LA TACLALE CU ABBILBAL (I)

Să nu taci nicicum!
"Tac-tac" nu e pentru tine.

Abby, în ultimele două zile, din scrierile tale iese un fel de tristete ascunsă.
Sper ca totul să fie ok.

INSTANTANEE ÎN RITMUL TRENULUI - partea a III-a

Un nou scrâşnet, şi trenul se opreşte.
Pentru mine acest scrâşnet sâcâitor al frânelor are şi o altă semnificaţie. El reprezintă scrâşnetul dinţilor în momente de grea cumpănă. Este un scrâşnet amplificat. Este oprirea unei curse ajunsă la o anumită destinaţie, mai lungă sau mai scurtă. Aici este punctul unde ai posibilitatea să cobori sau să aştepţi continuarea călătoriei. Ai de ales doar aici, nu şi în viaţă, unde oprirea este una singură, pentru totdeauna, iar cursa nu este la alegere, după preferinţe ori după dispoziţie. Cursa vieţii este o cursă pe un traseu obligatoriu, alergată în ritm alert, cu lansări şi opinteli imprevizibile. Şi dacă mă gândesc bine, tocmai aici e farmecul acestei curse: drumul cu o singură oprire.
Pentru unii acest drum este mai lung, pentru alţii mai scurt, mai liniştit ori mai zbuciumat, mai luminos sau mai întunecat în funcţie de modul şi modalităţile în care s-a pregătit fiecare şi s-a echipat cu credinţa în Dumnezeu. Fără această credinţă viaţa este un chin, o povară permanentă.
Crezând în Dumnezeu şi în puterea Lui, ne dăm seama că nici un obstacol nu este de netrecut. Nici o greutate nu este prea mare, după cum nici o taină nu este de nepătruns. Credinţa în Dumnezeu este lumina farului călăuzitor pe drumul brăzdat de mari valuri născute din bezna nopţii de care ne desprindem cu atâta greutate. Oare de ce? Este cumva mai uşor să trăim în întuneric decât în lumină? Este mai uşor să orbecăim legaţi la ochi decât să înaintăm văzând pe unde mergem? Sau poate privind ne îngrozim de ce vedem şi atunci preferăm să mergem fără să vedem? Este şi acesta un mod de a trăi, dar de ce să-l generalizăm? Taca-taca… tac-tac !

