LA TACLALE CU ABBILBAL (I)

A fost o perioadă când din orgoliu mă deranjau gafele ce le făceam apoi am reuşit să le indexez la "fate diverse".

Voi continua şirul amintirilor aşa cum au fost cuprinse în carte. Unele din ele au fost scrise în secvenţe separate, dar sper să nu vă plictisiţi recitindu-le. Mulţumesc.

Camera 2

ÎN TRIL DE CIOCÂRLIE

Natura mă cheamă la plimbare. Mă ia de braţ şi mă poartă agale. Merg pe drumul arhicunoscut…
Mă uit mai bine, şi-mi văd urma paşilor de anul trecut. Merg şi ascult. O ciocârlie îmi cântă melodia veche. Pitpalacul sacadat, al prepeliţei of, îi ţine tactul. Sunt însoţitorii mei de când mă ştiu. Pe drum întâlnesc gâze o droaie şi harnice furnici în muşuroaie. Merg, şi continui să ascult. Un fâşâit scurt, străbate din iarbă. O mică şopârlă, ieşită la soare, s-a speriat. Mă opresc şi privesc. Şopârla a dispărut.
Pornesc din nou la drum cu pas domol şi vântul adie hârjonindu-se cu firele de iarbă. Pe un fir de buruiană uscată, saltă o codobatură. Privesc la jucăuşa pasăre, dar ea se sperie şi fuge. Nu prea departe. Ajung din nou la ea şi face un alt salt. Se joacă de-a prinselea.
O las să se joace şi-mi văd mai departe de drum. Ajung pe malul apei curgătoare, botezată Mureş. Apă multimilenară, cu lunecare lină şi domoală. Privesc la luciul ei şi ascult un cor divin. Cinteze, mierle, cristei, sticleţi, privighetori şi câte alte felurite glasuri se-mpletesc în triluri suprapuse. Fără să se-ncurce, fiecare-şi vede de propriul repertoriu. Nimeni nu mimează, nimeni nu gafează. Fără dirijor, o pupăză intră în cor, iar cronometrorul cuc, anunţă timpul cum se scurge.
Nimeni nu deranjează pe nimeni. Dar, o cioară, totuşi dă alarma: Crrraaa! Crrraaa! Intrrrusu-i aproape! Crrra!!!
Şi … surpriză! Nimeni nu se sinchiseşte. Concertul, nu conteneşte. Ba, mai mult. Chiar se înteţeşte.
Când, deodată, zarvă mare! Un grup de prichindei, au de împărţit idei! Nici unul nu se lasă, căci fiecare ţine morţiş la opiniile sale – bune, rele, cum or fi. Toţi vorbesc deodată! Cine să-i asculte? Coru-şi vede de-ale lui, nici nu-i bagă-n seamă. Doar un cocoş băţos îi dojeneşte cu un… cotcodac de găină, iar corul se măreşte. Un stol de vrăbiuţe, ciripind voios, un grup de brotăcei şi greeri câţi vrei. Coruri reunite, armonios întregite cu şoapte de frunze dezmierdate de-o tandră suflare.
Stau şi ascult o bună bucată de vreme, apoi din nou pornesc la drum întins spre necuprins.
Întâlnesc un bărzăun morocănos. S-a supărat, probabil, că iubăreţii de natură, ieşind la iarbă verde au băut peste măsură şi au uitat în urma lor de toate: sticle goale, pungi, hârtii şi multe urme de păgâne altare. Dar ei spun c-au fost la aer curat, uitând cât fum au inhalat.
Merg mai departe şi încep a distinge alte glasuri. Un tren hoinar, în goana sa se-ntrece cu ai şoselelor bolizi, iar din cer străbate zumzetul zburătoarelor de fier. Nici aceste cântece nu-mi displac. Dar cel mai mult îmi place şi mai frumos este, că s-au înmulţit zburătoarele cu suflete vii. Se cunoaşte că omul nu mai are bani pentru insectifuge.

P.S. Surpriza uneia din zilele acestea a fost mare. Vrând să merg din nou pe unde am mai fost, dar la o altă ascultare a concertului din Lunca Mureşului, am dat peste o îmbârligătură de droturi ruginite, care mi-au barat calea. Normal ar fi fost ca pe acele droate să fi fost atârnat un pleu sau o doască pe care să fi fost scris, dacă nu altceva, măcar atât: „ProPEtaTe PriVaDă TrecERe oPRiTă“
Nu mă deranjează proprietăţile private împrejmuite cu garduri din sârmă ghimpată, mai mult sau mai puţin arătoase. Mă deranjează, în schimb, barierele pe dig, deoarece, cândva, în el am pus şi eu câteva pietre şi puţin pământ la pereere.

