POPASUL DOLION (III)

Brânza de oaie tot cu aţa se taie, ca să nu se sfărâme. Merge şi cu cuţitul, dar trebuie să fie bine ascuţit şi să-l uzi în apă înainte să tai brânza.

Şi la noi, în Prahova, tot tuci îi zicem ceaunului. De fapt, tuci se spune la fontă. Şi cum ceaunele erau făcute din fontă... avem tuciuri!

Uitasem de "ata" cu care se taia mamaliga.
Se pastra multa vreme, intr-un loc recis, la fel cum se pastrau lingurile de lemn si alte alea....

zaraza26 a scris:

In Moldova la mestecau se spune melesteu. Acuma nu-i problema de cocoloase... Eu pun faina in ploaie si amestec cu o lingura de lemn cu coada un pic mai lunga si lingura veche, s-a facut mica. Cand s-a ingrosat mamaliga schimb modul de amestecare si gata, nu risc deloc cocoloase. Dar daca vrei sa pui toata faina de la inceput... asta e!
Bunica rasturna asa mamaliga, si o taia cu ata...

Mestecăul, prin Botoșani se numea culișer (pronunțat moldovenește, culișăr).
Pe la Brașov este... făcăleț.
Tata făcea mereu mămăliga și niciodată nu avea probleme în ce privea cocoloașele, fierberea insuficientă sau arderea ei. Mereu o tăia cu ața, altfel mămăliguța nu avea același gust - zicea el. Normal că în ceaun, după mămăligă se punea laptele la fiert care era un adevărat deliciu pentru oricine.

Și noi, aici în Canada folosim lingura de lemn pentru eliminarea totală a cocoloașelor iar fiertul la foc foarte mic durează o oră sau mai mult.

Problema cea mai mare, aici este că porumbul canadian este GMO - pentru asta folosim mălai din România, Bulgaria sau alte țări din estul Europei.

Nu stiu din ce cauza, dar, uneori, apareau si cocoloasele.
Cea mai plauzibila cauza era "graba". Totul se facea repede, mai ales, vara, cant timpul era
masurat cu ''cantarul" de farmacie. De aceea se folosea focul rapid. Nu din lemne, ci din vreascuri, cotoleni de porumb( partea ramasa la suprafata si in pamant dupa ce taiai cocenii de porumb), etc. Dar si din lipsa de bani, lemenle fiind scumpe. Acestea se pastrau pentru focul in soba, iarna.

Era si notiunea de mamaliga "pripita". Uneori se prindea prea mult pe fundul tuciului si mirosea a afumat.

Un alt aspect al consumului de mamaliga ar fi saracia. Painea se consuma foarte rar. Cei saraci n-o vedeau aproape deloc.
Pe timpul cotelor, statul lua totul. Veneai de la aria de treierat numai cu furca pe umeri.
Sau, in cel mai bun caz, te intorceai acasa u un sac doi de "zoana". Era un fel amestec de neghina si alte boabe, cu cateva boabe de grau.

Sunt anumite mâncăruri ce merg perfect DOAR cu mămăligă...
Pentru mine este brânza dulce de vacă și smântână, apoi sunt sarmalele fierbinți cu mămăligă rece, bulzul (normal că nu ar exista fără mămăliguță!), apoi și altele care nu-mi vin acum prin cap.

Corect. Dar una e sa mananci de placere mamaliguta cu smantana si alta e sa mananci
mamaliga prajita pe plita cu marmelada si cu ceai dimineata si, apoi, sa mergi la scoala.
Si sa vezi cum unii veneau la scoala cu "codru" de paine. Acestia erau foarte putini: unu-doi in toata scoala de la tara.

Nu stiu ce legatura cauzala avea consumul de mamaliga excesiv la tara, dar Victor Babes spunea intr-un text
in limba germana cum ca "Pelagra, boala a mizeriei sociale".

Iata ce zice dexul aici:

PELÁGRĂ s. f. Boală produsă de lipsa din alimentație a vitaminei PP și caracterizată prin inflamația pielii, tulburări gastrice, nervoase și psihice. Mălaiul mirosea a moarte și pelagră. VINTILĂ, O.
37

Emil Condor a scris:

Sunt anumite mâncăruri ce merg perfect DOAR cu mămăligă...
Pentru mine este brânza dulce de vacă și smântână, apoi sunt sarmalele fierbinți cu mămăligă rece, bulzul (normal că nu ar exista fără mămăliguță!), apoi și altele care nu-mi vin acum prin cap.

Peştele (prăjit sau saramură) îmi place numai cu mămăligă. Cu pâine, parcă n-ar avea gust. Excepţie face somonul; am încecat cu mămăligă, dar nu merge, este mai bun cu pâine. Deh, peşte boieresc!

Ion a scris:

Nu stiu ce legatura cauzala avea consumul de mamaliga excesiv la tara, dar Victor Babes spunea intr-un text
in limba germana cum ca "Pelagra, boala a mizeriei sociale".

Din câte ştiu, nu numai că porumbul este sărac în vitamina PP, însă ţăranii, pentru că trebuiau să dea cota de muncă la moşier, îşi culegeau porumbul înainte să se coacă complet. În plus, nici nu prea aveau hrană diversificată. Ce vitamine poţi lua din mămăligă şi ciorbă de ştir?

