mai mult sarcasm.
Dacă tu nu poţi, atunci consideră că în fiecare zi e 1 Aprilie şi că toţi nebunii, porcii, cretinii, berbecii şi hoţii au o scuză.

http://afrindia.wordpress.com/2010/04/01/tara-cu-365-de-zile-de-1-aprilie/

Ruby Wax: Ce-i așa distractiv în bolile psihice?

Bolile trupului sunt compătimite, zice comediana Ruby Wax ― exceptând cele ale creierului. De ce este așa? Cu energie și umor debordant, Wax, diagnosticată cu zece ani în urmă cu depresie cronică, ne îndeamnă să încetăm cu stigmatizarea bolilor psihice.

Scott Fraser: De ce martorii oculari greșesc

Scott Fraser studiază cum oamenii își aduc aminte crimele – și cum depun mărturie. În acest discurs puternic, care se concentrează pe o crimă petrecută după apusul soarelui, el sugerează că până și cei mai apropiati martori oculari la o crimă pot crea „amintiri” pe care nu le-au văzut. De ce ? Deoarece creierul are oroare de vid.

Andrew McAfee: Ne iau roboții joburile?

Roboții și algoritmii devin buni la fabricarea mașinilor, scrierea de articole, traduceri – joburi care mai demult necesitau o ființă umană. Prin urmare, ce ne rămâne nouă oamenilor să facem? Andrew McAfee parcurge datele recente privind munca umană și spune: „Încă n-am văzut nimic.” Apoi privește istoria în ansamblu și ajunge la perspective de viitor surprinzătoare și incitante. (Filmat la TEDxBoston)

Shyam Sankar: Zorii cooperării om-computer

Procesarea prin forță brută nu poate rezolva singură problemele lumii. Inovatorul în explorarea datelor Shyam Sankar explică de ce rezolvarea problemelor mari (cum ar fi prinderea teroriștilor sau identificarea tendințelor ascunse) nu este o chestiune de a găsi algoritmul corect, ci mai degrabă relația corectă de simbioză între calculator și creativitatea umană.

Amy Cuddy: Limbajul trupului determină cine ești

Limbajul corpului influenţează modul în care ne percep ceilalţi, dar poate schimba şi modul cum ne vedem noi înşine. Psihologul social Amy Cuddy ne demonstrează cum „poziţiile corporale specifice puterii” – a sta într-o postură care insuflă siguranţă în sine, chiar şi când nu ne simţim siguri pe noi – pot influenţa nivelurile de testosteron şi de cortizol din creier şi pot avea chiar un impact asupra şanselor noastre de succes.

Wayne McGregor: Procesul de creativitate al unui coregraf în timp real

Toți ne folosim trupurile zilnic, dar puțini gândim la fizicalitatea noastră în felul în care gândește Wayne McGregor. Coreograful demonstrează cum comunică el idei către audiență, lucrând cu doi dansatori pentru a construi fraze de dans, live și nepregătite în prealabil, direct pe scena TEDGlobal.

Candy Chang: Înainte să mor aș vrea să…

În comunitatea ei din New Orleans, artista Candy Chang a transformat o casă abandonată într-o imensă tablă, punând o întrebare ce trebuia completată: “Înainte să mor vreau să….” Răspunsurile vecinilor – surprinzătoare, acide și nostime – au devenit o neașteptată oglindă pentru comunitate. (Care-i răspunsul tău?)

dolion a scris:

Andrew McAfee: Ne iau roboții joburile?

Roboții și algoritmii devin buni la fabricarea mașinilor, scrierea de articole, traduceri – joburi care mai demult necesitau o ființă umană. Prin urmare, ce ne rămâne nouă oamenilor să facem? Andrew McAfee parcurge datele recente privind munca umană și spune: „Încă n-am văzut nimic.” Apoi privește istoria în ansamblu și ajunge la perspective de viitor surprinzătoare și incitante. (Filmat la TEDxBoston)

Fals!
Robotii nu ne iau jioburile, ci ne creaza joburi.
Ceea ce ne ia, insa, e altceva.
Ne ia din timp dintr-o parte si ne/ni-l da in alta parte.
Asta e opinia mea, fara sa ascult motivarea lui Andrew MacAfee.

dolion a scris:

Amy Cuddy: Limbajul trupului determină cine ești

Limbajul corpului influenţează modul în care ne percep ceilalţi, dar poate schimba şi modul cum ne vedem noi înşine. Psihologul social Amy Cuddy ne demonstrează cum „poziţiile corporale specifice puterii” – a sta într-o postură care insuflă siguranţă în sine, chiar şi când nu ne simţim siguri pe noi – pot influenţa nivelurile de testosteron şi de cortizol din creier şi pot avea chiar un impact asupra şanselor noastre de succes.

