Numarul mesajelor : 8994 Varsta : 59 Localizare : Nasaud Data de inscriere : 02/10/2008
Subiect: Re: POPASUL DOLION (I) Lun 30 Noi 2009, 12:07
abbilbal a scris:
Părerea mea este că un copil şi la 60 de ani mai are ce învăţa de la părinţii săi, dacă mai trăiesc. Nu carte, nu tehnologie, ci experienţă de viaţă.
Cei mai mulţi dintre copii nici nu pot avea 7 ani de acasă. Ei merg la şcoală de la 6 ani şi câteva luni.
Cineva de 60 de ani nu prea mai conteaza daca mai are de invatat de la parintii de 75+, ci e ca in povestea cu tanarul care trebuie sa aiba rabdare cu parintii lui, asa cum au avut si ei cu el cand era neajutorat. Si sa se bucure ca ii mai are. Fiica mea are sapte ani si sase luni de acasa! Vezi? Dupa 1990 s-a mers cativa ani asa.
Numarul mesajelor : 23191 Varsta : 73 Data de inscriere : 31/05/2009
Subiect: Re: POPASUL DOLION (I) Lun 30 Noi 2009, 19:24
Manastirea Diaconesti - Colind pentru detinuti (Aiud)
_____________________ Pentru cine vrea să creadă, am o mie de motive. Pentru cine nu vrea să creadă, n-am nici unul.
dolion
Numarul mesajelor : 23191 Varsta : 73 Data de inscriere : 31/05/2009
Subiect: Re: POPASUL DOLION (I) Lun 30 Noi 2009, 19:43
Manastirea Robaia, este ascunsa intr-o padure, la jumatatea drumului dintre Campulung Muscel si Curtea de Arges. Biserica este foarte veche, fiind atestata inca din secolul al XIV-lea. Noi am vizitat-o mai ales datorita faptului ca aici si-a gasit un loc de refugiu Sfântului Cuvios Mărturisitor Sofronie de la Cioara (1764-1766), luptator pentru apărarea credinţei ortodoxe în Transilvania, prăznuit pe 21 octombrie si pentru ca a fost chinovie in ultimii ani de viata a pictorului Pârvu Mutu (+1735).
Din pacate in manastire, afara de aceste scurte mentiuni, nu se afla nici moaste ale Sfantului Sofronie, nici mai multe detalii despre viata lui. Am gasit insa cele mai frumoase si mai mari flori pe care le-am vazut vreodata intr-o manastire.
Begonii pe care eu ma straduiesc de un an sa le cresc de o schioapa acolo erau uriase, toate inflorite si asa de vesele! Ne-au pricinuit multa bucurie, si macar pentru aceasta a meritat drumul facut.
_____________________ Pentru cine vrea să creadă, am o mie de motive. Pentru cine nu vrea să creadă, n-am nici unul.
Emil Condor
Numarul mesajelor : 22466 Varsta : 65 Localizare : mereu cu voi Data de inscriere : 23/08/2008
Subiect: Re: POPASUL DOLION (I) Mar 01 Dec 2009, 02:26
Frumoase sunt florile acelea, mereu mi-au plăcut (de begonii zic).
_____________________ _____________________ Esti ceea ce lasi în urma ta.(EC)
dolion
Numarul mesajelor : 23191 Varsta : 73 Data de inscriere : 31/05/2009
Subiect: Re: POPASUL DOLION (I) Mar 01 Dec 2009, 06:58
Ieri, pe la prânz a venit inevitabila întrebare. De la colegul meu, destinatar eu: “Ce mâncăm azi?“. Îmi place să-l torturez nițel și să vin cu răspunsuri de genul “Păi mă gândeam la niște parizer cu pâine“. El e genul de om care aleargă nițel pentru mâncare. Diferit de omul arhaic, el aleargă ori pe la KFC, sau McDonalds, sau City Grill. Eu, pot să mă mulțumesc și cu o conservă de ton uneori. Deși alteori mi se face și mie poftă de ceva mai sofisticat. Nu spun că nu e sofisticat să mănânci ton. E suficient să îți cumperi o conservă de ton fără deschizător pe ea. E o experiență complexă din start. În fine… Și eu am venit cu propunerea: “Hai să vedem cum e la localul ăla de la Gara de Nord“…. Înainte să termin ideea, spiridușii ne-au dus acolo cu primul tren. Puff! Eram acolo. La un fel de “împinge tava”, doar că nu aveai tavă, și alternativa era individul dinaintea ta. Doar că dacă îl împingeai, riscai să te pocnească cu o paporniță sau ceva care mirosea a ceapă oricum. Tudor era în dubiu. Toată mutra lui avea dedesubt o subtitrare care era foarte citeață: Bă, ești sigur?? Nu eram atât de sigur cât curios: - Aveți ciorbă? A scuipat guma în coș și mi-a acordat încrederea în sine înapoi când mi-a confirmat: - Dea… - Dați-mi și mie o ciorbă de burtă cu ardei iute… A luat polonicul și a compus o ciorbă din 2 recipiente, unul cu fâșiile de carne, unul cu zeama. Mi-a trântit un ardei într-un șervețel, pâinea crestată, oțet într-un păhărel de plastic și câteva vorbe după ceafă: - …’șopt de mii! Mi-am dat seama că era vorba de prețul lichidului. Parcă auzisem un trei. Mă uit la Tudor. - Cât a zis? - Treișopt. Așa auzisem parcă și eu. Dar geamurile încep să zdrăngăne: - Șaișopt!! Mă ridic din tranșeu, scutur hainele de moloz și după ce îmi scade țiuiala din ureche întind tremurând o sută către puștoaica cu voce de tanc care urlă suav: - Nu la mine, la casă!!! Vorbele ei m-au pălmuit către casă. Un individ cu halat și țigară în gură stătea la butoane. Mă apropii și îi șoptesc inutil: șaișopt! Știa. Pe dracu’, cred că și Timișoara știa! Am plătit și am luat tava. Ne-am așezat la masă. Tudor: - Auzi, eu nu-mi iau de aici, cred că o să-mi iau o salată de la Mc. Vii cu mine? - Da măi… Ardeiul era absolut odios! Ciorba era ok dacă lăsai fășiile de burtă dedesubt, iar pâinea avea chestii negre prin ea. Am sorbit zeama și cu foamea ușor pe hold, m-a apucat cheful de glume: - Bă! Ciorba asta nu e chiar îngrozitoare! Și adevărul ăsta era. Nu era îngrozitoare, dar o strica PR-ul. Lângă mine, un nene de 105 kg mânca sorbind ca un compresor transformat în aspirator. Masa la care mânca se ținea în dibluri de paișpe ca să nu fie trasă de jetul lacom… În fine, eventual am terminat de mâncat. Am avut inițiativa de a duce tava cu cele rămase înăuntru. Am revoluționat bodega. Toate lingurile au căzut la pământ și toți se uitau la mine ca la Paștele Ateic atunci când am așezat civilizat tava pe blatul de lângă casă. Chiar am auzit zgomot de cruci făcute iar personalul bodegii a intrat în șoc. Am zis să plec dracu’ cât mai repede de acolo și m-am refugiat cu Tudor în Springtime. Am luat o felie de pizza și o bere, iar colegul a atacat frigăruile. A fost ceva mai bine!
Concluzia zilei? În Gara de Nord e o ciudățenie de “local”, aproape de gura de metrou. Nu mâncați acolo!!!
