POPASUL DOLION (I)

TERAPIE

Masajul, sport naţional in Thailanda

* Vestitul masaj thailandez a fost inventat de indieni, încă de acum vreo trei mii de ani.

* Importat în Evul Mediu şi armonizat recent în funcţie de scopuri şi finalitate (sau finalizare...), acum este o combinaţie de poziţii din yoga dublate de presopunctură, fiind mai energizant şi mai riguros decât multe alte forme de masaj.

* Preţul nu este mai mare de 20 de euro.

* Masajul poate fi combinat cu un amestec de ierburi fierbinţi, cu ulei sau prin călcarea în picioare.

* Un alt gen, numit happy-massage, se aplică fără bluza largă şi pantalonii lălâi care trebuie purtaţi obligatoriu în primele cazuri.

* Cea mai mare calitate a acestui de pe urmă tip de tratament kineto-terapeutic este că îl face pe pacient să se relaxeze atât fizic, cât şi sexual.


2,8 milioane de prostituate există în acest moment în Thailanda, conform estimărilor

O imagine tipică pentru turismul thailandez: un moşneguţ în slipi, de mână cu o fetişcană ce i-ar putea fi nepoată!

http://lucijr66.blogspot.com/

Il cheama Lucian Valeriu Pisica si locuieste in comuna Valea Viilor, judetul Sibiu. Nimic neobisnuit pana acum, doar ca omul nostru are blog. Si nu orice blog... Este un blog mai special, dintr-o alta lume.
Lucian, are 42 de ani si vorbeste in paginile sale despre tot ceea ce se intampla in comuna lui.

dolion a scris:

Sămânţa… de scandal
Nimeresc, întâmplător, vineri după-amiază, într-un tramvai ce ţine drumul supermarketurilor „Billa” şi „Real” şi se tot duce spre Işalniţa. Recunosc, circul mai rar cu tramvaiul şi nu prea ştiu cât bate omul din picior în staţie, în aşteptarea lui, cât e de aglomerat la orele de vârf şi cât e de curat, în general. Dar bănuiesc că nu-i prea mare diferenţa în comparaţie cu autobuzele ponosite ce circulă, spre exemplu, pe traseul Gară – Romaneşti, pe care le folosesc în mod frecvent şi în care nu o dată mi-am blestemat dimineţile într-o aglomeraţie cruntă de lume pestriţă, în care se mai amestecă un boschetar tocmai trezit din gunoaie şi în care ferească-te Sfântu’ să nimereşti între doi burtoşi, că afiş te fac!
Nu mai vorbesc de figurile de acrobaţie pe care trebuie să le execuţi ca, la vreo frână, să te menţii pe propriile picioare şi nu pe-ale vecinului sau ca să nu te faci grămadă peste plăsoaiele şi gentoaiele înşirate cu nonşalanţă pe culoarul de mijloc, din care se iţeşte câte o coadă de mătură sau câte un cap de caniche. Nu mai vorbesc de zilele ploioase, în care aglomeraţia pare şi mai mare dat fiind faptul că nimeni nu se înghesuie pe scaunele ude sau de miezul de vară în care câte unul – şi e suficient! – îşi expune dezinvolt subsioara dezagreabilă.
Intru în sfera regulilor elementare de bun simţ şi chiar nu mai e cazul să dezvolt ideea, pentru că, în ultima vreme, din joi în paşti îmi e dat să văd un tânăr care îi cedează locul unei bătrâne, o duduie înzorzonată care vorbeşte în şoaptă la telefonul mobil şi nu zbiară ca să audă toţi călătorii ce a gătit aseară sau un ins care îşi păstrează biletul taxat sau ambalajul de la îngheţată şi nu-i face vânt pe sub scaun sau pe geam. O adevărată aventură călătoria cu autobuzul, în care atenţia distributivă joacă, aşadar, un rol esenţial şi se înteţeşte rapid atunci când te simţi flancat de două feţe dubioase…
„Eu? Seminţe? Care coji? Unde sunt?”
Dar să revin la povestea de vineri după-amiaza, din tramvaiul ce ţine drumul supermarketurilor „Billa” şi „Real” şi se tot duce spre Işalniţa. Şase fără un sfert să fi fost. Lume la fel de pestriţă ca în orice alt mijloc de transport, dar deloc aglomerat. Oameni mai bine sau mai prost îmbrăcaţi, figuri obosite şi-un soare moleşitor. Ţaca-ţaca, ţaca-ţaca… tramvaiul îşi vede de drumul lui, schimbând macazul în porţiunea pe care se efectuează lucrări de reabilitare a şinei. În dreapta mea – un individ cam pe la 50 de ani, apreciez. Se ţine la bagajele de lângă scaun (vreo trei plase, parcă), dar cu greu, pentru că are mâinile ocupate. Le duce la gură când pe una, când pe alta: din stânga alege la întâmplare câte o sămânţă de dovleac, iar în dreapta scuipă cojile. Ţaca-ţaca, ţaca-ţaca… tramvaiul îşi vede de drum, iar omul de seminţele lui de dovleac. Până într-o staţie, în care uşile se deschid larg, câţiva călători de-abia apucă să coboare, iar omul nostru, fără a se mai sinchisi să se ridice de pe scaun, se lasă pe-o parte şi, cu un gest repezit, face vânt cojilor afară. Nu mai contează dacă acestea au nimerit în capul cuiva sau pe trepte… Apoi îşi aşează mai bine bagajele de la picioare şi aşteaptă. Numai că uşile nu se închid şi nici tramvaiul nu vrea să se pună în mişcare.
În momentul următor, vatmanul, o femeie, se îndreaptă hotărâtă spre noi, aruncă o privire pe trepte, unde reperează imediat cojile, şi începe să-i cerceteze în grabă pe călătorii din zonă. Omul nostru, înţelegând ce se întâmplă şi simţindu-se cu musca pe căciulă, se face mai mic decât era… „De ce mâncaţi seminţe în tramvai?”, se încruntă la el vatmaniţa. Linişte. „Ştiţi că nu aveţi voie să mâncaţi seminţe în tramvai? Şi ia uite unde aţi aruncat cojile! Vă rog frumos să coborâţi imediat!”. Atât i-a fost omului nostru… „Eu? Seminţe? Care coji? Unde sunt?”, se înfoaie la ea şi mimează o privire nevinovată de jur împrejur. Mă uit încremenită la el. Cum care seminţe? Doar până acum a tocat mărunt în dreapta mea! Cum care coji? Doar adineauri au zburat ca fluturii, sub privirile mele şi ale celorlalţi călători! Femeia îndreaptă un deget ameninţător către treptele cu pricina şi-l pofteşte din nou pe individ să coboare. Ăsta – nu şi nu, că el n-a mâncat, că nu e picior de coajă în tramvai, se agită, gesticulează, ridică tonul. În drum spre cabină, vatmaniţa ameninţă: „Nu pun în mişcare tramvaiul până nu coborâţi!”.
„Fă! Tu nu înţelegi că io vin de la serviciu? Nenorocito!”
Nici dacă cineva ar fi anunţat – Doamne fereşte! – că e o bombă sub scaun lumea nu s-ar fi isterizat în asemenea hal! „Femeie, eşti nebună? Mişca-te! Ce dracu’ te-a apucat? Nu eşti sănătoasă la cap?”, răcneau din spatele meu. Pentru o clipă, vatmaniţa a încremenit, dar şi-a revenit repede şi a continuat să-şi menţină poziţia: „Nu plecăm de-aici până când domnul nu coboară!”. Gaz pe foc parcă a pus! Liniştea de-acum câteva minute s-a transformat brusc într-un vacarm. Urlete, înjurături, ameninţări… Un bărbat se ridică de pe scaun, vine glonţ spre ea şi o îmbrânceşte. „Fă! Tu nu înţelegi că io vin de la serviciu? Pe mine să mă duci acasă! Nenorocito!”, zbiară şi ridică palma. „Ce-ai cu omu’ ăsta? Ce făcu? Eşti bolnavă cu capu’! Du-te şi tratează-te”, ţipă o femeie din faţa mea.
Mă uit îngrozită în jurul meu. Dumnezeule, unde am nimerit? La nebuni? O demenţă generală iscată într-un minut! Îl caut cu privirea pe omul din dreapta mea, care până mai-nainte tocase impasibil seminţe de dovleac. Urla şi se zbătea cot la cot cu ceilalţi! Nu-mi vine să cred că nimeni nu-i zice nimic, că nu-i spun să coboare. Din cauza lui, oamenii sunt la un pas să o linşeze pe vatmaniţă. De frică, probabil, femeia cere „întăriri” de la câţiva controlori, care cică vor veni să aplice o amendă tocătorului de seminţe, şi coboară din tramvai. Vocea îi e acoperită de cea a masei de nemulţumiţi isterizaţi. De pe trepte, un tânăr împinge afară nervos, cu piciorul, cojile, o înjură neaoş şi o ameninţă cu pumnul.
**
După aproape zece minute, cât a durat scandalul, au venit şi „întăririle”: câteva femei-controlor… Oamenii nu se calmează la apariţia lor, ci pentru simplul fapt că tramvaiul se pune, în sfârşit, în mişcare. Comentariile şi injuriile printre dinţi continuă, iar femeia din cabină conduce nervoasă. Bine, totuşi, că n-a încasat vreo palmă sau vreun pumn, îmi zic… Cobor la staţia de la Hanul Craioviţei. În faţa mea, trage cele trei plase după el individul cu musca pe căciulă… Amendă n-a primit, eventual a transpirat un pic în zbaterea sa de a-şi susţine punctul de vedere. Că e nevinovat, bineînţeles! „Eu? Seminţe? Care coji? Unde sunt?”…
În ce lume trăim, oameni buni? Şi când ne-om civiliza, oare?