Invataminte din acest post:
"Incearca, nu pana cand reusesti, ci pana cand devii."

Cum as traduce eu asta pentru politicieni:
Mai intai mint pana reusesc sa fie alesi.
Dupa ce reusesc, ei continua sa minta pana devin cu adevarat mincinosi.
Si isi fac aceasta meserie cu zel.Devenind niste mincinosi de seama ai neamului.
Cat sunt in viata, avand toate favorurile, iar cat nu mai sunt, dupa, avand toate onorurile.
Pentru ca, nu-i asa, nu e usor, sa devii si ,nu numai, dar sa si devii un mincinos de seama al neamului.

Cea mai mare escrocherie de pe timpul lui Ceauşescu

În anii '70, când salariul mediu în România era de 1.325 de lei/lună, Gheorghe Ştefănescu, gestionarul unui mic depozit de vinuri din Bucureşti, câştiga 10.000-15.000 de lei pe zi! (Suma ajungea chiar şi la 75.000 lei pe zi în perioada Sărbătorilor de iarnă.) Evident, nu
era un câştig legal. Modestul gestionar era de fapt capul unei reţele de tip mafiot care se ocupa de distribuţia de vinuri, o reţea atât de complexă şi de bine pusă la punct, cu legături la cel mai înalt nivel, încât nu a putut fi anihilată decât după ce Ceauşescu a dat un ordin
direct în acest sens. Arestat în 1978 şi acuzat de subminarea economiei naţionale, Gheorghe Ştefănescu a fost executat 3 ani mai târziu, pe 4 decembrie 1981, la Jilava.

Vă amintiţi filmul "Secretul lui Bachus", din 1984, cu Ştefan Mihăilescu-Brăila în rolul principal? Ei bine, filmul respectiv a fost inspirat de cazul Gheorghe Ştefănescu. Nu chiar în cele mai mici detalii, pentru că scenaristul Titus Popovici nu a avut acces la dosar, dar anchetatorii implicaţi în rezolvarea cazului au spus ulterior că filmul a reuşit să surprindă foarte bine atât mecanismul fraudei, cât mai ales, personalitatea lui Ştefănescu un om care se pricepea de minune să profite de slăbiciunile omeneşti.

Concret, ce a făcut Ştefănescu?

Totul a început prin 1971, când Ştefănescu era gestionar la centrul de desfacere a vinurilor din Calea Griviţei nr. 325, în apropiere de intersecţia cu Nicolae Titulescu (centrul nu mai există astăzi). Prin natura ocupaţiei sale, el trebuia să meargă periodic la cramele şi
IAS-urile din Moldova, pentru aprovizionare, ocazii cu care a observat că peste tot există plusuri, adică mari cantităţi de recoltă neînregistrate. Meritul lui Ştefănescu a fost că a reuşit să îi convingă pe directorii şi contabilii acestor crame să valorifice, de o manieră foarte profitabilă pentru toată lumea, respectivele plusuri.
Metoda de bază era furtul propriu-zis: se înregistrau în mod eronat cantităţile de vin care plecau din crame, astfel ca la un singur transport se câştigau cam 2.000 de litri. La un preţ de 12 lei/litru, această cantitate aducea un câştig de 24.000 de lei. Apoi, şoferii de pe cisterne erau mituiţi pentru a trece în acte evenimente inventate: întreruperea cursei pentru odihnă sau pentru remedierea unor defecţiuni tehnice, rezultând astfel nişte timpi morţi (pe hârtie) în care ei efectuau de fapt mai multe transporturi, cu aceeaşi foaie de
parcurs.
Erau apoi tehnici de falsificare a vinului, prin cupaj (se amesteca vin scump cu vin ieftin şi rezultatul era vândut la preţul celui dintâi) sau chiar se produceau vinuri noi folosindu-se alcool rafinat luat de la întreprinderile Biofarm şi Policolor. Acesta era combinat ulterior cu apă, plante aromatizate, coloranţi alimentari, ceai şi zahăr ars, pentru a-i da gust şi culoare, totul după reţete foarte precise.
Evident, toată povestea aceasta nu avea cum să funcţioneze fără implicarea a sute de oameni cu funcţii importante - directori, contabili, gestionari ai centrelor de desfacere, şefi de serviciu, inspectori, judecători, care îşi luau toţi partea.
Cum spuneam, Ştefănescu avea marele talent de a şti să profite de slăbiciunile oamenilor. Pentru cei mai mulţi, slăbiciunea era lăcomia.
Colaborarea începea cu un şpriţ gratis, continua cu o damigeană gratis şi se ajungea la pachete de 5.000-10.000 de lei, moment în care omul era deja corupt şi nu mai putea da înapoi - făcea deja parte din reţea. Pentru partenerii cu greutate, Ştefănescu apela la sacoşe de bani, ceasuri de aur şi bijuterii.

