Constantin Ţoiu - Galeria cu viţă sălbatică

O ipostază caragialescă
Ajungând sus pe scândurile pustii, cu masa şi scaunele individuale şi pluşate ale tuturor prezidiilor trecute îngrămădite în fundul scenei, el căută un moment prielnic de reculegere şi inspiraţie cu mâinile împreunate pe tricoul sportiv ce nu reuşea să-i acopere bine pântecele. Toată asistenţa văzu, sau cel puţin, Chiril îşi închipui că văzuse, luându-se după el, care nu observase între timp acest detaliu, şi poate nu atât detaliul, cât sensul, semnificaţia, valoarea lui – anume că directorul [editurii] purta în picioare o pereche de tenişi de culoare albastră tiviţi cu alb şi fără şiret. Trăgând încet aer în piept, în poziţia sa de rugă, reproş, resemnare, el atacă aria cea mai tristă din "Boema".

Constantin Ţoiu – Galeria cu viţă sălbatică, editura Eminescu, Bucureşti 1979, pag. 198

Anahoret a scris:

O ipostază caragialescă
Ajungând sus pe scândurile pustii, cu masa şi scaunele individuale şi pluşate ale tuturor prezidiilor trecute îngrămădite în fundul scenei, el căută un moment prielnic de reculegere şi inspiraţie cu mâinile împreunate pe tricoul sportiv ce nu reuşea să-i acopere bine pântecele. Toată asistenţa văzu, sau cel puţin, Chiril îşi închipui că văzuse, luându-se după el, care nu observase între timp acest detaliu, şi poate nu atât detaliul, cât sensul, semnificaţia, valoarea lui – anume că directorul [editurii] purta în picioare o pereche de tenişi de culoare albastră tiviţi cu alb şi fără şiret. Trăgând încet aer în piept, în poziţia sa de rugă, reproş, resemnare, el atacă aria cea mai tristă din "Boema".

Constantin Ţoiu – Galeria cu viţă sălbatică, editura Eminescu, Bucureşti 1979, pag. 198

-Cum sa manice soarecele o pisica?1...Invers il corecta,pisica adica Rosemarie a dumitale
a mincat un soarece...Ia gindeste-te putin!

Fără cuvinte
Dat afară cu multe tinichele legate de coadă, Gregoroiu, furios, se îndrepta ameninţător spre tribună, urmărit de toate privirile din sală, aceeaşi sală, decis să dea totul pe faţă, presiunile, tirajele, încurajarea mediocrităţilor gras plătite pentru nişte biete pingele de mucava ce se vor rupe la prima ploaie, un întreg dosar al memoriei lui de om care înghiţise atâtea ca un caraghios şi-un nerod. Întreaga sa înfăţişare, pe când înainta spre tribună, spunea că după el putea veni şi potopul. În loc de acestea, însă, ca şi cum mersul său energic şi apăsat ce-l purta spre tribuna justiţiară i-ar fi consumat însăşi forţa, cu greu adunată, a hotărârii luate în vederea unei mari şi spectaculoase lovituri; sau, poate – şi acest motiv părea mai plauzibil – fiindcă un lucru ce nici măcar nu putea fi numit îl făcuse să se răzgândească înaintând, el spusese cu totul altceva, dezamăgindu-i pe toţi. Suit la tribună, congestionat, Gregoroiu făcuse o pauză, strigase: "A fi... sau a nu fi", şovăind între una şi alta, împărţind existenţa şi contrariul ei după cele două direcţii ale braţelor sale întinse, care subliniară energic dilema, apoi, repezindu-şi mâna grăsuţă şi acuzatoare înspre sala zăcând în penumbră, încheie cu vocea sa de tenor: "Aceasta-i întrebarea! – the question!" – lipsa dinţilor din faţă, ştirb cum era, transformă "chestiunea" într-o fonfăială neinteligibilă – şi se dădu repede jos îndreptându-se grăbit spre locul său, ca împins de ecoul propriilor sale cuvinte. Un mare hohot de râs însoţi această intervenţie hilară, deşi unii începuseră să se întrebe ei înşişi după aceea ce se ascundea aici, întorcând spusele pe toate feţele...