*
* *

Aşteptând continuarea drumului, aud din nou glasul crainicei de la informaţii. Anunţă sacadat plecarea trenului. Este acelaşi glas cunoscut de ani şi ani, cu toate că persoana nu mai e de mult aceeaşi. Tipicul feroviar rămâne în conservatorismul lui. Prin comportament şi mod de gândire, cei de astăzi sunt aidoma celor de ieri şi de alaltăieri. Nu-i deosebeşte decât numele ce-l poartă.
Preocupările primordiale sunt şi ele aceleaşi: să asigure bunul mers al trenurilor, în condiţii de lipsă a fondurilor financiare. Doar cauza acestei lipse diferă. În timpul activităţii mele lipsa era determinată de dirijarea fondurilor financiare spre marile investiţii: Casa Poporului, Canalul Dunăre-Marea Neagră, Platformele petrolifere maritime, Combinatul de la Roşia Poieni sau Turnu Măgurele etc., etc. ..., iar azi aceste fonduri se duc spre superdotata cantină a ministerului. De ce şi pentru cine? Să fie cumva pentru celebrul acar Păun, simbolul ridicolului? Parcă e mai ceva decât pe vremea lui Vidrighin, fost mare şef încurcă-lume al căilor ferate, personaj real, nu fictiv, care, din dorinţa de a-i ajuta pe cei mulţi, făcea lucrurile pe dos când nimeni nu se aştepta!
Dar chiar, de ce şi pentru cine s-a făcut tot ce s-a făcut în ţara asta? Ce au făcut antemonarhiştii au negat monarhiştii. Ce au făcut monarhiştii au contestat comuniştii. Ce au făcut comuniştii, au demolat urmaşii lor, constructorii „democraţiei originale româneşti“. De ce? De ce au trebuit distruse case, biserici, opere de artă, iar mai târziu fabrici, complexe agroindustriale, aşezăminte de cultură şi alte opere de artă? S-au făcut toate acestea în interesul pălmaşilor, robi moderni în ţară străveche? Dar… stop! Semnalul de trecere are culoare roşie şi ordonă oprirea! Prilej de aprofundarea meditaţiei.
- Cine au fost antemonarhiştii?
- Voievozii mai mari sau mai mici, apreciaţi ca atare de istorie.
- Ce au făcut antemonarhiştii?
- Cetăţi de scaun, cetăţi de apărare şi biserici în amintirea victoriilor repurtate.
- Ce alte construcţii s-au mai făcut?
- Conace mai mari sau mai mici pentru boieri şi câte o şcoală domnească pe ici pe colo.
- Pentru pălmaşi, truditorii ogoarelor, ce s-a făcut?
- S-au făcut bordeie în jurul conacelor.
- Ce au făcut monarhiştii?
- Palate regale (Cotroceni, Victoria, Elisabeta etc.), castele (Peleş, Pelişor, Bran ş.a.), case de vânătoare, vile luxoase…
- Pentru cine?
- Pentru casa regală şi mai marii vremii.
- S-a dezvoltat şi industria?
- Da. La Bucureşti, Ploieşti, Braşov, Timişoara, Arad, Reşiţa, Hunedoara, Călan, Cluj, Oradea, Baia Mare.
- Centre culturale au fost?
- Da. La Bucureşti, Iaşi, Craiova, Cluj, Timişoara.
- Ce au făcut comuniştii?
- Au construit şi ei.
- Ce?
- Mii de blocuri şi chiar oraşe întregi (Oraşul Victoria jud. Braşov, municipiul Zimnicea după cutremurul din 1977), fabrici, uzine, hidrocentrale, şcoli, case de cultură, teatre, cinematografe, stadioane, săli de sport, căi de comunicaţie (metroul, canalul Dunăre-Marea Neagră, transfăgărăşanul, extinderea căilor ferate, dublarea şi electrificarea magistralelor de cale ferată…); mijloace de transport (autobuze, troleibuze, locomotive, vagoane etc.). Au amenajat sisteme de irigaţii pe aproape 4 milioane ha terenuri agricole, au regularizat albii de râuri. Au mai construit diguri împotriva inundaţiilor, peste 12 mii ha sere, mari complexe de creştere a păsărilor şi porcilor. Şi toate acestea au fost plătite cu sudoare şi sânge, în egală măsură, de proletarii clasei muncitoare, de ţăranii iubitori ai gliei străbune, de cărturari şi ostaşi, de la liceeni şi până la venerabilii adulţi cu părul alb, indiferent că au fost sau nu, comunişti ori simpli membri de partid.
- Unde s-a dezvoltat industria?
- În toate zonele geografice.
- S-au extins centrele culturale?
- Da. În toate capitalele de judeţ.
- Au demolat comuniştii biserici?
- Da! Şi am fost martor ocular la demolarea unei biserici în Braşov. Din acoperiş s-a luat ţiglă cu ţiglă. Din pereţi s-a luat piatră cu piatră şi cărămidă cu cărămidă. Tot ce s-a putut conserva s-a conservat, căci era monument istoric.
- Cine a lucrat la demolări?
- O întreprindere de stat, specializată în astfel de lucrări.
- De ce s-a demolat biserica?
- Pentru că era lângă hotelul ARO, care trebuia extins.
- Ce s-a făcut cu materialele rezultate din demolarea bisericii?
- S-au folosit la construirea unei alte biserici într-o zonă importantă a oraşului, unde erau multe blocuri şi nici o biserică.
- De ce s-a făcut altfel în Bucureşti?
- E problema bucureştenilor. Fiecare urbe cu propriile-i interese.
- De ce nu s-au construit biserici în Oraşul Victoria?
- Pentru că mai marele oraşului a fost dezinteresat, sau, altfel spus, a fost mai catolic decât papa, ca să nu spun, cum se spune astăzi, că a fost doar membru de partid…
DEMAGOGIE! Demagogul, persoana care foloseşte cuvinte bombastice în declaraţii mincinoase pentru a-şi crea popularitate, a clocit demagogia, noţiune definită simplu: atitu-dinea demagogului.
Dar ce face, de fapt, demagogul? Nimic altceva decât dă drumul la gură pe negândite şi, vrând să lovească pe cineva, cu vorbele sale, ajunge în cu totul altă parte, ca cel ce dă cu oiştea în gard. Dar el vorbeşte, vorbeşte pentru că-i place să se audă vorbind, iar când este vorba să facă şi el ceva, atunci găseşte suficiente motive pentru a trece cât mai departe de linia întâia.
Şi cine nu a întâlnit în drumul său astfel de oameni? Oameni serioşi, venerabili chiar, sobri, plini de energie creatoare când minimalizează tot ce văd realizat de alţii cu trudă, dar care nu-şi pun problema că ei nu au fost în stare să facă nici măcar acel lucru pe care-l consideră mărunt.
Oare sunt ei atât de valoroşi încât nu merită să se coboare la nivelul celorlalţi? Sunt ei atât de dotaţi încât nu merită să bage în seamă ce văd făcut de alţii? Sau poate tocmai asta-i deranjează. Că văd, studiază, rumegă, apoi fac logoree (să nu-i spun altfel). Şi atunci aia e prea mică, ailaltă e prea mare; una e prea veche, alta e prea nouă; dar el, el ce face? Nici măcar atât.
Nu meditează, da-şi aduce aminte că cineva a uitat că şi el a fost undeva. Dar de ce acel cineva a uitat acest lucru? Pentru că demagogul a fost undeva unde nu a făcut nimic altceva decât să fie şi el acolo, pentru a se afla în treabă, ori pentru că acel cineva l-a văzut doar stând, nu l-a băgat în seamă şi ca atare a fost normal să uite de prezenţa acelui ins aflat acolo, undeva.
Dar merită să mai vorbim despre demagog? Da! Pentru că altfel am uita de existenţa acestui cuvânt în Dicţionarul limbii române contemporane.