_____________________ Pentru cine vrea să creadă, am o mie de motive. Pentru cine nu vrea să creadă, n-am nici unul.
dolion
Numarul mesajelor : 23191 Varsta : 73 Data de inscriere : 31/05/2009
Subiect: Re: POPASUL DOLION (I) Mar 01 Dec 2009, 07:04
Meseriasul lu' Peste
Hai să aducem vorba despre o baie. Ai o baie acasă, nu? Sigur ai. E un tic nervos al constructorilor să pună aşa ceva în clădiri. Şi în baie, probabil că ai şi faianţă. Deşi mai nou nu e obligatoriu. Dar să zicem că ai. Faianţa e o invenţie extraordinară. În mod practic, s-a demonstrat că dacă pui placă lângă placă, într-o dispunere simetrică și ordonată, acele plăci emailate dau un efect estetic plăcut pe pereți. Astfel, în mod logic, liniile alea ale faianței se lipesc de la un perete la altul ca să iasă efectul ăla frumos. Și asta presupune cunoștințe minime de geometrie.
Și cu introducerea făcută, hai mai departe.
Să presupunem că în mod excepțional și episodic, ultimele câteva săptămâni au reprezentat o perioadă relativ ghinionistă pentru mine. Și mă refer aici la baia mea. Baia pe care am îndrăznit să vreau să pun faianță, că așa m-a blestemat zeul gletului și mâna sa dreaptă sfântul poloboc. Contractez o primă echipă de meseriași. Mă ajuta un amic care mai stătea cu ochii pe ei când avea timp. Eu nici atât nu am avut timp să stau pe capul lor. Și vine momentul în care cică faianța era pusă!
Da, era pusă pe perete. Aveam faianță albă cu ușori fuiori gri și pe la nivelul ochilor faianța era întreruptă de o linie de baghete de faianță negre. Problema era că faianța era pusă într-un fel de sictir de se strâmbase pe pereți. Faianța mea, pe care dădusem bani, fumase marijuana și stătea relaxată într-o poziție de sictir cu țigarea în gură și se uita la mine șașiu. Mi-am ieșit din sărite și echipa de meseriași a ieșit din afacere fără bani luați. Nici sculele nu și le-au luat până azi.
Am zis, hai! Botezul fraierului. Trecem peste, faianța cade și apelăm la meseriașul vilei. Un om care atunci când vrea lucrează ireproșabil. Și mi-a fost dat să văd câteva lucrări ale lui care m-au făcut să am încredere în el. A cerut un preț oarecum piperat, dar am zis ok. Să fie și să meargă treaba.
Și iar, nu am supravegheat lucrarea. Și într-un relativ final ajung să admir rezultatul. Și cât de mult urâsem eu munca dinainte, începeam să văd lucrurile într-o perspectivă nouă: “Băi nene, ălora măcar le-au ieșit dungile continue pe toți pereții!”. Mă aflam în fața unei faianțe care deja nu mai avea legătură cu ea de la un perete la celălalt. Culmea e că de data asta nu m-am enervat. Mă uitam ca tâmpitul pe pereți de parcă vedeam tauri și boi desenați în cărbune pe pereții unei peșteri din epoca fierului. M-am gândit că sunt special. Că sunt privilegiat că treaba asta mi s-a întâmplat tocmai mie!
Și apoi am chemat meseriașul. L-am întrebat dacă este lucrarea lui. Mi-a spus că da. L-am întrebat dacă i se pare normal ca liniile faianței să nu se întâlnească la colțuri. Și mi-a dat replica memorabilă pe care nu am s-o uit: “Dom’ne, îți arăt la poloboc că pereții sunt drepți”. Și a repetat de vreo 3 ori.
Nici el nu a luat banii. Și eu am mai cumpărat o dată faianță. Dar dacă e o lecție de învățat de aici, e una simplă:
Supravegheați oamenii care lucrează, indiferent de reputație, și nu le dați bani în avans. Nu vrei să lucrezi așa cu mine? La revedere! E lumea plină de oameni care vor să muncească pentru bani.
_____________________ Pentru cine vrea să creadă, am o mie de motive. Pentru cine nu vrea să creadă, n-am nici unul.
Emil Condor
Numarul mesajelor : 22466 Varsta : 65 Localizare : mereu cu voi Data de inscriere : 23/08/2008
Subiect: Re: POPASUL DOLION (I) Mier 02 Dec 2009, 03:48
Am văzut genul acesta de dansuri în mai multe părti ale lumii, si mi-a plăcut foarte mult.
_____________________ _____________________ Esti ceea ce lasi în urma ta.(EC)
dolion
Numarul mesajelor : 23191 Varsta : 73 Data de inscriere : 31/05/2009
Subiect: Re: POPASUL DOLION (I) Vin 04 Dec 2009, 21:31
_____________________ Pentru cine vrea să creadă, am o mie de motive. Pentru cine nu vrea să creadă, n-am nici unul.
dolion
Numarul mesajelor : 23191 Varsta : 73 Data de inscriere : 31/05/2009
Subiect: Re: POPASUL DOLION (I) Vin 04 Dec 2009, 21:54
_____________________ Pentru cine vrea să creadă, am o mie de motive. Pentru cine nu vrea să creadă, n-am nici unul.
dolion
Numarul mesajelor : 23191 Varsta : 73 Data de inscriere : 31/05/2009
Subiect: Re: POPASUL DOLION (I) Sam 05 Dec 2009, 08:27
Textul circulă de mai mult timp pe net, fără diacritice, fără sursă. Ce urmează mai jos nu este numai o lecţie de stil …Poate că ultimele rînduri sînt cele mai importante, despre cum stăm… Iată dar…
ANDREI PLEŞU ÎN JAPONIA
Orice calatorie e o experienta a diversitatii. Dar foarte putine mijlocesc saltul de la diversitate la diferenta. Una e sa te misti în variatiunile multiple ale aceleiasi teme, alta este sa te simti catapultat pe o alta planeta. Ca, de pilda, cînd calatoresti în Japonia. N-am fost niciodata în Africa, în Australia sau în Caraibe. Pentru mine, Japonia ramîne, de aceea, tot ce poate fi mai altfel, mai neasimilabil, mai “strain”. Te poti simti strain în Indonezia, parcurgînd drumul de la Jakarta la Jojakarta, asa cum se simte strain orice european “civilizat” într-o enclava arhaica si, pe deasupra, asiatica. Te poti simti strain în bucataria chineza, în coloritul, moravurile si inocenta americane, sau în expresia lingvistica a Ungariei vecine, din care nu poti selectiona nimic cît de cît familiar. În Japonia însa alteritatea e radicala. Te misti în spatiul unei alte umanitati, al unei lumi paralele. Nimic nu seamana cu ce stii. Nici macar asemanatorul … N-am sa fac demonstratii pretentioase, de morfologia culturii. Nu Spengler, nu Frobenius, nu Blaga … Am s-o iau de jos, de la obiceiuri curente, de la cum stai la masa si cum duci la gura, de la bai si closete. Trebuie sa încep prin a recunoaste ca baile sînt, în mai toate hotelurile lumii, suficient de diversificate tehnic ca sa ceara, odata ce te-ai instalat, cîteva momente de studiu si acomodare. Caldul si recele, cada si dusul, reglajul jetului, plus tot felul de mici ingeniozitati si nuante locale tin spiritul în alerta si produc, în faza inaugurala, accidente mai mult sau mai putin picante: te uzi, te arzi, te sperii. Fata de ceea ce poti pati în Japonia, toate acestea sînt însa bagatele, mofturi. Am avut parte, de pilda, într-un hotel hiper-modern, de o experienta unica: closetul avea aspectul unui scaun de cosmonaut, cu spatar reglabil, brate late acoperite de micro-computere, beculete albastre si rosii, în perpetua scintilatie, si orificii amplasate scandalos, în cele mai amenintatoare unghiuri. Obiectul m-a confiscat definitiv, deîndata ce am intrat în baie. L-am cercetat îndelung, ca pe o finalitate fara scop, terorizat totusi de ideea ca scopul poate oricînd sa apara, ca un imperativ categoric. Atractia maxima o reprezentau, fireste, numeroasele butoane de pe bratele scaunului, însotite de inscriptii în japoneza. Am reflectat cîteva clipe, am evaluat