Constantin Ţoiu – Galeria cu viţă sălbatică, editura Eminescu, Bucureşti 1979, pag. 200

Anahoret a scris:

Fără cuvinte
Dat afară cu multe tinichele legate de coadă, Gregoroiu, furios, se îndrepta ameninţător spre tribună, urmărit de toate privirile din sală, aceeaşi sală, decis să dea totul pe faţă, presiunile, tirajele, încurajarea mediocrităţilor gras plătite pentru nişte biete pingele de mucava ce se vor rupe la prima ploaie, un întreg dosar al memoriei lui de om care înghiţise atâtea ca un caraghios şi-un nerod. Întreaga sa înfăţişare, pe când înainta spre tribună, spunea că după el putea veni şi potopul. În loc de acestea, însă, ca şi cum mersul său energic şi apăsat ce-l purta spre tribuna justiţiară i-ar fi consumat însăşi forţa, cu greu adunată, a hotărârii luate în vederea unei mari şi spectaculoase lovituri; sau, poate – şi acest motiv părea mai plauzibil – fiindcă un lucru ce nici măcar nu putea fi numit îl făcuse să se răzgândească înaintând, el spusese cu totul altceva, dezamăgindu-i pe toţi. Suit la tribună, congestionat, Gregoroiu făcuse o pauză, strigase: "A fi... sau a nu fi", şovăind între una şi alta, împărţind existenţa şi contrariul ei după cele două direcţii ale braţelor sale întinse, care subliniară energic dilema, apoi, repezindu-şi mâna grăsuţă şi acuzatoare înspre sala zăcând în penumbră, încheie cu vocea sa de tenor: "Aceasta-i întrebarea! – the question!" – lipsa dinţilor din faţă, ştirb cum era, transformă "chestiunea" într-o fonfăială neinteligibilă – şi se dădu repede jos îndreptându-se grăbit spre locul său, ca împins de ecoul propriilor sale cuvinte. Un mare hohot de râs însoţi această intervenţie hilară, deşi unii începuseră să se întrebe ei înşişi după aceea ce se ascundea aici, întorcând spusele pe toate feţele...

Constantin Ţoiu – Galeria cu viţă sălbatică, editura Eminescu, Bucureşti 1979, pag. 200

La una din cartile mele la pag 200 apare ce apare la alta la pag.226.

Amestecind astfel planurile Chiril avea si el dreptul sa participe din cind in cindla ceea ce-i apartinea de fapt numai lui Sterica,de pilda cind noi sedeam cufundati in pintecul Saratii,fiica Ialomitei....

off Anahoret nu-i nici una ca a ta:(

Geta, dacă textul este acelaşi... ce mai contează pagina?


Din punctul meu de vedere, tu srie poezii la tine, că acolo mă duc prima dată când intru pe forum!

Anahoret a scris:

Geta, dacă textul este acelaşi... ce mai contează pagina?


Din punctul meu de vedere, tu srie poezii la tine, că acolo mă duc prima dată când intru pe forum!

Chiar ma faci sa lacrimez,off.

Mutumesc mult:)

ostrovna a scris:

Mutumesc mult:)

Eu îţi mulţumesc! Şi, pe onoarea mea, nu este schimb de amabilităţi!

Anahoret a scris:

ostrovna a scris:

Mutumesc mult:)

Eu îţi mulţumesc! Şi, pe onoarea mea, nu este schimb de amabilităţi!

Daca as simti asta m-as retrage in carapace ca si broscutele mele:)

Acum sunt prins cu nişte chestii şi nu prea mai am timp de literatură. Dar am "păstrat" ceva pentru discuţiile cu tine; chiar mă interesează părerea ta şi a celorlalţi care au citit romanul.

Anahoret a scris:

Acum sunt prins cu nişte chestii şi nu prea mai am timp de literatură. Dar am "păstrat" ceva pentru discuţiile cu tine; chiar mă interesează părerea ta şi a celorlalţi care au citit romanul.

Bine astept, Geta:)

Mai pun un citat şi apoi am să-ţi spun ce m-a surprins (plăcut) în carte.
Aici este descris un moment dintr-o nuntă ţigănească:

Ritualuri barbare
Hora continua neîntreruptă, de cinci ceasuri, după regula lor, strâmtându-se din ce în ce, lepădând slăbănogii căzuţi în mijloc, îmbrânciţi, împinşi de mire în beci, după legea tribului, pe când tribul împuţinându-se, dar înaintând treptat către miezul lui adevărat de forţă, îşi regăsea ritmul pierdut, răbdător, viguros, încurcat de neputernici, de căzuţi şi desprinşi, de toţi doborâţii.