Acum, în zilele noastre, într-adevăr, să mănânci vara ciorbă de lobodă sau de ştir, acrită cu corcoduşe verzi, este aproape o delcatesă (cu toate că am văzut câteva sate în Bărăgan, unde nu se trăieşte foarte diferit faţă de începutul secolului XX).
Aşa cum mie îmi place să mănânc zacuscă de fasole sau de vinete pe o felie de mămăligă rece. Însă n-aş mânca aşa ceva zi de zi ca fel principal. Mulţumesc lui Dumnezeu că n-am prins vremurile alea. Din punctul ăsta de vedere, mă pot socoti un om norocos.

Pana la urma, corpul uman se adapteaza suferind la/in orice fel de situatii.
Or e condamnat la pieire.
Pe vremea comunistilor era o vorba:
"Dragavei, macris si stir,
Vitamina cimitir!"

Acum, insa, asa cum zice Anahoret, acestea au trecut in randul "delicateselor".
Deh! Alte vremuri, alta interpretare.

Cat priveste "norocul" de te fi nascut in alte timpuri, eu zic ca si asta trebuie vazut cu precautie, cu discernamant.
In sensul ca fiecare perioada de timp are parte si de lucruri bune, si de lucruri mai putin bune, sau chiar rele de-a dreptul.

SPECIALITĂŢI MORALE

George Călinescu,
în „Adevărul literar şi artistic”, 4 februarie 1934


Am citit cu mare satisfacţiune, în gazete, că o bandă de paznici albanezi a fost prinsă operând spargeri în dauna stăpânilor. Cum zic, m-am bucurat foarte mult. De ce? – veţi întreba. Iată pentru ce:
N-aş putea spune de când datează obiceiul, dar e cert că atunci când un proprietar de vie, de moşie sau de hotel are nevoie de un „om de încredere”, caută numaidecât un „turc”, adică un „albanez”. Albanezii sunt specializaţi în branşa „oameni de încredere”, în care nici o altă naţiune se pare că nu poate izbuti.
La uşile hotelurilor, caselor de raport, a cinematografelor şi a depozitelor întâlneşti foarte adesea nişte indivizi pe jumătate adormiţi, cu fălci bestiale şi vorbire grohăită şi incomprehensibilă, indivizi care par cu totul lipsiţi de funcţiunile superioare ale umanităţii. Inacţiunea şi somnolenţa le dau o înfăţişare de extremă stupiditate şi acea agresivitate lentă a portarilor care sunt iritabili la orice tulburare şi plini de demnitatea lor. Am jigni nobila naţiune albaneză dacă ne-am închipui că aceşti specialişti ai credinţei sunt albanezi. Cine ştie ce vagă cloacă balcanică le dă naştere?
Când „credinţa” nu e ajutată de inteligenţă, ea e puţin lucru. S-au văzut criminali scoţându-şi legăturile cu lucruri de furat sub ochii somnolenţi şi osândiţi ai acestor paznici. Alteori excesul de zel ciuruie cu gloanţe trupul unui copil care a furat un ciorchine de strugure sau sugerează legarea de coada calului a unui ţăran cu o vită prea lacomă.
Un lucru mi se pare cu totul ciudat. Cum e cu putinţă ca o naţiune să ajungă la convingerea aceasta nestrămutată că e lipsită de anumite însuşiri morale? Poţi oare să-ţi închipui că un francez care în funcţiunile de răspundere să dorească turci, convins fiind că lui îi lipseşte această calitate? Educarea unui popor pe acest temei de scepticism moral devine aproape cu neputinţă. Nimic nu întăreşte o virtute mai mult ca încrederea. Pune un copil să facă o acţiune de înaltă răspundere şi ţi-o va face. Fenomenul albanezului „om de încredere” este semnul unei deficienţe morale îngrijorătoare şi se poate traduce mai literar aşa: „Nu mă pune să-ţi păzesc averea, că sunt cam hoţ”.

Sunt la „Popasul” meu, dar pentru Emil...

Tot din Piața Sfatului, dar din alt unghi...

dolion a scris:

Sunt la „Popasul” meu, dar pentru Emil...

Asta arată că este și al meu. Și mă face fericit.

Mulțumesc mult, fratele meu!

Cea mai cumplită răzbunare este din dragoste... mai precis, din trădarea iubirii! Și pentru cei trădați, s-au specializat niște indivizi numiți pompos, psihologi, care încearcă să dreagă busuiocul prin niste subterfugii tocmai bune de făcut noduri la pamperșii bebelușilor. Încerc să explic pentru cei care sunt grei de cap: dacă v-ar intra un spin într-una din tălpile picioarelor, iar o lună de zile nu ar avea cine să vi-l scoată, iar voi, în tot acest timp, ar trebui să parcurgeți zilnic pe jos, șontâc-șontâc, vreo 10 km, cum v-ar fi mersul? Dar viața? Ziua în care vi s-ar scoate spinul din talpă nu ați primi-o oare ca pe o binecuvântare? Mai mult ca sigur că da. Ce ne facem însa atunci când spinul infidelității a pătruns în inimă? Cine și în ce fel o să vi-l poată scoate, un psiholog? Crăcăna-m-aș de mirare să o poată face! Cel mult, o să vă ușureze buzunarele de niște lovele.
Dați-le dacă vi-s de prisos!

