LA TACLALE CU ABBILBAL (I)

zaraza26 a scris:

Citat :

abbilbal a scris:
Noa mă oameni buni, ia zâceţi-mi voi mie câtă vreme să las liber între două tomuri pentru a putea fi cetite şi comentate pe-ndelete?

Greu de spus, nu stiu dinainte cand o sa am timp. In principiu, sa zicem o data pe saptamana. Dar pot sa recuperez daca publici mai des.

Da, voi încerca să schimb subiectele de două ori pe săptămână pentru ca nici să nu lungesc prea mult acest serial.

Camera 5

CU GÂNDUL LA MAMA

Spun adio doar trupului, nu şi gândului meu la dumneata, MAMĂ, căci sufletul ţi-a continuat şi mai continuă să fie alături de noi, aşa după cum eu, pentru mine, m-am convins de mai multe ori, prin întâmplările ce le-am trăit, deşi unii pot spune că toate acestea nu sunt decât închipuirile mele, cauzate de obsesia despărţirii de dumneata, draga noastră mamă, ori din alte motive.
Iată de ce fac această afirmaţie. După ce s-a încheiat slujba primei seri şi au fost terminate treburile, vrând să dau cheia de la atelierul foto Corneliei, pentru a merge ea acolo, am căutat acea cheie şi nu am găsit-o. Am căutat respectiva cheie toată ziua următoare şi tot nu am găsit-o. Am renunţat s-o mai caut şi la o zi după înmormântarea mamei, am găsit-o fără s-o mai caut. Era în buzunarul pantalonilor cu care umblam. Cum a ajuns acolo? Simplu. Am pus-o eu, sau poate nu. Dar, de ce nu am găsit-o când am căutat-o? Nu ştiu. Aşa s-a cuvenit a fi.
La două zile după ce a fost mama aşezată la locul de veci, lângă Livia, am rămas singur acasă şi aşteptam să vină Cornelia de la lucru. Nemaiavând ce face, m-am lungit în pat şi am aţipit imediat. Deodată am auzit vocea mamei strigându-mă ca şi speriată: „Liviule, ce-i cu tine!?“ la care eu m-am trezit repede şi am răspuns, cu voce tare: Da! Aşa cum răspundeam de obicei când mă striga mama.
Pentru început am crezut că m-a strigat din camera alăturată, care era camera în care dormea dumneaei, dar imediat mi-am dat seama că mama nu mai era cu noi, iar eu eram singur în casă. Totuşi ceva se întâmplase cu mine în timpul somnului pentru că inima-mi bătea tare şi neritmic, dar mama m-a readus acasă, lângă „puiuţa“ noastră, Cornelia.
În ziua următoare, am aţipit din nou aşteptând pe Cornelia. Cum stam lungit în pat, la un moment dat am simţit că cineva mă prinde de degetul mare al piciorului drept, degetul de care obişnuia să mă prindă mama pentru că-i spuneam că mă doare. M-am trezit şi m-am uitat spre televizor crezând că am adormit cu el deschis şi că a venit Cornelia să-l închidă. Televizorul era închis şi în casă nu mai era nimeni. Eram singur. Totuşi prinderea de deget a fost reală, nu am visat. În casă nu era frig, picioarele îmi erau calde şi eu am simţit asprimea unei mâini reci care m-a strâns de deget aşa cum făcea mama.
Altă dată, am adormit din nou aşteptând să vină Cornelia de la schimbul doi. Deodată, în timpul somnului, am auzit o bătaie puternică în geam. M-am trezit şi-am ascultat. În casă era întuneric şi nu era nimeni, iar în bloc şi în cartier era linişte. Au trecut câteva secunde de ascultare şi buimăceală, apoi mi-am dat seama că de fapt eu trebuia să pregătesc mâncarea pentru Cornelia, iar bătaia în geam nu a fost altceva decât mesajul de la mama pentru a mă trezi din somn.
După şapte săptămâni de la moartea mamei am fost la Cluj. La înapoiere, în timp ce aşteptam plecarea trenului, m-a prins o toropeală şi imediat ce acesta a ieşit din gară eu am adormit. După aproximativ un sfert de oră am văzut chipul mamei apropiindu-se de mine. Avea faţa întinerită, era îmbrăcată într-o rochie de culoare crem deschis spre alb cu floricele bej deschis şi pe cap avea un batic de aceeaşi culoare, legat aşa cum îl poartă călugăriţele. Era o rochie lungă, cu care nu am mai văzut-o niciodată îmbrăcată în timpul vieţii şi nici nu am văzut undeva materialul respectiv. Când a fost aproape de geam m-a întrebat puţin răstit: „Tu ce faci aici?“ Am deschis ochii repede şi chipul mamei a dispărut, iar eu n-am mai văzut decât dealurile de la marginea Clujului, care erau însorite. Eram singur în compartiment şi nu se auzea decât ritmul sacadat al roţilor de tren. A fost pentru ultima dată când am mai revăzut chipul mamei.
Dar oare somnul, în toate aceste împrejurări, a fost unul obişnuit ori unul hipnotic, pentru a dialoga cu mama?
În afară de acestea, au mai fost şi alte întâmplări inexplicabile trăite după moartea mamei, pe care le voi relata fără să respect cronologia.
La cinci săptămâni, într-o duminică dimineaţa mergeam spre cimitir să aprind lumânări când începea slujba pentru Sfânta Liturghie............
(rugăciuni rostite sau cântate bilingv la Sfânta Liturghie, aşa cum le ştia tata)
† Tatăl nostru, Care eşti în ceruri, sfinţească-se Numele Tău, vie împărăţia Ta, fie voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ. Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri. Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău. Că a Ta este împărăţia şi puterea şi mărirea Tatălui, şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
† Pater noster, qui es in coelis, sanctificetur nomen tuum: adveniat regnum tuum: fiat voluntas tua, sicut in coelo et in terra Panem nostrum quotidianum da nobis hodie; et dimitte nobis debita nostra, sicut et nos dimittimus debitoribus nostris; et ne nos inducas in tentationem. Sed libera nos a malo. Amen.

