Constantin Ţoiu - Galeria cu viţă sălbatică

Despre cuvinte
Dacă aventura s-ar fi terminat aici, e de presupus că el nu ar fi avut de ce să roşească la întrebarea lui Brummer. Dar Luisa începuse să fugă în susul liniei spre semaforul din depărare arzând treaz în pustiul mecanizat. Aici, Chiril explica: toată viaţa spusese "pustiu" şi nu ştiuse ce înseamnă cu adevărat acest cuvânt şi că înţelesul, conţinutul real al cuvintelor, îl descoperim de obicei mult mai târziu, după ce noi am abuzat mult timp de ele, folosindu-le în contul experienţei altora, şi că la un moment dat, în împrejurări neprevăzute, pătrundem dintr-o dată în miezul cel mai ascuns al cuvintelor, din care nouă nu ne-a mai rămas decât simbolul abstract şi comun, haine de împrumut, purtate de alţii, păstrând în postav şi în cute sudoarea străină, relieful unui corp care nu mai există...
Constantin Ţoiu – Galeria cu viţă sălbatică – Editura Eminescu, ed. a II-a, Bucureşti 1979, pag. 58-59.

Sinceritatea dăunează grav sănătăţii
Cavadia, care nu fusese de faţă la excludere, susţinea, pus la curent cu faptele petrecute, că prietenul său fusese "nepermis de sincer", de o sinceritate "prostească"... – adăugând că în procesul unei revoluţii "sinceritatea se subordonează necesităţii istorice", lăsându-i frâu liber... (ca unei calităţi morale secundare, în orice caz capabilă numai de încurcături inutile...)... în mod progresiv şi abia după ce micile sau marile defecte , date în vileag, ale unei anumite etape ale revoluţiei, nu mai pot să pună în pericol nimic.

Constantin Ţoiu – Galeria cu viţă sălbatică – Editura Eminescu, ed. a II-a, Bucureşti 1979, pag. 62.

Anahoret a scris:

Sinceritatea dăunează grav sănătăţii

Ţoiu ne pune pe gânduri!

Am să încerc un rezumat al cărţii pentru forum, pentru cine n-a citit-o. Acţiunea se petrece la începutul anilor '50, când erau înlăturate din PCR "elementele nesănătoase". Intelectualii, după cum se ştie, erau cap de listă. La ce s-a ajuns, ştim cu toţii.

Cartea a apărut, în primă ediţie, în 1976 şi, după aceea, a mai avut trei sau patru editări. Nu este genul memorialului, ci se apropie mai mult de maniera kafkiană; eroul principal, Chiril, se simte culpabil fără a avea vreo vină bine definită. Îşi pierduse caietul în care-şi notase impresiile zilnice şi se temea de consecinţe dacă ar fi încăput pe mâna "organelor". Însemnările sale erau pşnice, însă părerile prietenilor săi crează atmosfera asemănătoare cu cea din "Procesul". În final, caietul său chiar ajunge pe mâna "organelor" şi, după o serie de interogatorii, se constată că nu au nimic subversiv. Prea târziu pentru Chiril pentru că, între timp, se spânzurase în arest cu izmenele. Scena aminteşte oarecum de sinuciderea lui Gelu din "Jocul ielelor" de lui Camil Petrescu.

Mă bucur că n-am citit romanul înainte de '90: atunci l-aş fi apreciat pentru curajul scriitorului; acum l-am apreciat la adevărata sa valoare.

Merită citit. De fapt este considerat romanul de referinţă al lui Constantin Ţoiu.

Gelozia e de genul feminin
Înfundându-se din ce în ce mai adânc în acest labirint, reconstituind atâtea şi atâtea detalii, punându-le cap la cap, – pe Chiril îl obseda totuşi o întrebare: ce avusese cu el Luisa? întrebare la care nu găsea, raţional, cât de cât un răspuns. Acest răspuns îl căpătase mult mai târziu, într-o noapte. "N-am să-ţi iert... auzi?... n-am să-ţi iert niciodată că ai apărat-o atunci pe jidoafca aia!" urlase ea din senin. Fusese o "gelozie virtuală". În aventurile pe care le avusese până atunci, Chiril asculta destăinuiri nemaipomenite, de felul... "nici nu-ţi poţi tu să-ţi închipui cât de josnice suntem în stare să fim noi, femeile".