riscurile si, în cele din urma, m-am aruncat în necunoscut. În fapt, necunoscutul s-a aruncat asupra mea, ca o ghionoaie isterica, ca un balaur multicefal. Odata pornit, mecanismul functiona – ca progresul însusi – dupa legi fatale. Într-o clipita, întreaga baie a devenit un amplu spectacol de sunet si lumina. Eram înconjurat de arteziene torentiale, de tipurituri si haiku-uri indescifrabile, de complexe miscari de revolutie si rotatie. Nu doar closetul raspundea incultelor mele comenzi, ci toate robinetele încaperii, oglinzile, peretii, pardoseala. Proportiile odaii, eclerajul, înclinatia obiectelor anexe, toate se modificau imperturbabil, sub privirile mele amarîte, filtrate de incontrolabile perdele de apa. Am simtit, împietrit ca ma îndrept spre un final imprevizibil. Mi se parea ca de acest closet, de electronicul sau delir, depinde brusc soarta omenirii. Ca pot declansa cutremure, inundatii, ploi de meteoriti, glaciatiuni. Ca, poate, fara sa vreau, am dat peste misterul facerii în cea mai pura (si sordida) varianta materialist-dialectica: o stîngace apasare pe butonul gresit, într-un originar closet galactic. Din fericire, la un moment dat, toata harmalaia a încetat. Am stat un timp nemiscat, ca sa nu stîrnesc vreo recidiva, si m-am retras apoi, sfîrsit, în dormitor, unde atmosfera era pasnica: numai, sub pat, o lumina spectrala, care îti lumina papucii ori de cîte ori lasai picioarele sa-ti atîrne perpendicular pe mocheta. S-ar zice ca fata de acest abuz tehnologic closetele traditionale sînt de o paradiziaca simplitate. Nu în Japonia. În programul calatoriei mi-a fost introdusa, ca o favoare, ca un deliciu pitoresc, si o noapte la un foarte scump hotel traditional. Regretatul meu amic, Theodor Enescu, pe atunci director al Muzeului National de Arta, a fost prima victima a acestui episod. L-am pierdut, scurt, într-una din toaletele aliniate lînga receptie. Omul încerca sa iasa, dar ceva, un procedeu ritual, încalcarea unei anumite succesiuni a gesturilor, îl tinea blocat. Cabina cu pricina includea tot felul de scule si recipiente de lemn care, printr-un sistem de scripeti, nu permiteau deschiderea usii decît dupa o anumita combinatie de miscari igienice, alternînd balansul cu rasturnarea, rotirea si clatirea… La rîndul meu, am încasat prima trauma cînd, intrînd în camera care îmi era rezervata, n-am vazut decît un paralelipiped gol, fara nici o piesa de mobilier. În mintea mea îngusta, de european rasfatat, lucrul care nu poate lipsi dintr-o asemenea camera este patul. Intri, te întinzi putin, îti desfaci bagajul, rasfoiesti pliante s.a.m.d. Aici nimic. Am privit nelinistit spre batrîna însotitoare care lucra pe post de “bagajist” si i-am dat de înteles, prin semne limpezi, ca nu pricep cum e cu dormitul. A scos imediat dintr-un perete o rogojina de lux, pe care, însa, s-a grabit sa o reintroduca în lacasul ei “de zi”. Am reluat, alarmat, pantomima: vreau sa ma întind acum, pe loc, chiar daca nu ma culc înca. Nu, mi-a pantomimat, în replica, cu o blînda cruzime, interlocutoarea mea – ziua nu dormim, nu ne întindem. Ziua stam pe jos, cu picioarele încrucisate, si umblam de-a busilea. Spre seara, m-am hotarît sa cer de mîncare în camera. Alesesem, mai curînd la întîmplare, ceva în care identificasem cuvîntul “vitel”. A aparut o fosta gheisa, destul de obosita, si m-a invitat în baie, adica într-o camaruta îngusta, cu o copaie de lemn patrata. “Nu – zic – nu baie! Mîncare! Vitel, care va sa zica! Papa!” “Ba, din contra – îmi semnalizeaza cu un surîs buddhist preopinenta – mai întîi baie! Papa la urma!” Dupa cîteva trecatoare accese de demnitate, cedez: intru în scaldatoarea de lemn; gheisa dupa mine! Se atine, rînjind, cu un manunchi de nuiele aromate în mîna. Refuz sa ma dezbrac, insista, nevasta-mea se întristeaza, gheisa e de neînduplecat. Încropim, pîna la urma ceva, un ritual incomplet (”interruptus?”), dupa care am dreptul sa ma asez la masa, pe jos evident, dinaintea unei portii de shabu-shabu. Asta înseamna: un platou cu felii subtiri din carne de vitel cruda si o oala cu apa în care clocotesc legume, mirodenii si brînza de soia. Se ia, cu doua betigase, cîte o felie de carne si se agita în fiertura din oala pîna dispare tenta de crud. Gheisa ma asista draconic. Primul simptom al europenitatii mele e ca nu pot agita carnea în zeama fara s-o scap dintre betigase. Decid, pragmatic, sa n-o mai agit, s-o tin pe loc pîna vad ca s-a fiert. Gheisa devine nervoasa: n-am voie sa cad în imobilism; carnea trebuie agitata, altfel nu se patrunde cum trebuie de miresme. De cîte ori încerc sa trisez, ma priveste sever si îmi sopteste militareste: “Shabu-shabu!” Trag concluzia ca “shabu-shabu” înseamna, pur si simplu: “agit-o!”, “misc-o!”, “stînga-dreapta!”, “hais-cea!”. Cina se încheie melancolic, în insatisfactia partilor, si cu perspectiva neîmbietoare a unei rogojini medievale. A sta la masa dupa tipicul samurailor presupune oricum, pentru european, mai exact pentru încheieturile lui, o încercare dura, barbateasca: fara exercitiu, pozitia în lotus sau semi-lotus e o tortura, mai ales daca se prelungeste pe toata durata unei mese: anchilozeaza picioarele, rastigneste coloana si distruge apetitul. Mi-l amintesc, din nou, pe Toto Enescu, pe post de victima. Fuseseram invitati sa participam împreuna la o ceremonie a ceaiului. La sfîrsit, Toto, si asa chinuit de dureri osoase, avea dificultati sa recupereze postura bipeda: era ca un nod ud, de nedezlegat. L-am dus la masina sub forma de statueta de bronz, un Buddha chircit, în pozitie de rugaciune. Un alt patit fusese Gabriel Liiceanu. Invitat la masa de un profesor din Kyoto, specialist în Zen, a înteles repede ca are de trecut o proba grea. Trebuia sa stea cuminte cu picioarele sub el si sa manînce din boluri misterioase, oferite de o oficianta care aluneca între comeseni pe genunchi. Dupa scurt timp, filosoful român a simtit ca pierde controlul membrelor sale inferioare. Amortite, strabatute de mii de ace, ele îi confiscau întreaga atentie si asa hartuita de insolitul bucatelor si de discursul sibilinic al interlocutorului. (Gustul valah percepe anumite supe extrem-orientale drept extract de cîrpe si se obisnuieste greu cu ideea ca fasolea batuta se poate freca cu zahar pentru a deveni desert). Trebuia, fireste, facut ceva! Trebuia schimbata pozitia, pastrînd, totusi, aceeasi stilistica, de vreme ce a cere un scaun era exclus. Gabriel s-a hotarît, prin urmare, sa-si adune picioarele în asa fel, încît sa-si poata sprijini sezutul pe calcîie. Dupa chinuitorul “lotus” dinainte, noua postura parea mîntuirea însasi. Dar numai pentru cîteva minute. Calcîiele nu sînt nici ele antrenate sa suporte întreaga pagoda a corpului. În plus, o apasare disproportionata suprasolicita, în aceasta pozitie, degetele îndoite ale picioarelor. Sufocat de durere si de sudori barbare, prietenul meu a adoptat, într-o încercare disperata de a iesi la liman, o noua atitudine, de o riscanta radicalitate: s-a asezat pur si simplu în genunchi, cu trunchiul drept, dominînd – fara autoritate – fapturile gracile ale