*
* *

Pe drumul de întors acasă ascult din nou glasul şpicheriţei şi-mi aduc aminte că în urmă cu zeci de ani, în gara Alba-Iulia, crainica de la informaţii, trebuind să plece undeva, a lăsat în locul ei pe lucrătorul din staţie, muncitor necalificat şi cu puţină carte. Acesta, om în pragul pensionării, îşi păstra graiul din satul de baştină. Primind comanda impiegatului, a început să anunţe sosirea unui tren: „Atenţiuneee, atenţiuneee! ... Trenul personal...2001 di la Vinţ...tună în gară... Noa ho! că am zmintit! Di la Vinţ îi 2002, că 2001 îi di la Tiuş şi 2002 mere la Bucureşti. Bă că prost îs! …“
Nu, baciule Todor, nu ai fost prost. Ai fost un om necăjit, care în acele momente te-ai gândit la greutăţile prin care treceai. Aveai de plătit impozit pentru casa în care locuiai, aveai de făcut contract pentru a da un porc statului, erai nevoit să duci ouă la prăvălie pentru a putea cumpăra zahăr, ulei şi ce-ţi mai trebuia; pe lângă orele de lucru la gară mai trebuia să munceşti şi la colectiv ca să întreţii şi să recoltezi culturile repartizate; iar eu, la toate acestea, nu aveam cu ce te ajuta, decât să-l rog pe şeful gării să-ţi mai treacă neobservate unele gafe şi să-ţi dea zi liberă pentru sapă sau cules.
Au fost. Au fost şi nu mai sunt! Oameni şi întâmplări de mult apuse. Au mai rămas doar amintirile. Până când?
Taca-taca; tac-tac… !

*
* *

Până când vom mai merge pe drumul haosului meticulos rânduit? Până când vor mai fi oameni cu comportamente bizare? Şi când se va termina acest „până când?“, unde vom fi? cine vom fi? cum vom fi?...
Sunt lucruri pe care nu le vom şti decât atunci când se împlineşte sorocul rânduielii...
Taca-taca; tac-tac !

*
* *

Mai trece o zi. Îmi dau seama că în zborul ei halucinant am mai prins o primăvară. O privesc şi o admir. O admir pentru puterea ei de a reînvia natura. Este o metamorfoză perfectă natură-om, om-natură. Depinde doar cum o privim. Dar mai avem ochi pentru a privi natura sau ochii noştri au rămas pironiţi numai spre brutalităţile vieţii? Relaţii de tot felul… taca-taca; tac-tac… relaţii interumane anormale,… taca-taca, tac-tac; relaţii om-natură în dauna naturii… taca-taca, tac-tac…
Trăim momente grele pentru că am uitat să ne ajutăm. Considerăm ajutorul, vechea clacă la vecin sau consătean, ca ceva de domeniul trecutului de mult apus, sau ca ceva specific comunismului. De acum tot ce se face se face numai contra cost, şi chiar copiii se întreabă unii pe alţii: „Ce-mi dai ca să-ţi spun?“ Şi, uite aşa, noile rânduieli încep să ne domine. Ne domină invidia, ne domină ura, ne domină nepăsarea, ne domină lăcomia şi toate celelalte netrebnice rele. De ce şi până când?… Taca-taca, tac-tac…