Constantin Ţoiu – Galeria cu viţă sălbatică, editura Eminescu, Bucureşti 1979, pag. 239

Aici, mai mult sunt purtate discutii între cei ce au citit sau citesc "Galeria" lui Toiu dar asta nu înseamnă că nu sunt si eu pe undeva, citind...
Continuati, vă rog! Prezenta mea să nu vă întrerupă din activitatea voastră.

Anahoret a scris:

Mai pun un citat şi apoi am să-ţi spun ce m-a surprins (plăcut) în carte.
Aici este descris un moment dintr-o nuntă ţigănească:

Ritualuri barbare
Hora continua neîntreruptă, de cinci ceasuri, după regula lor, strâmtându-se din ce în ce, lepădând slăbănogii căzuţi în mijloc, îmbrânciţi, împinşi de mire în beci, după legea tribului, pe când tribul împuţinându-se, dar înaintând treptat către miezul lui adevărat de forţă, îşi regăsea ritmul pierdut, răbdător, viguros, încurcat de neputernici, de căzuţi şi desprinşi, de toţi doborâţii.

Constantin Ţoiu – Galeria cu viţă sălbatică, editura Eminescu, Bucureşti 1979, pag. 239

Mi se pare destul de trist:(

Da, este trist.
Cartea este scrisă din punctul de vedere al autorului acestei povestiri; este unul dintre motivele pentru care mi-a plăcut foarte mult. Autorul a avut un accident, este paralizat, ţintuit la pat, şi tot ceea ce vede din lume este lumina verde filtrată prin frunzele de viţă sălbatică. Iar tot ceea ce cunoaşte vine din vorbele lui Chiril.

Uite încă un citat care mi-a plăcut:


Dar ce era SOARTA?... Acest cuvînt în care doarme cuvîntul SORĂ? Consonanţă tulburătoare. Ea cuprinde tot, şi dimineaţa ploioasă de toamnă, şi ţiganca, doica bătrînă si beată venind cu o sticlă de rom în mînă spre fereastra copilăriei, scăpînd această sticlă, spartă în noroi, sorbind ca dintr-o cupă sordidă băutura strînsă în urma ce o lasă în noroi copita oricărei mîrţoage... Sors humana (sora tuturor). Ea rîde indulgentă la ideea că totu-i aranjat dinainte. Ea nu pricepe de ce noi refuzăm libertatea oferită. Ea priveşte peste umărul nostru, pactul nostru semnat cu mînă tremurătoare la ananghie, cu Ananke, Necesitatea în zdrenţe cu ochi măriţi de frică, de rugă?... Determinări care nu sînt altceva decît ceea ce noi am lăsat să treacă de la noi; ceea ce n-am ştiut să alegem la timpul potrivit, neavînd nici forţa, nici claritatea, nici curajul...

Constantin Ţoiu – Galeria cu viţă sălbatică, editura Eminescu, Bucureşti 1979, pag. 132

Anahoret a scris:

Da, este trist.
Cartea este scrisă din punctul de vedere al autorului acestei povestiri; este unul dintre motivele pentru care mi-a plăcut foarte mult. Autorul a avut un accident, este paralizat, ţintuit la pat, şi tot ceea ce vede din lume este lumina verde filtrată prin frunzele de viţă sălbatică. Iar tot ceea ce cunoaşte vine din vorbele lui Chiril.

Uite încă un citat care mi-a plăcut:


Dar ce era SOARTA?... Acest cuvînt în care doarme cuvîntul SORĂ? Consonanţă tulburătoare. Ea cuprinde tot, şi dimineaţa ploioasă de toamnă, şi ţiganca, doica bătrînă si beată venind cu o sticlă de rom în mînă spre fereastra copilăriei, scăpînd această sticlă, spartă în noroi, sorbind ca dintr-o cupă sordidă băutura strînsă în urma ce o lasă în noroi copita oricărei mîrţoage... Sors humana (sora tuturor). Ea rîde indulgentă la ideea că totu-i aranjat dinainte. Ea nu pricepe de ce noi refuzăm libertatea oferită. Ea priveşte peste umărul nostru, pactul nostru semnat cu mînă tremurătoare la ananghie, cu Ananke, Necesitatea în zdrenţe cu ochi măriţi de frică, de rugă?... Determinări care nu sînt altceva decît ceea ce noi am lăsat să treacă de la noi; ceea ce n-am ştiut să alegem la timpul potrivit, neavînd nici forţa, nici claritatea, nici curajul...

Constantin Ţoiu – Galeria cu viţă sălbatică, editura Eminescu, Bucureşti 1979, pag. 132

Un fel de ceata,foarte interesant si un pic de lasitate in ultimele trei cuvinte nu?