Infidelitatea este o boală, iar suferinzi sunt mulți. Este cu-atât mai grav cu cât omenirea nu a catadicsit încă să înființeze clinici, ascunzători sau vindecători pentru aceștia. Cu siguranță că numărul unor astfel de clinici l-ar depăși pe cel al școlilor. N-ar strica ca acestea să existe și să-i trateze pe toți cei care scutură prune din prunul vecinului. Și din prunele scuturate se mai ivește câte un copil care zice tata persoanei nepotrivite.
M-am străduit din toate puterile înțelegerii să pricep acele femei care, deși sunt infidele, emit pretenții ca amantul cel de toate ofurile, ghionturile și sughițurile să le fie fidel! Ți se face înțelegerea covrig când auzi așa ceva. Adică ele inșeală pe cineva, dar le fulgeră nepriceperea atunci când la rându-le sunt înșelate! Cine se culcă în pat cu minciuna și se desfrânează, de minciună și desfrânare o să aibă parte. Este chiar atât de greu de priceput? Dacă cineva dorește, fără nici un fel de echivoc, ca o persoană de sex opus să-i fie fidelă, atunci nu-i decât o soluție sigură: îmbăiere în spirt! Urmată de expunerea în vitrină.
Fidelitatea nu-i pentru oamenii slabi de caracter, este bistoș ca și brânza trecută din putina plină în burta plăcintei goale. Fidelitatea este o regulă de aur doar pentru cei prin a căror inimă, izvorul iubirii curge curat, susurând a neîntinare. Pentru că infidelitatea începe și sfârșește în inimă. Inima este cea dintâi și cea de pe urmă metereză așezată în calea fidelității. Cedează aceasta, la un semn deschisă-i calea spre destrăbălare și încovrigare! Să nu te aștepti cumva ca cineva să-ți mulțumească sau să te premieze pentru fidelitatea cu care îți îmbraci inima. E de-ajuns doar că tu îți păstrezi izvorul iubirii curat și cristalin, netulburându-l cu sentimente străine de origini. Infidelitatea este moarte. Încet, dar sigur, te vei veșteji. Atât trupește, cât mai ales sufletește. Drumul ales de tine, nu duce nicăieri. Plăcerile pe care crezi că le vei găsi sunt, nu numai iluzorii, ci sunt cuiele care singur ți le bați în propria-ți cruce a vieții. Nu numai partenerului de viață îi ești infidel. În primul rând, ție însuți. Ai să devii un străin. Te vei căuta mereu în alții și nu ai să te găsești niciodată. Cum să găsești lumină în negrul întuneric, bucurie acolo unde nu vin cerbii să se adape la izvorul bucuriei, speranță unde speranța stă agățată pe puful de păpădie, pe care suflarea vântului îi risipește. Singur te izolezi într-un colț obscur al vieții, de unde n-ai cum să mai poți ieși. Cu fiecare noua infidelitate o să înceapă declinul vieții tale. Vei râde cu lacrimi și ai să te bucuri cu suspine. Și, dacă ai să mai poți visa, n-ai să mai fi rodul viselor tale. Tu alegi fățărnicia vieții, coșmarul din care n-ai să poți ieși. Infidelitatea o să rupă în tine digurile iubirii și-ai să devii prada ușoară a stihiilor. Vremelnicia plăcerii nu poate prinde rădăcini în inima ta. Pentru că-ți va lipsi mereu terenul fertil al iubirii. Al iubirii adevărate, curate și adânc rascolitoare. Ai să te poți privi în ochi fără să vezi trădarea? N-ai să mai mergi prin viață, te vei târî. Și cine se târăște, caută ascunziș în măruntaiele pământului. Riscul de a fi călcat de alții este iminent. În inima ta nu va mai răsări niciodată soarele din vara iubirii. Ai să devii o pradă sfâșiată de hiena din tine însuți pentru că alegi puerilul a ceea ce tu crezi ca fiind iubire. O iubire care, în fapt, ești gata în orice moment să o trădezi, să o abandonezi, să o folosești ca pe o cârpa cu care să ștergi ulița vieții. Goliciune vei primi în schimbul căutării tale.

Au început să mă calce pe nervi snobii (majoritatea venind de la coada vacii) care și-au luat mașini cât vagonul de cale ferată, cu motoare de sute de cai și care merg prin oraș cu 25-30 de km/h. El, de fapt, nu merge undeva ci doar își arată „bijuteria”! Măi, „deșteptule”, motoarele acestor bolizi, la viteza asta „fantastică”, nu-și fac nici ungerea, nici răcirea cum trebuie, iar mersul numai cu a II-a și a III-a, distruge cutia de viteze! Dacă ai „curajul” să-l claxonezi, te privește cu o față de „căzut din lună” de parcă ți-ar spune: „Ce vrei, bă, prăpăditule. nu vezi ce mașină ai?”. Ar trebui o reglementare prin care mașinile de teren să nu aibă acces în orașe... așa cum le spune și numele! Ăstea ocupă mult spațiu și în mers și în parcări, sunt mai poluante chimic și fonic și-ți obturează vederea dacă circuli în spatele uneia! De fapt, dacă transportul public ar fi bine pus la punct, nici nu ai avea nevoie de mașină proprie decât, eventual, atunci când faci piața. Aș face parcări supravegheate video la marginea orașului, toată lumea și-ar ține mașinile acolo, iar când vrei să pleci la drum lung, îți pui boarfele într-un taxi și te deplasezi până la mașina ta! Dar, cine să accepte așa ceva, ăia care folosesc mașina chiar și până la magazinul din capătul străzii?

