Constantin Ţoiu - Galeria cu viţă sălbatică

Anahoret a scris:

Libertate şi necesitate
— Imperiul Necesităţii, merge, făcu el semnul care arată că totul e în bună regulă. Noi toţi ştim ce este necesitatea, trăim în ea, şi vom mai trăi mult timp. Necesităţii, merge să-i zici că e un imperiu, care-nseamnă cuceriri, constrângeri, lacrimi, sânge, suferinţe... Pe când libertatea... [...] Libertatea nu poate fi un imperiu, aşa zic eu, de-aia te-am întrebat. Ea nu cucereşte ci se cucereşte, e cucerită. Cine cucereşte, nu-i liber! Cum de ne-a scăpat până acum nouă lucrul ăsta? exclamă el în culmea uimirii. Poţi să mă lămureşti? De ce vorbim noi, şi în cazul libertăţii tot de un imperiu?

Constantin Ţoiu – Galeria cu viţă sălbatică, editura Eminescu, Bucureşti 1979, pag. 381

Excelent pasaj,eu nu stiu cum e mai bine cu libertatea

Eu încă nu m-am dumirit ce este libertatea...

Anahoret a scris:

Eu încă nu m-am dumirit ce este libertatea...

Ah, cam ca mine nu?

avin in vedere ca am fost metrolog chiar in domeniul temperaturi mi-a sarit in ochi:)

pasajul normal:)

trei termometre,unul Reammur,avind o coloana cu alcool albastru,al doilea Fahrenheit,verde,al treilea Celsius rosu,ca tot atitea ceasuri aratind ore diferite fata de un meridian inchipuit.Erau niste termometre grele,cilindrice,de fabricatie veche,cu tuburile de sticla purtind platose de nichel............







pag 223.

Penelopa Arahneea
Nu însă o anecdotă era şi păianjenul "Spaţiului excedentar", cum spunea Cavadia referindu-se autoironic la dormitorul conjugal părăsit. Era într-adevăr un păianjen rămas acolo de pe vremea când "Ica" îi mai era încă fidelă. Cavadia îi pusese în vedere unguroaicei să facă peste tot curat, numai acolo nu, ca-n "Marile speranţe". Era nu un romantism, Chiril primise explicaţia; era o vrajă a lui, o magie bine calculată [...] Păianjenul lucra pentru el. Zi de zi îi cerceta pânza, să vadă cât a mai avansat, şi le arăta şi prietenii opera insectei, ca pe o veritabilă operă de artă. Îi găsise lucrătorului şi un nume, îi zicea Ulise, inversând situaţia, punându-l pe aheu să aştepte şi pe Penelopa să rătăcească. Un păianjen laborios, infailibil în planul de execuţie a Pânzei, o "pânză-capcană", o "pânză-aducătoare". Cavadia ştia măcar atât: ce forţe ale naturii intră în joc, când e vorba de peregrinările unei femei pasionate, ale cărei drumuri duc totdeauna spăşite, înapoi.

Constantin Ţoiu – Galeria cu viţă sălbatică, editura Eminescu, Bucureşti 1979, pag. 387-388

Anahoret a scris:

Eu încă nu m-am dumirit ce este libertatea...

Păi mă călugăre, stai că-ţi explic io.

Libertaea este aia când şezi în buci, cum zice Ioana, lângă o cuşcă şi te uiţi la o zgardă legată de un lanţ întrebând: asta când mi se pune la gât ? că-i faină rău.

Sau atunci când te mândreşti şi zici: "Io-te ce zgardă faină am eu!"

Anahoret a scris:

Sau atunci când te mândreşti şi zici: "Io-te ce zgardă faină am eu!"

subscriu

Anahoret a scris:

Penelopa Arahneea
Nu însă o anecdotă era şi păianjenul "Spaţiului excedentar", cum spunea Cavadia referindu-se autoironic la dormitorul conjugal părăsit. Era într-adevăr un păianjen rămas acolo de pe vremea când "Ica" îi mai era încă fidelă. Cavadia îi pusese în vedere unguroaicei să facă peste tot curat, numai acolo nu, ca-n "Marile speranţe". Era nu un romantism, Chiril primise explicaţia; era o vrajă a lui, o magie bine calculată [...] Păianjenul lucra pentru el. Zi de zi îi cerceta pânza, să vadă cât a mai avansat, şi le arăta şi prietenii opera insectei, ca pe o veritabilă operă de artă. Îi găsise lucrătorului şi un nume, îi zicea Ulise, inversând situaţia, punându-l pe aheu să aştepte şi pe Penelopa să rătăcească. Un păianjen laborios, infailibil în planul de execuţie a Pânzei, o "pânză-capcană", o "pânză-aducătoare". Cavadia ştia măcar atât: ce forţe ale naturii intră în joc, când e vorba de peregrinările unei femei pasionate, ale cărei drumuri duc totdeauna spăşite, înapoi.

