Constantin Ţoiu - Galeria cu viţă sălbatică

Anahoret a scris:

Păi nu s-a rupt de tot atunci când l-a păcălit vulpea!

O alta paranteza a Galeriei trebuie sa aduge si un alt fel de istorie...o scena istorica.
Ramasitele pamintesti ale celuilat poet,al marelui poet,caruia Ariel,ca un mosneag mic si rau din basme ii luase o vreme locul,sunt expuse in incinta Ateneului romanin 1967,intr-o sedinta de doliu national.


intresanta e continuarea ca in livada defunctului pina si corcodusele erau numarate ....











pag 164.

Da... îmi amintesc!
Dar şi tu mi-ai amintit să mai pun un citat. Să vedem ce mai găsesc prin tolbă.
Ştii că mă bate gândul să încarc cartea pe scribd?
Şi că veni vorba de scribd... am promis ceva cuiva. Trebuie să trag un ochi şi p-acolo.

O definiţie a liberului arbitru

Suntem înaintea unei sumedenii de căi, îi vorbea el nepotului despre liberul arbitru în pridvorul episcopiei năpădit de cârciumărese – ceea ce făcea să bombăne în barbă bătrâna dogmă ortodoxă – căi toate posibile, şi din ele alegi prin limpezimea cugetului şi prin puterea lui de a desluşi sau prin lipsa limpezimii şi a puterii de discernere, doar una. Astfel încât "destinul" pe care toate tragediile dau vina blestemând cerul, nu este decât ori suma unor decizii lucide şi adecvate situaţiilor, ori gândite cu mintea tulbure şi nepotrivit împrejurărilor; un şir de stăruinţe bine însoţite, ori de neglijenţe, ori pur şi simplu de stupidităţi. Ia aminte la zicerile populare, îi punea el în vedere lui Cavadia: "prost ca noaptea"... "prost de dă în gropi": beznă a minţii şi dezorientare aşadar, jucând şi ea un rol pe drumul sorţii, la care se adaugă şi necunoaşterea terenului pe care Domnul ţi-a hărăzit să umbli, atât; cum umbli, nu mai e treaba Sa, aceasta depinde numai de tine... Dumnezeu îi acordă omului toată libertatea. "Dilige et quod vis fac". Iubeşte şi fă ce vrei! Sfântul Augustin este primul "om modern". El le cerea bogaţilor să renunţe la o parte din drepturile lor, în folosul celor nevoiaşi. Propunere naivă, desigur, şi utopică, tipică acestui "umanism augustinian", dar ea arăta, spre sfârşitul mileniului întâi, o cale a echilibrului social...

Constantin Ţoiu – Galeria cu viţă sălbatică, editura Eminescu, Bucureşti 1979, pag. 331

Igiena păgânilor

... ca să mă exprim potrivit principiului şcolăresc al fizicii, principiu, fie vorba între noi, descoperit, nu întâmplător, cum se zice azi cu o expresie foarte la modă, anume de un păgân, cunoscând că păgânii făceau mai des baie, nu ca fraţii noştri monarhi de mai târziu, jegoşi, trăind ca vai de ei în peşteri, în piei de animale, că până şi Domnul le asculta rugile ţinându-se cu mâna de nas...

Constantin Ţoiu – Galeria cu viţă sălbatică, editura Eminescu, Bucureşti 1979, pag. 334

Răul din noi

Un singur concurent are omul, continuă arhiereul [...] un singur adversar în înjghebarea iscusită a tot felul de minunăţii... Nu-i pot rosti numele, legea mă opreşte. [...] deşi el s-a învăţat şi cu aceste trucuri, şi când se aude chemat [...] nu întârzie să se arate îndată, de unde nici nu te aştepţi, luând câte o dată propria noastră înfăţişare (subl. mea).

Constantin Ţoiu – Galeria cu viţă sălbatică, editura Eminescu, Bucureşti 1979, pag. 336

Anahoret a scris:

Răul din noi

Suntem chiar noi...