În copilărie, Crăciunul a fost puțin altfel decât acum. Mi-l amintesc pe bunicul, când făcea pregătirile pentru tăiatul porcului, întreg ceremonialul fiind ceva nemaipomenit și de fiecare dată altfel... mai aud și acum guițatul porcului, mai simt mirosul de fum și apoi, gustul șoriciului pârlit. Îmi amintesc mirosul de cârnați de casa și cel de carne prospătă, mirosul de slănină afumată. Se făcea focul în soba de teracota cu plită și cuptor, care duduia de lemne. Îmi plăcea să privesc imaginea flăcărilor jucându-se pe tavan și să aud trosnetul lemnelor uscate din soba când afară era un ger năpraznic. Apoi, era minunat când casa se umplea de mireasma cozonacilor scoși din cuptor... aveam un locșor al meu, unde dormitam, în murmurul vocilor celor din jur! Îmi amintesc cât îmi plăcea, la fel ca și acum, zăpada. Să alerg prin ea, să mă tăvălesc, să fac bulgări și oameni de zăpadă, să merg la săniuș. Simt încă zilele cu soare de iarnă, „soare cu dinți" cum spunea bunica, întrucât mai mult îngheța decât încălzea, făcând zăpada imposibil de privit. Colindătorii, bradul, mirosul de cozonac, focul, lemnele, porcul... sunt atât de departe acum. Nu i-am scris decât o singură dată o scrisoare Moșului în copilărie. Crăciunul nu a însemnat pentru mine niciodată cadouri, deși primeam și de-astea. În timp, am crescut și cu fiecare Crăciun, magia lui s-a pierdut în zarva orașului și al vietii „moderne".
Cum trec anii! Cum trece timpul! Cum trece viața! Multe lucruri se schimbă, dar multe rămân la fel. Cum ne schimbăm, cum ne transformăm și nu mai suntem niciodată aceeași. Ne pierdem inocența și sensiblitatea. Ne pierdem parcă pe noi înșine în tumultul „civilizației", al rutinei și al banalului. Uităm să râdem, să ne emoționăm, să simțim, să iubim. Uităm să ne bucurăm de lucruri simple. Visăm doar la mari realizări și grandioase fericiri care, poate nu vor veni niciodată!

dolion a scris:

Cum trec anii! Cum trece timpul! Cum trece viața! Multe lucruri se schimbă, dar multe rămân la fel. Cum ne schimbăm, cum ne transformăm și nu mai suntem niciodată aceeași. Ne pierdem inocența și sensiblitatea. Ne pierdem parcă pe noi înșine în tumultul „civilizației", al rutinei și al banalului. Uităm să râdem, să ne emoționăm, să simțim, să iubim. Uităm să ne bucurăm de lucruri simple. Visăm doar la mari realizări și grandioase fericiri care, poate nu vor veni niciodată!

Așa este, nu mai știm să râdem cu poftă,
emoțiile sunt categorisite drept slăbiciuni,
nu mai simțim pentru aproapele nostru
și cel mai important lucru, nu mai știm să iubim.
De fapt, iubirea ce ar trebui să fie baza existenței omului se manifestă în toți...
doar în primii ani de viață, apoi încet, încet dispare.

În toamna asta, pe la începutul lui noiembrie, am avut o revelaţie.

Am ajuns la Plopeni pe la 8 dimineaţa, când tocmai dăduse soarele după vreo două zile de ploaie.
Era o lumină roşcat-aurie, care se filtra printre crengile aproape desfruzite ale mărului.
Dar ce m-a făcut să stau locului, a fost mirosul. Mirosul de toamnă umedă în aer rece. Acelaşi miros pe care-l simţeam în dimineţile când plecam la şcoală. I-am spus şi soţiei: "Simţi mirosul ăsta? Este mirosul copilăriei mele!" şi i-am explicat despre mirosul pe care-l simţeam în dimineţile mele de şcolar.

Aşa că ai dreptate, Dolion. Sunt unele lucruri care nu se schimbă!

Suferinte??!!!...

Am citit mesajele voastre despre "suferintele" pricinuite de absentele unor gusturi, mirosuri sau
obiceiuri ale unor vremuri deja apuse.