celorlalti, pentru care “lotusul” nu parea sa creeze dificultati. Scena avea, probabil, în ochii celor de fata, ceva patetic. Liiceanu trebuie sa fi aratat ca un taran de Octav Bancila, exploatat, obidit, flamînd, cazut în genunchi dupa o rascoala ratata. Dar cît poti rezista în genunchi, daca n-ai practica zilnica a penitentei? Mai ramasese o singura varianta. Neortodoxa, greu integrabila tabietului nipon, dar parca mai confortabila: pozitia “Lorelei”. Te lasi binisor pe o parte, sprijinit într-un cot, ca fecioara pe pajiste… Japonezii au contemplat cu discretie tot acest program gimnastic, la capatul caruia victima a iesit din joc, lichidata. Si cotul amorteste! “Un scaun! Un regat pentru un scaun!” – striga mut fiecare madular al filosofului. Nu exista alta solutie decît abandonul. “Vai, ce gradina frumoasa aveti!” – a gemut Gabriel iluminat si, ridicîndu-se, a pornit, tam-nesam, s-o viziteze, lasîndu-si amfitrionii cu lingura la gura, între doua îmbucaturi. Am facut o experienta asemanatoare cîtiva ani mai tîrziu, cu acelasi profesor, de-a lungul aceleiasi ceremonii culinare. Prevenit, am încercat sa rezist pîna la capat, cu pretul unei perfecte obnubilari intelectuale. Nu stiu nici pîna azi ce mi s-a spus în timpul dejunului. Ceea ce, de altfel, seamana cu o clasica experienta Zen. Ca disciplina spirituala, Zen e arta de a sta, de a sta cum trebuie, asa încît corpul tau, duhul tau, lumea din jurul tau si universul întreg sa intre în ordine. Esential în acest efort e ca crisparea efortului, efortul ca program sa lipseasca. Constiinta trebuie eliberata de rationalitate si de premeditare. În cazul nostru, al lui Gabriel si al meu, doi calatori din Far East-ul european, esecul era perfect. Reusisem sa stam prost, cu ochii scosi de efort, constienti de neputinta noastra si încercînd sa o dominam rational. Facusem totul pe dos. Buddhismul Zen ne da însa voie sa spunem ca e si aceasta o cale. Calea româneasca: stai strîmb si judeci drept. Stai cum da Dumnezeu! Stai cum poti! Asta-i situatia! În definitiv, nici japonezii astia, care pot sta ceasuri întregi încremeniti în proiect, nu sînt în regula. Sa se mai miste si ei nitel, sa dea semne de viata. Vorba gheisei mele: “Shabu-shabu!”
_____________________ Pentru cine vrea să creadă, am o mie de motive. Pentru cine nu vrea să creadă, n-am nici unul.
dolion
Numarul mesajelor : 23191 Varsta : 73 Data de inscriere : 31/05/2009
Subiect: Re: POPASUL DOLION (I) Sam 05 Dec 2009, 08:33
Într-o discuţie legată de interzicerea unor filme de desene animate, precum Popeye, marinarul sau Pisicile aristocrate - pe motiv că ar conţine scene în care personajele fumează şi, vezi Doamne, să nu-i împingă pe copii să le imite respectivelor personaje tabieturile -, răspunsul Ilenei Vulpescu, autoarea Artei conversaţiei, vine prompt, tranşant, ca un diagnostic. Şi ne dă de gândit: "Prostia este universală şi general repartizată, iar în vreme ce în Anglia, fetele din şcoala primară participă la lecţii despre sexul oral şi anal, pentru a evita să rămână însărcinate, a interzice filmele animate doar pentru că personajele fumează mi se pare culmea ipocriziei!"
Numarul mesajelor : 23191 Varsta : 73 Data de inscriere : 31/05/2009
Subiect: Re: POPASUL DOLION (I) Sam 05 Dec 2009, 22:09
Iti multumesc, Geta, esti draguta ca intotdeauna! Si tie sa-ti fie bine!
_____________________ Pentru cine vrea să creadă, am o mie de motive. Pentru cine nu vrea să creadă, n-am nici unul.
Emil Condor
Numarul mesajelor : 22466 Varsta : 65 Localizare : mereu cu voi Data de inscriere : 23/08/2008
Subiect: Re: POPASUL DOLION (I) Sam 05 Dec 2009, 22:10
dolion a scris:
Pentru cei care intra deja in depresia sarbatorilor...
Ce bine de mine că nu dau o importantă aparte sărbătorilor. Astfel nu sunt afectat de acea depresie despre care vorbesti.
_____________________ _____________________ Esti ceea ce lasi în urma ta.(EC)
dolion
Numarul mesajelor : 23191 Varsta : 73 Data de inscriere : 31/05/2009
Subiect: Re: POPASUL DOLION (I) Sam 05 Dec 2009, 22:13
Dar intr-o stare emotionala tot intri, nu-i asa?
_____________________ Pentru cine vrea să creadă, am o mie de motive. Pentru cine nu vrea să creadă, n-am nici unul.
Emil Condor
Numarul mesajelor : 22466 Varsta : 65 Localizare : mereu cu voi Data de inscriere : 23/08/2008
Subiect: Re: POPASUL DOLION (I) Sam 05 Dec 2009, 22:17
Oarecum (nu prea mult!!!) si doar din cauza celor din jur. Dacă ei ar fi ca mine, atunci nu as face absolut nicio diferentă între zile.
_____________________ _____________________ Esti ceea ce lasi în urma ta.(EC)
dolion
Numarul mesajelor : 23191 Varsta : 73 Data de inscriere : 31/05/2009
Subiect: Re: POPASUL DOLION (I) Dum 06 Dec 2009, 06:35
Sfântul Ierarh Nicolae
"Îndreptător credinţei şi chip blândeţilor, învăţător înfrânării te-au arătat pe tine, turmei tale, adevărul lucrurilor." (din Tropar)
Acesta a trait pe vremea tiranilor imparati Diocletian si Maximilian (284-305) si a stralucit mai inainte in viata pustniceasca si, pentru nespusa lui bunatate, a fost facut arhiereu. Si, fiind cu frica lui Dumnezeu, cinstind crestinatatea si propovaduind cu indrazneala si cu glas slobod dreapta credinta, a fost prins de mai marii cetatii Lichiei si dandu-l la osanda si la cazne l-au inchis in temnita, impreuna cu alti crestini. Si de vreme ce marele si bine credinciosul Constantin, din voia lui Dumnezeu, s-a facut imparat al romanilor, cei ce erau inchisi au fost sloboziti din legaturi si, cu ei impreuna, a fost slobozit si marele Nicolae. Si, mergand la Mira, n-a trecut multa vreme si s-a strans de catre marele Constantin, intaiul Sinod de la Niceea, la care a luat parte si minunatul Nicolae. Si i s-a dat lui darul facerii de minuni, precum arata istoria vietii sale. Scos-a din temnita pe trei oameni napastuiti, care prinzand de veste ca sunt osanditi pe nedrept, au chemat pe Sfantul in ajutor, ca, precum a izbavit pe cei din Lichia, asa si pe dansii sa-i izbaveasca. Pentru aceasta, dar, Sfantul Nicolae, ca unul ce era grabnic si fierbinte spre ajutor, s-a aratat in vis imparatului Constantin si eparhului Avlavie. Pe acesta l-a mustrat pentru para nedreapta ce facuse oamenilor la imparatul, iar pe imparat l-a instiintat cu amanuntul, aratandu-i ca erau nevinovati, parati din pizma. Si asa prin visul acesta i-a izbavit din primejdia taierii. Si alte multe minuni facand, pastorea dumnezeieste pe dreptcredinciosul sau popor. Deci, venind la adanci batraneti, s-a mutat catre Domnul, neuitand, nici dupa moarte, turma sa, ci in toate zilele dand cu indestulare ale sale faceri de bine celor lipsiti si izbavindu-i de tot felul de primejdii si de nevoi. Inca si pana astazi, Dumnezeu, prin mijlocirea lui, lucreaza minuni si cei ce-l roaga cu adevarata si neindoita credinta, nu numai mici binefaceri, ci si minuni mari dobandesc. Din anul 1087, luna mai in 9 zile moastele Sfantului Nicolae se afla la Bari, in sudul Italiei, luate din Mira, ca sa nu cada in mainile musulmanilor. Acolo ele sunt in mare cinste din partea credinciosilor, care vin la el, cu credinta, din toate partile crestinatatii.