Constantin Ţoiu – Galeria cu viţă sălbatică, editura Eminescu, Bucureşti 1979, pag. 387-388

"ce forţe ale naturii intră în joc, când e vorba de peregrinările unei femei pasionate, ale cărei drumuri duc totdeauna spăşite, înapoi"


mare adevar e aici:)

Şi de partea cealaltă este la fel.
Întotdeauna cel mai bine este acasă.

Anahoret a scris:

Şi de partea cealaltă este la fel.
Întotdeauna cel mai bine este acasă.

Exact,om bun noapte buna:)

Noapte bună şi ţie!

Anahoret a scris:

Noapte bună şi ţie!

De unde ai luat ursuletul cu puiul mic pls?

Dă click pe "Quote" şi vezi că îţi apare link-ul.

Anahoret a scris:

imagine despre pasari iarna

Zgomotele se faceau mai mici si inabusite sub fulgii de zapada,dar asta dadea vietii cartierului
un ton mai intim mai casnic nefiresc de clar.
Vrabii se scaldau in ininsoare,ciugulind cu lacomie fulgii;era prima generatie de vrabii nascute vara,nu cunosteau si ele incepeau iarna cu aceasta candida confuzie .














pag.373

Despre eternitate
... scena ultimă aruncă înapoi un efect care decide asupra întregii idile, câtă a fost... o fotografie la minut luată în trecere de un amator, pac obiectivul, şi gata, îngheţi, nu... nu în eternitate, pentru că nu cred în ea, ci în memoria celuilalt, ceea ce e mult mai mult, cred eu, decât orişice eternitate.

Constantin Ţoiu – Galeria cu viţă sălbatică, editura Eminescu, Bucureşti 1979, pag. 388-389

Parfum de Albert Camus
Paragrafele de mai jos mă duc cu gândul la un pasaj similar din "Străinul" lui Albert Camus...

Cât priveşte seminţele şi "Cursul scurt"... La prima întâmplare, Luisa avea să adauge cel de-al doilea fapt, şi anume că, de câteva ori, la cele mai importante şedinţe. Chiril fusese văzut spărgând "pe furiş" seminţe. El însuşi părea conştient – s-ar fi zis – numai fiindcă se ferea, de acţiunea sa urâtă, de dispreţul aruncat asupra întregului colectiv. "Acest metafizician de doi bani (Chiril adică) – strigase Luisa – mănâncă, tovarăşi, seminţe de dovleac, în timpul şedinţelor, sfidând totul!" Cineva din comisie, nu conducătorul şedinţei, un bărbat tânăr şi frumuşel, fost frizer, care vorbea frumos, cursiv, întrebase: "Cum... nu înţeleg, mănâncă seminţe la şedinţe? De ce?..." Luisa, întreruptă astfel, şi ca şi cum nici ea nu ar fi măsurat îndeajuns gravitatea faptei pe care o relatase, nu ştiuse ce răspuns să dea şi ridicase din umeri. "De ce aţi mâncat seminţe în timpul şedinţelor?" se întorsese acela spre Chiril, care se ridicase în picioare încurcat, nestiind ce să spună. "Şi mănâncă des?" căzuse întrebarea, în mijlocul tăcerii de moarte ce se lăsase în sală. "Eu personal l-am văzut de trei ori – răspunse decisă Luisa – e un obicei detestabil şi jignitor. O sfidare a întregului colectiv!"

Adevărul era că, într-o vreme, frecventând duminica meciurile de fotbal în compania lui Aurică, tipograful, şi a prietenului său, Bunthe, fostul cavalerist, Chiril deprinsese obiceiul popular de a mânca repede şi concentrat, cu un aer tâmp, seminţe, din cornetele răsucite din file de cărţi rupte...

Constantin Ţoiu – Galeria cu viţă sălbatică, editura Eminescu, Bucureşti, 1979, pag. 67

despre comunisti


Un adevarat comunist,cind e vorba de a lua o hotarire importanata,care angajeaza linia partidului,trebuie sa spuna deschis parerea,fara teama de a fi destituit,exclus,pus la stilpul infamiei ori eventual.lichidat..."











pag.382

Ăla este comunard, nu comunist!

Anahoret a scris:

Ăla este comunard, nu comunist!

Ce e acela comunard?

ostrovna a scris:

Ce e acela comunard?

Partizan, adept, membru al Comunei din Paris din 1871. (din DEX)