In dimineata de noiembrie cind imi facuse obisnuita-i prelegere pe galerie reiesi,revizuind cu grija totul in urma,ca el isi tinuse de fapt ultima lectie de rezistenta a materialelor.
Asta abea acum imi dadeam seama ,sunase,fara sa stiu ca un testament.Mostenire,altceva mai de pret nici nu lasase,decit faimosul"Sigma de rupere",o biblioteca plina de cartile aride pe care n-aveam sa le citesc niciodata si chimonoul chinezesc de matase cu doi dragoni galbeni in lupta.








pag 242(cei in ghilimele e scris inclinat)

ostrovna a scris:

Anahoret a scris:

Determinări care nu sînt altceva decît ceea ce noi am lăsat să treacă de la noi; ceea ce n-am ştiut să alegem la timpul potrivit, neavînd nici forţa, nici claritatea, nici curajul...

Constantin Ţoiu – Galeria cu viţă sălbatică, editura Eminescu, Bucureşti 1979, pag. 132

Un fel de ceata,foarte interesant si un pic de lasitate in ultimele trei cuvinte nu?

Da, aşa am considerat şi eu. Este laşitatea omului care, în loc să aleagă voluntar o cale în viaţă, se lasă la voia sorţii. Apoi justificarea faţă se sine este facilă: aşa a fost să fie, aşa a vrut Dumnezeu, aşa a fost sortit. Şi din punctul ăsta ajungem iarăşi la liberul arbitru şi la legătura cauzală dintre necesitate şi întâmplare...

ostrovna a scris:

In dimineata de noiembrie cind imi facuse obisnuita-i prelegere pe galerie reiesi,revizuind cu grija totul in urma,ca el isi tinuse de fapt ultima lectie de rezistenta a materialelor.
Asta abea acum imi dadeam seama ,sunase,fara sa stiu ca un testament.Mostenire,altceva mai de pret nici nu lasase,decit faimosul"Sigma de rupere",o biblioteca plina de cartile aride pe care n-aveam sa le citesc niciodata si chimonoul chinezesc de matase cu doi dragoni galbeni in lupta.

pag 242(cei in ghilimele e scris inclinat)

Unchiul său, inginerul, era ca o prelungire a corpului său şi a simţurilor sale. După moartea unchiului, locul său a fost luat de Chiril; el era cel care-l ducea la toaletă şi tot el era cel care-i muta şezlongul dintr-un loc într-altul. A propos de cele povestite de inginerul aviator; mi-a plăcut un pasaj din carte pe care-l consider autentic. De ce? Pentru că şi tatăl meu, când a fost repatriat din lagărul sovietic, mi-a povestit ceva asemănător:


Junkersul greu de transport care adusese peste Marea Neagră un pluton de vânători de munte, scăpaţi din "iadul de la Perekop". Cei doi soldaţi ceva mai vârstnici decât restul plutonului, care rămăseseră în urmă, năuciţi în mijlocul aerodromului, echipaţi cu câte două arme, lopată, baionetă, genţi de muniţii, rucsacuri enorme cu genţi făcute sul şi căştile prinse deasupra, lângă gamele, tot ce poate duce cu el un ostaş, astfel încât el să pară o fortăreaţă vie şi inexpugnabilă. Cum au îngenuncheat ei pe pista aerodromului, sărutând pământul ţării, nu înainte de a-şi fi făcut trei cruci mari peste arme, semne nu grăbite sau repezi cum îşi făceau în viaţa civilă... Cruci, spunea comandorul, reglementare, cu degetele lor ţepene de ţărani bine înfipte în tăria frunţii, în dreptul buricului şi în scobiturile unde braţele se leagă de piept, producând, la fiecare mişcare rară, un zăngănit de arme ciocnite.