Inventivitatea umană

... episcopul povesti ce-i dăduse prin minte unui călugăr închis în chilia lui pentru post şi rugăciune... [...] şi aici, la mănăstire, ca şi în orice viaţă de recluziune izolată de viaţa de afară, există o vizetă. Un ochi adică prin care superiorul se uită când şi când, să vadă ce face penitentul. Acesta stă de obicei cu spatele la uşă, aşa încât el simte totdeauna ochiul superiorului în ceafă. Şi stareţul trece de dimineaţă în inspecţie, se uită la fratele din celulă, adâncit în postul cel mare, post greu, de grea meditaţie şi pocăinţă. Călugărul pare foarte concentrat. Mai trece stareţul peste trei-patru ceasuri, se uită, fratele întru Cristos nu s-a clintit nici măcar cu un milimetru. Mai trece şi spre seară... Pocăitul parcă era bătut în cuie... Foarte mirat şi bucuros în acelaşi timp de această tărie sufletească, stareţul îi cheamă şi pe ceilalţi fraţi, să-l vadă pe celălalt, să ia aminte cum se petrece un post, în reculegere şi pierdere de sine. Stau ei aşa, îi apucă întunericul privindu-l prin vizetă, la lumina candelei, până către miezul nopţii... Atunci apare stareţul, temându-se să nu i se fi făcut rău fratelui rupt de viaţa lumească, bate la uşă, zicând în loc de e voie? cum zic călugării: "Miluieşte-ne Doamne pre noi" – formula monastică de politeţe – şi dacă cel dinăuntru răspunde "Amin!" înseamnă că-i voie, "Intră!"... "Ce faci aici?" (stareţul). Ruşinat, călugărul n-are încotro şi mărturiseşte că el, postind, poftise să mănânce un ou şi că de azi-dimineaţă îl cocea pe furiş la o lumânărică, în sertarul mesei, pe care-l scobise cu un cuţit, să pătrundă flacăra, lumânarea ţinând-o cu cealaltă mână dedesubtul sertarului găurit. [...] "Dracu' m-a pus!" – să mănânc oul interzis. În clipa aceea s-a auzit o voce de sus, de pe sobă, unde aerul este întotdeauna mai dogorâtor: "Minte, părinte stareţ, nu-i adevărat! Şi eu stau acilea şi mă uit de azi-dimineaţă să văz ce face, una ca asta n-am mai pomenit!"

Constantin Ţoiu – Galeria cu viţă sălbatică, editura Eminescu, Bucureşti 1979, pag. 337-338

Anahoret a scris:

Inventivitatea umană

... episcopul povesti ce-i dăduse prin minte unui călugăr închis în chilia lui pentru post şi rugăciune... [...] şi aici, la mănăstire, ca şi în orice viaţă de recluziune izolată de viaţa de afară, există o vizetă. Un ochi adică prin care superiorul se uită când şi când, să vadă ce face penitentul. Acesta stă de obicei cu spatele la uşă, aşa încât el simte totdeauna ochiul superiorului în ceafă. Şi stareţul trece de dimineaţă în inspecţie, se uită la fratele din celulă, adâncit în postul cel mare, post greu, de grea meditaţie şi pocăinţă. Călugărul pare foarte concentrat. Mai trece stareţul peste trei-patru ceasuri, se uită, fratele întru Cristos nu s-a clintit nici măcar cu un milimetru. Mai trece şi spre seară... Pocăitul parcă era bătut în cuie... Foarte mirat şi bucuros în acelaşi timp de această tărie sufletească, stareţul îi cheamă şi pe ceilalţi fraţi, să-l vadă pe celălalt, să ia aminte cum se petrece un post, în reculegere şi pierdere de sine. Stau ei aşa, îi apucă întunericul privindu-l prin vizetă, la lumina candelei, până către miezul nopţii... Atunci apare stareţul, temându-se să nu i se fi făcut rău fratelui rupt de viaţa lumească, bate la uşă, zicând în loc de e voie? cum zic călugării: "Miluieşte-ne Doamne pre noi" – formula monastică de politeţe – şi dacă cel dinăuntru răspunde "Amin!" înseamnă că-i voie, "Intră!"... "Ce faci aici?" (stareţul). Ruşinat, călugărul n-are încotro şi mărturiseşte că el, postind, poftise să mănânce un ou şi că de azi-dimineaţă îl cocea pe furiş la o lumânărică, în sertarul mesei, pe care-l scobise cu un cuţit, să pătrundă flacăra, lumânarea ţinând-o cu cealaltă mână dedesubtul sertarului găurit. [...] "Dracu' m-a pus!" – să mănânc oul interzis. În clipa aceea s-a auzit o voce de sus, de pe sobă, unde aerul este întotdeauna mai dogorâtor: "Minte, părinte stareţ, nu-i adevărat! Şi eu stau acilea şi mă uit de azi-dimineaţă să văz ce face, una ca asta n-am mai pomenit!"

Constantin Ţoiu – Galeria cu viţă sălbatică, editura Eminescu, Bucureşti 1979, pag. 337-338

Vai cit am putut sa rid

Uite cum arată un om tâmpit (eu): am scanat cartea şi acum o iau la puricat ca să o încarc pe Scribd. Fac cam vreo 5-6 pagini pe zi. Cum cartea are vreo trei sute de pagini... în secolul ăsta am s-o termin!

Anahoret a scris:

Uite cum arată un om tâmpit (eu): am scanat cartea şi acum o iau la puricat ca să o încarc pe Scribd. Fac cam vreo 5-6 pagini pe zi. Cum cartea are vreo trei sute de pagini... în secolul ăsta am s-o termin!

Eu am doua na sic:)

Esti mare de tot om bun:)

Vezi ca la camera ti-am pus ceva special sa te gindesti sa-mi torni un pahar de vin

Am văzut!
Este fantastic!