Constantin Ţoiu – Galeria cu viţă sălbatică – Editura Eminescu, ed. a II-a, Bucureşti 1979, pag. 72-73

Farmece
Reta îl privea zâmbind: aerul de duioşie supusă, atentă, al femeilor când bărbaţii le farmecă, le încântă fără voie cu ceva, păstrând totuşi în această stare o oarecare distanţă critică.

Constantin Ţoiu – Galeria cu viţă sălbatică – Editura Eminescu, ed. a II-a, Bucureşti 1979, pag. 87.

Sunt multe lucruri pe care nu le-am cunoscut despre comunism. O parte din ele le aflu acum, la pensionare. Le citesc sau le ascult de la oameni mai vârstnici sau mai tineri decât mine. Unele fapte săvârşite în perioada comunistă sunt incredibile, căci "în numele poporului" s-au săvârşit multe crime. Unele din răzbunere pentru ce au făcut alţii comuniştilor, dar cele mai multe s-au făcut din plăcerea sadică a unor indivizi strecuraţi printre naivii care au crezut în cauza dreaptă a comunismului. Cu toate acestea eu nu voi afirma niciodată "mi-e ruşine că am fost comunist", aşa cum a făcut unul ce pe vremea aia avea o funcţie mai mare ca mine. Mie nu are de ce să-mi fie ruşine de ceea ce am făcut, pentru că aşa a fost perioada istorică în care m-am năcut, am crescut şi am muncit. Nu a fost la alegeerea mea să trăiesc în acea perioadă, după cum nu a fost voinţa mea să ajung secretar de partid. Alegerea mea a fost doar să mă însciu în patid, pentru că nimeni nu mi-a pus pistulul la tâmplă să mă oblige a face acel pas. Iar cei care spun că au fost obligaţi să se înscrie în partidul comunist, mint. Mint cu neruşinare, indiferent că sunt "oameni de toate zilele" sau episcopi.

Anahoret a scris:

Merită citit. De fapt este considerat romanul de referinţă al lui Constantin Ţoiu.

Mda. E genul ala de carte pe care nu o pot citi. Ma simt imbecila.

Eu imi amintesc ca am citit-o ,dar nu stiu sigur,de avut o am in bibblioteca:)

Incercati si "Insotitorul" sau "Obligado", de acelasi autor! Merita!

zaraza26 a scris:

Mda. E genul ala de carte pe care nu o pot citi. Ma simt imbecila.

Aşa am zis şi eu iniţial. Încearcă, şi ai să vezi că o să-ţi placă. Nu este genul memorialului şi nu este foarte ermetică. Poate că am făcut o comparaţie cam hazardată cu Kafka, dar totuşi situaţia eroului principal frizează absurdul. E drept, în perioada aceea, absurdul era la el acasă. Dar acum, nu este?

Părerea mea este să încerci. Dacă treci de primul capitol n-ai s-o mai laşi din mână. Dacă nu... cui îi pasă?

Anahoret a scris:

zaraza26 a scris:

Mda. E genul ala de carte pe care nu o pot citi. Ma simt imbecila.

Aşa am zis şi eu iniţial. Încearcă, şi ai să vezi că o să-ţi placă. Nu este genul memorialului şi nu este foarte ermetică. Poate că am făcut o comparaţie cam hazardată cu Kafka, dar totuşi situaţia eroului principal frizează absurdul. E drept, în perioada aceea, absurdul era la el acasă. Dar acum, nu este?

Părerea mea este să încerci. Dacă treci de primul capitol n-ai s-o mai laşi din mână. Dacă nu... cui îi pasă?