Constantin Ţoiu – Galeria cu viţă sălbatică, editura Eminescu, Bucureşti 1979, pag. 270

Anahoret a scris:

ostrovna a scris:

In dimineata de noiembrie cind imi facuse obisnuita-i prelegere pe galerie reiesi,revizuind cu grija totul in urma,ca el isi tinuse de fapt ultima lectie de rezistenta a materialelor.
Asta abea acum imi dadeam seama ,sunase,fara sa stiu ca un testament.Mostenire,altceva mai de pret nici nu lasase,decit faimosul"Sigma de rupere",o biblioteca plina de cartile aride pe care n-aveam sa le citesc niciodata si chimonoul chinezesc de matase cu doi dragoni galbeni in lupta.

pag 242(cei in ghilimele e scris inclinat)

Unchiul său, inginerul, era ca o prelungire a corpului său şi a simţurilor sale. După moartea unchiului, locul său a fost luat de Chiril; el era cel care-l ducea la toaletă şi tot el era cel care-i muta şezlongul dintr-un loc într-altul. A propos de cele povestite de inginerul aviator; mi-a plăcut un pasaj din carte pe care-l consider autentic. De ce? Pentru că şi tatăl meu, când a fost repatriat din lagărul sovietic, mi-a povestit ceva asemănător:


Junkersul greu de transport care adusese peste Marea Neagră un pluton de vânători de munte, scăpaţi din "iadul de la Perekop". Cei doi soldaţi ceva mai vârstnici decât restul plutonului, care rămăseseră în urmă, năuciţi în mijlocul aerodromului, echipaţi cu câte două arme, lopată, baionetă, genţi de muniţii, rucsacuri enorme cu genţi făcute sul şi căştile prinse deasupra, lângă gamele, tot ce poate duce cu el un ostaş, astfel încât el să pară o fortăreaţă vie şi inexpugnabilă. Cum au îngenuncheat ei pe pista aerodromului, sărutând pământul ţării, nu înainte de a-şi fi făcut trei cruci mari peste arme, semne nu grăbite sau repezi cum îşi făceau în viaţa civilă... Cruci, spunea comandorul, reglementare, cu degetele lor ţepene de ţărani bine înfipte în tăria frunţii, în dreptul buricului şi în scobiturile unde braţele se leagă de piept, producând, la fiecare mişcare rară, un zăngănit de arme ciocnite.

Constantin Ţoiu – Galeria cu viţă sălbatică, editura Eminescu, Bucureşti 1979, pag. 270

Impresionant, ma crezi ca rugaciunea nu intuneca niciodata sufletul?

Da, te cred!
Nici nu are cum să întunece sufletul; tocmai de aceea o spui: ca să te descarci şi să te linişteşti, adică să-ţi luminezi sufletul. Asta din punct de vedere laic. Din punct de vedere teologic sunt alte explicaţii.

Ceva care m-a rascolit.

Clientul ras,intra pe usa mica.



el striga un nume,sau daca era strain ,arata cu degetul,tiganca se scula de sub dud,apoi in odaita de alaturi se auzea cheia rasucita cu putere in broasca,si atunci Lica incepea sa vorbeasca mai tare ,ceilalti tacind in schimb ascutidu-si auzul.





pag.231

Da, şi stăteau sub dudul unde erau şi găinaţii de gâscă, ce se confundau cu dudele căzute.

Pe mine m-a impresionat şi altceva (nu am cartea la îndemână ca să caut citatul). Modul în care ţiganca tânără a fost "introdusă în viaţă", fiind adusă la Gioaca (parcă aşa-i zicea). După ce a fost cu primul (şi singurul) client în cămăruţă n-a acceptat să mai meargă acolo şi a ajuns la concluzia că bărbaţii sunt porci. A preferat să meargă la câmp să sape, decât să-şi câştige banii sub dud.

Anahoret a scris:

Da, şi stăteau sub dudul unde erau şi găinaţii de gâscă, ce se confundau cu dudele căzute.

Pe mine m-a impresionat şi altceva (nu am cartea la îndemână ca să caut citatul). Modul în care ţiganca tânără a fost "introdusă în viaţă", fiind adusă la Gioaca (parcă aşa-i zicea). După ce a fost cu primul (şi singurul) client în cămăruţă n-a acceptat să mai meargă acolo şi a ajuns la concluzia că bărbaţii sunt porci. A preferat să meargă la câmp să sape, decât să-şi câştige banii sub dud.

Nu toti

Ba da, numai că nu toţi au ocazia!
Uite am s-o citez pe Elena Cîrstea: "Bărbaţii, în esenţă, sunt nişte mitocani". Sună mai... intelectual decât porci!

Anahoret a scris:

Ba da, numai că nu toţi au ocazia!
Uite am s-o citez pe Elena Cîrstea: "Bărbaţii, în esenţă, sunt nişte mitocani". Sună mai... intelectual decât porci!

Pe mine asa ma enerveaza femeia aia,daca sunt mitocani de ce-i schimba ca pe ciorapi,cind le vad pe sfintele astea ma apuca ceva ca as bea suc de lamiie:(