Camera 3

DOR DE MINE ÎNSUMI

Dorul este sentimentul care, uneori, ne sâcâie mai mult decât trebuie. Neavând ce-i face, îl acceptăm.
Mie începe să-mi fie tot mai mult dor de mama, de tata – pe care l-am cunoscut aşa de puţin, de sora mea Livia – căreia atunci când s-a născut i-am spus... sora mea „Liviu“ şi contrar altor dorinţe a rănas Livia. Dar la fel de dor îmi este de moşu’ Lae, tatăl mamei; de buna Iova, mama mamei; de moşu’ Niculae, tatăl tatei; de buna Lucreţia, mama tatei, de unchi, de mătuşi, de veri şi verişoare, de prieteni, de dascăli, de colegi, de vecini şi de toţi cei pe care i-am cunoscut sau am trecut doar pe lângă ei cândva şi de ceva vreme nu-i mai întâlnesc.
Dar cel mai tare mi se face dor de mine însumi, ghemotocul care, la nici doi ani jumate, m-am încumetat să fac un drum pe jos, de la Ciugud la Oarda, pentru a o căuta pe Netuţa, sora mamei şi pe „cumnatu’ Todorel“, bărbatul acelei mătuşi. A fost prima mea „mare aventură“ dacă se ţine seama de anii ce-i aveam şi nu a fost o aventură eşuată, ci una reuşită.
Pentru că tot am adus vorba, să povestesc cele petrecute atunci. Dar pentru legarea ideilor de firul amintirilor voi face un salt spectaculos în timp, să mă localizez în perioada de înce-put a vieţii mele, pe vremea când tata era popă la Cetea, iar pentru a nu rămâne cineva surprins de ce spun popă şi nu preot, fac precizarea că ai mei bunici îi spuneau tatei: popa Pătru sau popa Petrea, care după cum erau obişnuiţi. Deci şi pentru unii şi pentru alţii era „popa“. Şi cum tatăl meu a slujit mai mult la sat, oamenii acelor timpuri şi locuri nu spuneu popii preot. Deci, respect tradiţia.
Revenind la ideea începută îmi amintesc de o „plimbare“ făcută cu tata la un cetean, în plină iarnă.
Revăd şi acum satul acoperit cu mantia albă. Case modeste, înşirate de-a lungul unei ape. Imediat în spatele caselor începea povârnişul unui deal.
Având tata de mers la acel sătean, m-a luat şi pe mine, mogâldeaţa. Să ajungem la locul cu pricina, trebuia să trecem peste acea vale, al cărui nume nu-l mai ştiu, dar o să-i spun Valea Cetei, şi poate chiar aşa se numeşte. Locul de trecere peste vale era improvizat. Un trunchi de pom aruncat peste albie, ce purta numele de „punte”. Că a fost sau nu cioplit acel trunchi, nu are importanţă. Important era că mie mi-a fost frică să merg pe el şi după câţiva paşi am sărit în vale. Distanţa de la punte la apă nu era aşa de mare, dar totuşi era. Apa nu era adâncă, dar suficientă să mi se ude hainele. Cum drumul până acasă era mai lung decât cel până unde trebuia să ajungem, am mers să-şi rezolve tata treburile. Dar din cauza frigului hainele au îngheţat pe mine, aşa că ajunşi la oamenii unde avea tata treabă, toţi s-au ocupat de mine mai întâi, apoi de celelalte. Am fost dezbrăcat, frecat bine cu un chindeu de cânepă şi învăluit într-un ţol de lână, apoi am fost pus la căldură pe cuptorul sobei împreună cu ale mele haine înşirate la uscat şi o mâţă.
În acel sat s-a născut şi sora mea, pentru că atunci nu era moda naşterii la maternitate, ci fiecare femeie năştea pe la casa ei. După ce s-a născut şi au spălat-o m-au dus şi pe mine în camera alăturată să-mi văd sora. În zarva ce era acolo m-am trezit şi eu mormăind:
„asta îi Liviu?“ Pe atunci aveam doi ani şi o lună.
După o vreme, în toiul iernii, tata era plecat, iar mama s-a dus cu ceva treburi prin vecini şi m-a lăsat s-o legăn pe Livia, care dormea. Tot hâţâind eu leagănul, lângă sobă să ne fie cald, cred c-am adormit. Livia s-a trezit şi a început să plângă. Eu m-am speriat şi am început s-o leagăn mai tare. La un moment dat, fata învelită-n haine şi cu tot aşternutul ce-l avea a alunecat sub sobă. Soba era o construcţie din cărămidă care avea o nişă pentru lemne, gol acoperit de mama cu o perdea, ornament numai bun pentru a ascunde pe cel ajuns după ea. Când şi cum s-a dus sub sobă prunca lăsată în grija pruncului... nu ştiu. Destul că atunci când mi-am dat seama că leagănul este gol m-am speriat şi am plecat în căutarea mamei, îmbrăcat cum eram: în cămaşa de noapte, o rochiuţă, cum se purta pe vremea aceea şi desculţ. Să nu-mi fie frig, mi-am pus pe cap ce am găsit: o pereche de izmănuţe.
Spre norocul meu, am găsit pe mama destul de repede. Spunându-i că „o fujit sora mea Liviu“ s-a îngrijorat şi mă tot întreba unde am ascuns-o. Eu îi repetam că nu am ascuns-o nicăieri, dar ea „o fujit“. Când într-un târziu fata începu să scâncească sub sobă, eu am început să ţopăi prin casă, bucuros că „o vint înapoi sora mea Liviu“.
Primăvara devreme, am ajuns la Ciugud.Tata încă nu se întorsese acasă. În martie au fost alegerile. Ciugudenii, neavând secţie de votare, votau la Oarda. Aşa am ajuns pentru prima dată la Netuţa. Ba mergând în car, învăluit în ţol, ba mergând pe jos să mă încălzesc.
În luna următoare, pe când toţi ai casei erau la sapă în grădină, eu m-am săturat să mai stau singur în curte şi am ieşit în drum. Dar şi uliţa era pustie. Atunci am luat-o, lipa-lipa, spre Limba. Nu era nimeni nici pe acolo şi pâş-pâş mi-am continuat drumu’. După ce am ieşit din sat şi m-am trezit în câmp mi-am luat inima-n dinţi să merg la Netuţa. Când, târâş-grăbiş, m-am trezit pe la mijlocul drumului între Limba şi Oarda, numai ce aud un huruit puternic. M-am oprit şi m-am uitat speriat. Nu ştiam ce se aude şi în ce parte s-o apuc. Privind buimac în toate părţile, numai ce am dat cu ochii de un avion ce se îndrepta spre mine. Atunci m-a apucat groaza. Din poveştile celor mari am învăţat că trebuie să mă ascund la vederea „aeroplanelor“. Dar unde să mă ascund? Pe câmp nu răsăriseră nici buruienile, iar de pomi şi tufe nici vorbă. Soluţia a fost una singură: să mă arunc pe burtă într-o holdă deabia răsărită şi rară. Vedeam „aeroplanul“ cum se-nvârtea-n jurul meu ridicându-se şi coborând. Credeam că mă caută pe mine şi am început să plâng strigând: mă „borbandează aeroplanu’...“ După un timp avio-nul şi-a văzut de drumul lui, dar eu continuam să plâng şi să strig. Până la urmă m-a văzut un om care lucra pe câmp. Venind la mine m-a întrebat ce am păţit. După ce printre suspine şi sughiţuri i-am spus că mă „borbandează aeroplanu“ acel om m-a îmbunat zicând: „Lasă-l că s-o dus în treaba lui. Da tu a cui eşti şi unde meri?“ I-am spus omului tot printre su-ghiţuri că-s „a lu moşu Lae şi mă duc la Netuţa“. La aşa răs-puns acel om a căutat să mai afle câte ceva şi m-a întrebat dacă ştiu unde stă Netuţa. Am dat din cap în semn afirmativ zicâd: „Netuţa stă acolo“, şi am întins mânuţa spre Oarda. Atunci mi-a spus: „Măi stăi o ţâră că şi io mă duc tăt acolo şi te duc cu caru“, apoi şi-a văzut de lucru.
Aşteptând să-şi termine omu’ treaba, stam ca pe spini, dar de frica avionului am rămas cu el.
Până la urmă am plecat şi ajunşi la drumul ce duce la Oarda de Sus, omul binevoitor a oprit carul şi m-a întrebat dacă ştiu în ce parte să merg, pentru că el se duce pe drum în sus. I-am răspuns că „mă duc pe drum înăinte la casa cu frăgaru ma-re că acolo stă Netuţa“. M-a lăsat jos din car şi ne-am despărţit pentru totdeauna. Poate ne-am mai întâlnit şi altă dată, dar nu ne-am mai cunoscut. Uitarea s-a aşternut peste noi.
După multă vreme am aflat că de fapt acel om era un văr al unchiului Todor, iar avionul nu căuta să mă „borban-deze“ pe mine, ci pilotul era originar din Limba şi când i se ivea prilejul făcea un ocol pentru a-şi saluta părinţii. Dumnezeu a vrut şi am cunoscut pe acel „monstru“, pilotul „aeroplanului“. Când i-am povestit cele întâmplate, a râs cu mare poftă.
Dar aventura mea la Oarda nu se terminase aici. Ajuns la poarta mătuşii am găsit uşa încuiată. Am strigat eu ce am strigat şi în cele din urmă, văzând că nu sunt băgat în seamă şi nu-mi răspunde nimeni, m-am hotărât să intru în curte pe sub poartă. Zis şi făcut. M-am pus pe burtă într-un mic şenţuleţ pentru scurgerea apei de ploaie şi am reuşit să-mi strecor capul în curte. Restul corpului nici vorbă să mai urmeze capul, pentru că nu întotdeauna capul şi trage după el ceea ce face. Dar ce se petrecuse era şi mai şi. Nu mai puteam scoate capul de sub poartă. Rămăsesem zătonit şi priponit. Neştiind ce să fac altceva, am început să plâng. O vecină de-a mătuşii auzindu-mă, s-a dus la ei, în grădină, şi le-a spus: „un cochil plânje la voi la poartă şi vă strâgă“. Erau la sapă şi nu mă auzeau. Dar totuşi, ce noroc pe capul meu că erau în grădină şi nu în altă parte. Iar când au venit şi m-au văzut stând cu capul în curte şi picioarele în drum, bălăngănindu-le, au înlemnit. Nu ştiau ce să mai zică. Au reuşit cu chin cu vai de m-au scos de sub poartă, şi când m-au văzut cum arătam i-a bufnit râsul. Din cap până-n picioare eram plin de colb. Pe faţă aveam dâre de lacrimi, şterse cu dosul palmei, prelinse peste colb. Doar ochişorii şi dinţii îmi mai erau albi. În rest, arătam ca un miţiclon scăpat din ţircus. Eram de nerecunoscut.
Cum am şezut în car, pe pantalonaşi eram plin de balegă şi cum mă târâsem cam mult, se mai şi rupseră hăinuţele pe mine. Din cauza mersului pe jos, ghetuţelor li s-a desprins talpa şi ciorăpeii s-au găurit de-mi lăsau degetele picioruşelor să zburde-n voie. Ce mai. Eram de tătă comédia.
Musafir pe nepusă masă, am fost totuşi bineprimit. Ne-tuţa m-a spălat şi mi-a cârpit hainele. Cumnatu’ Todorel, mi-a cusut păpucii cu drot, că altă soluţie nu mai avea. Dar mie toate mi se păreau la locul lor. Eram mândru că am ajuns singur la Netuţa în Oarda.
Acum, când sunt în pragul bătrâneţii, mi se face dor de toate acestea. Mi se face dor de timpul petrecut în aerul curat al satului unde am trăit acele clipe fericite, care uneori mi se păreau cele mai urâte pentru că nu eram lăsat să fac toate ştrengăriile ce voiam şi trebuia să ascult de cei mari. Mi se mai face dor de şcolarul timid care n-a prea ştiut să se descurce, dar care a reuşit să facă destul de multă şcoală fără a se prea omorî cu învăţatul. Apoi îmi mai este dor de adolescentul nu prea îndrăzneţ care a trăit mai mult retras în singurătatea lui, pentru ca apoi tânărul intrat în câmpul muncii să se trezească pus în fel şi fel de situaţii cărora le-a făcut faţă cu succes; după cum dor îmi este şi de îndrăzneţul care le-a urmat celor dintâi şi care nu de puţine ori teoretic şi-a depăşit competenţele, dar practic nu a ratat nimic din ce a făcut profesional, căci în viaţa particulară a ratat destule.
Toate acestea mă împing în marea dilemă a necunoscu-tului. De ce a fost aşa şi nu altfel? Oare programul meu de „robot perfect” a fost realizat benevol sau punctual obligatoriu?

Cota +5

ALTE MĂRTURISIRI

Fericit cel ce are ajutor pe Dumnezeu!
Doamne, miluieşte-ne, că întru Tine am nădăjduit,
fii ajutorul nostru în fiecare dimineaţă
şi izbăvirea noastră în vremuri de strâmtorare.
Nimeni nu este ca Tine, Doamne!
Mare eşti Tu şi mare este puterea numelui Tău!
Dumnezeu este Cel dintâi şi Cel de pe urmă
şi nu este alt dumnezeu afară de El
În Dumnezeu voi lăuda toate cuvintele mele toată ziua
În Dumnezeu am nădăjduit, nu mă voi teme:
Ce-mi va face mie omul?

CITATE DIN VECHIUL ŞI NOUL TESTAMENT


*
* *

Camera 1

UN NOU ÎNCEPUT DE DRUM

Primul meu început de drum a fost în agricultură, unde “moşu Lae”, tatăl mamei, m-a învăţat câte ceva.
Un alt început de drum a fost în timpul vacanţelor de vară din liceu, când am lucrat la CFR, în Atelierul de asamblare, unde am învăţat să folosesc ciocanul, dalta, pila şi barosul.
A urmat un alt început de drum după terminarea studiilor, când am lucrat la Fabrica de Produse Refractare, dar marea mea chemare a fost tot la C.F.R., unde am avut mai multe începuturi de drum în diferite sectoare de activitate.
A venit apoi, în mod firesc, un alt început de drum la pensionare, când din aprilie 1994 m-am despărţit de calea ferată şi m-am ocupat cu de toate şi te miri ce.
Acum, fac un nou început de drum în ale scrisului şi tehnoredactării computerizate. La solicitarea Părintelui paroh Ioan Lazăr, de la parohia Maieri II, m-am încumetat să mă îndeletnicesc cu editarea unui Buletin Parohial. A fost voia lui Dumnezeu de a mă întoarce la biserica ale cărei uşi i-au fost închise tatălui meu, biserică în care am regăsit prima mea „scăldătoare“, cristelniţa din piatră, şi numele meu înscris în unul din protocoalele păstrate în Altar.
Toate aceste începuturi de drum le-am făcut şi le voi face numai din voia lui Dumnezeu, eu fiind doar “pionul” utilizat în “marele joc de şah”, pe care niciodată nu l-am pătruns în toate tainele lui, dar nu m-am ferit a-l juca.
Nutresc speranţa că ceea ce fac de acum în colo va fi pe placul celor mulţi, cel puţin la fel de mult, ca şi fotografiile pe care le-am realizat în ultima vreme a vremurilor mele.
Dumnezeu să mă ajute ca acest nou început de drum să fie de bun augur, de lungă durată şi cu folos, agreat de Marele Creator care este Bunul Dumnezeu şi acceptat de cei pentru care-l realizez.
Iisus Hristos şi Maica Sa Fecioara Maria să fie lângă mine, sprijinul meu şi inspiraţia gândurilor mele. Amin.