*

† Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute. Şi într-unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii: Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut iar nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl prin Care toate s-au făcut; Care, pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire, S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi S-a făcut om; Şi S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponţiu Pilat şi a pătimit şi S-a îngropat; Şi a înviat a treia zi, după Scripturi; Şi S-a suit la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui; Şi iarăşi va să vină cu mărire să judece viii şi morţii, a Cărui împărăţie nu va avea sfârşit. Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă făcătorul, Care din Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi mărit, Care a grăit prin Prooroci. Într-una, sfântă, sobornicească şi apostolicească Biserică; Mărturisesc un Botez spre iertarea păcatelor; Aştept învierea morţilor, Şi viaţa veacului ce va să fie. Amin.

† Credo in unum Deum, Patrem omnipotentem, factorem coeli et terrae, visibilium omnium et invisibilium. Et in unum Dominum Iesum Christum, Filium Dei unigenitum. Etex Patre natum ante omnia saecula. Deum de Deo, lumen de lumine, Deum verum de Deo vero, Genitum, non factum, consubstantialem Patri: per quem omnia facta sunt. Qui propter nos hominess et propter nostram salutem descendit de coelis. Et incarnates est de Spiritu Sancto ex Maria Virgine: Et homo factus est. Crucifixus etiam pronobis sub Pontio Pilato, passus et sepultus est. Et resurrexit tertia die, secundum Scripturas. Et ascendit in coelum; sedet ad dexteram Patris. Et
iterum venturus est cum Gloria iudicare vivos et mortuos: cuius regni non erit finis. Et in Spiritum Sanctum, Dominum, et vivificantem: qui ex Patre Filioque procedit; qui cum Patre et Filio simul adoratur et conglorificatur: qui locutus est per Prophetas. Et unam, sanctam, catholicam et apostolicam Ecclesiam. Confiteor unum baptisma in remissionem peccatorum. Et expecto resurrectionem mortuorum. Et vitam venturi saeculi. Amen.
Dominus nobiscum (Domnul cu noi).