Aceste perceptii ale realitatii sunt mai profunde pentru cei care au avut parte de acele vremuri.
Civilizatia actuala ne ofera, dragii mei, alte ''placeri''.
Daca odinioara trebuia sa strigam tare la poarta ca sa ne auda cei din casa, ca sa-ti deschida poarta,
azi ai sonerie la poarta sau la usa, ai interfon, ai telefon, etc....Oamenii stiau sa fluiere din gura, din degete, ca sa se faca auziti la o oarecare distanta.
Vocea, in mod direct, azi, nu se mai aude asa de des ca odinioara.
Nu-ti mai canta nici cobzarul la ureche.
Se vorbeste mult la telefon. Oamenii se vad prin skype, facetime, etc...

Lumea traieste prin imagini oferite de cinematografe, televizuni, etc.
Totul pare sa se reduca la "virtual": si voce, si imagine.
Un prieten vechi imi trimite o felicitare audio-video prin email.
Foarte frumoasa, ce sa zic. Dar nu am simtit caldura unei scrisori, in care sa fie scrise, de mana lui,
cateva randuri.

Contactul vizual si auditiv dintre oameni se face, din ce in ce mai mult, prin intermediul
mijloacelor audio si video.

Cum vreti atunci sa se mai pastreze mirosurile de altadata?
Acesta este al treilea simt afectat. El va fi,  din ce in ce mai putin prezent, in memoria noastra.
Le fel si gustul.
De pipait nu mai vorbim. Nici cu privirea, nici, cu atat mai mult, cu degetele de la maini...
Distantele dintre oameni se micsoreaza ca timp si spatiu, gratie vitezei mari de comunicare oferite
de mijloacele moderne.
In timp ce contactul direct sufera. Este din ce in ce mai rar.

Cat de mult mai valoreaza azi o strangere de mana sau o imbratisare!!!???....

Nu va indepartati unii de altii.
Oridecateori aveti ocazia, intalniti-va.

Priviti-va direct si mult in ochi la intalnire
Si imbratisati-va-ndelung la orice despartire!...

Să nu-l uităm și să nu-l iertăm pe marele asasin economic, Petre Roman!
Un caz concret a fost Uzina Mecanică Stei, o uzină complet tehnologizată de italieni la sfârșitul anilor ’80, o uzină de 6000 de oameni, care făcea motocare, eloctrocare, electrostivuitoare pentru toată Africa de Nord. Făcea concurență grav de tot francezilor, pentru că produsele erau competitive, dar mai ieftine. Făceau reductoare cu 3 trepte și aveau în proiect să înceapă producția de reductoare cicloidale, care la data aceea numai în Germania se produceau.
Una din primele lucruri pe agenda lui Petre Roman a fost închiderea pieței nord-africane.
A doua, instalarea unui director și un staf numit direct de sus, care în 2 ani au vândut mai toată uzina ca fier vechi, ungurilor. Tot patrimoniul de reductoare, de ștante și matrițe, mașini unelte, s-au vândut la kg (ca fier vechi, cum spuneam).