_____________________ Pentru cine vrea să creadă, am o mie de motive. Pentru cine nu vrea să creadă, n-am nici unul.
dolion
Numarul mesajelor : 23191 Varsta : 73 Data de inscriere : 31/05/2009
Subiect: Re: POPASUL DOLION (I) Dum 06 Dec 2009, 06:53
Oscar si Nicolae Steinhardt
Din “N.Steinhardt si paradoxurile libertatii” De George Ardeleanu Editura Humanitas
Profesional vorbind, Oscar Steinhardt îşi conservă standardele de excelenţă în toată această perioadă. Spiritul său inovator se manifestă şi în ipostaza sa de director al fabricii Sylva, o instituţie creată cu capital exclusiv românesc, după cum se menţionează în Dicţionarul… citat. Societatea realizează beneficii strălucite, oferind acţionarilor dividende substanţiale. Ştie să combine rigoarea şi spiritul autoritar cu amabilitatea, făcându-se iubit de muncitori.
Fiul său avea să-l numească mai târziu „un amestec de Regulus şi de Cambronne”. Că era iubit de personalul fabricii o demonstrează, printre altele, o felicitare primită cu ocazia „noului an 1915″, felicitare pe care se regăsesc vreo 20 de semnături ale celor în cauză. Spiritul autoritar se vădeşte, deopotrivă, în 1919, cu ocazia mişcărilor muncitoreşti, când—luaţi mai degrabă „de val”—angajaţii săi se raliază la mişcările cu pricina: „Eu îl ştiu de pe vremea când se întorcea seara în Pantelimon pe scara trăsurii – marţial; când în timpul mişcărilor din 1919 a circulat prin atelierele fabricii în uniformă şi cu sabia scoasă din teacă…”(22)
In timpul celui de-al Doilea Război Mondial nu pare să fie afectat de persecuţiile aplicate populaţiei evreieşti din România, datorită probabil şi faptului că statutul său de „evreu de categoria a doua” îi punea la adăpost familia de măsuri vexatorii.(23) Atitudinea sa faţă de mareşalul Antonescu va fi, suntem convinşi, un subiect de dispută: „să nu mai aud nici un cuvânt împotriva ţării sau a lui Antonescu: face tot ce e posibil, nu are pe cap numai grija evreilor, ai prefera cumva să fii pe front în coclaurile Rusiei?”(24) – avea să le spună el celor doi fii. Această atitudine – după o fază, totuşi, de reticenţă – avea să se transmită şi lui N. Steinhardt.
In schimb, în august 1944, văzându-şi fiul căscând gura la tancurile ruseşti care intrau în capitală, îl apostrofează cu nedisimulată asprime: „La 30 august stăteam şi eu pe marginea trotuarului şi priveam tancurile. Jur că nu râdeam, nu salutam, nu aplaudam, nu exclamam; stăteam şi priveam pur şi simplu, uite aşa. Mă simt strâns de braţ şi blagoslovit cu un DOBITOCULE pronunţat desluşit şi apăsat – stai şi te uiţi, tămpitule, staţi şi vă uitaţi cu toţii şi nu ştiţi ce vă aşteaptă, uite-i cum râd, or să plângă lacrimi amare şi tu la fel… Hai acasă… Il iau pe tata prudent de mână şi mergem spre locuinţa din strada Olari a Butoienilor.”(25)
Nu s-ar putea spune că „profeţiile politice” ale lui Oscar Steinhardt nu s-au împlinit. Existenţa sa şi a familiei sale avea să ia o întorsătură dramatică. El însuşi îşi va pierde proprietăţile succesiv (din Pantelimon, din Calea Moşilor, din Strada Armenească, de la Clucereasa, lângă Câmpulung, unde tot în interbelic fusese inginer(26) ş.a.), ajungând, după 1958, să locuiască împreună cu fiul său într-o mică garsonieră din strada Ion Ghica, nr. 3.
Avea să muncească până la vârsta de 79 de ani (în 1952 îl găsim la fabrica de sticlă de la Pădurea Neagră din Bihor, în 1956, la Scăieni), iar în urma tuturor acestor tribulaţii se va alege cu o pensie mizerabilă: „A fost inginer şi a lucrat până la şaptezeci şi nouă de ani, în 1956, la fabrică, nu într-un birou. (La Scăieni, în ultimul timp, când am întrebat de el în hala cuptoarelor, muncitorii sticlari îmi răspundeau făcând semn cu bărbia ori cu degetul în sus.
Crezusem că le place să glumească, să mă ia în băşcălie, ce căutam acolo. Aş, tata, cocoţat sus pe un cuptor, la câţiva centimetri de tavan: ajungeai la dânsul numai pe nişte pasarele şi o mulţime de scăriţe metalice, perpendiculare, aşa cum sunt pe vapoare. Tata: dacă inginerul nu-i în stare să înlocuiască pe oricare dintre lucrătorii săi şi să-i facă treaba la fel de bine ca el, e pierdut“(27) Regimul comunist nu-i va recunoaşte decât o vechime de 25 de ani din 50 (cariera sa „sub liberali” va fi ştearsă în întregime cu buretele), iar în 1966 va avea o pensie de 500-600 de lei.
Aflăm aceste detalii dintr-o notiţă informativă din Dosarul de la Securitate al fiului său, notă dată de informatorul „Jean Draga” la data de 16 mai 1966, în urma unei vizite la N. Steinhardt, în timp ce acesta dădea meditaţii de limba engleză: „Tatăl său a fost inginer şi are o pensie de 600 lei lunar. Spune că la evaluarea pensiei i-au fost calculaţi numai 25 de ani de serviciu din 50 (25 pe care i-a servit sub liberali nu sunt luaţi în considerare).
El se plânge că deşi sunt îndatoraţi băneşte, Nicu face acte de generozitate. Zilele trecute au fost la el doi foşti deţinuţi, prieteni, pe care i-a împrumutat: pe unul cu 50 lei, iar pe celălalt cu 25 lei, bani pe care bătrânul crede că nu-i vor fi înapoiaţi.”(28)
Momentul de maximă luminozitate al caracterului bătrânului Oscar Steinhardt, calităţile sale autentic „senatoriale” se vor vădi însă pe parcursul procesului şi detenţiei lui Nicu Steinhardt. După 1954, N. Steinhardt îl va vizita pe Constantin Noica la Câmpulung, unde acesta avea domiciliu forţat. Din când în când filozoful se va deplasa clandestin la Bucureşti, fiind, nu de puţine ori, găzduit de N. Steinhardt. Bătrânul Oscar îi cere fiului său ca Noica „să fie primit regeşte”, oferindu-şi patul din minuscula garsonieră din str. Ion Ghica.(29) La 11 decembrie 1958, Noica va fi arestat şi, după el, încă 22 de intelectuali. Lui N. Steinhardt îi vine rândul ultimul.