.......şi se aud clopotele peste tot oraşul de la toate bisericile. Era o dimineaţă liniştită, specifică sfârşitului de iarnă, puţin mohorâtă, dar fără semne de ploaie sau de ninsoare. Când am ajuns la castani, în dreptul Cimitirului Eroilor, a început o răpăială de ploaie ce s-a transformat în aversă, care a ţinut cât am parcurs cam două sute de paşi, apoi a ieşit soarele pentru tot restul zilei. A fost… plânsul mamei în zile de grea cumpănă.
În duminica primei zile de primăvară, fiind o zi frumoasă şi însorită, m-am gândit să merg la cimitir pentru a aprinde lumânările, după care să mă duc spre Mureş, pe unde mergeam cu mama. Ajuns la cimitir, am pregătit lumânările pentru partea unde este îngropată mama, apoi pe partea unde este Livia. Când au început să tragă clopotele am vrut să aprind lumânările din partea mamei şi n-am reuşit. Am trecut la Livia şi, cu al doilea chibrit, lumânările s-au aprins. M-am întors din nou de partea mamei şi am consumat o cutie de chibrituri fără să pot aprinde acele lumânări. Parcă mama îmi sufla în chibrit şi acesta se stingea, aşa cum făceam şi eu câteodată, când voia să aprindă aragazul. Am spus în gând, aşa cum glumeam cu dumneaei când trăia: „Mamă, mă cătrăneşti!“ şi mi s-a părut că am auzit-o răspunzându-mi râzând şi bine dispusă: „Şi tu ma-i năcăjit destul pe mine“, sau poate a fost chiar mesajul telepatic pe care mi l-a trimis, aşa cum îmi spunea când era în viaţă. Am spus o rugăciune pentru mama, apoi am plecat spre Mureş. Am mers încet, la fel cum mergeam cu dumneaei. Era soare şi plăcut, dar când am ajuns acasă s-a înnorat. A fost ca şi cum mama s-a supărat că m-a lăsat singur.
În obiceiul meu s-a statornicit practica să spun: „fie primit cui cere“, ori de câte ori scap mâncare din mână sau vărs ceva din greşală. După moartea mamei s-au înmulţit scăpările mâncării din mână, mai ales până la parastasul de şase săptămâni, după care, treptat, treptat, totul a revenit la normal. Când duceam mâncarea spre gură parcă îmi dădea cineva peste mână să scap o bucată din ea. Era doar o îmbucătură, ca şi când mi-ar fi spus: „Să gust şi eu“. O ridicam şi o puneam în farfuria vrăbiuţelor spunând: ... „Fie primit cui cere“.
Ori de câte ori fierbeam laptele, din prima pungă săreau câţiva stropi. Chiar dacă următoarele pungi erau mai pline, doar din prima pungă săreau acei stropi. Odată am servit pe cineva cu cafea şi când să torn în ceaşcă, fără să vreau, am vărsat ca o sorbitură. Toate acestea mi-au întărit convingerea că morţii cer de la noi să le dăm din ceea ce le-a plăcut în viaţă, iar Dumnezeu, sau poate chiar spiritul lor, ia de la noi ceea ce trebuie dat lor, celor care cer. Să le fie primit.
Acum, când scriu toate acestea se întâmplă uneori să fac o redactare nepotrivită. După ce scriu câteva fraze într-un anumit fel, mi se şterge totul din calculator. Reiau ideea cu altă formulare şi nu se mai produce ştergerea, chiar dacă scriu mai mult decât înainte şi nu salvez. La început mă enervam că n-am salvat, dar mai târziu mi-a venit gândul că prima variantă nu era acceptată de mama sau de altcineva dintre cei care nu mai sunt cu noi şi trebuia rescrisă. De atunci scriu şi rescriu aşa cum îmi vin în minte mesajele din eterul necunoscut al gândului.
Dar, uneori, când fac anumite lucruri prin casă sau pregătesc mâncarea, am senzaţia că mama-mi spune supărată şi ţâfnoasă: „Bine că voi nu mai aveţi nevoie de mine“. Dar nu-i adevărat mamă! Nouă ne lipseşti mult, mult de tot. Chiar şi Cornelia plânge uneori, în taină, de dorul dumitale.
Întorcându-mă în timp şi hoinărind haotic prin multitudinea amintirilor, revăd scene plăcute şi scene mai puţin plăcute. O revăd pe mama în plinătatea puterilor, dar şi pierzându-şi mobilitatea tot mai mult. Poate pentru că a renunţat să mai lupte cu viaţa. Nu i-a fost uşor drumul parcurs de-a lungul celor optzeci de ani trăiţi cu demnitate, ani în care cel mai mult a trudit de una singură. A trudit din greu pentru a-şi creşte copiii, apoi nu i-a fost uşor să vadă cum unul din ei s-a dus pe drumul fără de întoarcere. Nu i-a fost uşor să vadă că nu a putut lăsa urmaşilor tot ce şi-ar fi dorit, după cum nu i-a fost uşor să vadă că urmaşii au ajuns în situaţii neplăcute, tocmai când se aştepta mai puţin la aceasta. Da! Nu i-a fost uşor. Dar asta e. Ce să-i faci, ăsta-i rostul şi roata vieţii, pe care nu o putem urni nici măcar o miime de centimă din făgaşul ei prestabilit.
Tot haotic, îmi amintesc ce mult s-a bucurat mama când a văzut bradul de Crăciun împodobit. Nu se mai sătura să-l privească şi nici într-un an nu voia să lăsăm mult timp instalaţiile cu beculeţe în priză, pentru că o deranja pâlpâitul acestora când se uita la televizor, dar de această dată instalaţiile funcţionau de cum se însera şi până după miezul nopţii. Din Ajunul Crăciunului până după Anul Nou şi apoi la „Crăciunul Bătrân“, după stilul vechi, Ajunul Bobotezei, după stilul nou. Probabil avea presimţirea că este ultimul brad pe care-l mai vedea în casa noastră, sau poate era mulţumită că a fost primul brad adus de Cornelia şi Adi. Nu mi-a spus niciodată acest mic secret al dumneaei.
După trecerea iernii a venit o primăvară capricioasă, dar până la urmă au înflorit şi pomii din faţa blocului. S-au încărcat de flori albe, iar puţin mai târziu s-au încărcat şi merişorii cu florile lor roz. Apoi, a venit şi rândul vişinului din imediata apropiere a geamului nostru. Au fost, pentru mine, o splendoare a naturii, dar mama nu i-a mai văzut, sau poate i-a văzut fără să ştiu eu. Orice este posibil.
Au venit şi Paştile. Au fost primele Paşti pe care le-am pregătit fără ca mama să-mi spună ce să fac şi cum să lucrez. M-am descurcat destul de bine, dar au fost câteva întâmplări care m-au impresionat. Acestea, deşi sunt banale, le voi relata, „pro memõris“, ca făcând parte din preocupările mele în căutarea unor răspunsuri.
În Joia Paştilor am pregătit ouăle pentru vopsit. Le-am împodobit în buruieni şi le-am învelit cu ciorapi subţiri, „de mătasă“. Când mai aveam două, poate trei ouă de pregătit, m-am gândit că le termin şi nu mi s-a spart nici unul. Dar penultimul ou, pur şi simplu mi s-a strivit doar atingându-mă de el. În Vinerea Paştilor, la vopsit, mi s-au spart nişte ouă în timp ce le ungeam cu ulei. Erau ouăle pe care le-ar fi mâncat mama în prima zi de Paşti. În Sâmbăta Paştilor am pregătit cozonacii, prăjiturile şi sarmalele. La prăjituri am ratat o cremă şi când am luat castronul în care pregătea şi mama cremele, acel castron mi-a căzut din mână, şi am avut senzaţia că l-a smâcit cineva din mâna mea şi l-a aruncat jos pentru a-l sparge, iar în momentul senzaţiei de smâcire, am auzit o voce zicând: „lasă-l în supărare jos“. A venit rândul sarmalelor. Le-am făcut şi le-am aşezat într-o cratiţă, dar câteva nu mi-au încăput în acea cratiţă şi am fost nevoit să le pun în alta. Acestea nu s-au mai fiert ci s-au ars de s-au făcut scrum. Au fost sarmalele mamei. Să-i fie primite împreună cu toate celelalte.
Primele ouă roşii pe care le-am spart pentru a le mânca, aveau pe albuş marcată litera „Α“. Era un marcaj făcut cu vopseaua pătrunsă prin coaja oului şi era identic cu litera „alfa“ stilată. Era semnul unui nou început. Poate al redresării sau poate al unui calvar. Fie, şi facă-se voia lui Dumnezeu. Ce vine de la El este oricând şi întotdeauna bine primit. Dumnezeu să ne ajute să trecem peste toate încercările la care ne supune.

*

Şi timpul a trecut, peste noi zburând. Am ajuns la sfârşitul lunii mai, luna florilor. Pe câmp totul era de o frumuseţe aparte. Natura este, repet, o splendoare. Chiar şi ogoarele nelucrate aveau farmecul lor. Şi din păcate, au rămas multe astfel de pârloage, pe care florile buruienilor de tot felul le-au împodobit cu coloritul lor pur.
Merg pe acelaşi drum pe care mergeam cu mama la „Murăş“. Sunt singur şi caut în zadar urma paşilor dumneaei. Vântul a spulberat colbul cu amprenta „taflicilor“ pe care-i purta, iar ploaia a spălat pietrele din caldarâm, de care se împiedica şi uneori mai cădea, lăsând nelipsitele urme de sânge. Au fost. Totul se pierde în timp, urme şi imagini. Doar dialogul meu mut mai rămâne, dar şi acesta-mi joacă feste că denaturează timbrul cald al vocii mamei. Ce aş mai avea de spus? Nimic! Nimic, şi totuşi multe...