Anahoret a scris:

Am văzut!
Este fantastic!

sper ca-i savurat-o:)

Comunismul lupta impotriva instinctelor primitive,deci prima lui grija va fi eliberarea de orice abuzau constringere bazata pe forta oarba si cinica.In comunism,omul va trai in sistemul sau echitabil de legi asumat in deplinatatea costiintei,ceea ce va fi ca o a doua natura a sa .


















pag 264

Tristeţe şi curaj
Acest băiat, – spusese prea fericitul părinte, rămânând o clipă singuri, e un băiat trist. E frumos, dar trist. Cred că e trist... nu ştiu de ce... poate fiindcă n-o fi având curaj. Curajul simplifică şi simplificând purifică; or el nu e pur, fiind complicat.

Constantin Ţoiu – Galeria cu viţă sălbatică, editura Eminescu, Bucureşti 1979, pag. 340

Anahoret a scris:

Tristeţe şi curaj
Acest băiat, – spusese prea fericitul părinte, rămânând o clipă singuri, e un băiat trist. E frumos, dar trist. Cred că e trist... nu ştiu de ce... poate fiindcă n-o fi având curaj. Curajul simplifică şi simplificând purifică; or el nu e pur, fiind complicat.

Constantin Ţoiu – Galeria cu viţă sălbatică, editura Eminescu, Bucureşti 1979, pag. 340

corect

Blesteme şi pedepse
Un alt episcop îi denunţă pe cei doi îndrăgostiţi. De aici iese un scandal mare [...] După douăzeci de ani... vingt ans après... cei doi îndrăgostiţi păcătoşi, izgoniţi şi blamaţi de toată lumea, ajunşi la vârsta rece a senectuţii, se duc, mână în mână, pe o iarnă grea cu viscol, suie aşa prin nămeţi, sus, în vârful muntelui, să-i ceară iertare episcopului neîndurător, demult retras într-o aspră singurătate. Între timp blestemul fusese săpat în piatră, versiunea chirilică. [...]

... Şi acel episcop sever ce aruncase anatema – aşa mi s-a spus – a murit cu degetul pe butonul soneriei, imobilizat de boala lui, fără a mai avea forţa să apese şi să apară cineva să-i dea medicamentul, nitroglicerina cred, chiar în momentul în care îndrăgostiţii aceia doi, bătrâni şi pocăiţi persecutaţi de el, urcau prin troienele iernii ca să-i ceară iertare... Ciudată revanşă a iubirii! [...] Primul care a murit, "singur şi fără lumânare", cum ziceau fraţii călugări, a fost cel care a interzis, autorul blestemului, adică (sublinierea mea).

Constantin Ţoiu – Galeria cu viţă sălbatică, editura Eminescu, Bucureşti 1979, pag. 355

Anahoret a scris:

Blesteme şi pedepse
Un alt episcop îi denunţă pe cei doi îndrăgostiţi. De aici iese un scandal mare [...] După douăzeci de ani... vingt ans après... cei doi îndrăgostiţi păcătoşi, izgoniţi şi blamaţi de toată lumea, ajunşi la vârsta rece a senectuţii, se duc, mână în mână, pe o iarnă grea cu viscol, suie aşa prin nămeţi, sus, în vârful muntelui, să-i ceară iertare episcopului neîndurător, demult retras într-o aspră singurătate. Între timp blestemul fusese săpat în piatră, versiunea chirilică. [...]

... Şi acel episcop sever ce aruncase anatema – aşa mi s-a spus – a murit cu degetul pe butonul soneriei, imobilizat de boala lui, fără a mai avea forţa să apese şi să apară cineva să-i dea medicamentul, nitroglicerina cred, chiar în momentul în care îndrăgostiţii aceia doi, bătrâni şi pocăiţi persecutaţi de el, urcau prin troienele iernii ca să-i ceară iertare... Ciudată revanşă a iubirii! [...] Primul care a murit, "singur şi fără lumânare", cum ziceau fraţii călugări, a fost cel care a interzis, autorul blestemului, adică (sublinierea mea).

Constantin Ţoiu – Galeria cu viţă sălbatică, editura Eminescu, Bucureşti 1979, pag. 355

Foarte trist si interesan:t)

Ar fi o altă reprezentare a zicalei "Cine ridică sabia, de sabie va muri"!
D-asta-mi place mie Constantin Ţoiu!

Anahoret a scris:

Ar fi o altă reprezentare a zicalei "Cine ridică sabia, de sabie va muri"!
D-asta-mi place mie Constantin Ţoiu!

O sa mai scriu si eu:)

Abia aştept!

Toti vazura scintei,un virtej de nuante,ignorant,ca intr-o experienta chimica de laborator cu storurile trase.
Era si verdele cimpiei si aurul din pupilele tigrilor,si violetul marii inversunate,ce continua discret si dupa ce spunem noi "Intuneric bezna" si rosul singelui si portocaliullampii de carbid arzind cu intensitate si albastru primordial al oceanului,feerie de culori pe care toti jurasera ca o vazuse.


DESPRE CULORI.










pag.343 editia 1976

întunericul este materia primă a luminii

tot de-acolo...

Anahoret a scris:

întunericul este materia primă a luminii

tot de-acolo...

Prin descompunere?