MAGDA BRATU

M-am nascut, am crescut si am copilarit in comuna Isalnita.
A doua comuna, ca populatie si marime, dupa Poiana mare, in Judetul Dolj.
Locuitorii comunei se ocupau in principal cu gradinaritul.
Aceasta preocupare cerea foarte multa munca.
Era o vorba, care circula prin satele vecine:
Hei, Priene, scoala-te, ce esti asa de lenes! Ca daca nu, te vand la Isalnita!
Era amenintarea adresata boilor. Nu toate fetele, care doreau sa aiba de toate, indrazneau sa se marite cu un isalnicean. Decat cele harnice si bune de munca.

Taranii erau vrednici, harnici. Respectuosi unii cu altii, cu vecinii si
cu musafirii.

Aproape fiind de oras, de Craiova, numai 10 km., mentalitatea taranului de aci, odata cu colectivizarea, s-a mai schimbat.

Intersul fetelor din celelalte sate insa n-a scazut.
Pentru ca, s-a industrializat comuna. Pe teritoriul ei s-au construit Termocentrala si combinatul Chimic de la Isalnita.
Dintr-o comuna eminamente agricola a devenit o comuna cu foarte multa industrie.
Dar cu o atmosfera aproape insuportabila de respirat. Poluare de la combinat cat tine.
Prin coada rosu-galbuie, daca trecea o cioara, cadea jos.
Dar oamenii aveau unde sa lucreze. Aveau venituri bunicele. Completau cu ceva din lotul personal si cu zile-munca la CAP, si isi puteau construi case noi, puteau sa-si trimita copiii la scoli si facultati. Comuna era infloritoare. Am si lucrat doi ani ca profesor si director de scoala.
Dar, cum in satul tau nu poti fi profet, am plecat la oras.
Si asa mai departe. Multe povesti despre satul copilariei mele le-am depanat intr-o revista
asici la New york.
Poate am sa postez si aici din ele.
....................................................................................
Acum, la Combinatul Chimic au inceput deja disponibilizarile.