După aproape un an, îmi dau seama că uitarea crudă se aşterne peste tot. Uit amănuntele. Uit tot mai mult fizionomia mamei şi uit timbrul vocii sale. Dar niciodată nu voi uita că a existat şi că a trudit mult în viaţa sa. Ultimele clipe trăite alături de dânsa mi-au rămas vii întipărite în minte, atât în memoria materială, cât şi în cea spirituală. Sunt aidoma unui pumnal înfipt în carne vie. Nu mă pot obişnui cu lipsa dumneaei. Marele gol pe care l-a lăsat nu se va umple nicicând şi cel mai mult mă macină gândul dacă am ajutat-o cât a trebuit sau n-am fost în stare nici de atât.
Dumnezeu să-ţi dea odihna binemeritată şi Crucea lui Iisus să-ţi ocrotească sufletul, draga noastră mamă şi bunică.

zaraza26 a scris:

Citat :

Citat:
CU GÂNDUL LA MAMA

Eu cred in aceste semne pe care ti le-a trimis, intre voi doi a fost o legatura speciala. In foarte putine semne de acest fel cred, mai ales pentru ca nu le aflu, iar eu sunt o fiinta rationala si nu vreau sa mi se intample decat daca sunt cu adevarat reale.

Sotului meu i-a murit mama in urma cu 13 ani. La putina vreme dupa aceea, a gasit o cruciulita din lemn pe jos, pe un trotuar din apropierea casei si mi-a zis ca o considera un semn.

Aşa este Zaraza, pe parcursul lucrării o să mai ai ocazia să citeşti şi alte întâmplări reale, trăite de mine, nu aflate din poveşti.

Soţul tău a fost îndemnat să creadă în Cruce, să creadă în Iisus, în Dumnezeu şi în tot ce a crezut mama sa, căci în Împărăţia lui Dumnezeu totul este în bună regulă.

Deşi unele amintiri au mai fost scrise pe forum, le las aici, la locul lor de baştină.


Cota +3

„HOINAR“
PRIN ŞCOALĂ ŞI PRIN VIAŢĂ

Camera 1
„HOINAR“ DE CÂND AM APĂRUT

Deşi sunt albaiulian, nu după mult timp de la naşterea mea ne-am mutat la Ciugud, unde tata a fost numit ca preot suplinitor. Aici m-a prins sfârşitul războiului şi mama-mi povestea, câteodată iarna, cum mă ţinea în braţe, cu nasul în pieptul ei, să nu audă ruşii când plângeam şi ei treceau pe drum. Dar unul tot ne-a descoperit. Era probabil un ofiţer superior, colonel sau chiar general, pentru că tot mama spunea că toţi ruşii îi ştiau de frică şi nimeni nu-i ieşea din vorbă. Acel rus ştia puţin româneşte şi era cartiruit la moşu Lae, unde a şi organizat un punct de comandă, căci era în Capu Satului. Noi, familia popii Bimbea, locuiam la casa parohială greco-catolică din Sat, situată la ceva depărtare de casa moşului.
Cum-necum, respectivul ofiţer aflase de existenţa mea şi când avea timp îi plăcea mult să se joace cu mine. Odată i-a arătat mamei o fotografie cu doi băieţi care aveau în jur de cinci ani şi a spus că sunt copiii lui omorâţi de nemţi pentru că el a fost partizan.
Când a plecat i-a spus mamei să nu se mai ascundă cu mine pentru că ruşilor le plac copiii mici, mai ales băieţii, şi ori unde ar merge să meargă cu mine în braţe, iar dacă vreun rus ar vrea să se joace cu mine să-l lase, pentru că nu-mi va face nimic rău. Doar tata să se ascundă pentru că lor nu le plac preoţii. Apoi s-a dus, şi dus a fost.
Mama, urmând acel sfat, nu mă mai lăsa din braţe nici când gătea. Când cei care mai ştiau româneşte o întrebau de ce mă ţine tot în braţe le spunea că sunt rău şi plâng, dacă mă lasă jos. Când o întrebau unde-i bărbatu, le spunea că-i mort. Atunci ruşii mă luau în braţe şi se jucau puţin cu mine, apoi plecau.
Aşa am ajuns ca la vederea cătanelor să întind mânuţele spre ei pentru a mă lua în braţe. Lor le plăcea că eram prietenos şi dacă mama mai avea ceva de dus, aceştia mă luau pe mine şi bagajul mamei şi o însoţeau pe mama până unde trebuia să meargă. Aşa se făcuse că într-o zi, trebuindu-i apă mamei, a luat găleata şi a plecat cu mine-n braţe spre Tău, de unde se aducea apa de băut, cale destul de lungă, aproape doi kilometri. În urma ei apăruse un grup de ruşi care tranzita Ciugudul. Mama, cu frică, şi-a continuat drumul. Îi era frică pentru că nu ştia dacă sunt treji sau beţi, iar cei beţi erau periculoşi. Întâmplarea a făcut ca în acel grup să fie şi câţiva ruşi treji, care au apărat-o pe mama de cei beţi când au văzut-o cu mine în braţe şi au aflat că sunt băiat. Eu, ca de obicei, am întins mânuţele şi ţup la ei în braţe. Am fost purtat de la unul la altul atât de cei treji, cât şi de cei beţi. Unii chiar plângeau când mă luau în braţe, pentru că-şi aminteau de pruncii lor, rămaşi pe te miri unde.
Ajunşi la fântână, i-au scos mamei apa iar unul s-a întors, alături de noi, ducându-mă pe mine-n braţe şi găleata cu apă, după care s-a reîntors în fugă să-şi ajungă formaţia.
Dar pe lângă obiceiul de a mă cocoţa în braţele lor, eu am mai căpătat şi deprinderea de a-mi strecura mânuţa la ei în sân. Din această pricină eram mereu plin de păduchi, căci cei de pe front, fără voia lor, nu duceau lipsă de aşa ceva, iar mama trebuia să-mi fiarbă hăinuţele în leşie şi pe mine să mă îmbăieze destul de des.
Aşa au trecut zilele una după alta şi s-a terminat cu trecerea ruşilor prin Ciugud. Viaţa începea încet, încet, să-şi intre în normal. Tata a primit repartiţie de preot la Cetea, o pitorească aşezare de munte. În acest fel eu am devenit din nou „hoinar“. Aici tatei i s-a agravat o boală contractată prin anii studenţiei. Din această cauză a renunţat la parohie şi a fost numit preot suplinitor la parohia Maieri II din Alba-Iulia, unde a stat câtva timp, dar nu prea mult, căci anumite interese de grup au vrut altceva. Atunci, tata s-a decis şi a luat hotărârea să treacă la ortodocşi. Făcând această trecere a fost repartizat la Bărăbanţ, parohie ortodoxă provenită din greco-catolică. Şi, uite aşa, m-am învăţat cu „hoinăreala“. Nu de puţine ori, eu, mogâldeaţa de doi, trei sau patru ani plecam de unul singur pe unde-mi aminteam că mă duceam cu cei mari: mama, tata sau buna. Interesant este că de atunci mi se întipăreau în minte trasee şi niciodată nu m-am pierdut, iar în tot restul vieţii am avut un dezvoltat simţ de orientare în spaţiu prin locuri necunoscute.