Sibiul se numea Hermannstadt în întunecatul Ev Mediu când românii nu aveau dreptul să intre în „burg” – cum numesc orașul slugarnicii scribălăi locali, musai germanofili – decât la târguri și contra unei taxe, înnoptatul în interiorul zidurilor cetății fiindu-le interzis cu desăvârșire! Aceiași lachei, mânuitori de condei, vând gogoși despre cultura și umanismul contelui sas Brukenthal, fostul guvernator al Transilvaniei și fondatorul muzeului cu același nume, făcând abstracție de cruzimea nefirească a acestuia, care asista cu o plăcere de psihopat la execuțiile sau schingiuirea românilor pe eșafodul din Piața Mare a Hermannstadt-ului. Sub stăpânirea „umanistului” conte Samuel Brukenthal a avut loc și barbara ucidere, care a îngrozit Europa, a liderilor țăranilor români răsculați de prea mult bine austro-ungaro-săsesc, Horea și Cloșca, pe eșafodul construit la Alba Iulia de această dată.
Ucigașii de români sunt eroii primarului din Alba Iulia! Armata austriacă imperială, cea care i-a schingiuit și omorât pe Horea și Cloșca, liderii țăranilor români răsculați în 1784, este la mare cinste chiar în orașul Alba Iulia, unde au fost uciși prin tortură cei doi martiri români. Ca să vedeți până unde merge slugărnicia față de străini, Mircea Hava, butoiul cu mustață ajuns primar la Alba Iulia, scoate zilnic la defilare o „gardă imperială” formată din figuranți îmbrăcați în uniforme militare habsburgice, adică, să înțeleagă tot prostul, îi venerează pe cei care i-au ucis în chinuri pe Horea și Cloșca acolo, la Alba Iulia, îmbrăcați cu aceleași haine. Hava ăsta este pupincuristul occidentalilor, el fiind și cel care a propus acordarea titlului de Prinț de Transilvania pentru Charles, urechilă care nu are tron la el acasă, în Marea Britanie, fiindcă băbăciunea de mumă-sa e „highlander”, nemuritoare.
Cât de mult ne-au iubit sașii de-a lungul zbuciumatei istorii a Transilvaniei, citiți aici un text scris de marele patriot român Vasile Stoica din Avrigul Sibiului, un ardelean care a fugit din imperiul austro-ungar ca să lupte cu arma în mână alături de frații români pentru Marea Unire: Propaganda mincinoasă despre armonia dintre sași și români este departe de adevărul istoric. Ca răsplată pentru atrocitățile săsești asupra românilor ardeleni, acum presa obedientă sasului de la Cotroceni le cântă ode de slavă acestor imigranți ai Evului Mediu, iar denumirile românești sunt înlocuite cu altele germane. Este bine să nu semănăm discordie între etnii, dar nici nu avem voie să uităm ceea ce s-a întâmplat în trecut, fiindcă atunci vom fi obligați să dăm ocazie istoriei să se repete. Este anormal și degradant să te umilești, lingușind și ridicând sașii în slăvi, după ce strămoșii tăi au fost uciși, exploatați și batjocoriți de către neamul lor!
Si­mul­tan cu depunerea primei candidaturi a lui Klaus Io­ha­nnis, în anul 2000, la Sibiu a apărut G.T.Z. (Deutsche Gesellschaft für Technische Zusammenarbeit) – Societatea Germană pentru cooperare tehnică, o or­ganizaţie nemţească bizară, care, deşi se declara neguvernamentală, recu­noştea că este finanţată de Ministerul de Interne german! Tot atunci a apărut și inscripția bilingvă Sibiu – Hermannstadt pe indicatoarele rutiere de intrare în municipiu. Noii veniţi germani, racolați din STASI, că doar nu au fost nemții proști să renunțe la agenți mai profesioniști decât cei din Germania de Vest, după ce le-au făcut publice numele în presă și i-au deconspirat pe plan intern, devenind astfel numai buni de folosit în exterior, erau adevăraţi profesionişti în arta mani­pulării, iar activitatea lor pe meleaguri sibiene nu a vizat decât două direcţii:
1. Consolidarea poziţiei proaspătului primar pe plan politic şi fabricarea unei imagini false, dar excelente a acestuia;
2. Retrocedarea imo­bilelor din centrul istoric al Sibiului în favoarea unor cetăţeni germani (proprietari impostori sau falşi succesori) şi în detrimentul românilor care locuiau în ele.
Sub pre­textul renovării porţilor din lemn ale clădirilor (!), G.T.Z.-ul a întocmit chiar un istoric al tuturor imobilelor situate în centrul istoric, care includea numele foştilor pro­prietari din perioada inter­be­lică. Evident că, după aceea, nu a fost greu să gă­sească cetăţeni germani cu nume similare pentru a reven­dica acele locuinţe! Până şi de­viza acestui O.N.G. (!?) german „Să facem din tre­cutul Sibiului viitor!” poate fi interpretată ca o ameninţare făţişă la adresa românilor, care au fost persecutaţi până în anul 1918 la Sibiu exact de către aristocraţia săsească.
Se promovează insistent denumirea Hermannstadt în locul numelui românesc Sibiu! Până și echipa de fotbal a orașului, care este pe primul loc în liga a doua, se numește F.C. Hermannstadt. Este și acesta un pas spre secesionismul dorit de unguri, sași și unii români trădători (merită citit acest articol „Saşi corciţi şi români trădători militează pentru dezmembrarea României”), dezintegrarea României fiind susținută și de Germania, care a dezmembrat Iugoslavia și Cehoslovacia conform vechiului dicton latin „Divide et impera” (Dezbină și stăpânește). Acest plan, de rupere a Transilvaniei de România, este menționat în întelegerea germano-rusă de împărțire a sferelor de influență în Europa, după căderea Cortinei de Fier, dintre Helmut Kohl și Mihail Gorbaciov! Klaus Werner Iohannis este și el o piesă de joc pe această tablă de șah a marilor puteri: Klaus Werner Iohannis și dezmembrarea României „pas cu pas”.
Jean Claude Juncker, președintele Comisiei Europene și agent electoral iohannhist despre „parastasul” Brexit din anul 2019 – an electoral pentru Klaus Werner Iohannis: „Dorința mea este ca acest summit să fie ținut în frumosul oraș vechi Sibiu, sau Hermannstadt, așa cum îl știu eu.” Manipulatorul post evreiesc Pro TV a tăiat, atunci când a prezentat știrea, partea cu „Hermannstadt, așa cum îl știu eu”. De unde știe boșorogul sterp, la fel ca Iohannis și Merkel, de Hermannstadt? De la Iohannis, fiindcă Juncker era premierul Luxemburgului în anul 2007, când Sibiu a fost capitală culturală europeană împreună cu orașul Luxemburg și cei doi s-au tot vizitat reciproc tot anul respectiv, amândoi fiind servitori devotați ai globalismului iudeo-masonic. Klaus Werner Iohannis, care recent a numit Sibiul ca fiind capitala sașilor, a promovat permanent în străinătate denumirea germană Hermannstadt, în total dispreț față de români și de numele oficial al orașului.
Chiar și inscripționarea indicatoarelor rutiere, de intrare-ieșire în oraș, cu textul Sibiu –Hermannstadt este ilegală, deoarece sașii nu reprezintă 20% din populația Sibiului, ca să fie justificată astfel aplicarea Legii 215/2001 privind inscripționarea bilingvă!
Ce Hermannstadt vreți, băi slugoilor? Mai bine Hermannshit, că-i același rahat, da‘ pe engleză, că suntem în „partenereat” – vorba sasului național, mai cunoscător de „luxemburgheză” decât de limba română! – cu americanii, nu cu germanii!