Chestia cu "ma simt imbecila" am pus-o numai ca sa rimeze cu ce ai spus la discutiile despre Luna. Am luat pe calculator Maestrul si Margareta, dar n-am citit decat vreo sase pagini, intr-o zi... Nu am rabdare si extrem de rar am dispozitia necesara. Am citit in liceu si facultate, dar acum ma intereseaza dezbaterile asupra credintei, descoperirile stiintifice, si am nevoie sa comunic. Am citit de Kafka, mai degraba prefer Kafka decat alte carti.

Hei! Sesizasem (auto)ironia!
Am mai spus că n-am talent pedagogic şi că mă încurc în propriile-mi explicaţii!
Nu ştiu cum să mă fac înţeles... Voiam doar să-ţi împătăşesc din experienţa mea şi să-ţi arăt că iniţial m-am ferit de carte. Citind primul capitol am spus "mda... bănuiesc ce o să fie". Cu atât mai mult cu cât cartea nu începe deloc promiţător (sau aşa mi s-a părut mie). Însă, în cele din urmă, a reuşit să mă prindă.

Înţeleg şi cum este cu dispoziţia pentru citit, mai ales când trebuie să faci slalom printre treburile zilnice. Eu am baftă cu naveta pentru că, timp de 40+40 de minute zilnic nu mă deranjează nimeni. Altfel, nici eu n-aş putea citi acasă. Şi, repet, nimănui nu-i pasă (sau n-ar trebui să-i pese) ce, cum, când şi cât citeşti. Principalul este să-ţi placă ţie.

Anahoret a scris:

... Eu am baftă cu naveta pentru că, timp de 40+40 de minute zilnic nu mă deranjează nimeni. Altfel, nici eu n-aş putea citi acasă. Şi, repet, nimănui nu-i pasă (sau n-ar trebui să-i pese) ce, cum, când şi cât citeşti. Principalul este să-ţi placă ţie.

Ei, călugăre, ai şi tu o baftă nemaipomenită cu naveta. Nici nu apuci să caşti odată bine după ce deschizi cartea, şi trebuie s-o închizi din nou.

Ce, Preacinstite? N-ai auzit de tehnica învăţării în somn?

Adoraţie
Eu am adorat în podul liceului chiloţii unei servitoare analfabete atârnaţi pe o frânghie, prinşi în două cârlige de lemn, întăriţi de ger, domnule – asta a fost icoana pubertăţii mele!...
Constantin Ţoiu – Galeria cu viţă sălbatică – Editura Eminescu, ed. a II-a, Bucureşti 1979, pag. 95.

Extreme
Discernământul, cultul legii cereau o ştiinţă, încă neacumulată. El îi zicea: să distrugi este mai uşor, mai ales când ai suferit. Mai greu este să construieşti lumea dreaptă pe care o visaseră toţi.
Constantin Ţoiu – Galeria cu viţă sălbatică – Editura Eminescu, ed. a II-a, Bucureşti 1979, pag. 108

Anahoret a scris:

Hei! Sesizasem (auto)ironia!
Am mai spus că n-am talent pedagogic şi că mă încurc în propriile-mi explicaţii!
Nu ştiu cum să mă fac înţeles... Voiam doar să-ţi împătăşesc din experienţa mea şi să-ţi arăt că iniţial m-am ferit de carte. Citind primul capitol am spus "mda... bănuiesc ce o să fie". Cu atât mai mult cu cât cartea nu începe deloc promiţător (sau aşa mi s-a părut mie). Însă, în cele din urmă, a reuşit să mă prindă.

Înţeleg şi cum este cu dispoziţia pentru citit, mai ales când trebuie să faci slalom printre treburile zilnice. Eu am baftă cu naveta pentru că, timp de 40+40 de minute zilnic nu mă deranjează nimeni. Altfel, nici eu n-aş putea citi acasă. Şi, repet, nimănui nu-i pasă (sau n-ar trebui să-i pese) ce, cum, când şi cât citeşti. Principalul este să-ţi placă ţie.

Cred ca te-am inteles foarte bine, dar vreau sa verific daca m-am facut si eu inteleasa...

Zgâtie!