*

Aşa se face că în primăvara anului 1946, la nici trei ani, am făcut o escapadă la Oarda de Jos. Eram cu mama la Ciugud. În martie au fost alegerile, iar secţia de votare era organizată la Oarda. S-a votat soarele, bâta sau cercul, care cum au vrut, dar soarele a trebuit să fie victorios, şi a fost. La Oarda m-au dus şi pe mine că n-aveau cu cine mă lăsa acasă, iar după o lună, hai, şi eu, să-mi caut neamurile. Cum a fost? Veţi afla mai colea, după ce mai cetiţi câteva foi de carte.
Mult mai târziu am aflat de la mama ce zarvă a fost în Ciugud când nu m-au mai găsit. M-au căutat prin tot satul şi prin fântâni. Cu toţii erau foarte necăjiţi şi nu ştiau pe unde să mă mai caute. În satul vecin, Şeuşa, era preot popa Cioara. Trecând prin Oarda, popa Cioara a fost luat ca mesager. Dar când popa le-a spus celor din Ciugud că sunt la Oarda, aceştia nu l-au crezut. Spuneau că era popă mincinos şi mirosea a băutură. În ziua următoare mama a venit totuşi după mine. M-a găsit teafăr şi m-a luat acasă, la Ciugud. Aşa s-a terminat mica mea mare aventură. Dar tot aşa se făcea că plecam de unul singur pe la locurile unde lucrau cei ai casei, încât aceştia se cruceau când mă vedeau, iar pe la şase ani m-am trezit însoţind un bebeluş, proaspăt botezat de tata, până la o cabană pe Bilag, dealul de lângă Bărăbanţ, unde, când am ajuns, se făcuse deja noapte, căci era toamna târziu.

*

Dar timpul nu se oprea locului şi din 1950 a început o nouă etapă a vieţii mele: „hoinăreala“ la şcoală. Prima clasă primară am început-o la Bărăbanţ şi am terminat-o la Ciugud. Apoi m-am mutat la Alba-Iulia. Din a doua clasă primară, până la terminarea şcolii elementare, am fost elevul Şcolii nr.3, fostă şi actuală Avram Iancu. Liceul l-am început la Şcoala medie mixtă nr.2 şi l-am terminat la Şcoala medie mixtă „Horea, Cloşca şi Crişan“. Am urmat apoi cursurile unei Şcoli tehnice din Braşov şi alte forme de învăţământ despre care nu voi mai vorbi, că doar pe acestea le-am trăit cu colegi din generaţia mea. Restul au fost ca un adaos natural, mortar pus pe o structură de rezistenţă existentă. Adaus care dacă există e bine, iar dacă nu există nu deranjează, căci structura persistă de la sine.