Un articol pe aceeași temă, scris de gazetarul Florin Matei.
Marius Albin MARINESCU - Orașele Stalin și Hermannstadt, în curând Iohannisburg?

Se împlinesc, în curând, 67 de ani, de la schimbarea numelui Brașovului în Orașul Stalin. Actul a avut la bază o hotărâre a organelor de conducere a Republicii Populare Române de atunci, în semn de adâncă recunoștință adusă lui Iosif Vissarionovici și în concordanță cu – nu-i așa? – profundul atașament al țării noastre față de Marele Prieten de la Răsărit. Relocarea identitară a localității din inima României, așa, peste noapte, dintr-un scurt condei, n-a provocat nici cea mai mică revoltă în sânul comunității brașovene. Preocupați să asimileze cât mai temeinic temele venite dinspre imensul aparat de propagandă al acelor vremuri, oamenii locurilor s-au conformat fără crâcnire, iar de a doua zi, toate scrisorile și coletele poștale expediate spre Brașov aveau scrise, la destinatar, noua adresă. Puțină lume știe, însă, că în aceeași ședință de redenumire a unor localități, diriguitorii au fost la un pas să adopte și pentru Sibiu o titulatură în genul celei a urbei vecine. Astfel, un isteț din zona decizională a avut, brusc, o revelație, propunând ca și Sibiul să aibă o soartă toponimică asemănătoare și, începând cu dată imediată, să i se zică Orașul Lenin. În aceeași notă specifică de gratitudine, desigur, și cu aceeași aplecare către ploconeala față de Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste. Toată lumea a votat ,,pentru”, când, tam-nisam, un tovarăș s-a ridicat și a pus pe tapetul discuțiilor o problemă la care nimeni nu se gândise. ,,Tovarăși, dar cum va cere cetățeanul de rând de-acum înainte, la băcănie? O sută de grame de salam de Lenin? Nu merge, tovarăși! Nu merge!” Și n-a mers, tovarășii dând înapoi și lăsând denumirea Sibiului în pace.
Anii au trecut, lucrurile s-au schimbat – unele, în bine, altele, în rău – orientările politice, curentele doctrinare și parteneriatele strategice modificându-se, și ele, în ton cu regimurile care s-au perindat de-a lungul anilor pe plaiurile carpato-danubiano-pontice. A rămas, însă, bătută în cuie, veșnică parcă, încremenită în gena strămoșească, mentalitatea second-hand a multora dintre trăitorii de pe aceste meleaguri. S-a statornicit lingușeala, s-a menținut obediența, a persistat supușenia. Căci, cum altfel poți explica faptul că, la doar jumătate de an de la alegerea lui Klaus Iohannis în funcția de președinte al României, în Sibiu, orașul său de baștină, apare echipa Fotbal Club Hermannstadt? Nu Șoimii, nu Inter, nu Independența, nu I.P.A., nu Voința, cluburi care (din 1913 încoace) au reprezentat orașul în plan sportiv zeci de ani. Și cum se face că în doar doi ani de la înființare, F.C. Hermannstadt a ajuns în Liga a II-a, unde – mai miră pe cineva? – e considerată cea mai avizată candidată la promovarea în primul eșalon fotbalistic al țării?
Aidoma sovietizării Brașovului în 1950, nici teutonizarea Sibiului de azi nu pare a-i deranja pe locuitorii orașului, chit că la ultimul recensământ, cel din 2011, așezarea transilvană îngloba, procentual, doar 1,06% germani (sași). Ceea ce este firesc la Miercurea Ciuc (vezi Csikszereda), ai cărei locuitori sunt maghiari în proporție de aproape 80%, pare nenatural într-o așezare preponderent românească. A accepta să ți se pervertească propria identitate – sportivă, culturală, socială – doar ca să faci pe plac unor vremelnici deținători de putere, să le cânți în strună și să le ții hangul, mi se pare sub demnitatea unei comunități. L-am înfierat, pe bună dreptate, pe Nicu Ceaușescu pentru ce făcea la Sibiu înainte de 1989, dar aplaudăm ce fac actualii, arătam, pe timpuri, cu degetul către Viitorul Scornicești, dar tăcem mâlc în fața unui exemplu al zilelor noastre de aceeași factură. Iar pentru a ne escamota oportunismul și a ne motiva edulcorarea spiritului civic, utilizăm, din plin, dubla măsură. În aceste condiții, n-ar fi de mirare ca, mâine, poimâine, niște puternici ai momentului să instituie că, în semn de adâncă recunoștință și în concordanță cu bla-bla-bla, începând cu acea dată, Sibiul se va numi Iohannisburg…