Un caz special a fost cel al prim-secretarului PCR de la sectorul 1, Tudor Bălătică. Acesta a fost împins spre o relaţie extraconjugală şi apoi şantajat pentru a asigura protecţia necesară. Un simplu telefon din partea lui era suficient pentru ca miliţienii de la secţie sau de
la judeţ să-l lase în pace pe Ştefănescu (de aceea cazul a şi fost rezolvat în final de cei de la centru, de la Inspectoratul General).
S-a ajuns chiar în situaţia ca o scrisoare anonimă sosită la sector, prin care erau dezvăluite dimensiunile escrocheriei, să îi fie înmânată de Bălătică direct lui Ştefănescu pentru a avea grijă de ea.

Cum s-a terminat totul?

Folclorul creat în jurul cazului spune că prinderea lui Ştefănescu se datorează hazardului: un locotenent de securitate ar fi cumpărat de la depozitul lui Ştefănescu vin pentru propria nuntă, dar nunta a trebuit să fie amânată cu câteva săptămâni, timp în care vinul s-a
transformat într-o licoare apoasă cu depuneri roşiatice.
Chestorul Costică Voicu, membu al echipei care a anchetat atunci cazul, spune însă că operaţiunea de anihilare a reţelei a plecat de la o sumedenie de sesizări ale populaţiei privind calitatea vinurilor comercializate în anumite centre de desfacere din Bucureşti, printre care şi cel al lui Ştefănescu. Partea interesantă era că între gestionarii respectivelor centre părea să existe o legătură, dar la început s-a crezut că e vorba doar de nişte potlogarii mărunte.
Povestea a căpătat însă alte dimensiuni atunci când, în baza unei informaţii primite din mediul bişniţarilor, s-a aflat că Ştefănescu era interesat să achiziţioneze valută şi aur. Logic, s-a organizat un flagrant, urmat de o percheziţie la domiciliul său (locuia la bloc,
într-un apartament cu 4 camere) şi aceasta percheziţie a însemnat începutul sfârşitului: s-au găsit atunci 20 kg de aur şi 3 milioane de lei, moment în care procurorii şi-au dat seama că se află în faţa unei infracţiuni de amploare. O asemenea avere nu putea proveni din nişte potlogarii mărunte.

Ce afaceri învârtea de fapt gestionarul acela?