Pe 31 decembrie 1959 va fi invitat la sediul Securităţii, cerându-i-se să fie martor al acuzării în procesul „Noica-Pillat”. Citaţia venise cu o zi înainte, dar Oscar – o întruchipare a autenticului spirit boieresc cu care fiul său se va întâlni deseori pe parcursul detenţiei – nu i-o arătase, pentru a nu-i strica somnul de noapte. El este cel care îl va îndemna să se duca direct cu valiza făcută la sediul MAI, fiind convins că va fi arestat. După cum se ştie, i se vor da trei zile de gândire, argumentul forte fiind, evident, bătrâneţea tatălui său, care nu poate fi lăsat să moară ca – fireşte -un câine. Reîntors acasă, este beştelit de către „ovreiul de peste 82 de ani”: „Ce-ai mai venit acasă, nenorocitule? Le-ai dat impresia că şovăi, că poate să încapă şi posibilitatea să-ţi trădezi prietenii. în afaceri, când spui lăsaţi-mă să mă gândesc înseamnă că ai şi acceptat. Pentru nimic în lume să nu primeşti să fii martor al acuzării.”(30)
Acest tip de atitudine etică pare astăzi – după o jumătate de secol de disoluţie a identităţii umane – aproape incredibil. Fiul va fi contaminat de curajul şi de calmul tatălui nu numai pe parcursul procesului şi al detenţiei, ci şi după revenirea în aşa-zisa libertate. Tot acum îi adresează celebrele cuvinte: “E adevărat, zise tata, că vei avea zile foarte grele. Dar nopţile le vei avea liniştite – trebuie să repet ce mi-a spus, trebuie; de nu, m-ar bate Dumnezeu , vei dormi bine. Pe când dacă accepţi să fii martor al acuzării, vei avea, ce-i drept, zile destul de bune, dar nopţile vor fi îngrozitoare. N-o să mai poţi închide un ochi. O să trebuiască să trăieşti numai cu somnifere şi calmante; abrutizat şi moţăind ziua toată, iar noaptea chinuitor de treaz. O să te perpeleşti ca un nebun. Cată-ţi de treabă. Hai, nu mai ezita. Trebuie să faci închisoare. Mi se rupe şi mie inima, dar n-ai încotro. De altfel, chiar dacă apari acum ca martor al acuzării, nu fi prost, după şase luni tot te ia. E sigur.”(31)
O veritabila lecţie nu numai de verticalitate morală, ci şi de luciditate şi realism, de cunoaştere a strategiilor adversarului. La plecare îl salută milităreşte şi-i adresează alte vorbe nu mai puţin celebre şi cu funcţie terapeutică: „Ţi-am spus să nu mă laşi să mor ca un câine? Ei bine, dacă-i vorba aşa, n-am să mor deloc. Te aştept. Şi vezi să nu mă faci de râs, zice. Să nu fii jidan fricos şi să nu te caci în pantaloni.”(32) Cuvinte care îl vor însoţi pe N. Steinhardt în tot timpul traversării infernului concentraţionar şi care nu de puţine ori vor stârni, prin umorul lor, râsul tonic şi vindecător al colegilor de celulă (dar asupra acestui moment vom mai reveni).
Curajul şi demnitatea lui Oscar erau evidente, calmul şi seninătatea însă erau o chestiune de „regie”. Nu putea rămâne indiferent în faţa viitoarelor suferinţe ale fiului, dimpotrivă. în volumul al zecelea al Dosarului procesului ,,Noica-Pillat” se găseşte o scrisoare adresată de către acesta preşedintelui Tribunalului Suprem – Colegiul Militar – în data de 31 martie 1960, după ce cu două zile înainte fusese respinsă cererea de recurs a lui N. Steinhardt. Scrisoarea cuprindea 6 puncte şi le vom reproduce selectiv:
1. Fiul meu a fost încadrat greşit drept complice cu Noica, cu care a fost coleg la Liceul „Spini Haret” acum 30 de ani. El a fost urmărit pe vremea legionarilor şi a fost forţat să se refugieze la colegul meu de şcoală G-ralul de Divizie Ion Trăilescu, care trăieşte şi astăzi şi la care a stat tot timpul rebeliunii.
2. Atât în instanţă, cât şi în timpul cercetărilor fiul meu a declarat că nu a avut niciodată intenţii rele contra regimului actual şi când colegul sau i-a spus că va trimite o scrisoare în străinătate, el s-a opus contra acestei păreri.
3. Fiul meu, ca şi mine, n-a făcut parte, n-a fost înscris în nici un partid politic.
4. A scris la ziarul Adevărul*, de la care are cartea de legitimaţie cu fotografie. A avut o carte de membru al Sindicatului „Ziariştilor Profesionişti”, fund secretar tov. Miron Constantinescu, în anul 1946.
* Din cercetările noastre, până la acea dată N. Steinhardt scrisese la Revista burgheză, Revista Fundaţiilor Regale, Libertatea, Universul literar şi – ca ziare de stânga – la cotidienele Victoria şi Tribuna poporului (în perioada 1944-l945).
5. Atât subsemnatul, cât şi fiul meu am fost foarte mulţumiţi în timpul actualului regim, eu fiind pensionar, iar fiul meu la Ministerul Industriei Uşoare, încadrat în calitate de consilier juridic şi în urmă, în anul 1959, ca jurisconsult la ,,Producţia”, unde a fost apreciat şi iubit de toţi muncitorii fabricii.
6. în urma cererii medicilor şi în urma consultaţiilor, i s-a acordat 2 ani concediu, fiind bolnav de T.B.C. intestinal.(33)
Cei care nu au trăit în acea perioadă vor trebui să înţeleagă că acesta era singurul tip de retorică admisibil în relaţiile individului cu statul totalitar. Cum era de aşteptat, scrisoarea nu a avut nici un efect (de data aceasta -probabil din cauza disperării – simţul realist al bătrânului Oscar începuse să se diminueze). A început însă tatonarea unei alte soluţii, mai puţin oficială, dar care se purta în epocă, cumpărarea lui N. Steinhardt, evident în schimbul unei mari sume de bani. Un asemenea tip de tranzacţie dintre statul român şi anumiţi „specialişti” din Occident, cum ar fi Henry Jacober, reuşise în cazul unui coleg de celulă al lui N. Steinhardt, şi anume Vlad Stolojan, dar eşuase în cazul lui Constantin Noica.(34)
Intr-o scrisoare trimisă de Doru Pavel (avocat al apărării pentru N. Steinhardt în procesul din 1960) lui Stelian Tănase şi reprodusă de acesta în Anatomia mistificării, se descriu tentativele eşuate ale lui Oscar Steinhardt de a-şi scoate – pe o filieră asemănătoare – fiul din puşcărie. Să o reproducem, deoarece ea nu ilustrează doar un caz, ilustrează o epocă:
Cu tatăl lui Nicu Steinhardt am rămas în legătura şi după terminarea procesului, îmi amintesc că, prăbuşit de durere, după un anumit interval de timp, a luat contact cu mine ca sa-mi spună că a găsit pe cineva care i-a promis că îl va scoate pe fiul său din închisoare, bineînţeles în schimbul unor sacrificii materiale serioase. I-am atras atenţia că nu poate fi vorba de o persoană serioasă, ci de un escroc, sfatuindu-l să nu se lase înşelat. Cuvintele mele nu au avut însă nici un efect. Dl Steinhardt a dat sumele cerute şi a aşteptat eliberarea lui Nicu. Aşteptare, bineînţeles, zadarnică. După un timp, bietul bătrân m-a contactat din nou, ca să-mi spună că a găsit o altă persoană, „de data asta serioasă”, spunea el, care îi garantează eliberarea lui Nicu.