Camera 2

ÎNGERUL PĂZITOR



„Înger,Îngeraşul meu,
Ce mi te-a dat Dumnezeu
Totdeauna fii cu mine…
Şi mă-nvaţă să fac bine“

Este prima rugăciune care m-a învăţat mama, pentru că mama a fost aceea care s-a ocupat de mine şi de sora mea, deoarece, din păcate, pe tata l-am cunoscut mult prea puţin.
Mai spune rugăciunea: „Eu sunt mic, tu fă-mă mare…“ Da, timpul a trecut, eu am crescut şi m-am format ca om aşa cum au fost vremurile şi vremile.
Că am fost bun sau rău, că am făcut mai mult sau mai puţin bine celor din jurul meu, las în seama altora să aprecieze şi să spună. Aici vreau doar să consemnez, în câteva rânduri lapidare, trei momente trăite de mine, momente care mi-au rămas întipărite pentru totdeauna în minte şi în suflet.
Prin anul 1961, fiind elev de liceu, am fost cu echipa de baschet la un campionat ce s-a desfăşurat la Petroşeni. Deplasarea s-a făcut cu trenul. Când ne-am reîntors am ajuns în gara Alba-Iulia, seara târziu. Vrând să mă grozăvesc pentru că vara lucrasem la CFR şi am făcut multe deplasări cu trenul, am ieşit pe scările vagonului cu mult timp înainte de oprirea trenului. Fiind noapte şi gara slab iluminată, nu mi-am dat seama unde eram, dar bâţâindu-mă am alunecat pe scară. Prima reacţie a fost să strâng bara de care mă ţineam. În acel moment am avut senzaţia că cineva-mi dă peste mână şi încearcă să-mi
desfacă degetele de pe bara vagonului, deşi în apropierea mea nu se afla nimeni. Instantaneu mi-am desfăcut mâna şi mi-am dat drumul de pe scară. La contactul cu solul am constatat că viteza trenului era destul de mare şi periculoasă, reuşind cu greu să-mi menţin echilibrul şi simţind că cineva mă sprijină să nu merg spre tren. Fiind singur în acele momente, acel cineva nu a putut fi altul decât Îngerul meu păzitor.
A doua păţanie a fost prin anul 1968, toamna. Lucram la „Refractara“ şi eram într-un schimb de noapte. Afară era ceaţă deasă şi frig. La un moment dat am vrut să verific activitatea la depozitul de materii prime. Pentru a ajunge acolo aveam de străbătut un traseu mai puţin luminat şi cu foarte mult noroi din cauza ploii şi argilei frământate de roţile mijloacelor de transport. Pentru a evita acea zonă am vrut să merg pe calea ferată uzinală. Când să intru pe acel traseu, am simţit că ceva mă izbeşte în piept şi mă împinge înapoi. Din cauza nopţii, ceţii şi a unui con de umbră nu se vedea la prea mare distanţă. M-am retras instinctiv şi speriat. Priveam nedumerit crezând că e cineva care se zbate atârnat undeva, de care m-am lovit. Dar nu au trecut decât câteva secunde şi din noapte s-a ivit un grup de vagoane aduse la încărcat, vagoane care au trecut pe lângă mine aproape frecându-mă. Atunci mi-am dat seama că nu am fost lovit de nimic, dar o mână nevăzută m-a oprit din drum pentru a mă feri de pericolul la care m-aş fi expus. Şi de această dată a intervenit prompt Îngerul meu păzitor.
După aproximativ douăzeci de ani, lucram la CFR şi mă deplasam dinspre clădirea de călători spre atelier. Trebuia să traversez toate liniile, era în preajma amiezii, perioadă cu trafic intens şi mare aglomeraţie. În gară se apropiau două trenuri: unul de la Vinţul de Jos şi celălalt de la Teiuş. Mergeam cu atenţie la traversarea liniilor şi urma să mă opresc la mijlocul peronului. Privind în lungul liniilor să văd dacă sunt libere, am observat un om care traversa agale linia pe care circula trenul de la Vinţ, deşi acesta era destul de aproape şi avea viteza relativ mare. Privirea mi s-a pironit asupra acelui om şi repetam în gând îndemnul: „Ieşi odată“. Probabil era un mesaj telepatic sau un gând la fel ca oricare altul, dar cert este că fiind concentrat asupra lui, nu m-am mai oprit la mijlocul peronului. Continuam să merg, un mers mecanic, încet şi necontrolat. Când mai aveam un pas până la zona marcată cu linii albe, zona periculoasă, am simţit din nou izbitura în piept şi că ceva mă împinge înapoi. M-am oprit brusc şi am făcut un mic pas înapoi, continuând să privesc spre locul pe unde a trecut respectivul om, loc opus direcţiei din care venea trenul. Când m-am oprit, locomotiva a trecut lin pe lângă mine fără să facă nici cel mai mic zgomot. Doar ajutorul de mecanic aflat la postul său din cabina locomotivei, m-a privit dojenitor. De abia atunci am sesizat imensa greşală pe care am făcut-o.
Şi de această dată mâna nevăzută a îngerului păzitor m-a oprit la timp.
Dar astfel de trăiri le poate avea oricine. Modul lor de manifestare poate fi extrem de diversificat. Când vrem să mergem undeva şi brusc ne întoarcem din drum; când vrem să facem un lucru şi până să-l începem renunţăm la el; când vrem să spunem ceva şi pierdem şirul ideii; când vrem să plecăm de acasă şi brusc intervine o urgenţă peste care nu putem trece; când pierdem banii cu care vrem să facem o anumită plată şi multe altele. Toate acestea nu sunt altceva decât semne ale intervenţiei Îngerului păzitor, Înger nevăzut, pe care fiecare om îl are mereu în preajmă.
O întrebare care se poate pune este şi aceasta: „Oare Îngerul păzitor este numai apărătorul nostru? Nu cumva tot el este şi cel care ne pedepseşte, înfăptuind porunca primită?“ Aceste întrebări sunt fireşti, pentru că Îngerul păzitor este permanent lângă cel pe care-l are în grijă şi cu toate acestea ceasul rău, spunem noi, poartă pe fiecare exact acolo unde este necazul mai mic sau mai mare.
Cu toate acestea, de Îngerul păzitor uităm adesea cel mai repede. De aceea, amintindu-mi acum de el, îl rog să mă ierte. „Îngerule păzitor, fii cu mine! Uneori eu uit de tine, dar tu nu uita de mine. Sunt rău. Dar iartă-mă şi veghează-mă!“

Camera 3

PUTEREA SFINTEI CRUCI ŞI CÂT DE
MULT BINE FACE RUGĂCIUNEA
Crucea lui Iisus să fie ocrotitoarea mea
şi să mă apere împotriva răutăţilor
şi duşmanului

Am fost şi nu îmi este ruşine de ceea ce am fost. Pentru mine important este că sunt curat, şi sunt curat pentru că Dumnezeu m-a ajutat. Cum? Veţi afla dacă aveţi îngăduinţa necesară pentru a citi cele ce urmează şi a le da crezare. Nu sunt lucruri studiate de mine, auzite de la alţii sau rod al imaginaţiei mele. Sunt fapte adevărate, care mi s-au întâmplat în realitatea de zi cu zi şi pe care le-am trăit pe parcursul mai multor ani, în etape diferite ale vieţii mele.
Pe vremea când eram secretar de partid nu-mi erau uşoare plenarele la care participam. De aceea, după un anumit timp, ori de câte ori intram în sala de şedinţe îmi făceam cruce cu limba în cerul gurii şi spuneam în gând: „Doamne ajută-mi“. Nu a fost ceva studiat, nu m-a învăţat nimeni şi totul a pornit instantaneu, fără să-mi dau seama şi fără să conştientizez.
Spuneam doar „Doamne ajută-mi“ pentru că deşi eram fiul preotului Petru-Vasile Bimbea, am ajuns în situaţia să nu mai ştiu alte rugăciuni. Filozofia materialist-dialectică şi-a atins scopul, dar, spun cu mâna pe inimă, a fost destul şi atât. Dumnezeu mi-a primit această mică rugăciune şi de fiecare dată am scăpat cu bine de acele plenare, dar cel mai important lucru a fost că în decembrie`89 am scăpat cu bine de o confruntare dură cu directorul general al Regionalei CF Cluj, apoi de marea schimbare petrecută în România. Din toate acestea am ieşit „pe uşa din faţă“ cu capul sus.
Mai apoi, în vara anului 1990, am găsit o cruciuliţă. M-am aplecat şi am ridicat-o din praful în care se afla. Am şters-o, am strâns-o puţin între degete şi am spus în gând: „Hic signum vincit“ (acest semn învinge). Fără să-mi dau seama am repetat cuvintele spuse de împăratul Constantin cel Mare cu multe secole în urmă şi în cu totul alte împrejurări.
Da! Acel semn a învins şi va învinge mereu. Depinde doar de noi cum îl preţuim.
Cruciuliţa găsită am pus-o în coperta portbuletinului şi am uitat de ea acolo până într-o zi când, trebuindu-mi buletinul, a căzut de la locul unde se afla. Din nou am ridicat-o şi am repetat cuvintele „Hic signum vincit“, dar am devenit conştient că am acea cruciuliţă şi o port. Numai că, o purtam doar atunci când aveam buletinul la mine.
A venit apoi anul 2003, an cu multe încercări pentru mine. Îmi mergea din rău în mai rău. Nimic din ce făceam nu se sfârşea cum voiam eu şi totul îmi ieşea pe dos. Atunci mi-a spus cineva să citesc Paraclisul Maicii Domnului. Am primit informaţia ca pe o ştire diversă, până într-o zi când, căutând ceva prin casă, am găsit o cărticică pe care scria: „Cinstitul Paraclis al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu“. Îl aveam şi totuşi eu nu am ştiut de el. Am început să-l citesc, dar datorită stilului în care a fost scris am renunţat. Avea prea multe trimiteri şi nu agreez acest stil greoi la citit.
Între timp mi-am amintit de rugăciunea Tatăl nostru. Am vrut s-o spun, dar nu-i mai ştiam cuvintele. După mai multe încercări am reuşit să spun: „Tatăl nostru care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău, facă-se voia Ta“. A fost un început. Aş fi putut citi rugăciunea, dar nu am vrut. Ar fi fost mult prea simplu, iar eu am dorit ca prin efort propriu să scot rugăciunea din ungherul minţii în care s-a cuibărit şi până la urmă am reuşit. Mi-am reamintit-o. Dumnezeu mi-a trimis ajutorul de care aveam nevoie. Îngerul meu păzitor mi-a ordonat fişierele memoriei.
Mai apoi, am fost frământat de o întrebare şi nu ştiam ce să fac pentru a finaliza o acţiune. Mă rugam lui Dumnezeu să mă ajute şi să mă îndrume spre ceea ce aveam de făcut. Mi-a venit gândul să citesc Paraclisul Maicii Domnului, dar pentru a-l putea citi cu uşurinţă l-am copiat la un loc cu toate trimiterile, apoi am început să-l citesc. La început mi-a fost tare greu. După câteva fraze pierdeam şirul celor citite, dar o luam de la capăt. Am insistat şi după câteva zile am simţit o anumită schimbare în comportamentul meu. Am citit noapte de noapte Paraclisul, pentru că-l citeam doar noaptea, în linişte, şi mă simţeam tot mai uşurat de povara gândurilor. La un moment dat am rugat pe Dumnezeu să-mi dea răspuns la o altă întrebare şi deschizând Biblia am găsit scris:„Cine pierde răbdarea sa, va pierde mai mult decât va câştiga“. Da! Acesta a fost marele răspuns pe care-l căutam şi nu am ştiut de el: Toate vor veni doar atunci când sunt rânduite!
De atunci, m-am înarmat cu răbdarea cuvenită. Pe urmă am avut un îndemn lăuntric şi de Sfintele Paşti ale anului 2004 m-am spovedit. A fost după mai bine de cincizeci de ani de la ultima mea spovedanie!
Peste o altă perioadă de timp, am dat la sfinţit cruciuliţa găsită şi am pus-o la gât, dar într-o zi am pierdut-o. M-am întristat mult în prima fază, apoi mi-a venit gândul: „Doamne, ajută-l pe cel care a găsit-o şi s-a aplecat s-o ridice“, iar eu mi-am cumpărat altă cruciuliţă, pe care din nou am dat-o la sfinţit şi am pus-o la gât.
De când port cruciuliţa sfinţită şi mă rog zilnic, chiar şi când merg pe stradă, viaţa mea s-a schimbat mult în bine. Trec cu multă uşurinţă peste greutăţi şi mă simt mai relaxat. Reuşesc să duc la bun sfârşit orice lucru început şi gândurile mi s-au limpezit, dar nu aşa cum vreau eu, ci cum vrea Dumnezeu. Şi e mult mai bine aşa.
Uneori simt că mă strânge cruciuliţa de gât, alteori că mă apasă sau că mă arde, după cum sunt şi zile când simt furnicături în jurul ei şi a lănţişorului. Presupun că toate acestea sunt semnele puterii cruciuliţei sfinţite, care este o cruciuliţă simplă, confecţionată din aliaje obişnuite, lipsită de valoare materială, dar care are o valoare spirituală inegalabilă şi de necontestat. „Hic signum vincit“!