Iniţial, Ştefănescu a crezut că nimeni nu se va atinge de el, având garanţia unor relaţii extrem de sus-puse. Dar povestea a ajuns la urechile lui Ceauşescu, iar Ceauşescu a vrut să dea un exemplu. Ca urmare, l-a chemat pe Ion Dincă, prim-secretar al Comitetului
Municipal Bucureşti, şi l-a însărcinat să se ocupe personal de problemă. Nu ierţi pe nimeni!, i-ar fi spus şeful statului, iar Dincă, zis Teleagă, s-a conformat. O echipă de peste 250 de miliţieni şi procurori s-a apucat să descâlcească iţele acestei afaceri, într-o anchetă care a durat peste 2 ani şi care s-a finalizat cu câteva sute de dosare penale, cu nume grele. Anchetatorii lucrau la un moment dat pe două hărţi imense, afişate la Primărie (Ion Dincă era la vremea aceea şi primarul Bucureştiului), pe care marcau la zi toate legăturile din ţară ale lui Ştefănescu. Apăreau acolo directori, şefi de crame, activişti, procurori, miliţieni, sute de oameni cu funcţii mari. Părea că toată România era implicată în reţeaua lui Ştefănescu.
După cum îşi aminteşte chestorul Costică Voicu, era vorba de descifrarea unor afaceri care se întindeau pe o perioadă de 8 ani, bazate pe relaţii de rudenie, cu cumnaţi, cumnate, diverse alte îmbârligături, în care banii, ghiulurile şi ceasurile de aur se dădeau cu nonşalanţă. Cel mai sigur pe el era şeful cazinoului din Constanţa, care era cuscru cu şeful IJM Constanţa. Când l-am săltat ne-a zis: Cum, dom'le, să mă iei pe mine, cuscrul meu e şeful miliţiei pe judeţ!?
Spuneam că ancheta s-a finalizat cu câteva sute de dosare penale, soldate cu ani grei de puşcărie pentru toţi cei implicaţi. În 10 dintre dosare, Ştefănescu a fost inculpat principal, în restul a apărut în calitate de complice. Zvonurile spun că şi-a semnat singur condamnarea la moarte când, la începutul anchetei, ar fi declarat că nu regretă faptele comise. Această propoziţie a fost folosită împotriva lui la proces, când a fost caracterizat drept un pericol major pentru societate.
Inculpatul a sustras din avutul obştesc peste 100 de milioane de lei, sumă care, dacă ar fi rămas în patrimoniul obştesc, ar fi fost folosită la realizarea unor obiective importante pentru societate.
Atitudinea inculpatului faţă de orânduirea socială din ţara noastră a fost de-a dreptul duşmănoasă, acesta manifestând totodată un cinism revoltător, a spus procurorul înainte de pronunţarea sentinţei.

Ştefănescu a fost executat în dimineaţa zilei de 4 decembrie 1981 şi înmormântat la Cimitirul Jilava. Se punea astfel punct celei mai mari operaţiuni a Miliţiei Economice din vremea lui Ceauşescu. Foarte sugestiv e faptul că în perioada aceea mai erau în plan două
operaţiuni de amploare, tot pe venituri ilicite:
1. anchetarea cântăreţilor de muzică uşoară şi populară, care făceau
bani pe la nunţi şi...
2. anchetarea ghicitoarelor şi vrăjitoarelor -
dar Miliţia n-a mai avut forţa şi pentru acestea. Anihilarea reţelei lui Gheorghe Ştefănescu o sleise de puteri.
A fost, până la urmă, un episod care a scos la iveală slăbiciunile sistemului, slăbiciuni legate nu de ideologie, ci de un lucru mult mai simplu: de natura umană. Iar chestorul Costică Voicu rezumă perfect lucrul acesta: Ştefănescu ştia care e preţul fiecăruia.
Avea asta în sânge.

Controlul populaţiei prin glutamatul de monosodiu

“Suntem martorii unui „război împotriva populaţiei” fără precedent, unul în care omului i se cere o atenţie sporită faţă de ceea ce se întâmplă în jur, pentru a evita ceea ce altfel i-ar putea distruge viaţa, fără ca măcar să-şi dea seama de ce a ajuns atât de neputincios şi lipsit de vlagă.
Ajungem treptat asemenea puilor din crescătoriile de păsări – o masă de carne, obezi, fără memorie şi iniţiativă, cu dată de expirare cât mai recentă, înhămaţi mai degrabă la căruţa morţii. Şi – dacă se poate – fără urmaşi!”, scrie Petru Molodeţ într-un articol publicat în revista “Familia Ortodoxa”
Glutamatul monosodic este un potențiator de aromă şi este adăugat în cantitate mare la amestecurile de condimente şi mirodenii cum ar fi produsele de tip Vegeta sau Delikat care conțin până la 15% glutamat monosodic, precum şi supele la plic, condimente pentru peşte, “fix pentru cartofi” etc., adică toate prafurile dubioase care promit mâncare bună făcută din nimic. Alte produse care pot conţine glutamat monosodic sunt unele mezeluri sau unele tipuri de brînză topită.
Într-un raport prezentat în 2006 în faţa comisiei de experţi pentru aditivi alimentari din cadrul Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii şi intitulat „Otrăvirea lentă a omenirii” („The Slow Poisoning of Mankind”), cercetătorul John Erb a rezumat sute de studii ce au tratat în ultimii 50 de ani efectele glutamatului de monosodiu asupra animalelor şi oamenilor.
Aşadar, cu toate că guvernele au la dispoziţie o largă bibliografie ştiinţifică privind efectul nociv al glutamatului, nu iau nici o măsură măcar de a informa populaţia, dacă nu şi de a interzice această otravă cu efect întârziat.
În acelaşi timp, la comandă, din când în când, mai-marii şi responsabilii cu sănătatea publică luptă înverşunat pentru a proteja sănătatea publică prin vaccinuri. De ce?