Camera 2

DESPĂRŢIREA DE TATA

Anul 1950 nu este numai anul în care am început şcoala. El este şi anul în care a murit tata.
La începutul lunii iulie, într-o zi călduroasă, în care nu prea aveam chef de nimic şi nu-mi aflam starea, am preferat să fiu mai mult singur. Acasă eram doar cu buna Iovă şi credeam că mama, cu moşu Lae şi cu unchiu Lae sunt la lucru pe câmp, pentru că atunci când era de lucru plecau devreme, chiar înainte de răsăritul soarelui, şi se întorceau seara târziu.
Spre seară au început să tragă clopotele la amândouă bisericile din sat şi cum nu era sărbătoare am întrebat pe buna: „cine o murit?“ la care ea mi-a răspuns: „cui i s-or gătat zâlele“. N-am mai spus nimic, dar ceva m-a răscolit, căci până atunci nu s-au tras clopotele odată la amândouă bisericile şi, mai mult, în liniştea serii se auzeau şi clopotele din oraş. Tata nu mai era cu noi de multă vreme şi nu ştiam unde este. Când întrebam de el mi se spunea că „îi la treaba lui“. După un timp am mai întrebat pe buna dacă a murit tata, la care ea mi-a răspus să-mi văd de treabă. Am tăcut din nou şi m-am retras, dar mai târziu am auzit-o şuşotindu-se cu o femeie din sat, ferindu-se de mine. Atunci i-am spus: „de ce nu-mi zâci şi mie că o murit tata, crezi că plâng?“ şi am plecat undeva prin curte spre grădină.
Nu ştiu când s-au întors acasă mama, moşu şi unchiu Lae, nu mai ştiu nici ce a fost în ziua următoare, ştiu doar că mama şi ceilalţi erau tot timpul plecaţi şi mi se spunea că sunt la lucru.
Cred că după două zile, m-a luat mama şi mi-a spus să mă pregătesc că mergem în oraş la buna Lucreţă şi la moşu Niculae să vedem ce mai fac şi ei. Erau părinţii tatei. N-am spus nimic şi m-am spălat. Mi s-au dat haine curate, „de dumineca“, şi am plecat cu mama spre oraş. Se mergea pe jos, trecând Murăşul cu brudina sau cu cinul. Pe malul drept al Mureşului se ramificau două drumuri: unul spre stânga pe care se mergea direct la gară şi se chema Peste Rât sau Pişte Rât, cum îi mai spuneau unii. Celălalt o lua spre dreapta, şi pe el se mergea la „chiaţ“, spre centrul oraşului.
Drumul Peste Rât era mai mult o potecă, pentru că rar se mergea cu carele pe el, iar drumul spre centrul oraşului era un drum pietruit şi bine întreţinut, cu şanţuri de scurgere a apelor pe amândouă laturile şi potecă pentru oameni.
Noi am mers Peste Rât, că era drumul mai scurt şi mama voia să ajungem mai repede. Mergeam amândoi în tăcere şi când am ajuns aproape de „drumu de hier“, mama a spus: „vreu să-ţ zâc ceva“. „Ce?“, am întrebat-o eu scurt. Atunci mi-a spus: „Să ştii că o murit tată-to“. I-am răspuns sec: „Ştiu.“ Atunci ea m-a întrebat: „De unde ştii?“ I-am răspuns: „Am bănuit“, apoi am tăcut amândoi.
A urmat apoi ceremonia înmormântării. Nu ştiu prea multe despre aceasta. Îmi amintesc doar că ajunşi la casa bunicilor din oraş, am fost pupat de neamurile apropiate şi dus în casă să-l văd pe tata. Cred că nu m-am uitat spre el, ci am ţinut capul aplecat spre podea pentru că nu mi-l amintesc cum era în sicriu. Îmi mai amintesc doar că după un timp am ieşit în curte şi am stat mai mult în curtea spre grădină, unde eram singur. Apoi îmi mai amintesc că el fiind preot, la înmormântare au fost foarte mulţi preoţi îmbrăcaţi în veşminte şi foarte multă lume. Mai ştiu că nu am plâns decât atunci când am auzit că se bat cuiele în capacul sicriului.
Toate acestea s-au petrecut când tata avea treizeci şi trei de ani, mama avea douăzeci şi şapte de ani, eu mai aveam câteva luni până să împlinesc şapte ani, iar Livia nu împlinise
cinci ani. Şi cât i-a fost de greu mamei să crească singură doi copii. Alerga zi de zi de la Bărăbanţ la Ciugud, apoi de la Alba-Iulia la Ciugud. De dimineaţa până seara lucra în Ciugud, apoi, noaptea, la noi acasă, pregătea mâncarea pentru a doua zi. Dar trecând peste aceste greutăţi, lucra cu plăcere. Avea un scop. Un scop nobil, la care ţinea mai mult decât la orice. Să-şi ţină copiii în rând cu lumea bună, nu cu cei răi, şi Dumnezeu a ajutat-o şi i-a dat puterea necesară să reziste.

Am recitit Abbi tot ce ai scris, cu aceeasi emotie si aceeasi reactie si-ti multumesc iara

Si eu sunt prezenta si astept cu sufletul la gura sa mai postezi

Camera 3

PRIMA „HOINĂREALĂ“ ÎN ŞCOALĂ

În toamna anului 1950, după cum am spus mai-nainte, am început şcoala la Bărăbanţ. Acolo am avut ca primă învăţătoare pe doamna Elena Dombi, despre care nu-mi mai amintesc cum era, pentru că iarna am fost mutat la Ciugud, unde am avut învăţătoare pe doamna preoteasă Octavia Mihălţian. Nici despre această învăţătoare nu-mi amintesc dacă era bună sau rea deoarece în anul următor am fost mutat la şcoală în Alba-Iulia, unde mama, cu ajutorul moşului Lae, a reuşit să cumpere o casă la oraş, pe strada Zidarilor, în cartierul Hăiuşul Bălgradului, situat între cartierele Lipoveni şi Maieri. Aici am avut învăţător pe domnul Mărginean Albin, bărbat cu statură potrivită, zvelt, cu părul alb din cauza vârstei şi de care îmi era frică, deşi nu era om rău. Mai târziu, din clasa a V-a, am avut profesoară la limba rusă pe doamna Tamara Bozădeanu, care m-a determinat să scriu frumos obligându-mă să folosesc la materia dânsei până în clasa a VII-a, numai caiete pentru clasa I-ia.
Pe acele caiete trebuia să respect liniatura şi dacă o depăşeam cât de puţin mă punea să repet cele scrise şi în plus ce ne mai dădea de scris. Eram singurul din clasă care scriam pe acel tip de caiete.
Nu ştiu din care pricină primii ani de şcoală au fost pentru mine un calvar. Mă simţeam un intrus printre copii şi stam mai mult retras. Cred că acest sentiment l-am căpătat şi pentru că schimbând aşa des şcolile nu m-am integrat grupurilor de copii decât fizic nu şi afectiv, iar apoi venind de la sat la oraş aveam un vocabular diferit şi mai sărac decât cel al copiilor orăşenilor, deşi nici aceştia, la rândul lor, nu foloseau limba literară, dar aveau alte expresii şi se amuzau când spuneam „roc“ în loc de veston, „chimeşe“ în loc de cămaşă, „coleşe“ în loc de mămăligă, „cucuruz“ la porumb, „tuleu de cucuruz“ pentru ştiulete, „curechi“ în loc de varză, „chicior“ în loc de picior, „cochil“ în loc de copil şi altele. Copiii de atunci, cu expresii de oraş, erau mult mai mulţi decât cei cu care eram obişnuit la sat şi râdeau de felul în care vorbeam eu, iar mai târziu, o profesoară de limba română chiar mi-a spus că vorbesc de parcă aş cânta. De! Erau orăşeni, iar eu ţăran!
Acum, nici într-un caz nu m-aş mai ruşina de acele vorbe, dar, ce păcat, am uitat mult din graiul popular al sătenilor din această zonă. Vorbe pur româneşti, de tăte zâlele, lipsite de influenţele limbilor moderne, care te fac să-ţi rupi limba-n gură până le rosteşti.