Camera 4

MIRAJUL UNEI ICOANE

Mă cheamă Icoana lui Iisus,
Atracţia e mare!
Mă cheamă Icoana lui Iisus,
Atracţia e tare!

Mă cheamă Icoana lui Iisus,
În Marea zi de Sărbătoare,
Mă cheamă Icoana lui Iisus,
Şi-n ziua mare lucrătoare.

Privesc Icoana lui Iisus,
Că e-ndemn la rugăciune.
Atent, privesc Icoana lui Iisus,
Că e îndemn la fapte bune.

Icoana lui Iisus e-ntinderea cea mare,
Icoana lui Iisus e pavăza cea tare
Şi-n ziua mare lucrătoare
Ca-n Marea zi de Sărbătoare.

*
* *

Da, dacă până într-o anumită perioadă a timpului trăit de mine nu mai ştiam nici o rugăciune, acum pot spune că am învăţat să mă rog şi cu sufletul, nu numai cu gândul. Este, poate, cel mai greu mod de a se ruga cineva. Este dialogul telepatic cu Divinitatea. După terminarea unei astfel de rugăciuni mă simt epuizat şi trebuie să recunosc că nu reuşesc să fac acest lucru tot timpul.
Când mă aflu în biserică, am senzaţia că Iisus, din icoana situată pe Iconostasul Sfântului Altar, mă urmăreşte. Are o „privire“ pătrunzătoare, chiar extrem de pătrunzătoare, nici rece nici caldă, mai degrabă mustrătoare decât blândă, o privire prin care se transmit cele mai diverse mesaje şi învăţături, dar o privire ce poate fi citită numai după îndelungi şi grele încercări.
Eu am învăţat să mă uit la această icoană într-un anumit fel, prin care să prind din plin Privirea Divină a Mântuitorului. Şi reuşesc, dar nu pentru mult timp.
Respectiva icoană este o icoană obişnuită, nu una făcătoare de minuni. Este imaginea lui Iisus binecuvântând şi se găseşte în toate bisericile pe iconostas. Dar când mă uit la această icoană, am impresia că ochii Mântuitorului se mişcă şi stau aţintiţi asupra mea după cum mă deplasez eu de la o strană la alta, indiferent dacă sunt aproape de altar sau aproape de uşă. Uneori, când ţin ochii mei fixaţi pe ochii Mântuitorului fără să clipesc, simt că ameţesc şi trebuie să-mi mut privirea în altă parte. Ba mai mult, într-una din zile, după terminarea serviciului religios, privind icoana am văzut cum ochiul drept al Mântuitorului Iisus s-a deplasat rapid spre stânga după care a revenit la poziţia iniţială. Am ocolit o strană şi m-am dus spre icoană în direcţia arătată. Privind icoana l-am văzut pe Iisus zâmbitor pentru că l-am ascultat. Această relatare pare o fantezie rezultată dintr-o stare tensională aparte, dar a fost o realitate trăită în condiţii psihice normale. Cu toate acestea nu oblig pe nimeni să o creadă. Fiecare face ce vrea.
Pentru mine schimbul de priviri cu icoana nu este un monolog mut, ci un dialog viu, nu întotdeauna comod. De multe ori mesajul telepatic pe care-l primesc este unul dojenitor, contrar aşteptărilor mele, dar după un astfel de dialog epuizant mă simt bine, pentru că aflu răspuns la problemele care mă frământă. Şi pot spune cu certitudine: atâta timp cât respectiva icoană poartă acest dialog cu mine, eu nu am de ce mă îngrijora pentru problemele lumeşti ce mi se ivesc. Toate sunt încercări binevenite de la Dumnezeu, pe care le trec tot cu ajutorul Său. Eu doar mă rog cu gândul şi cu sufletul de mai multe ori pe zi, iar atunci când se cuvine primesc ceea ce-mi este necesar sau mi se ia ce nu mi se cuvine.
Cititorule, aşa-i că tu gândeşti că m-am scrântit şi mi-am făcut idol din icoană ? Greşeşti! Folosind noţiunea de icoană nu m-am referit la tabloul pictat. Pictura e pictură! Ca şi pictură icoana este mai mult sau mai puţin reuşită. Ce contează?! Eu admir nu icoana cea pictată, ci pe Cel din icoană. Adică pe Iisus, care în ipostaza de Dumnezeu este nevăzut, dar ca om a luat mai multe înfăţişări, motiv pentru care ucenicii săi de multe ori nu l-au recunoscut. Am greşit în ce am spus?
Şi-ţi mai mărturisesc ceva. La fel de mult îmi plac icoanele: Maica Domnului cu Iisus în braţe, Fecioara Maria singură ori cu Îngerul; Sf. Nicolae, Sf. Ştefan, … de ce nu, Sf. Gheorghe, Sf. Ioan, fără să uit Sfânta Treime, Botezul Domnului, sau mai bine zis în trei cuvinte : întreaga pictură religioasă. Dar,… aşa-mi veni mie să povestesc ce simt privin-du-l pe Iisus pictat pe iconostas. Este cumva o greşeală?

Camera 5

BISERICA MEA

Biserica mea este cea mai frumoasă construcţie. Ea este cel mai impozant edificiu din toate câte le-am văzut. Prin maiestuozitatea ei, biserica mea este de neegalat.
Dar biserica mea este şi a ta cititorule, oricine ai fi şi orice religie ai avea, căci nu sunt egoist.
Biserica noastră, a tuturor, este plină de har şi de dar. Are cele mai frumoase ornamente, de la cele mai simple până la cele mai complicate dantelării arhitecturale. Biserica noastră are cele mai frumoase vitralii alcătuite minuţios din cele mai pure cristaluri. Nimic nu este artificial în ea. Totul este numai natural: sunet şi lumină, mireasmă şi culoare, materie şi spirit.
Despre biserica noastră, a tuturor, putem vorbi nimic, puţin, sau infinit de mult. În biserica noastră putem cânta sau vorbi când şi cât dorim, după cum putem medita când şi cât poftim. Fără a deranja pe cineva putem intra sau putem ieşi căci în biserica noastră repausul e mişcare şi mişcarea e repaus, glasurile sunt şoapte, iar şoaptele sunt tunete.
Biserica noastră nu are un nume, ea are renume. Nu are ani, deşi e clădită de ani. Biserica noastră fiind fără timp, nu are nici anotimp, nu are nici limită, are doar puncte cardinale: altar la răsărit, pronaos la apus. Cupolă e bolta înstelată, iar turla Mamut, de neîntrecut. Prin glas de talangă cu dangăt sec sau clinchet sprinţar şi toacă ghionoaie ne cheamă la ceas de privegheat pe luncă sau costişă, în foşnet suav de atlaze venit din orga vântului hoinar în jocul lui cu fragedele frunze. Şi îngeri sunt o droaie peste zăvoaie ce poartă spre noapte candele aprinse cu lumini mici de licurici.
Peste toate străluceşte Astrul mândru venerat, mândru astru luminat de mărgele-nconjurat care-mparte cu dreptate tot ce nouă ni se cade. Trei Luceferi dau putere Bisericii noastre. O putere pe măsură, măsurată-n infinit. Infinit în creatură; infinit ca şi distanţă, infinit ca-nvăţătură, infinit ca şi durată, infinit ca şi speranţă, infinit ca infinit.
Admir această preafrumoasă şi preacurată Biserică în fiecare clipă a vieţii mele mereu hoinare pe căile destinului ultrariguros şi extraordinar de bine chibzuit, de o meticulozitate desăvârşită faţă de care ne aflăm în permanentă imposibilitate. O imposibilitate a gândirii noastre, dar mai ales o imposibilitate a redării exprimate prin cuvinte oricât de bine meşteşugite şi tâlcuite ar fi ele.
Şi, totuşi, totul se poate rezuma şi exprima prin doar două cuvinte: CREAŢIA DIVINĂ ce dă ca rezultat natura ce ne înconjoară. Biserica mea !