De ce mâncăm fără să ne mai putem opri, până ajungem obezi?

Potrivit cercetătorilor F. Bellisle şi M. Monneuse, un procent de 0,6% glutamat de monosodiu (MSG) este suficient pentru a-i determina pe oameni să mănânce tot mai mult şi mai repede; se pare că în jur de 6% din dieta zilnică a unei persoane ar putea fi alcătuită din MSG.
Aceasta înseamnă că, la un consum de două kilograme de alimente pe zi, un adult sau un copil ar primi o doză de 12 grame de glutamat de monosodiu: o astfel de doză este suficientă pentru a omorî un şobolan de un kilogram (cf. JECFA Toxicology Study, FAO Nutrition Meetings Report Series, 1974, No. 53).

În literatura de specialitate, „şoareci trataţi cu MSG” este o expresie sinonimă cu obezitatea, letargia şi creşterea nivelului de insulină.

De zeci de ani, cercetătorii produc în laborator şoareci ce suferă de obezitate, datorită aplicării de glutamat de monosodiu în diferite doze. De asemenea, MSG-ul adăugat în hrana oilor a condus la o creştere experimentală a apetitului, încât consumul de hrană de slabă calitate poate fi mărit prin tratarea acesteia cu MSG (cf. Factors affecting the voluntary intake of food by sheep, Colucci P.E., Grovum W.L., 1993).
Într-un alt studiu având la bază subiecţi umani, „Umami şi apetitul” („Umami and Appetite”) realizat în 1990 de către P.J. Rogers şi J.E. Blundell, s-a constatat că atunci când un om consumă o masă în care este adăugat MSG, acestuia i se face curând foame din nou şi va consuma o cantitate mai mare de hrană tratată cu MSG decât cea fără acest ingredient.

Glutamatul distruge sistemul nervos şi creşte riscul de epilepsie!

Într-un studiu realizat în 1984, cercetătorii au reuşit să provoace atacuri de epilepsie şoarecilor cărora li s-au administrat mici doze de MSG: „Severitatea convulsiilor şi frecvenţa deceselor a crescut în mod progresiv odată cu vârsta” (cf. Monosodium-L-glutamate-induced convulsions–I. Differences in seizure pattern and duration of effect as a function of age in rats, Arauz-Contreras J., Feria-Velasco A., 1984).

Dereglări hormonale – insulina şi hormonul de creştere

MSG-ul este responsabil şi pentru creşterea secreţiei de insulină, într-un studiu documentat de A. Niijima şi T. Togiyama, în 1990: „Când cavitatea orală a şoarecelui a fost infuzată cu o soluţie de MSG, s-a constatat o creştere rapidă a nivelului de insulină din sânge la 3 minute de la stimulare”. Aceleaşi efecte au fost observate şi într-un experiment cu subiecţi umani (cf. Glutamate ingestion and its effects at rest and during exercise în humans, Mourtzakis M., Graham T.E., 2002).
Glutamatul de monosodiu reduce, de asemenea, secreţia hormonului de creştere în timpul adolescenţei. Experimentele realizate pe şoareci au arătat că MSG reduce secreţia hormonului de creştere, şoarecii devenind obezi şi având o creştere deficitară.
Efectele se observă însă şi la oameni: „La indivizii obezi, secreţia hormonului de creştere este împiedicată (…), iar gradul acestui defect în secreţie este proporţional cu gradul de obezitate” (cf. Growth hormone status in morbidly obese subjects and correlation with body composition, Savastano S., Di Somma C., Belfiore A., 2006).

