Adevaratul crestin

Si ti le încurcă mai rău, nu?

Adevăratul creştin ar fi:
- smerit precum văduva de la templu sau centurionul care, declară că este nevrednic să-l primească pe Domnul;
- crede asemeni femeii din Tir si Sidon;
- se converteşte asemeni lui Saul, Pavel;
- se pocăieşte ca Simon Petru;
- riscă precum servitorul care a primit 5 talanţi;
- serveşte uneori ca Simon din Cirene;
- se îndoieşte ca Toma;
- se jertfeşte ca Ştefan...;
- mulţumeşte ca leprosul din Samaria;
- îndreaptă nelegiuirile ca Zaheu;
- vesteşte pe Mântuitorul ca femeia din Samaria, de la fântâna lui Iacob;
- ascultă cuvântul ca Maria din Betania;
- uneori este nemulţumit ca Marta şi se plânge Domnului;
- se lasă iertat ca femeia prinssă-n adulter;
- şovăieşte ca Anania din Damassc;
- iartă ca diaconul Ştefan;
- se abandonează milostivirii dumnezeieşti ca tâlharul din dreapta crucii;
- îl caută pe Domnul ca Maria Magdalena în dimineaţa învierii;
- se bucură că l-a aflat precum ucenicii din Emaus;
- păstrează cuvintele Domnului în inimă şi le meditează ca Maria din Nazaret;
- este om drept ca Iosif.

alex andrei a scris:

Adevăratul creştin ar fi:
[... ...]

Da, toate cele enumerate de tine, Andrei, sunt calităti minunate!

Mai pe scurt eu as spune:
Adevăratul crestin ar fi... ... precum Fiul Omului.  

"Creștin" derivă din "Christos". Pe de altă parte, Christos e un ideal, e Perfecțiune. Oricum, Alex Andrei, frumos spus.

Da, si cele mai multe puncte din cele afisate de Andrei sunt virtuti ce pot caracteriza chiar si pe necrestini.

Emil Condor a scris:

Mai pe scurt eu as spune:
Adevăratul crestin ar fi... ... precum Fiul Omului.  

Spre asta tindem... asimptotic, aş zice. Însă măcar de-am face eforturi să ne apropiem cât de cât, şi tot ar fi lumea mult mai bună!

Categoric de acord cu tine:
noi trebuie să dorim a fi precum Isus, Fiul Omului - ca El vom fi doar după moarte.

După moarte... om mai vedea ce-o mai fi.
Bine-ar fi să fim mai buni cât suntem încă pe coaja asta.

Anahoret a scris:

Emil Condor a scris:

Mai pe scurt eu as spune:
Adevăratul crestin ar fi... ... precum Fiul Omului.  

Spre asta tindem... asimptotic, aş zice. Însă măcar de-am face eforturi să ne apropiem cât de cât, şi tot ar fi lumea mult mai bună!

Asimptotic, bine-nțeles. Cât despre eforturi, nu sunt la facultativ, pentru creștin: îl mână doar Dragostea.

Emil Condor a scris:

Categoric de acord cu tine:
noi trebuie să dorim a fi precum Isus, Fiul Omului - ca El vom fi doar după moarte.

La trup.

Ciprian a scris:

Emil Condor a scris:

Categoric de acord cu tine:
noi trebuie să dorim a fi precum Isus, Fiul Omului - ca El vom fi doar după moarte.

La trup.

ÎN TRUP, categoric!
Totusi simt nevoia de a specifica 1 Corinteni 15:44 „Este semănat trup firesc, şi învie trup duhovnicesc.”
Adică unul ce nu cunoaste putrezirea si în care este toată plinătatea lui Dumnezeu.