Camera 6

PUIUL DE PORUMBEL

Un om găsi, într-o zi oarecare, un pui de porumbel.
Văzându-l cu el în mână, l-am întrebat în glumă: „Te duci cu el la târg?“
- Nu! Îmi răspunse omul. „Nu ştie să zboare şi-i caut un loc să nu-l mânce mâţa“.
- Dă să-l pun la mine în balcon, a fost reacţia mea firească.
- Dacă vrei ia-l, că bine zici. Şi-mi dădu puiul de porumbel.
L-am pus pe masa vrăbiuţelor, dar acestea nu l-au acceptat. L-am mutat pe altă masă, între flori, şi de-acolo a căzut în balcon. Dacă aşa a vrut, l-am lăsat jos. I-am pus puţină pâine şi apă să se hrănească.
În ziua următoare am văzut că nu mai putea merge. L-am luat şi l-am pus pe un covor, punându-i altă apă şi mâncare, după care mi-am văzut de ale mele. A mai trecut puţin timp şi m-am dus să-l văd. Era din nou pe ciment şi aproape nu se mai putea mişca. L-am luat, i-am mişcat picioarele, apoi l-am lăsat pe acelaşi covoraş. A început să se ridice şi am plecat. După o altă perioadă de timp l-am găsit din nou pe ciment. Respira greu. Şi de data asta l-am luat, i-am mişcat picioarele, apoi i-am introdus ciocul în apă, după care l-am pus pe acelaşi covoraş, dar am mai pus o scândură ca opritor. Din păcate a fost prea târziu. Puiul de porumbel a murit privindu-l. A fost o nouă vietate pe care am văzut-o murind.
Iartă-mă puiule de porumbel. Sunt vinovat! Nu te-am ştiut îngriji.

Camera 7

O NOUĂ VIZIUNE ASUPRA POEZIEI
„ÎMPĂRAT ŞI PROLETAR” de MIHAI EMINESCU

Iniţial am vrut să scriu altceva, dar m-am răzgândit pentru că nu era potrivit cu marile sărbători creştine ale lunii decembrie. Şi totuşi, pentru că la 1 decembrie 1874 Mihai Eminescu a publicat pentru prima dată poezia Împărat şi proletar, vreau să evidenţiez faptul că această poezie este nu numai revoluţionară şi antireligioasă, cum pare la prima vedere, ci este chiar o poezie în care Eminescu venerează pe Dumnezeu utilizând „măiestre“ figuri de stil: „Zidiţi din dărmăture gigantici piramide / Ca un memento mori pe al istoriei plan; / Aceasta este arta ce sufletu-ţi deschide / Naintea veciniciei, nu corpul gol ce râde...“
Reflectând puţin asupra acestor versuri, ne putem da seama că Eminescu ne îndeamnă spre o credinţă curată şi puternică, o nouă Biserică, simbolizată de „gigantici piramide“ pentru a dobândi viaţa veşnică „memento (semnul împotriva uitării) mori (după moarte)“ şi a situa sufletul „Naintea veciniciei“, adică înaintea lui Dumnezeu, căci sufletul este mai presus de „corpul gol ce râde“.
O exprimare directă a credinţei lui Eminescu în Dumnezeu este salutul său adresat Blajului: „Te salut din inimă, Romă – mică. Îţi mulţumesc, Dumnezeule, că m-ai ajutat s-o pot vedea“, dar şi în versuri ca:
„Te văd adesea frunte senină
Ca şi gândirea lui Dumnezeu,“ (Amicului F.)

Prin versuri inegalabile, Eminescu a evocat Sfânta Treime, Sfânta Scriptură, pe Dumnezeu Tatăl, pe Dumnezeu Fiul, pe Fecioara Maria, îngerii...„Când privesc zilele de-aur a scripturelor române, / Mă cufund ca într-o mare de visări dulci şi senine / Şi în jur parcă-mi colindă dulci şi mândre primăveri, / Sau văd nopţi ce-ntind deasupră-mi oceanele de stele, / Zile cu trei sori în frunte, verzi dumbrăvi cu filomere“ (Epigonii) Oare se poate cineva îndoi că „trei sori în frunte“ (sublinierea îmi aparţine) simbolizează Sfânta Treime, iar „verzi dumbrăvi cu filomere“ nu este alceva decât Raiul? Dar la fel sunt şi versurile:
„În tine vede-se că e în ceriure
Un Dumnezeu,
Purtând simetria şi-a ei misterure
În gândul său.
........................................................
Cum zboară îngerii din stele-n stele
........................................................
Muzica sferelor: Seraphi adoară... “
(Ondină)
„La picioarele Mariei
Genunchiat pe-un nor de argint,
Alb ca lebeda pustiei,
Blând ca glasul poeziei,
Sta un înger cugetând...“
(Basmul ce i l-aş spune ei)
„Când sufletu-mi noaptea veghea în estaze, / Vedeam ca în vis pe-al meu înger de pază, / Încins cu o haină de umbre şi raze, / C-asupră-mi c-un zâmbet aripile-a-ntins...“ (Înger de pază)
„Pe când nu era moarte, nimic nemuritor, / Nici sâmburul luminii de viaţă dătător, / Nu era azi, nici mâine, nici ieri, nici totdeauna, / Căci unul erau toate şi totul era una; / Pe când pământul, cerul văzduhul, lumea toată / Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată, / Pe-atunci erai Tu singur........
El singur zeu stătut-au ‘nainte de-a fi zeii / Şi din noian de ape puteri au dat scânteii, / El zeilor dă suflet şi lumii feri-cire, / El este-al omenirii izvor de mântuire / Sus inimile voas-tre! Cântare aduceţi-i,/ El este moartea morţii şi învierea vieţii!“ (Rugăciunea unui dac). Dar şi supunerea omului la felurite încercări nu a fost uitată: „Când Dumnezeu creează de geniuri o ceată / Să cerce vrea p-oricare de-i rău ori de e bun, / Căci nu vrea să mai vadă cum a văzut odată / Că cete rele d-îngeri la glas nu se supun...“ (Povestea magului călător în stele).

Acum ne aflăm din nou în zodia când la 15 ianuarie 1850 s-a născut Mihai Eminescu, omul şi poetul despre care s-a scris, se scrie şi se va mai scrie încă mult, pentru că este sursa inepuizabilă, universul muritorilor, aşa cum marele infinit (macroinfinitul şi microinfinitul) este Universul Creaţiei Divine.
Pentru a-l evoca pe marele geniu Eminescu, gândul mă poartă la un alt titan: Tudor Arghezi.
Controversatul slujitor al literelor, care l-a văzut pe mai marele poet mărturiseşte: „Eram copil de nouă ani. L-am zărit pe Calea Victoriei... Trecea prin public un om grăbit, fără să ocolească... Nu puteam şti atunci cine era să fie Eminescu, şi ar fi fost normal să-i uit numele auzit. E curios că nu l-am uitat.“ Aceste cuvinte au fost scrise „după cincizeci şi cinci de ani trecuţi.“
Pentru Tudor Arghezi „Cazul poetului Eminescu nu intra într-o anume clasificare, nici pentru om, nici pentru poet; omul a suferit cumplit, şi poezia lui, încleştată, e a harului frământării.
Actor, student, gazetar, în luptă cu oamenii, cu şerpii, cu muştele, cu catârii – cu viaţa; pribeag, hoinar, încolţit, flămând, când îmbrăcat, când fără cămaşă pe el şi bolnav, într-o sărăcie insuportabilă azi nici unui om civilizat, deprins cu minimum de confort, Eminescu nu a fost niciodată stăpân pe orele lui de lucru şi a scris pe unde apuca, de-a fuga şi pe sărite. Între secunde şi necesităţi, el trebuia, înainte de toate, să dea tipografului articolul lui politic, cotidian, plus informaţii şi fapte diverse... Poetul a robit la o masă de redacţie, alternând articolul de gazetă, plătit prost, cu poezia gratuită...“ Dar tot Tudor Arghezi preciza: „A vorbi de poet este ca şi cum ai striga într-o peşteră vastă... Într-un fel, Eminescu e sfântul preacurat al ghiersului românesc. Din tumultul dramatic al vieţii lui s-a ales un crucificat“.

Ce ar mai fi de adăugat la toate acestea? Nimic. Nimic şi totuşi multe, deoarece Eminescu este izvorul nesecat al tuturor inspiraţiilor, este modelul modelărilor ce nu pot fi imitate pentru că nu a lăsat loc nici măcar pentru un punctuleţ ori virgulă. Dar Eminescu a fost şi rămâne „crucificatul“ neînţeles al timpurilor sale şi al timpurilor noastre.
Şi din acest motiv a fost înlăturat în mod barbar dintre muritori şi trecut în nemurire graţie talentului pe care i l-a dat Dumnezeu, iar pentru că Eminescu este şi incomodul zilelor noastre, unii mai încearcă să-l discrediteze, iar unele poezii i se dau uitării şi e păcat, după cum mare păcat a fost şi când, în urmă cu ceva timp, nu se vorbea despre o altă categorie din poeziile eminesciene.
Cu toate acestea Eminescu a fost şi rămâne un geniu. A ajuns un geniu pentru că Dumnezeu l-a ales pe el şi nu pe altul în perioada bine rânduită 1850-1889. Şi pentru că Dumnezeu l-a ales pe el, l-a înzestrat şi fizic cu: „O musculatură herculeană... Păr negru ca corbul, faţa un brun alb... mergea totdeauna privind în pământ, cu capul puţin aplecat în jos şi mai totdeauna gânditor... (Avea) piciorul şi mâinile mici... dinţi regulaţi şi de culoare gălbuie, când râdea râdea cu mare poftă, şi râs sincer... Făcea abuz de tutun şi de cafele negre...“
Această descriere aparţine fratelui său Matei Eminescu şi este datată „20 april 1909“.
Ca om Eminescu a existat atât cât a rânduit Dumnezeu. Nimic în cazul Eminescu nu s-a produs în afara rânduielii dumnezeieşti, după cum nimic nu a rămas nescris din ceea ce trebuia să fie scris. Mai mult nu a fost să fie, deşi unii autori susţin că Eminescu ar fi scris mult mai mult dacă ar mai fi trăit. Teoretic au dreptate, dar nu şi practic, pentru că, privind altfel lucrurile, putem presupune că în timp geniul s-ar fi plafonat în propria-i creaţie. Mai putem presupune şi alte aspecte ale noncreaţiei, dar să lăsăm presupunerile şi să ne limităm la realitatea pe care o cunoaştem: Eminescu este geniul eternităţii. Nu Eminescu omul, ci Eminescu spiritul cunoscut nouă prin intermediul minţii omului creator, Eminescu.
Şi, totuşi, se poate pune firesc întrebarea: A fost Eminescu ateu? Pentru mine răspunsul categoric este...Nu!
Nici într-un caz despre Eminescu nu se poate spune că a fost ateu, iar Tudor Arghezi chiar îl consideră: „Sfântul precurat“.
Da! Cu toate păcatele lui, Eminescu a fost un sfânt, deoarece nu a fost cu nimic mai „păcătos“ decât Ştefan, domnul Moldovei, neam de răzeşi amândoi. Ştefan a zidit mănăstiri, Eminescu a clădit literatura română. Ştefan cel Mare şi-a apărat patria cu sabia, Eminescu a folosit în acelaşi scop, pana şi cuvântul. Şi unul, şi altul au iubit şi-au venerat neamul din care s-au tras, lăsând întru amintire pecetea numelui peste pecetea timpului.