*
* *

Altfel, eram liniştit şi mi se spunea că sunt mai cuminte decât fetele. Nu am avut obiceiul să lipsesc nemotivat de la ore, dar, deşi eram prezent fizic, gândul, de multe ori, îmi era pe alte meleaguri, cu alţi copii. Visam cu ochii deschişi.
Poate simţeam şi o lipsă de afectivitate pentru că mama era tot timpul plecată şi altcineva nu avea cine să-mi dea afectivitatea de care aveam atâta nevoie. Nu avea cine să mă ajute şi să mă îndrume când mă poticneam la învăţat, deoarece mama nu mai avea timp şi pentru aşa ceva, iar eu nu puteam învăţa mecanic. Oricât aş fi citit, mecanic nu se prindea nimic de mine. Poate şi pentru faptul că una citeam fizic în cărţi şi alta vedeam cu ochii minţii. Chiar dacă citeam cu glas tare, cu ochii minţii vedeam imagini clare sau mai puţin clare ale unor locuri pe unde nu am fost niciodată. La toate acestea s-a mai adăugat şi acea apostrofare lipsită de tact pedagocic a profesoarei de limbă română, care s-a limitat la a constata fără a trece şi la corectarea vorbirii mele. Din această cauză am înregistrat mari rămâneri în urmă la învăţătură, care m-au marcat până la terminarea liceului.


Camera 4

A DOUA „HOINĂREALĂ“ ÎN ŞCOALĂ

Mai greu ori mai uşor, anii au trecut şi m-am văzut elev de Şcoală medie, cum i se spunea pe atunci liceului. N-am intrat printre primii, dar nici printre ultimii.
În primii doi ani am avut diriginte pe profesorul de limba română, domnul Ioan Lăncrănjan, care mi s-a părut, sau poate era, un arogant, antipatic elevilor. Nu este vorba de scriitorul Ion Lăncrănjan, din Oarda de Sus, ci de altul, care avea obiceiul să închidă un ochi când te privea, şi să-ţi arunce printre dinţi apelativele: „imbecilule“ sau „cretinule“, expresii cu care pur şi simplu mă teroriza la orele lui. Din această cauză, neştiind ce să fac, în clasa a IX-a, după vacanţa de iarnă, am luat hotărârea să nu mai răspund la ore. Chiar dacă ştiam răspunsul, spuneam: „Nu ştiu“. Doream să repet clasa. Domnul profesor Ştefan Munteanu, directorul liceului, care-mi era şi profesor de limba latină, m-a chemat într-una din zile la cancelarie şi m-a întrebat cu ce să mă ajute pentru a ieşi din respectiva situaţie. I-am mulţumit pentru bunele intenţii şi i-am spus că vreau să repet clasa. Întrebându-mă „de ce?“ i-am răspuns, bâlbâindu-mă, că vreau să-mi însuşesc mai bine materia. Dânsul a insistat şi m-a întrebat: „Sigur, ăsta-i motivul“, la care eu, cu privirea în parchetul sălii, am răspuns: „Da“. A fost un da neconvingător, căci nu ştiam să mint, astfel că domnul director a spus: „Înţeleg, poţi să pleci“. După acest dialog parcă am fost privit altfel de anumiţi profesori. Eram ascultat mai des, dar fără să-mi fie adresate întrebări directe, deoarece se ştia că nu vreau să răspund. Doar dirigintele mă privea mai aparte şi nu s-a abţinut să nu-mi spună: „De la anu’ o să mă scap de tine!“ Nu ştiu cât se bucura dumnealui, dar eu nu regretam.
Din anul următor s-a trecut la reorganizarea şcolilor din Alba-Iulia. Cum până atunci erau în micul nostru oraş două licee numite: Şcoala medie mixtă nr.1 şi Şcoala medie mixtă nr.2. Prima fostul liceu de fete şi a doua fostul liceu de băieţi. Aceste licee s-au unit sub denumirea de Şcoala medie „Horea, Cloşca şi Crişan“. Cu această ocazie s-au reorganizat şi clasele iar eu am ajuns într-o clasă a fostului liceu de fete, unde diriginte era profesorul de educaţie fizică, domnul Moldovan Vianu. În acest fel m-am integrat uşor în noua „echipă“, unde se spunea în glumă: „Or vint băieţii la fete“.
Din acel an în cadrul liceului s-a înfiinţat şi o şcoală sportivă unde eu am fost selecţionat în echipa de baschet. Am deprins repede acest joc şi mi-a plăcut să-l practic, fapt pentru care-mi petreceam mult timp pe terenul de sport. Se şi ştia că atunci când chiuleam de la orele de curs, eram de găsit pe terenul de baschet…..

Camera 5.