*
* *

De ce? Până când? alături de: Cine? sunt poate cele mai simple întrebări pe care le poate pune cineva. Dar cât de mistuitoare sunt, mai ales când acel „cineva“ vrea să te distrugă cu ele. Ştiu ce înseamnă asta pentru că am fost pus în situaţia să răspund unui director al căilor ferate la aproape treizeci de întrebări seci: „de ce?“. Aceste dece-uri mă plesneau după fiecare afirmaţie şi mi-au fost adresate într-o şedinţă operativă, pe linie profesională. Deci nu am putut să minimalizez răspunsurile, chiar dacă eram secretar de partid. Probabil a fost un test, sau un simplu joc de perspicacitate. Invariabilul „de ce?“ mi-a fost adresat şi atunci când am afirmat că nu ştiu. A trebuit să argumentez de ce nu ştiam. Bineînţeles că din aceasta au rezultat şi alte „de ce?“-uri, dar a fost singura dată când a procedat aşa cu mine. Alţii au avut parte de mai multe şedinţe cu „de ce?“ şi chiar mai mult.
Până la urmă şi de ce?-urile s-au sfârşit pentru toţi şi au luat drumul uitării. De ce? Căci totuşi, nu trebuie să uităm amintirile…
Taca-taca… tac… tac… crrrţ !

Emil Condor a scris:

Să nu taci nicicum!
"Tac-tac" nu e pentru tine.

Abby, în ultimele două zile, din scrierile tale iese un fel de tristete ascunsă.
Sper ca totul să fie ok.

Punct ochit, punct lovit. Nimic nu este anormal.

Când avem "spini" ce ne deranjează sufletul, acestia doar trebuiesc eliminati că, altfel ne fac mult rău...
Vrei să vorbesti despre ceea ce te apasă? Nu numaidecât în public...

Mă retrag acum, nu vreau să te mai deranjez si eu, poate chiar agravând eventuala rană.

Numa' bine!

Citat :

noile rânduieli încep să ne domine. Ne domină invidia, ne domină ura, ne domină nepăsarea, ne domină lăcomia şi toate celelalte netrebnice rele. De ce şi până când?

nimic nou sub soare... dintotdeauna a fost asa.

urmariti serialul la HBO "Dinastia Tudorilor"? MERITA!

in toate vremurile, unde a fost maretie a fost si nimicnicie si josnicie, egoismul a fost la temelia marilor constructii, totul a fost pentru "popor" dar in fapt dintr-un enorm egoist... EU EU EU ... si ceilalti ?!?!?

geniile au fost niste maruntisuri inafara domeniului genialitatii lor

abbilbal a scris:

Vă mulţumesc prieteni dragi. Încă odat şi încă odată şi încă odază, de câte ori aţi scris urarea de ziua mea. De acum încolo pe abbilbal îl veţi găsi şi întâlni doar aici, în zarea zărită şi ocrotită de condorul agil şi abil din înaltul înălţimilor, pe pala adierilor vântului, "vânt nebun", ce stă o clipă să-i spun, de mă voi întîlni cu el.

Privesc în sus, pentru melodie, căci cuvinte nu prea sunt.
Dacă vouă nu vă place, mie-mi place.

https://www.youtube.com/watch?v=ZFOHRoKsB7E

Şi-am mai căutat ceva, şi am găsit altceva.Poate mai frumos.

Pentru voi prieteni am adunat în gând trandafiri şi toate cântecele din videoclipurile din dreapta videoclipului principal.

https://www.youtube.com/watch?v=tWhp1wZvyZg

Prima melodie imi aduce aminte de cantecele pe care le asculta fiica mea, dar si de "concertul" dat de elevi de liceu, colegi de ai ei, incepatori intr-ale muzicii, cu ocazia balului bobocilor. Mie imi plac unele melodii pe care le asculta ea, iar uneori gasim gusturi comune din intamplare. Astfel, ei ii place Phoenix ca si mie, si cand a participat la o seara de muzica folk, i-a placut atmosfera (d-apoi mie!!!!!). Zilele trecute am aflat ca ii place "Should I stay, or should I go" - The Clash, desi e o melodie atat de veche, ca nici nu mi-am dat seama ca e rock...

abbilbal a scris:

Camera 14

„HOINARUL“ PENSIONAR

În urma unor ordine primite de la mai marii căii ferate, când am împlinit cincizeci de ani am depus cererea de pensionare şi după cinci luni mi s-a desfăcut contractul de muncă. Am început o nouă perioadă a vieţii mele. În primele două luni, mi-am căutat diferite ocupaţii pe acasă şi chiar mi-am zugrăvit apartamentul, amintindu-mi că în urmă cu mai bine de două zeci ani, un vecin zugrav mi-a spus, fără răutate: „Dacă eşti prost, plăteşte-mi mie şi nu-ţi zugrăvi singur“. I-am răspuns că nu ştiu zugrăvi, iar el mi-a zis: „Eu nu-s mai deştept ca tine“.
A fost un îndemn de la un om binevoitor. Dumnezeu să-l aibă sub pavăza sa şi să-l odihnească în linişte şi pace, căci s-a dus demult dintre noi.
După ce mi-am terminat treburile, nu mai aveam ce face. Nu-mi aflam starea şi mă consumam fără rost, iar mama suferea alături de mine. Dar Dumnezeu a vrut şi întâmplarea a făcut să intru în legătură cu un cunoscut care se ocupa cu distribuirea produselor de nutriţie Herbalife. Pentru a cunoaşte efectul acelor produse am început prin a le consuma şi apoi le-am recomandat şi altora. Am cheltuit mult cu ele, dar efectul lor a fost benefic atât pentru mine, cât şi pentru mama şi Cornelia. Toţi cei care le consumau erau mulţumiţi de rezultatele obţinute, dar din păcate oamenii erau săraci şi nu puteau duce cura la bun sfârşit. Până la urmă am renunţat la această activitate şi a început o nouă stare de nelinişte.
Într-o zi, uitându-mă prin ziar, am văzut că o societate comercială căuta operator pentru lucru pe minilaborator foto. Nu ştiam despre ce este vorba, dar am luat legătura cu societatea respectivă şi am fost acceptat. Realizam un nou început de drum într-o activitate care-mi plăcea.
După o scurtă iniţiere, am rămas să lucrez singur cu acele aparate de înaltă tehnicitate. Lucram şi învăţam în acelaşi timp cum să le stăpânesc, pentru a scoate fotografii cât mai bune şi a nu lăsa maşinile să facă ce voiau ele. Aşa am ajuns să le cunosc tainele şi să fac singur întreţinerea şi micile reparaţii, iar aparatele au funcţionat bine. Mă ascultau. Clienţii erau din zi în zi tot mai mulţumiţi şi cel mai mult îmi plăcea când veneau copiii să-şi prelucreze fotografiile şi îi vedeam cum se bucură atunci când primeau rezultatele muncii lor. Mă uitam la ei şi mă vedeam pe mine de anii lor, dar pe nesimţite a venit şi ziua când a trebuit să renunţ la această mare plăcere a mea. A fost în anul 2003, când din zi în zi treaba mergea tot mai rău. Oamenii erau tot mai săraci şi nu-i mai interesau fotografiile, iar tehnologia a avansat şi eu nu i-am putut ţine pasul. Am ajuns în neplăcuta situaţie de a acumula datorii şi a nu mai avea cu ce plăti cheltuielile curente. Din această pricină mi-am închis atelierul în care lucram cu multă pasiune de dimineaţa până noaptea târziu, fără să simt oboseala.
Acum, după trecerea unei perioade de timp de când am renunţat la această activitate de „fotograf amator“, căci nu mă consider c-am fost profesionist, stau şi mă gândesc la toate prin câte am trecut întrebându-mă de ce a fost aşa şi nu altfel?

Nu stiu de ce am plans din suflet spre sfarsitul acestui text...Nu stiu ce doare...

zaraza26 a scris:

---------...Nu stiu ce doare...

Doare viaţa în ansamblul ei, prin ceea ce se înţelege viaţă. Doare neştiinţa noastră despre viaţă după ce nu mai este ceea ce se înţelege prin viaţă.

Spuneam undeva că viaţa este ca un deal, cu urcuş şi coborâş în egală măsură. Adică plec de la zero şi mă întorc la zero. Citind mesajul tăui am mai recepţionat ceva venit de nu ştiu unde. Telepatia mea este turbată rău de tot.

Da, viaţa este acel urcuş şi coborâş, numai că se află pe o pantă înclinată la 45 de grade. Baza drumului meu, al tău şi al oricărui altuia este egală cu înălţimea la care ajungem. Pe această pantă mergem şi tot mergem spre marele infinit, oscilând în jurul unei alte axe paralelă cu planul înclinat, amplitudinile oscilaţiilor fiind constante. Cât urcă şi coboară, dar urcă permanent spre infinit.