(Publicată în „Buletin Parohial” numerele 4/2004 şi 5/2005)

abbilbal a scris:

Camera 3

DOR DE MINE ÎNSUMI

Dorul este sentimentul care, uneori, ne sâcâie mai mult decât trebuie.

Sunt aici cu lectura: mi-a plăcut să citesc povestirea asta, mi-a plăcut mult.

Camera 7 bis

ŞI CEEA CE NU SE POATE PUBLICA ÎNTR-UN BULLETIN PAROHIAL

În ultimii ani mass-media nu scapă prilejul de a mediatiza, tot mai frecvent, închinările la moaştele sfinţilor ce se păstrează în bisericile din Moldova şi Muntenia.
Dar noi, bălgrădenii, de ce uităm să ne închinăm pietrelor zidurilor Bisericii Maieri II, care mai păstrează peste veacuri, glasul Marelui Voievod Mihai Viteazul, al cărui trup poate zace neştiut în catacombele Albei, sau poate chiar sub pardoseala acestei biserici, zidită cu materialele rezultate din demolarea mitropoliei ctitorite de Măria Sa.
Şi de n-ar fi fost el, n-ar mai fi fost azi, aici, nici Ion, nici Ghiorghi, nici Pătru, nici Sâvu, nici... noi. Ar fi fost doar Ianoş, Pişta, Ghiuri, Hanţi, Iohan, Wolanek sau... mai ştii cine.
Dar Dumnezeu a vrut să ajungă aici şi un „Nihai, călare pe şepte cai...“ Că nu a stat mult, e drept. Dar a stat atât cât a trebuit să apară un Horea, un Cloşca, un Crişan, un Avram Iancu şi, peste ani, corifeii Şcolii Ardelene, revoluţionarii de la 1848, unificatorii de la 1918.
Legat de 1 decembrie mai este un eveniment, de mai mică amploare, adevărat, şi nebăgat în seamă, dar cu destulă importanţă pentru a ne aminti de el. Este vorba despre prima publicare, în anul 1874, a poeziei „Împărat şi proletar“ scrisă de marele Eminescu.
Despre poetul şi omul Mihai Eminescu s-a scris, se scrie şi se va mai scrie încă mult pentru că Eminescu este acea sursă inepuizabilă a literaturii, este Universul muritorilor, aşa cum marele infinit (macroinfinitul şi microinfinitul) este Universul Creaţiei lui Dumnezeu.
Scriind despre Eminescu, Tudor Arghezi, un alt titan al poeziei româneşti, afirma: „A vorbi de poet este ca şi cum ai striga într-o peşteră vastă... Într-un fel, Eminescu e sfântul preacurat al ghiersului românesc. Din tumultul dramatic al vieţii lui s-a ales un crucificat“.
Da, Eminescu a fost şi este crucificatul neînţeles al timpului său şi al timpurilor noastre. Acest lucru se desprinde elocvent din poezia „Împărat şi proletar“ al cărei mesaj a fost şi este mult controversat. Este poezia pe care cu zeci de ani în urmă am ales-o ca motto al unei teme de învăţământ politico-ideologic prin care combăteam religia. Este poezia pe care azi o privesc prin altă prismă pentru a arăta că Eminescu nu a fost ateu. Atunci tema mi s-a dat pentru a se vedea opinia „ficiorului de popă“ proaspăt membru de partid. Azi tema este tratată benevol de fostul secretar de partid. Unul şi acelaşi om.
Mottoul de atunci era: „Religia – o frază de dânşii inven tată / Ca cu a ei putere să vă aplece-n jug,...“ Şi-au pierdut aceste versuri realismul? Este azi altfel ca atunci? Oare prin aceste versuri, Eminescu a negat pe Dumnezeu sau a combătut practicile? Dar azi, totul e bine în sânul bisericii? De ce unicul trunchi al credinţei este rupt de biserică în mai multe ramuri? Cercetările au evoluat, sau făcut mari corecturi, dar de ce mai persistă ruptura şi nu se poate face sudura? De ce biserica ortodoxă şi biserica greco-catolică (sau cum i se spune mai nou « Biserica Catolică de rit Bizantin ») nu merg împreună pe drumul împăcării? De ce greco-catolicii refuză să se reîntoarcă la biserica din care s-au desprins în momente de grele încercări istorice? De ce biserica ortodoxă nu găseşte modalităţi de recunoaştere a meritelor bisericii greco-catolice şi martirilor ei? De ce... ? De ce... ? Este oare mai bine să fim, prin credinţă, servitorii Romei decât propriii noştri servitori? În afară de ambiţie, ce ne mai opreşte să ne unim în Ortodoxie, religie specifică românilor? Să fie oare mai tari orgoliile şi interesele materiale decât raţiunea?
Dar să revin la poezia „Împărat şi proletar“, care de la bun început ne introduce în atmosfera sumbră a vremurilor eminesciene şi nu numai: „Pe bănci de lemn, în scunda tavernă mohorâtă, / Unde pătrunde ziua printre fereşti murdare“. Ce se întâmpla acolo? „Pe lângă mese lunge, stătea posomorâtă / Cu feţe-ntunecoase, o ceată pribegită,...“
Dar azi, în secolul XXI, au dispărut aceste imagini? Priviţi cu atenţie periferiile şi chiar unele zone centrale din marile sau micile urbii. Vă veţi convinge. Imaginea crâşmei speluncă este săritoare în ochi de la mare distanţă.
Subiectul discuţiilor purtate în respectiva tavernă era unul social: „Spuneţi-mi ce-i dreptatea? – Cei tari se îngrădiră / Cu-averea şi mărirea în cercul lor de legi.../ Unii plini de plăcere petrec a lor viaţă / Trec zilele voioase şi orele surâd. / În cupe vin de ambră – iarna grădini, verdeaţă / Vara petreceri, Alpii cu frunţile de gheaţă - / Ei fac din noapte ziuă ş-a zilei ochi închid...“ Să ne mai mirăm de ce Eminescu nu este astăzi agreat? De ce nu se mai vorbeşte despre poezia „Împărat şi proletar“? Mai poate fi ea utilizată ca subiect de propagandă în favoarea puterii regimurilor politice care-i desconsideră pe cei mulţi în favoarea unor cercuri restrânse de potentaţi?
Şi ne mai spune poetul Eminescu: „Virtutea pentru dânşii nu există. Însă / V-o predică, căci trebui să fie braţe tari, / A statelor greoaie cară trebuie-mpinse / Şi trebuiesc luptate războaiele aprinse,... “ Dar azi, viaţa diferă cu mult faţă de cea de atunci? Ne confruntăm cu alte probleme?
Revenind la neînţelegerile dintre religii trebuie spus că, din păcate, neînţelegeri au fost şi sunt chiar în interiorul religiilor şi confesiunilor. Trecând de la general la particular, vreau să vă spun că tatăl meu a fost preot greco-catolic. În 1942, la terminarea Facultăţii de Teologie de la Blaj, a fost repartizat într-o parohie depărtată. S-a prezentat în parohia respectivă, dar din cauză că i s-a declanşat o boală gravă a cerut să fie mutat undeva aproape de un oraş pentru a se putea trata. Nu a fost înţeles şi o perioadă de timp a renunţat la preoţie, pentru ca prin 1943-1944 să slujească în parohia Ciugud, alături de un frate al bunicului meu din partea mamei, şi mai târziu în parohia... Maieri II, care era vacantă. Dar pentru că nu avea vechime şi interesele de grup erau altele, nu a primit repartiţie în această parohie, ci la Cetea, un pitoresc sat de munte pe care şi azi mi-l amintesc, cu toate că de atunci au trecut mulţi ani, iar eu pe vremea aceea eram la începutul vieţii. Era frumos, dar mult prea departe de oraş, unde a stat până prin 1947. Pentru că starea de sănătate i se înrăutăţea şi tatăl meu iubea, totuşi, „meseria de popă“ a cerut trecerea la religia ortodoxă şi a fost repartizat la Bărăbanţ, dar acest lucru nu i-a ajutat prea mult şi în 1950 a părăsit frământările acestei lumi trecând în lumea veşniciei. Avea... 33 de ani. Nu pot uita acest „amănunt” şi de aceea îl repet ca pe un laitmotiv.
Dar despre toate acestea am aflat după aproximativ 20 de ani, dintr-un fragment de corespondenţă dintre tata şi Mitropolia Blajului. Pentru mine acel petec de hârtie cu răspunsul negativ al Blajului, a fost o lecţie dură a neînţelegerii, lecţie care m-a îndepărtat de biserică mai tare decât propaganda comunistă.
De atunci privesc clerul doar ca pe funcţionarii publici. Recunosc şi accept că prin hirotonire preotul este înzestrat cu o putere aparte în dialogul cu Dumnezeu, şi nu toţi popii (preoţii) sunt la fel, dar în acelaşi timp susţin că şi preotul este om, indiferent de rangul ierarhic pe care-l ocupă şi de religia căreia îi aparţine. Ca slujitor al lui Dumnezeu, nu este cu nimic mai bun Patriarhul sau Papa decât un umil preot începător din cel mai îndepărtat cătun. Şi sub nici o formă nu pot accepta ideea că bisericile ortodoxă şi greco-catolică nu se pot unifica, mai ales că ele sunt, de fapt, una şi aceeaşi, şi doar capii lor diferă. Sunt oameni care nu acceptă ortodoxia? E dreptul lor. Dar atunci să treacă direct la catolicism, fără a se mai servi de greco-catolicism. Unii pot spune că tatăl meu a fost acceptat de ortodocşi doar propagandistic. Se prea poate. Dar cum se interpretează admiterea studenţilor la Facultatea de Teologie din Blaj, proveniţi din rândul celor care nu au reuşit la Facultatea de Teologie din Alba-Iulia sau Sibiu şi sunt de religie ortodoxă?
Poate nu sunt cel mai bun şi cel mai indicat să fac o astfel de analiză. Cu siguranţă că cei care au pregătirea de specialitate adecvată au mai multe argumente pro şi contra. Să le folosească. Dar în folosul românilor, nu al străinilor.
Ca o reflectare mai profundă asupra celor relatate, pot spune că toate acestea s-au petrecut aşa cum au fost hărăzite de Dumnezeu. Nimic nu s-a mişcat, după cum nimic nu se mişcă şi nimic nu se va mişca în acest Univers fără voia Creatorului.
Dumnezeu este şi va fi cu noi atâta timp cât merităm şi merităm atâta timp cât îl venerăm pe El şi ne preocupăm mai puţin de învrăjbirea unuia împotriva altuia.
Şi totuşi, se poate pune firesc întrebarea: A fost Eminescu ateu?
Pentru mine răspunsul categoric este... Nu! Nici într-un caz despre Eminescu nu se poate spune că a fost ateu, iar Tudor Arghezi chiar îl consideră: „Sfântul precurat“. Da! Cu toate păcatele lui Eminescu a fost un sfânt, deoarece nu a fost cu ni-mic mai păcătos decât voievodul Ştefan cel Mare şi nici mai necredincios. Ştefan a zidit mănăstiri, Eminescu clădit literatura română. Ştefan cel Mare şi-a apărat patria cu sabia, Eminescu a folosit în acelaşi scop, pana şi cuvântul.
Nu este nimic mai uşor decât să arunci cu noroi în truda cuiva şi aruncători de noroi sunt destui. De ce ? Pentru că în proză Mihai Eminescu a scris: „Oamenii noştri sunt de-un cosmopolitism sec, amar, sceptic – ba şi mai mult : au frumosul obicei de-a iubi orce-i străin, d-a urî tot ce-i românesc. Noi am rupt-o cu trecutul fie ca limbă, fie ca idee, fie ca mod de-a privi şi a cugeta; căci altfel n-am putè trece în ochii Europei de naţiune civilizată. …nimeni nu caută aicea de-a fi aceea de ce trece. Vezi la noi istorici ce nu cunosc istoria, literaţi şi jurnalişti ce nu ştiu a scrie, actori ce nu ştiu a juca, miniştri ce nu ştiu a guverna, financieri ce nu ştiu a calcula, şi de aceea atâta hârtie mâzgălită fără de nici un folos… Vei afla mai lesne oameni ce pun la vot esistenţa lui Dumnezeu – decât suflete înamorate în limba şi datinile străbunilor lor… “ (Geniu Pustiu)
Mai este loc pentru alte comentarii ?
Poate cineva să afirme cu argumente temeinice că Eminescu a negat existenţa lui Dumnezeu? Nicidecum! Eminescu a combătut doar religia dezbinată de interese social-politice.
………………………………………………………….
Dar poezii în care Eminescu îl venerează pe Dumnezeu (Dumnezeu tatăl şi Dumnezeu Fiul), Sfânta Treime, Sfânta Scriptură, , pe Fecioara Maria, îngerii... au fost mult mai multe şi, poate spre surprinderea unora, aceste poezii au fost reeditate de comunişti. Iată câteva exemple:

„Te văd adesea frunte senină
Ca şi gândirea lui Dumnezeu,

Sufletu-ţi arde-n sufletul meu
C-o flamă dulce, tainică, lină
.............................................

Dar dacă gândul zilelor mele
Se stinse-n mintea lui Dumnezeu,
Şi dacă pentru sufletul meu
Nu-i loc aicea, ci numa-n stele...“
(Amicului F.)

„De ce nu sunt un rege să sfarm cu-a mea durere,
De ce nu sunt Satana, de ce nu-s Dumnezeu,
Să fac să rump-o lume ce sfâşie-n tăcere zdrobit sufletul meu.“
(Amorul unei marmure)

„Când privesc zilele de-aur a scripturelor române,
Mă cufund ca într-o mare de visări dulci şi senine
Şi în jur parcă-mi colindă dulci şi mândre primăveri,
Sau văd nopţi ce-ntind deasupră-mi oceanele de stele,
Zile cu trei sori în frunte, verzi dumbrăvi cu filomere...“
(*sublinierea îmi aparţine pentru a evidenţia Treimea) (Epigonii)

„La picioarele Mariei
Genuncheat pe-un nor de argint,
Alb ca lebeda pustiei,
Blând ca glasul poeziei,
Sta un înger cugetând...“
(Basmul ce i l-aş spune ei)

„Când sufletu-mi noaptea veghea în estaze,
Vedeam ca în vis pe-al meu înger de pază,
Încins cu o haină de umbre şi raze,
C-asupră-mi c-un zâmbet aripele-a-ntins...“
(Înger de pază)


149
„În tine vede-se că e în ceriure
Un Dumnezeu,
Purtând simetria şi-a ei misterure
În gândul său.
.....................................................

Cum zboară îngerii din stele-n stele
.........................................................

Muzica sferelor: Seraphi adoară... “
(Ondină)

„Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,
Nici sâmburul luminii de viaţă dătător,
Nu era azi, nici mâine, nici ieri, nici totdeauna,
Căci unul erau toate şi totul era una;
Pe când pământul, cerul văzduhul, lumea toată
Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată,
Pe-atunci erai Tu singur...
...........................................................................

El singur zeu stătut-au ‛nainte de-a fi zeii
Şi din noian de ape puteri au dat scânteii,
El zeilor dă suflet şi lumii fericire,
El este-al omenirii izvor de mântuire
Sus inimile voastre! Cântare aduceţi-i,
129 El este moartea morţii şi învierea vieţii!“
(Rugăciunea unui dac)

Supunerea omului la felurite încercări se redă în versurile:
„Când Dumnezeu creează de geniuri o ceată
Să cerce vrea p-oricare de-i rău ori de e bun,
Căci nu vrea să mai vadă cum a văzut odată
Că cete rele d-îngeri la glas nu se supun...“
(Povestea magului călător în stele)

Exemple ar mai fi multe, mai ales că Eminescu a scris şi poezie pur religioasă, nepublicată înainte de 1989, pe care eu nu o am. Mă opresc aici cu citatele pentru a nu deveni obositor şi mă reîntorc la Tudor Arghezi, omul care l-a văzut pe marele poet……(continuarea se regăseşte la Camera 7)
Şi pentru că Eminescu a fost un incomod al zilelor lui şi al zilelor noastre a fost înlăturat în mod barbar dintre muritori şi trecut în nemurire graţie talentului pe care i l-a dat Dumnezeu, iar pentru că Eminescu este şi incomodul zilelor noastre, unii mai îcearcă să-l discrediteze, după cum despre „Împărat şi proletar“ nu mai vorbeşte nimeni.
Dar Eminescu a fost şi rămâne un geniu. Nu Eminescu omul, ci Eminescu spiritul cunoscut nouă prin intermediul minţii omului Eminescu.
( noiembrie 2004)

Emil Condor a scris:

abbilbal a scris:

Camera 3

DOR DE MINE ÎNSUMI

Dorul este sentimentul care, uneori, ne sâcâie mai mult decât trebuie.

Sunt aici cu lectura: mi-a plăcut să citesc povestirea asta, mi-a plăcut mult.

Când apari tu, îmi dau seama că la noi cocoşii cântă noaptea jumătate. Mai stau puţin şi mă retrag la cartea de muzică, dar deocamdată am o comandă pentru nişte colinde pe care să le înveţe ştudenţii.

abbilbal a scris:

Când apari tu, îmi dau seama că la noi cocoşii cântă noaptea jumătate.

La Popas în poartă, un Condor îti bate...

Ai dreptate, de obicei apar în jurul orelor 23-24. Aici sunt orele 16-17...

În seara asta o să stau un pic mai târziu - am de curătat calculatorul meu care după 3 ani de folosintă a început să fie un pic lenes. Am eu ac de cojocelul lui.

Cota +6

CONTRASTE


Camera 1

ADEVĂR SAU MINCIUNĂ

O stare de oboseală mă învăluie. E oboseala timpului utilizat la maximum pentru recuperarea timpului pierdut dintr-un motiv sau altul.
Senzaţia este totuşi plăcută, iar odihna o dobândesc tot din mers, ca şi cătana care doarme mergând în marş de voie, după ce a parcurs un lung drum în marş cadenţat. Este aidoma cu viaţa actorului care plânge râzând şi râde plângând. Adevăr sau minciună?
Dar cine ar putea diferenţia cu precizie aceste noţiuni? Nimeni altcineva decât Dumnezeu, singurul care ştie şi deţine adevărul absolut, faţă de care ne putem raporta spusele noastre în adevăr sau minciună. Altfel spus, nu toţi mincinoşii sunt mincinoşi pentru că de fapt fiecare crede doar ce vrea. Nimeni nu poate fi convins că albul este alb şi negrul este negru decât în măsura în care cel care ascultă doreşte să accepte informaţia primită. De aceea este inutil să ne obosim cu explicaţii şi cu argumente suplimentare la informaţia dată şi tot ce este suplimentar este doar subiect al unei simple povestiri, nebăgată în seamă de interlocutor, sau, mai grav, subiect de ceartă.
Acesta este un motiv temeinic pentru care trebuie să nu ne enervăm atunci când cineva nu acceptă ceea ce-i spunem. Dar putem sta fără să ne enervăm? Nu! De ce? Doar pentru simplul motiv că aşa suntem programaţi de Dumnezeu, ca acest mecanism al sistemului nostru nervos să se declanşeze ori de câte ori nu ne convine ceva, indiferent ce anume şi indiferent dacă ceea ce nu ne convine este vorbă sau faptă, mâncare sau băutură. Diferă de la individ la individ doar modul de manifestare. Unii sunt mai stăpâniţi, alţii mai violenţi; unii sunt mai interiorizaţi, alţii mai exteriorizaţi; după cum unii sunt mai agresivi şi alţii mai paşnici. În categoria interiorizaţilor sunt cuprinşi acei indivizi care nu se lasă citiţi. Aceştia sunt cei care tac şi fac. Ei tac, se consumă în eul lor, după care acţionează atunci când te aştepţi mai puţin. Ei întrunesc cumulativ şi celelalte stări, adică pot fi mai stăpâniţi sau mai violenţi, mai agresivi sau mai paşnici; după cum şi agresivii pot fi interiorizaţi sau exteriorizaţi; violenţi sau paşnici. Dar oare interiorizaţii sunt mai periculoşi decât ceilalţi?
Părerea mea este că nu. Ei nu sunt mai periculoşi decât alţii. Fiind oameni, ca toţi oamenii au bune şi rele. Pe ei te poţi bizui sau nu după cum ai propria-ţi inspiraţie. Dar această inspiraţie de unde-ţi vine? Nu tot de la Dumnezeu? Şi cum îţi vine? Nu tot după cum ai fost programat în marele sistem universal? Ne putem abate de la toate acestea? Părerea mea personală, bună sau rea, este că nu! Nici măcar pentru o fracţiune de fracţiune din clipă nu ne putem abate de la programul cu care am fost înzestraţi de Dumnezeu când ne-a nominalizat sufletul pentru a lua drumul trupului nostru. Adevăr sau minciună? Cine altcineva în afară de Dumnezeu poate şti?
(iulie 2004)