Povestea Magdei Bratu, din nefericire, este adevarata.
Libertatea e ceva nou pentru oameni acum.
Gresit inteleasa.
Citez din memorie:
"A fi liber nu inseamna ca poti face ce vrei tu.
Ci sa stii ca poti ce vrei."(J.P. Sartre).

Eu am colindat lumea. Si am vazut multe, am invatat multe.

Omul este animalul superior cel mai greu de domesticit.

O zi buna!
Ion

dolion a scris:

O romanca din Sudan o concureaza pe Barbara Cartland

Bravo ei!
De aceea e de apreciat orice initiativă, niciodată nu poti sti unde duce...

Latratul
de Mahmoud Djamal

mă latră câinii
răsare soarele
mă latră câinii
apune soarele
mă latră câinii
e miezul nopţii
mă latră câinii
nouri pe cer
mă latră câinii
vuiet de vânt
mă latră câinii
miroase a ploi
mă latră câinii
se înalţă copacii
mă latră câinii
mă înfig în pământ
mă înfig în pământ
mă latră câinii
mă latră
mă latră
mă latră câinii.

Cântec
de Nichita Stănescu

…”Tristeţea mea aude nenăscuţii câini
pe nenăscuţii oameni cum îi latră”…

[Nichita Stănescu, Ordinea cuvintelor, versuri ( 1957-1983), cu un cuvânt înainte de Nichita Stănescu, prefaţă, cronologie şi ediţie îngrijită de Alexandru Condreescu cu acordul autorului, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1985, p. 153. ]

Aud cum îi va lătra pe viitori oameni…viitori câini, pentru că în tristeţea mea simt cum mă latră pe mine actualii câini…Mă doare că mă latră actualii câini, cum mă doare că îi va lătra nenăscuţii câini pe nenăscuţii oameni de mâine.

***

Acest articol nu e o parabolă! Ci e o descriere…a ceea ce este aflarea în treabă cu folos. Există o aflare în treabă fără folos şi una cu folos. Poţi să te afli în treabă, să cercetezi şi lucruri care par că nu au niciun folos…şi să te pomeneşti cu mult folos. Asta se numeşte să vrei să te umplii de erudiţie. De erudiţie te umplii când nu mai latri la lună, când nu mai tai frunză la câini…ci când te decizi să cauţi lucruri care să te folosească.

Pr. Dorin

Sinonime verbale pentru a lătra : a hămăi, a bate ( regionalism), a blehăi ( în Banat), a puidăi ( în Moldova), a zăpăi. A lătra vine de la latinescul latrare, infinitivul de la latro, latrare, latravi, latratus. Câinele latră…Însă când vine vorba de sensul figurat al lătrării, în cazul omului, avem pe cineva care vorbeşte într-una sau calomniază mereu, peste tot, pe altcinva sau pe mai mulţi; care îşi bate gura cu păcate, cu vorbe necugetate.

Şi astfel poţi să latri şi tu la lună, în loc să …pui osul la treabă. Sau eşti lătrău, adică un om vândut altuia/altora, care acţionezi la ordin. Dacă îi spui câinelui să latre sau să muşte pe cineva şi câinele e ascultător, atunci se execută. Aşa stă treaba şi cu cel care e…lătrău: acţionează la comandă!