Răspunsul meu a fost acelaşi ca şi în cazul anterior: că nu poate fi vorba decât de un escroc şi că să nu se lase înşelat şi să nu dea nici un ban. Totuşi, dl Steinhardt s-a lăsat şi de data aceasta înşelat, a dat banii—aşa cum am aflat mai târziu – şi a aşteptat eliberarea lui Nicu, care, bineînţeles, nu a avut loc, nu putea să aibă loc. Nu ştiu dacă acestea au fost singurele două cazuri în care bătrânul Steinhardt s-a lăsat înşelat de indivizi lipsiţi de scrupule. La început am fost contrariat de credulitatea atât de naiva a bietului bătrân. Apoi mi-am zis că, în felul acesta, el şi-a plătit câte o perioadă de existenţă în care a trăit cu speranţa mângâietoare ca îşi va revedea curând copilul. Poate că, această speranţă reprezentând, în perioadele respective, Însăşi raţiunea vieţii sale, merita să fie plătită cu banii pe care i-au înghiţit escrocii.(35)
In absenţa fiului va fi ajutat, e drept modest, de unele rude rămase în libertate sau plecate în străinătate. De pildă – printr-o filieră de tip joint -va primi la 27 octombrie 1963 un colet si o scrisoare de la un nepot al său stabilit la Viena, David Becker. In scrisoare se spune printre altele: „De când speri să-l vezi pe Nicu însănătoşit? De mult aşteptăm vestea bună că s-a întors acasă.” Acest cod, prin perifrază (în care, de pildă, cuvântul „închisoare” era ocultat), avea să apară şi în unele texte antume ale lui N. Steinhardt. Atât coletul, cât şi scrisoarea au fost interceptate de Securitate.(36)
In cele din urma Oscar Steinhardt va ieşi învingător: ţinându-se de promisiunea pe care i-o făcuse la plecare, el va supravieţui celor cinci ani de detenţie ai fiului său. Acesta din urmă va avea revelaţia ,,minunii” cu puţin timp înainte de eliberarea sa din închisoarea Gherla, când primeşte primul şi unicul colet din timpul încarcerării sale. Acest moment de intensă fericire este consemnat într-o altă variantă a Jurnalului fericirii (o vom numi, cu titlu de rezervă, varianta a treia, o sinteză între prima variantă, confiscată de Securitate la 14 decembrie 1972 şi restituită ta 1975, şi cea de-a doua, reconstituită din memorie după confiscarea celei dintâi). Dactilograma -din păcate incompletă – a acestei variante de 529 de pagini (nepublicată încă) am găsit-o tot în Arhivele Mănăstirii Rohia:
în iunie, după citirea decretului, ni s-a dat fiecăruia voie să trimitem o carte poştală. N-am îndrăznit să scriu tatei, l-am crezut mort de mult. Am adresat-o vărului meu din Aleea Rumeoară. La ghişeul biroului de primiri sunt vestit că am un pachet şi întrebat de la cine e. Răspund indicând numele şi adresa vărului. Nu corespunde! aud. Aici arată alt nume şi altă adresă şi mi le spune pe ale tatii. Trag un strigăt de bucurie şi de uimire: e de la tata! înnebunesc de-a binelea. Distribui tot ce am primit celor care stau ca şi mine la coadă în faţa ferestruicii. Pe hârtia pachetului scrisul nu e al tatii. Ce-are a face! Trăieşte!
S-a ţinut de cuvânt, le-a făcut în ciudă, n-a fost pre voia hainilor de Tătari.(37)
In 1964, când N. Steinhardt iese din închisoare, tatăl său avea 87 de ani, dar nu-şi pierduse nici demnitatea, nici umorul. Scena întâlnirii din 4 august este deopotrivă revigorantă şi înduioşătoare: „Pe tata îl găsesc în stradă, aproape de casă. îl sprijină vărul, care a venit să-l scoată la plimbare şi la frizer. E mic, necrezut de mic, mult gârbovit şi face paşi mărunţei, dar umblă fără teamă şi ochii-i sunt vioi. îl iau de braţul drept fără să mă fi observat şi când întoarce capul îi cer să nu plângă.
— Să plâng, zice. Ce-s prost? Ia spune, tu ai mâncat ceva astăzi?“(38)
Aflând că fiul său s-a convertit în închisoare la creştinism nu se supără, dar – cu aceeaşi luciditate şi ironie – ştie să-i tempereze entuziasmul (uneori excesiv) de după botez: „Numai să fi fost sincer, şi să-ţi dau un sfat: nu-ţi băga în cap că acum s-a zis, Dumnezeu o să se ocupe numai de tine. Nu uita că mai sunt vreo trei miliarde.”(39)
Ultimii trei ani şi-i petrece în linişte şi cu aceeaşi demnitate alături de fiul său – despre care adeseori spune că „nu-i băiat rău, dar e un copil bătrân” - în garsoniera din Ion Ghica, nr. 3. Nu se va împăca cu faptul că acesta – în pofida unei pregătiri intelectuale excepţionale, nu va reuşi să-şi găsească o altă slujbă decât cea de muncitor necalificat la întreprinderea Stăruinţa din Vitan. La vârsta de 88 de ani va învăţa limba engleză, fireşte, de la fiul său, care dădea meditaţii. Faptul acesta reiese dintr-o scrisoare (interceptată) către un alt nepot, David A. Avram de la New York(40).
Va fi prins în „reflectoarele” Securităţii, alături de Nicu Steinhardt – care era de fapt cel urmărit între 20 şi 30 octombrie 1966 acesta este pus în „filaj”, iar în notele aferente este „vizualizat” şi Oscar. Bizareria destinului este că exemplara dragoste filială a lui N. Steinhardt reiese chiar şi din documentele Securităţii. Una dintre secvenţele narative care se repetă în aceste note este aceea a plimbării în pas lent pe care cei doi o fac din str. Ion Ghica la părculeţul Colţea, unde bătrânul se odihnea.
Două exemple: „La ora 11.30 «STOIAN»* a ieşit de acasă împreună cu tatăl său şi o individă care-l îngrijeşte şi foarte încet au mers pe str. I. Ghica, b-dul 1848 şi au intrat în parcul Colţea, unde au luat loc pe o bancă. [...] La ora 13.25 «STOIAN» a mers la banca unde stătea tatăl său, l-a luat şi împreună au mers încet pe b-dul 1848, str. Ion Ghica şi au intrat acasă, ora fiind 13.33″ (26 octombrie 1966)41; „La ora 12.45 «STOIAN» a ieşit de acasă împreună cu tatăl său şi încet au mers pe str. Ion Ghica, b-dul 1848 şi au intrat la frizerie, unitatea nr. 101. La ora 13.20 «STOIAN» a ieşit de ia frizerie, împreună cu tatăl său şi foarte încet au mers discutând pe bd. 1848, str. I. Ghica şi au intrat acasă, ora fiind 13.30.” (22 octombrie 1966)42. în Dosar există şi câteva fotografii foarte reuşite reieşite din acest filaj. * Unul dintre numele de cod în Dosarul de Urmărire al lui N. Steinhardt.( 41)., (42). Ibidem, ff. 179, 188.