Religia creștinului chinuit

Eu zic că degeaba îi dăm de zor cu apărarea civilizației creștine. Ce numim de obicei civilizație creștină este doar un muzeu al creștinismului de ieri. Creștinismul autentic, nu cel de paradă, cu bătutul cu pumnul în piept, cel de Paște și de Crăciun, care se rezumă la a mânca miel, porc și cozonac, la a bea vin și a face cadouri, creștinismul autentic, zic, este o credință vie dar chinuită. Creștinul adevărat este un om care suferă în mijlocul unei lumi indiferente, un neînțeles între neînțelegători, un geniu pustiu, un frământat, un om care caută să mărturisească adevărul în mijlocul unei lumi care iubește minciuna, un om care caută lumina în țara orbilor, căruia îi pasă de soarta unei omeniri ce nu se vrea deranjată în drumul ei vesel spre autodistrugere. Nu ai cum să fii creștin în lumea de azi și să fii în pace totală, degeaba ni se oferă modele de tip Eckart Tolle, sau de mistici iluminați sau de pustnici care fug de lume spre găsirea liniștii. Nu poți să cauți in mod egoist liniștea ta când totul în jurul tău se prăbușește, când morala e distrusă, când tot ce vor contemporanii tăi este să se distreze, să mănânce până la vomitat și apoi să o ia de la capăt, să bea până la comă alcoolică și să comită orgii sexuale, în cât mai multe feluri posibil. Asta este „rețeta fericirii” pe care o propune secularismul și în fața căreia creștinul nu poate sta cu brațele încrucișate.
Creștinul este deci un chinuit și nu poate fi altfel. Creștinul modern îl vei găsi în singura stare normală posibilă pentru unul căruia îi pasă, nu doar de sufletul lui, ci de salvarea a cât mai mulți, a copiilor, a fraților, a vecinilor. Aceștia sunt creștinii, dincolo de aparența lor înșelătoare de baieți buni și de oratori talentați, har care nu vine de la ei, ci de la Duhul sfânt. Exemplul lor suprem este Hristos, care nu s-a retras pe un munte, nici în peșteră spre a își găsi liniștea și a contempla natura, ci a intrat în Templu, a răsturnat mesele schimbătorilor de bani, a provocat ipocrizia fariseilor și suficiența saducheilor, a iubit, a plâns, a vindecat, a învățat, a scos dracii, a făcut pagube crescătorilor de porci, a îndemnat la schimbare și pocăință. Și a fost dispus să meargă cu nebunia până la capăt, lăsându-se răstignit pentru convingerile sale, fără să ceară scuze nimănui. Ăsta este creștinul adevărat, este martir asumat, adică martor viu, nu făcător de cruci pe furiș, un locatar izolat într-o chilie, ci un gladiator cu șanse aproape nule, un avocat al cauzelor pierdute, care știe că are de partea sa numai un singur lucru, adevărul, cel care umblă mereu cu capul spart.

Un bun prieten al fiului meu, in varsta de 50+ de ani, imi raspunde la urarile mele de Sfintelor Pasti, spunand " sa avem Credinta in jertfa Mantuitorului".
Credinta, in opinia mea, inseamna suferinta.
Ceea ce se spune in " Religia crestinului chinuit" nu are nicio legatura cu Credinta. Sarbatorile religioase au devenit, in mare masura, aproape peste tot in lume, afaceri comerciale.
De asta se face vinovat, in mod egal, daca nu chiar mai mult, consumatorul. Care uita de credinta in avantajul placerilor "lumesti", in dauna celor " sufletesti".

Ion a scris:

Sarbatorile  religioase au devenit, in mare masura, aproape peste tot in lume, afaceri comerciale. 

Adică facem exact pe dos faţă de ceea ce a  zis Iisus la templu (Matei 21:12-13)!
Pe de altă parte, dacă Paştele şi Crăciunul au căzut în băltoaca comercialului, măcar au rolul să ne scoată nasul din telefon/tabletă/calculator şi să ne mai aducă, fizic, împreună. Tot este un câştig, zic eu.

dolion a scris:

Religia creștinului chinuit

Eu zic că degeaba îi dăm de zor cu apărarea civilizației creștine. Ce numim de obicei civilizație creștină este doar un muzeu al creștinismului de ieri. Creștinismul autentic, nu cel de paradă, cu bătutul cu pumnul în piept, cel de Paște și de Crăciun, care se rezumă la a mânca miel, porc și cozonac, la a bea vin și a face cadouri, creștinismul autentic, zic, este o credință vie dar chinuită. Creștinul adevărat este un om care suferă în mijlocul unei lumi indiferente, un neînțeles între neînțelegători, un geniu pustiu, un frământat, un om care caută să mărturisească adevărul în mijlocul unei lumi care iubește minciuna, un om care caută lumina în țara orbilor, căruia îi pasă de soarta unei omeniri ce nu se vrea deranjată în drumul ei vesel spre autodistrugere. Nu ai cum să fii creștin în lumea de azi și să fii în pace totală, degeaba ni se oferă modele de tip Eckart Tolle, sau de mistici iluminați sau de pustnici care fug de lume spre găsirea liniștii. Nu poți să cauți in mod egoist liniștea ta când totul în jurul tău se prăbușește, când morala e distrusă, când tot ce vor contemporanii tăi este să se distreze, să mănânce până la vomitat și apoi să o ia de la capăt, să bea până la comă alcoolică și să comită orgii sexuale, în cât mai multe feluri posibil. Asta este „rețeta fericirii” pe care o propune secularismul și în fața căreia creștinul nu poate sta cu brațele încrucișate.
Creștinul este deci un chinuit și nu poate fi altfel. Creștinul modern îl vei găsi în singura stare normală posibilă pentru unul căruia îi pasă, nu doar de sufletul lui, ci de salvarea a cât mai mulți, a copiilor, a fraților, a vecinilor. Aceștia sunt creștinii, dincolo de aparența lor înșelătoare de baieți buni și de oratori talentați, har care nu vine de la ei, ci de la Duhul sfânt. Exemplul lor suprem este Hristos, care nu s-a retras pe un munte, nici în peșteră spre a își găsi liniștea și a contempla natura, ci a intrat în Templu, a răsturnat mesele schimbătorilor de bani, a provocat ipocrizia fariseilor și suficiența saducheilor, a iubit, a plâns, a vindecat, a învățat, a scos dracii, a făcut pagube crescătorilor de porci, a îndemnat la schimbare și pocăință. Și a fost dispus să meargă cu nebunia până la capăt, lăsându-se răstignit pentru convingerile sale, fără să ceară scuze nimănui. Ăsta este creștinul adevărat, este martir asumat, adică martor viu, nu făcător de cruci pe furiș, un locatar izolat într-o chilie, ci un gladiator cu șanse aproape nule, un avocat al cauzelor pierdute, care știe că are de partea sa numai un singur lucru, adevărul, cel care umblă mereu cu capul spart.

Creștinul adevărat, de mai sus, pare să fie un Don Quijote resemnat, descurajat, decepționat, defetist - "gladiator cu șanse aproape nule, un avocat al cauzelor pierdute, care știe că are de partea sa numai un singur lucru, adevărul, cel care umblă mereu cu capul spart." Asta e credința în Victor Christi?

Nu știu și (nici nu vreau să știu) de “Eckart Tolle, sau de mistici iluminați sau de pustnici care fug de lume spre găsirea liniști[i”, dar sursa mulțumirii, păcii și bucuriei în Hristos sunt în Scriptură și în Duhul Său.

Atitudinea asta, jeluitoare, implicând necredința, mai degrabă, este doar tangențial găsită în Scripturi. Îmi vin două versete în Noul Testament, Petru menționând de neprihănitul Lot, din VT, și Pavel despre sine, arzând când cineva din Biserică păcătuiește. Altfel, și de altfel, bucuria (și implicit bucuria mântuirii) în Hristos e chiar o poruncă. Creștinul chinuit? Poate, dacă-și ia ochii de la Hristos.

Este drept, totuși, că sărbătorile evreului și, prin urmare, ale creștinului, sunt un amestec de bucurie și de amar, bunăoară rânduiala Paștelui- miel servit cu vegetale înmuiate în apă sărată, și “ierburi amare”.

Nu știu unde e zorul apărării civilizației vestice, mie îmi pare că tot Apusul caută să se îndepărteze în mod accelerat de bazele acesteia. De ce să o facă în continuare creștinul, și nu doar el, ci toți care vor să se bucure de roadele acestei civilizații? Pentru că fară ea nu există drepturi ale omului, etica este fără fundament, și tot fără fundament rămân principiile indentitatii și ale culturii umane. Or, tocmai aceste principii, creștine, ne dau și sensul cuvenit suferinței mai sus amintite ( există și un sens stoic, înțeles incipient al suferinței, însă creștinismul relevă sensul ei ultim)

Anahoret a scris:

Ion a scris:

Sarbatorile  religioase au devenit, in mare masura, aproape peste tot in lume, afaceri comerciale. 

Adică facem exact pe dos faţă de ceea ce a  zis Iisus la templu (Matei 21:12-13)!
Pe de altă parte, dacă Paştele şi Crăciunul au căzut în băltoaca comercialului, măcar au rolul să ne scoată nasul din telefon/tabletă/calculator şi să ne mai aducă, fizic, împreună. Tot este un câştig, zic eu.

Nu sunt creștinii chemați să facă ceea ce Hristos a făcut în Templu din Ierusalim. Creștinul are de curățat alt templu.


Poate exista și un aspect negativ la adunarea împreună:

Apostolul Pavel, in 1 Corinteni 11:17 a scris:

Vă dau aceste învăţături, dar nu vă laud, pentru că vă adunaţi laolaltă nu ca să vă faceţi mai buni, ci ca să vă faceţi mai răi.