Cele două femei din viaţa lui Chiril – dealtfel Brumer şi alte câteva personaje îl consideră a fi tipul craiului care se bagă în încurcături – sunt Reta Muşon şi Luiza, ambele divorţate.

Reta este ziaristă la o publicaţie bucureşteană şi intrase în Partid cu gândul de a supravieţui schimbărilor. Cu o seară înainte de şedinţa de confirmare Reta şi cu încă doi prieteni făcuseră o "recapitulare" a tuturor întrebărilor posibile şi o "punere în scenă" a modului în care ea trebuia să răspundă. Dar unul dintre amicii săi participanţi la "repetiţie" dă totul în vileag în timpul şedinţei. Chiril ia cuvântul, spre uimirea tuturor – el fiind un tip mai retras – şi pledează în favoarea Retei. Dar nu pe ea voia să o apere ci voia să pună în evidenţă atitudinea "turnătorului" care s-a autodenunţat. Voia să arate că în asemenea oameni nu trebuie să ai încredere pentru că oricând vor fi dispuşi să îţi înfigă un cuţit în spate.

Atitudinea sa a înfuriat-o pe Luiza – activistă cu state vechi în Partid – şi-l va costa excluderea sa. Reta îi propune, după o partidă de amor să plece cu ea în America, însă Chiril refuză. Este momentul în care ea iese din scenă (ulterior va apărea doar episodic, în evocările lui Chiril) fiind înlocuită de Luiza.

Cine este Brumer?
Este personajul cu care cititorul ia contact încă din primele pagini ale romanului. Este un anticar evreu care, după naţionalizare, a reuşit să-şi păstreze totuşi afacerea (anticariatul) lucrând ca propriul său angajat. Este tipul omului care ştie să stea de vorbă cu oricine, începând de la poliţistul de stradă şi până la "elitele" vremii. Într-un fel joacă rolul, dacă nu al tatălui, cel puţin al unui frate al acestuia. Totodată Brumer, alături de şeful de sală de la Capşa, sunt exponenţii lumii care tocmai apusese după război, fiind înlocuită de noua "aristocraţie" proletară. Sunt printre cei care încă mai poartă parfumul bunelor maniere...

O dimensiune casnică a morţii
Moartea îi sperie doar pe cei cu mâinile neocupate.
Bunicu-său, acesta al lui, la şaptezeci de ani, îşi făcuse singur sicriul, pe care-l ţinea sus în pod umplut cu boabe de fasole. El îşi dusese într-o zi sus în pod nepotul, să i-l arate, şi amândoi stătuseră, vorbind, pe capacul lui solid, scârţâind ca o mobilă veche, uscată de trecerea vremii.
Constantin Ţoiu – Galeria cu viţă sălbatică – Editura Eminescu, ed. a II-a, Bucureşti 1979, pag. 108.

Paradox
Ce spusese? Chiar! Ce spusese el atunci? Sărind în ajutorul unui înecat, se dusese cu tot la fund.
Constantin Ţoiu – Galeria cu viţă sălbatică – Editura Eminescu, ed. a II-a, Bucureşti 1979, pag. 113.

Păi, uite ce spunea:

"UNELE JOCURI SUNT ISTOVITOARE, DAR TRUDA PE CARE NE-O PRILEJUIESC NE FACE PLĂCERE. Anumite feluri de înjosiri pot fi suferite cu nobleţe, şi locruri dintre cele mai modeste pot fi folosite în scopuri importante.
Shakespeare - Furtuna, Op. cit.

Echivalenţe
"Caro amico, voi e noi abbiamo qualche cosa di comune: molta considerazione per gli infideli e una intrattabile ripugnaza per gli eretici" – comuniştii adică şi catolicii se înţeleg măcar într-o privinţă: şi unii şi alţii au multă consideraţie pentru necredincioşi şi un indubitabil dispreţ pentru eretici.
Constantin Ţoiu – Galeria cu viţă sălbatică – Editura Eminescu, ed. a II-a, Bucureşti 1979, pag. 120.