Emil Condor a scris:

abbilbal a scris:

Când apari tu, îmi dau seama că la noi cocoşii cântă noaptea jumătate.

La Popas în poartă, un Condor îti bate...

Ai dreptate, de obicei apar în jurul orelor 23-24. Aici sunt orele 16-17...

În seara asta o să stau un pic mai târziu - am de curătat calculatorul meu care după 3 ani de folosintă a început să fie un pic lenes. Am eu ac de cojocelul lui.

Eu nu mă bag în aşa ceva, dar mă bazez pe pretini şi o primenire generală i-am făcut-o de vreo două-trei luni când un virus a fost mai şmecher decât antivirusul, sau mai bine zis antivirusul la oprit la poartă şi de acolo mă cam sâcâia.

abbi... am citit tot... am si recitit... m-am oprit si am gandit, m-am oprit si am simtit... am revenit

mi-a placut, m-a pus pe ganduri
multe mi se intampla si mie, inca nu am timp sa ma opresc ca tine... poate voi avea candva... daca nu, vor ramane atat de multe nefacute, atat de multe neterminate... si altele nici incepute.

Ce pot sî mai zâc şi io Aurora, decât că mă bucur că vă plac "nebuniile" mele.

abbilbal a scris:

Ce pot sî mai zâc şi io Aurora, decât că mă bucur că vă plac "nebuniile" mele.

Nu mi se par deloc-deloc nebunii. Imi par ganduri profunde, si inteleg ca nu prea dormi noptile, ca numai in liniste poti citi si gandi asa, si judeca si rasjudeca prin tine insuti. Si mi-au placut tare versurile cu icoana, si judecata cu icoana. Si-ti spun drept ca Eminescu nu am mai citit din liceu, si niciodata nu as fi gandit si desfacut firul lui Eminescu asa cum ai facut tu.

Te-as intreba... pe PuiuMic ai invatat-o ingerasul? ce povestesti cu ea?ce din ceea ce esti tu acum, si prin tine atatia inaintasi ai tai dragi tie si dusi acum, ce reusesti sa-i transmiti ei? stiu ca inca e micutza si sper ca bunul Dumnezeu sa-ti dea ragaz mare sa-i poti spune cate ai vrea.

abbilbal a scris:

Eminescu a fost şi rămâne un geniu. Nu Eminescu omul, ci Eminescu spiritul...

Da, Eminescu este într-o clasă a lui si numai a lui...
Spiritul lui a mai spus:
Nu vă-nchinati la popi si la icoane
Si dracu' să vă ia vre-odată de-ati uita.

Ce ziceti de versurile astea? Sunt apreciate? Sunt luate în considerare?

Când Puiu Mic are chef, îmi zice: "Moşu cântă ceva". Atunci moşu imprivizează, şi pentru că nu are repostofon la el, nu le mai ştie repeta. Alte ori soliciră "cântece" cu temă: "Moşule cântă Îngerelu", "moşule cântă luţuşca", "moşule cântă Piţi gaie", "moşule cântă cri, cri","moşule cântă luidichea" şi moşule cântă şi repetă cântarea de câte ori spune Puiu Mic "mai odată", pentru că acest mai odată îşi are rostu lui. Mai avem pe calculator şi un pachet de cântecele pentru grădiniţă, aşa că material documentar avem destul.
Poveştile mele cu Puiu Mic sunt poveşti de oameni mari. Moşulică o tratează cât se poate de serios şi ăi răspunde la roate întrebările. Doar când insistă mai mult de cinci ori o repede moşulică zicându-i "ia mai lasă-mă în pace că am uitat. Moşulică îi bătrân şi uită." "Atunci ea zice: Mă bătânule tu eşti post ? Aia era..." şi spune ea ce era aia, căci ştie, dar îi place să îi spună moşulică.

Acum ia să vă povestec şi vouă cum am ajuns io mare vendetă de tembliviziune.

În una din zilele trecute, când mă preumblam agale cu Puiu Mic prin parc, în drum spre huţa-huţa, am fost acostat de un el şi-o ea.
Ea (mai îndrăzneaţă şi cu o dudă în mână): Bună ziua.
Io: Bună ziua.
Ea: Ne iertaţi că vă deranjăm, dar am vrea să ştim ce aţi dori să vedeţi de 1 decembrie ?
Io: Nimic.
Ea: ..........
Io: ..........
Ea: Chiar nimic, nici măcar pe politicieni ?
Io: Nici măcar pe ei pentru că sunt sătul de minciunile lor.
Ea:..........
Io: Dar pentru a vedea ce se organizează de 1 decembrie o să mă uit din când în când la televizor, că ce a fost de 1 decembrie la Alba Iulia o să văd în 2 decembrie când se mătură gunoaiele.
Ea (zâmbind): Mulţumesc.
Io: Cu plăcere, hai Puiuţ la huţa, huţa.
După câteva zile o vecină: Domnu Bimbea, v-am văzut la televizor.
Io: Pe mine, cu ce ocazie şi unde eram ?
Vecina: Prin parc şi eraţi îmbrăcat cu sfetăru ăla gri.
Io: Păi dacă nu am altu...
Vecina: Ei, nu aveţi, da vă place sfetăru ăla. V-o întrebat ce faceţi de 1 decembrie.
Io: Aaaa! Nu aia m-o întrebat. M-o întrebat ce vreau să văd de 1 decembrie.
Vecina: Şi le-aţi spus că nimic, da' cum v-o trecut prin cap aşa ceva ?
Io: Păi pe negândite, că la aşa întrebări nu stau mult pe gânduri, dar mă mir c-au dat pe post aşa ceva.
Verina: Or dat, da dumneavoastră nu v-aţi uitat?
Io: Păi nu m-am uitat că am avut altă treabă mai bună de făcut.

PS. Altă treabă mai bună de făcut, pentru mine sete: jocul cu tastele.

Io mustangiu

Săptămâna ce-o trecut ţâpai ochii pe fereastră şi am văzut că via mea din Podgoria Balcon suferă de o boală grea de tătului tăt. I s-or îngălbenit frunzele

Ce faci superstarule? Te urmăreste tara întreagă...

Emil Condor a scris:

Ce faci superstarule? Te urmăreste tara întreagă...

Când începui a zâce cum am devenit mustar, veni un Pui Mic în braţa moşului să-i arăt Vaca Lola, vaca Louca, lupul şi purceluşii, gumy-gumy până ce adormi în braţa moşului. Acum continui povestea şi voi trageţi concluzia dacă-i chiar poveste.

Deci, când văzui frunzele galbene, îmi zâsăi: Noa că aici îi bai mare. Ghia me făcu gălbinare. Hai s-o curăţ de negrituri.
Zâs şi făcut. Joi mă apucai de treabă, dar cum Podgoria Balcon îi cam mare, nu gătai treaba joi şi am continuat şi vineri. Da cum şi vineri trecu vreme a prea iute, nu apucai să pregătesc strugurii pentru stors, şi treaba asta am făcut-o vineri. După ce-i spălai pe struguri, că doar pe lângă podgoria balcon trec multe motoară şi vântu când adie aduce mult colb de pe deal, ba şi vrăbiuţele au mai posit la taifas, i-asm luat la purecat boambă cu boambă: astea da, asta ba până ce mă prinsă miezul-nopţii tot numărând la boambe.
După număratul boambelor urmă măcinatul lor, că doar am scule moderne: maşina de tocat carne cu cuţitul pus invers pentru a nu tăia, ci a strivi, şi reglat în aşa fel ca treaba să iasă bine. Şi tot bâţăind io la maşina de tocat, că doar două găleţi de boambe una şi una îi cantitate mare nu glumă, mă prinse ora şase dimineaţa. Şi cum ochii mi se închideau de somn, hai lângă Puiu Mic, care dormea liniştit şi fain, cu căţeii, ursuleşii, şoriceii lângă şi peste ea. Pe la nouă, nouă şi ceva când m-am trezit musai am continuat lucru. Am stercurat măcinătura de boambe şi coji, apoi am turnat strecurătura în tri dimijene umplute de trisferturi şi am zvârlit dimijenele cu strecurătura în chimniţă, să stea la hodinit, iar colo către Paşti am să sfârşesc treaba separând licoarea de drojdie.
Acum ce-o ieşi voi vedea că aşi anu trecut tăt atâta storsură făcui şi şasă glăji de-un litru rămăsără pline. Poate s-or sparge de Crăciun sau de Niculae. Văd io cum o hi. Că anu trecut am adăugat zăhar, d-an anu ăsta ba că strugurii or fost mai dulci ca anu trecut că până i-am gătat de măcinat mi-am tăt supt deştele că nici nu mi-o mai trebuit să beau must.
Şi uite aşe gătai, Doamne-ţi mulţam, activitatea de mustangiu, iar la anu, cine ştie ce-o mai fi. Da până una alta, mere fain scriatu că-mi schimbai lampa de birou şi nu mă mai deranjează la ochelari. Asta-i roşie.