Glutamatul afectează pruncul încă din pântecele mamei sale

În anii ’80 şi ’90 ai secolului trecut, cercetătorii au descoperit că MSG poate să depăşească barieră pusă de placentă şi să pună astfel în pericol copilul aflat în pântecele mamei sale.
Efectele negative au fost amplu analizate pe şoarecii folosiţi în experimente, dar „aceste observaţii dovedesc posibilitatea unei otrăviri dincolo de placentă a fetuşilor umani, după consumul de către mamă a unor alimente bogate în glutamat” (cf. Neurotoxicity of monosodium-L-glutamate in pregnant and fetal rats, Toth L., Karcsu S., 1987).
„S-a demonstrat că glutamatul de monosodiu (MSG) penetrează bariera placentei. Activarea excesivă a receptorilor de glutamat şi supraîncărcarea intracelulară cu calciu indusă de către MSG, care, în cele din urmă, conduce la moartea neuronilor, ar putea rezulta într-o reducere a capacităţii de învăţare şi memorare a puilor de şoareci, dacă mama a fost tratată cu MSG pe când purta puiul în pântece” (cf. Transplacental neurotoxic effects of monosodium glutamate on structures and functions of specific brain areas of filial mice, Gao J., Wu J., Zhao X.N., 1994).
În urma acestor observaţii experimentale a efectelor nocive pe care le are glutamatul asupra sarcinii, cercetătorii M. Hermanussen şi J.A. Tresguerres au tras în 2003 un puternic semnal de alarmă: „Sugerăm cu tărie abandonarea agentului aromatizator glutamat de monosodiu şi reconsiderarea dozelor zilnice de proteine şi aminoacizi recomandate în timpul sarcinii”.

Glutamatul potenţează comportamentul agresiv şi antisocial, scăzând totodată nivelul de atenţie şi concentrare

Un alt efect deosebit de important observat de cercetători în testarea glutamatului pe şoareci este comportamentul agresiv şi antisocial generat asupra rozătoarelor.
Aceasta este de fapt o trăsătură surprinsă de toate experimentele din domeniu, fără excepţie, aşa cum subliniază şi doctorul Russell Blaylock în cartea sa Excitotoxinele.
Şi cum omul este de cinci ori mai receptiv la glutamat decât şoarecii, iar copiii de patru ori mai mult decât adulţii, să ne mai mire oare că, îndopaţi cu glutamatul găsit mai ales în chips-uri, dresinguri şi supe, copiii noştri sunt tot mai agresivi?
Având în vedere că studiile ştiinţifice arată tot mai concludent cum glutamatul distruge zonele cerebrale responsabile cu concentrarea şi atenţia şi, în general, slăbeşte capacităţile cognitive – atât la animale, cât şi la oameni, chiar din faza intrauterină, dacă mama a consumat multe alimente bogate în glutamat – de ce ne-am mai mira de slabele rezultate cognitive ale copiilor noştri sau de faptul că, aşa cum arată aceleaşi studii, oamenii devin infertili?
Petru Molodeţ
Articol aparut in nr. 18 al revistei “Familia Ortodoxa”

Stiati ca mancati pate cu astm sau salam cu dementa?

Magazinele sunt pline de produse care contin glutamat monosodic, un aditiv periculos.
Spitalele din Romania sunt pline de tineri si de copii cu boli grave, incurabile. Tot felul de forme de cancer ne macina vietile si ne intrebam de unde aceste maladii. Hai sa ne uitam pe etichetele alimentelor si o sa intelegem ce ne baga in pamant inainte de vreme…
Reporterii Libertatii au dat o tura printr-un hipermarket din Capitala, in cautarea uneia dintre cele mai nocive substante care se gaseste in alimente si despre care se tot vorbeste in ultimele zile in presa. Este vorba de E 621 – sau glutamat monosodic – un aditiv, potentiator de gust sau de aroma care stimuleaza apetitul consumatorului si il face sa creada ca a mancat ceva foarte gustos. In realitate, omul consuma ceva extrem de nociv!
“Poate produce dureri de cap, slabiciune, greata, astm, modificari de ritm cardiac. Poate declansa maladiile Huntington (dementa, pierderea abilitatilor mentale, tulburari de personalitate si de comportament), Alzheimer sau Parkinson”, ne-a explicat profesorul Gheorghe Mencinicopschi.

In ce alimente se gaseste E 621

Chipsuri
Floricele
Supe- instant
Condimente
Pate de ficat
Pate vegetal
Salam
Parizer
Cremvursti
Nu cumparati pate, floricele sau salam pe etichetele carora apare aditivul glutamat monosodic!

e clară conspirația mondială împotriva ta

Ce faci frate Dolion?
Ti-a furat cineva parola de esti logat la orele astea?
E prima dată în peste patru ani că te văd asa târziu la Popas.
Si... departe de casă!

Am ramas logat la serviciu... la noi nu se opreste server-ul niciodata! Eram eu logat, dar nu aveam activitate! N-ar trebui ca dupa un timp sa-mi dea automat log off?