Despre aceeaşi pietate filială vorbeşte şi un prieten deosebit al lui N. Steinhardt, şi anume Virgil Nemoianu, într-un interviu luat de Cristian Bădiliţă pentru revista Convorbiri literare: „Pe urmă o calitate pe care n-o bănuisem, pe care am descoperit-o cu totul întâmplător, era pietatea filială. îl ajuta pe tatăl său (foarte bătrân şi micuţ la acea dată) să se spele, îl bărbierea cu mâna lui, asta fără ostentaţie, dar şi fără jenă. Eu sunam la uşă la cine ştie ce oră absurdă, el îmi spunea: Vino, Nemo, vino, şi continua să-şi vadă de treabă. Pe mine astfel de lucruri m-au impresionat enorm“43
Este evident, credem, pentru oricine, la sfârşitul acestui excurs, că Oscar Steinhardt ar fi putut pleca sau rămâne, oricând, în străinătate, unde ar fi făcut o carieră strălucită. A ales — cum de altfel va face şi fiul său – să rămână în România, integrându-se exemplar în istoria unui popor în mijlocul căruia a cunoscut nu numai bucurii, ci şi – mai ales după 1948 -multă suferinţă. Iar mobilul acestei integrări nu este ta nici un caz ceea ce se numeşte „ură de sine”. Care este imaginea-hologramă care rămâne la capătul acestui destin remarcabil? Să-i dăm din nou cuvântul lui N. Steinhardt:
„Dar la urma urmei, ce şi cine este? Un ovrei bătrân din Bucureşti, un foarte mic pensionar, câteva amintiri, câţiva prieteni, câteva decoraţii ascunse într-o cutiuţă, un singur fiu.”(44)
Oscar Steinhardt se stinge din viaţă în martie 1967,(45), la vârsta de 90 de ani, fiind înmormântat în cimitirul evreiesc din str. 1 Mai. Multe din trăsăturile sale vor fi moştenite de N. Steinhardt: demnitatea, curajul, autenticul spirit aristocratic, un anumit soi de naţionalism critic şi relativizant, umorul, anticomunismul fervent. Aşa cum mai târziu, din amintirile sale despre N. Steinhardt, Monica Lovinescu va selecta o anumită imagine obsesivă (asupra căreia ne vom opri la momentul oportun), propunem şi noi, tot selectiv, una din celebrele replici ale lui Oscar, din nefericire profetice nu numai pentru un destin individual, ci şi pentru unul colectiv, împărtăşit de popoarele din estul Europei.
I-o spusese fiului său tot la plecarea în detenţie: „Nu te întrista, pleci dintr-o închisoare larga într-una mai strâmtă, iar la ieşire nu te bucura prea tare, vei trece dintr-o închisoare strâmtă într-una mai largă.”(46)
22. N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, ed. cit, p. 23. 23. V. N. Steinhardt, „Autobiografie”, ed. cit. 24. Cf. N. Steinhardt, Mărturisire”, m voi. Primejdia mărturisirii, ed. cit, p. 25. N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, ed. cit., pp. 133-l34. 26. V. N. Steinhardt, Dumnezeu in care spui…, ed. cit, p. 79. 27. N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, ed. cit, p. 43. 28. ACNSAS, Fond informativ, Dosar nr, 207, voi. IV, fila 126.
29. N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, ed. cit, pp. 211, 344.
30. Ibidem, p. 23.31. Ibidem, pp. 23-24.32. Ibidem, p. 25. 33. ACNSAS, Arhiva Ministerului Justiţiei, Direcţia Investigaţii, Dosar nr. 118988, voi. X,ff. 124-l25.34. V. Stelian Tănase, Anatomia…, ed. cit, pp. 382-391, în care se transcriu fragmente din Jurnalul lui Ion Raţiu şi din convorbirile purtate de autor cu Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Vlad şi Sanda Stolojan ş.a. 35. Ibidem, p. 402. 36. ACNSAS, Fond informativ, Dosar nr. 207, vol. IV, ff. 233-235. 37. N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, varianta a III-a, dactilogramă, p. 492 (Arhivele Mănăstirii Rohia). 38. N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, ed. cit. (1991), p. 90. 39. Ibidem, p. 258. 40. ACNSAS, Fond informativ, Dosar nr. 207, voi. IV, ff. 23l-232. 43. „Declarând delicat treburile omeneşti ca neserioase, Nicu Steinhardt se apropia de sfinţenie”, dialog cu criticul şi eseistul Virgil Nemoianu, în Convorbiri literare, nr. 12 (84), decembrie 2002, pp. 7-l0.
_____________________ Pentru cine vrea să creadă, am o mie de motive. Pentru cine nu vrea să creadă, n-am nici unul.
yzzy
Numarul mesajelor : 1937 Varsta : 60 Localizare : Deva Data de inscriere : 16/01/2009
Subiect: Re: POPASUL DOLION (I) Dum 06 Dec 2009, 13:58
O încântare să te afli în acest popas!
_____________________ Nimeni nu are dreptul să privească o altă persoană de sus, decât în momentul în care se apleacă şi îi întinde o mână pentru a-o ajuta să se ridice! Nu-ţi dori prea multe, nu o să ai unde le pune!
zaraza26
Numarul mesajelor : 8994 Varsta : 59 Localizare : Nasaud Data de inscriere : 02/10/2008
Subiect: Re: POPASUL DOLION (I) Lun 07 Dec 2009, 12:18
Emil Condor a scris:
dolion a scris:
Pentru cei care intra deja in depresia sarbatorilor...
Ce bine de mine că nu dau o importantă aparte sărbătorilor. Astfel nu sunt afectat de acea depresie despre care vorbesti.
Trebuie sa abordam sarbatorile cu intelepciune. Dupa ce in ultimii 20 de ani mi s-au parut plictisitoare (asta e un eufemism) acum ma gandesc ca sarbatorile sunt un prilej sa ne facem mici bucurii noua si celor apropiati, bucurii speciale. De Craciun bucuriile au globuri si fesuri rosii, beteala multa-multa si colinde.
Numarul mesajelor : 23191 Varsta : 73 Data de inscriere : 31/05/2009
Subiect: Re: POPASUL DOLION (I) Mar 08 Dec 2009, 19:55
Un Record mondial strălucitor Peste 10.000 de felinare din hârtie au fost eliberate în miezul nopţii de locuitorii oraşului Jakarta, din Indonezia, doborând astfel recordul de 3682, deţinut de Columbia.
_____________________ Pentru cine vrea să creadă, am o mie de motive. Pentru cine nu vrea să creadă, n-am nici unul.
dolion
Numarul mesajelor : 23191 Varsta : 73 Data de inscriere : 31/05/2009
Subiect: Re: POPASUL DOLION (I) Mar 08 Dec 2009, 19:58
Episcopul Devei şi Hunedoarei, înscăunat DEVA. Judeţul Hunedoara are, începând din această săptămână, episcop. Ceremonia de întronizare a episcopului Devei şi Hunedoarei, Gurie, a avut loc la Catedrala Sfântul Nicolae din Deva, în prezenţa a peste o sută de oficializăţi bisericeşti şi circa patru mii de credincioşi.
Însemnele episcopale, respectiv mitra, crucea pectorală, egolpionul, cârja şi mantia i-au fost oferite noului episcop de către Patriarhul Daniel. În acest sens, începând de ieri, lucrarea misionară a lui Timotei Seviciu în judeţul Hunedoara s-a încheiat.
Miile de credincioşi au urmărit Liturghia şi slujba de întronizare din faţa catedralei, pe ecranele montate de organizatori, veniţi din toate colţurile judeţului. Credincioşii consideră că înscăunarea episcopului este un prilej de bucurie.
Episcopia Devei şi Hunedoarei a luat fiinţă în şedinţa Sinodului Bisericii Ortodoxe Române din 18-19 iunie. La nivelul judeţului Hunedoara activează circa 300 de preoţi şi diaconi în 250 de parohii, cinci protopopiate şi nouă aşezăminte monahale.
_____________________ Pentru cine vrea să creadă, am o mie de motive. Pentru cine nu vrea să creadă, n-am nici unul.
dolion
Numarul mesajelor : 23191 Varsta : 73 Data de inscriere : 31/05/2009
Subiect: Re: POPASUL DOLION (I) Mar 08 Dec 2009, 20:01
Si-a actualizat profilul de Facebook in fata altarului! Un britanic a socat pe toata lumea cand, imediat, dupa ce a spus da in fata altarului, si-a schimbat statusul din necasatorit in casatorit de pe pagina sa personala de web.
_____________________ Pentru cine vrea să creadă, am o mie de motive. Pentru cine nu vrea să creadă, n-am nici unul.