Cea mai cumplită răzbunare este din dragoste... mai precis, din trădarea iubirii! Și pentru cei trădați, s-au specializat niște indivizi numiți pompos, psihologi, care încearcă să dreagă busuiocul prin niste subterfugii tocmai bune de făcut noduri la pamperșii bebelușilor. Încerc să explic pentru cei care sunt grei de cap: dacă v-ar intra un spin într-una din tălpile picioarelor, iar o lună de zile nu ar avea cine să vi-l scoată, iar voi, în tot acest timp, ar trebui să parcurgeți zilnic pe jos, șontâc-șontâc, vreo 10 km, cum v-ar fi mersul? Dar viața? Ziua în care vi s-ar scoate spinul din talpă nu ați primi-o oare ca pe o binecuvântare? Mai mult ca sigur că da. Ce ne facem însa atunci când spinul infidelității a pătruns în inimă? Cine și în ce fel o să vi-l poată scoate, un psiholog? Crăcăna-m-aș de mirare să o poată face! Cel mult, o să vă ușureze buzunarele de niște lovele.
Dați-le dacă vi-s de prisos!

Infidelitatea este o boală, iar suferinzi sunt mulți. Este cu-atât mai grav cu cât omenirea nu a catadicsit încă să înființeze clinici, ascunzători sau vindecători pentru aceștia. Cu siguranță că numărul unor astfel de clinici l-ar depăși pe cel al școlilor. N-ar strica ca acestea să existe și să-i trateze pe toți cei care scutură prune din prunul vecinului. Și din prunele scuturate se mai ivește câte un copil care zice tata persoanei nepotrivite.
M-am străduit din toate puterile înțelegerii să pricep acele femei care, deși sunt infidele, emit pretenții ca amantul cel de toate ofurile, ghionturile și sughițurile să le fie fidel! Ți se face înțelegerea covrig când auzi așa ceva. Adică ele inșeală pe cineva, dar le fulgeră nepriceperea atunci când la rându-le sunt înșelate! Cine se culcă în pat cu minciuna și se desfrânează, de minciună și desfrânare o să aibă parte. Este chiar atât de greu de priceput? Dacă cineva dorește, fără nici un fel de echivoc, ca o persoană de sex opus să-i fie fidelă, atunci nu-i decât o soluție sigură: îmbăiere în spirt! Urmată de expunerea în vitrină.
Fidelitatea nu-i pentru oamenii slabi de caracter, este bistoș ca și brânza trecută din putina plină în burta plăcintei goale. Fidelitatea este o regulă de aur doar pentru cei prin a căror inimă, izvorul iubirii curge curat, susurând a neîntinare. Pentru că infidelitatea începe și sfârșește în inimă. Inima este cea dintâi și cea de pe urmă metereză așezată în calea fidelității. Cedează aceasta, la un semn deschisă-i calea spre destrăbălare și încovrigare! Să nu te aștepti cumva ca cineva să-ți mulțumească sau să te premieze pentru fidelitatea cu care îți îmbraci inima. E de-ajuns doar că tu îți păstrezi izvorul iubirii curat și cristalin, netulburându-l cu sentimente străine de origini. Infidelitatea este moarte. Încet, dar sigur, te vei veșteji. Atât trupește, cât mai ales sufletește. Drumul ales de tine, nu duce nicăieri. Plăcerile pe care crezi că le vei găsi sunt, nu numai iluzorii, ci sunt cuiele care singur ți le bați în propria-ți cruce a vieții. Nu numai partenerului de viață îi ești infidel. În primul rând, ție însuți. Ai să devii un străin. Te vei căuta mereu în alții și nu ai să te găsești niciodată. Cum să găsești lumină în negrul întuneric, bucurie acolo unde nu vin cerbii să se adape la izvorul bucuriei, speranță unde speranța stă agățată pe puful de păpădie, pe care suflarea vântului îi risipește. Singur te izolezi într-un colț obscur al vieții, de unde n-ai cum să mai poți ieși. Cu fiecare noua infidelitate o să înceapă declinul vieții tale. Vei râde cu lacrimi și ai să te bucuri cu suspine. Și, dacă ai să mai poți visa, n-ai să mai fi rodul viselor tale. Tu alegi fățărnicia vieții, coșmarul din care n-ai să poți ieși. Infidelitatea o să rupă în tine digurile iubirii și-ai să devii prada ușoară a stihiilor. Vremelnicia plăcerii nu poate prinde rădăcini în inima ta. Pentru că-ți va lipsi mereu terenul fertil al iubirii. Al iubirii adevărate, curate și adânc rascolitoare. Ai să te poți privi în ochi fără să vezi trădarea? N-ai să mai mergi prin viață, te vei târî. Și cine se târăște, caută ascunziș în măruntaiele pământului. Riscul de a fi călcat de alții este iminent. În inima ta nu va mai răsări niciodată soarele din vara iubirii. Ai să devii o pradă sfâșiată de hiena din tine însuți pentru că alegi puerilul a ceea ce tu crezi ca fiind iubire. O iubire care, în fapt, ești gata în orice moment să o trădezi, să o abandonezi, să o folosești ca pe o cârpa cu care să ștergi ulița vieții. Goliciune vei primi în schimbul căutării tale.

Chiar dacă au trecut aproape două zile, spun La mulţi ani! de sfântul (dol)Ion!

Mulțumesc, Anahoret... urări de bine și sănătate atât ție, cât și celor dragi ție!

La multi ani, Ion!