Dumitru Panaitescu, alias Perpessicius (pseudonim literar folosit de către autor începând cu anul 1915) redă în Eminesciana 1 [Perpessicius, Studii eminesciene, ediţie îngrijită, prefaţată, cu note editoriale şi tabel cronologic de Ileana Ene, Ed. Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2001, p. 35] un fragment dintr-o scrisoare a lui Vasile Alecsandri, în care acesta mărturisea cum se comportă faţă de cei care îl calomniau:

“la insinuările malicioase sau calomniatoare ce se ating de la persoana mea, am obicei a răspunde prin dispreţ, nesimţind nici măcar curiozitatea de a cunoaşte mutra sau chiar numele calomniatorului. Latre în toată voia cui place să latre, că nu-l onorez nici cu un ţibă haită”.

Ce nu te va întreba Dumnezeu la judecată!

1. Dumnezeu nu te întreabă ce fel de mașină ai condus, dar te întreabă câți oameni ai condus cu ea atunci când aveau nevoie de un mijloc de transport;
2. Dumnezeu nu te întreabă câți metri pătrați are casa ta, dar te întreabă câti oameni au fost bine primiți în casa ta;
3. Dumnezeu nu te întreabă despre hainele la moda pe care le ai în dulap, dar te întreabă pe câți oameni nevoiași i-au îmbrăcat aceste haine;
4. Dumnezeu nu te întreabă ce poziție sociala ai avut, dar te întreabă cum te-ai comportat cu ceilalți;
5. Dumnezeu nu te întreabă câte proprietăți și bunuri materiale ai avut, dar te întreabă cum ți-au condus acestea viața;
6. Dumnezeu nu te întreabă care a fost salariul cel mai mare pe care l-ai avut, dar te întreabă ce compromisuri ai făcut pentru a-l obține;
7. Dumnezeu nu te întreabă cât de mult ai muncit peste program la servici, dar te întreabă cât de mult ai “muncit peste program” cu familia și pentru cei dragi;
8. Dumnezeu nu te întreabă câtă lume te-a recomandat, dar te întreabă pe câți ai recomandat tu la rândul tau;
9. Dumnezeu nu te întreabă ce meserie ai avut, dar te întreabă dacă ai schimbat meseria după cea mai bună abilitate a ta;
10. Dumnezeu nu te întreabă ce ai făcut să te ajuti, dar te întreabă ce ai facut sa îi ajuți pe ceilalți;
11. Dumnezeu nu te întreabă câți prieteni ai avut, dar te întreabă pentru câți oameni ai fost un adevărat prieten;
12. Dumnezeu nu te întreabă cum ți-ai apărat drepturile, dar te întreabă cum ai apărat drepturile altora;
13. Dumnezeu nu te întreabă ce vecini ai avut, dar te întreabă ce fel de vecin ai fost tu lor;
14. Dumnezeu nu te întreabă ce culoare a avut pielea ta, dar te întreabă ce fel de caracter ai avut;
15. Dumnezeu nu te întreabă de cate ori vorbele tale au spus adevărul, dar te întreabă de câte ori nu.

http://cristianstavriu.wordpress.com/2010/02/04/ce-nu-te-va-intreba-dumnezeu-la-judecata/

dolion a scris:

dolion a scris:

Sinonime verbale pentru a lătra : a hămăi, a bate ( regionalism), a blehăi ( în Banat), a puidăi ( în Moldova), a zăpăi. A lătra vine de la latinescul latrare, infinitivul de la latro, latrare, latravi, latratus. Câinele latră…Însă când vine vorba de sensul figurat al lătrării, în cazul omului, avem pe cineva care vorbeşte într-una sau calomniază mereu, peste tot, pe altcinva sau pe mai mulţi; care îşi bate gura cu păcate, cu vorbe necugetate.

Şi astfel poţi să latri şi tu la lună, în loc să …pui osul la treabă. Sau eşti lătrău, adică un om vândut altuia/altora, care acţionezi la ordin. Dacă îi spui câinelui să latre sau să muşte pe cineva şi câinele e ascultător, atunci se execută. Aşa stă treaba şi cu cel care e…lătrău: acţionează la comandă!

Cuvantul romanesc vine de la cuvantul latinesc, daca nu cumva e invers.