PERIPEŢIILE „HOINARULUI“ LICEAN

Odată am fost dat afară de la o oră de geografie de către profesorul Ioan Moldovan. poreclit „solidu“. Era mic de statură, îndesat şi mândru de poreclă. I se spunea aşa pentru că locuia într-o casă, gen bloc cu două apartamente, împreună cu profesorul de botanică, zoologie, anatomie şi bazele darvinismului, domnul Armand Elvireanu. După un chef comun au pus un pariu: care din ei poate înconjura casa mai repede, ducând în spate un sac plin cu ciment. Bineînţeles, „solidu“ a câştigat.
Eu fiind dat afară de la acea oră şi cum afară era timp frumos, m-am dus pe terenul de sport, dar după nici un minut a venit după mine un coleg să-mi spună că „solidu“ mă chemă înapoi la oră. Fără chef, m-am reîntors în clasă şi când am intrat domnul profesor mi-a zis: „bă…bă, tu ai vrut să te dau afară să joci baschet. Treci la loc!“
Dar, ce se întâmplase?
Ora se ţinea în cabinetul de geografie. Acolo, în mod obligatoriu, eu trebuia să stau în prima bancă, deşi eram cel mai înalt din clasă. Cum înainte de oră nu au fost toate în bună regulă şi nu a fost mulţumit nici de răspunsul celor ascultaţi, a început morala. În mână avea băţul lung de vreo trei metri utilizat la stabilirea diferitelor repere pe hărţile aflate la mare înălţime, aproape de tavan. Fără intenţie, din pasiunea meseriei, uitând că nu este în faţa hărţilor, gesticula cu acel băţ, trecându-l pe lângă mine şi ajungând cu vârful lui spre capul unui coleg din banca a doua. Am privit cu coada ochiului spre capătul băţului şi mi-am văzut colegul cum sta în bancă drept, ca înţepenit, cu amândouă mâinile pe pupitrul băncii şi, fără să îşi mişte trunchiul, îşi mişca doar capul lateral, la fiecare mişcare de băţ. Am început pur şi simplu să râd, după cum râd şi acum, când îmi aduc aminte de scena respectivă. Dar ce râsete şi hărmălaie s-a pornit în clasă. Pentru moment domnul profesor s-a blocat. Nu ştia ce să creadă. El făcea morală şi era nervos, iar noi râdeam. Singura soluţie găsită în prima fază a fost să mă dea afară de la oră.
La terminarea orei, după ce sau liniştit spiritele, m-a întrebat ce mi-a venit să râd şi când i-am povestit, dânsul a zâmbit spunând că n-a observat, dar de atunci nu a mai gesticulat cu acel băţ spre clasă.

*
* *

Despre domnul profesor de geografie trebuie să mai spun că era un împătimit al excursiilor. Pentru domnia sa excursiile erau lecţii deschise, iar orele de clasă erau amintiri din excursii. Dar, din păcate, mama nu avea de unde să-mi mai dea bani şi pentru excursii sau tabere.
De aceea, despre orele de geografie din liceu îmi aduc aminte cu plăcere. Erau frumoase pentru că domnul profesor Moldovan avea darul povestirii. Se lăsa uşor antrenat la poveşti, iar cum copiii sunt inventivi erau destule prilejuri să-l îndemnăm să povestească dumnealui şi să ascultăm noi. Dar nu la fel de frumos era când mă asculta. Totdeauna spunea că eu eram şmecher şi voia să mă facă să învăţ geografie. De aceea îmi punea întrebările scurt şi la obiect, din toată materia. Când răspundeam bine nu-mi dădea notă decât rar de tot, iar când mă prindea că nu ştiu mă cadorisea cu note de doi sau trei. De aici a venit şi repulsia mea faţă de răspunsuri şi de multe ori spuneam „nu ştiu“ doar pentru a fi lăsat în pace. În ultimul an de liceu făceam geografia României. Pe la începutul lunii mai ne-a dat o lucrare de control despre principalele culturi agricole, viticultură şi o scurtă întrebare despre relief. Cu o oră sau două înainte de teză ne-a adus lucrările de control. A mea era notată cu nouă, probabil nu s-a uitat la nume când a corectat-o şi după ce am dictat nota pentru a fi trecută în catalog, nici una nici alta, a început să-mi ţină morală că am copiat. I-am argumentat că nu am copiat pentru că tot timpul a stat lângă mine, dar dumnealui o ţinea una şi bună: că am copiat şi nu mi-a trecut nota în catalog. Ora următoare m-a scos la răspuns şi când am ajuns la tablă a spus scurt: „Munţii Apuseni“. Am ezitat puţin, am vrut să nu răspund, dar mi-a venit altă idee. Am luat creta şi am făcut schema Munţilor Apuseni. Am început din partea de Nord trasând poziţia munţilor Plopiş şi Meseşului, apoi am continuat cu grupa centrală Vlădeasa, Bihor, Muntele Găina, după care am poziţionat grupa Pădurea Craiului, Codru-Moma şi Zarand, apoi am închis partea sudică a Munţilor Apuseni cu Munţii Metaliferi şi am finalizat schema cu latura lor estică: Gilău, Muntele Mare şi Munţii Trascăului. M-am oprit şi am spus gata. Profesorul s-a uitat la schemă şi a spus rar, de parcă ar fi fost plictisit: „N-ai trecut apele“. Ascultător, am trecut poziţia Mureşului, Ampoiului, Arieşului, Someşului şi Crişurilor, după care am spus din nou… „Gata“. S-a uitat atent la schemă, apoi domnul Moldovan a spus: „Acum scrie cum se numesc“, la care eu am replicat: „Pentru cinci e destul şi atât“. Dumnealui a spus mai agitat: „Îţi dau nota trei!“ iar eu am continuat: „Dacă lipseşte ceva de pe schemă şi nu-mi puteţi da cinciul, e bun şi treiul că-l scot cu teza“.
Parcă i-aşi fi dat foc. A început din nou cu morala copiatului şi a terminat spunând: „Pe schemă nu lipseşte nimic, da-ţi dau nota care consider că o meriţi!“. Şi aşa, în locul notei nouă de la lucrarea de control, am primit un nou trei. Aceasta, probabil, pentru că a fost prieten cu tata şi coleg de liceu cu cineva din familie, după cum îmi spunea în discuţiile particulare la care mă angrena uneori.
Pentru teză m-am pregătit bine, aşa cum nu am mai făcut-o niciodată. Era ultima mea teză din viaţa de licean şi am vrut să arăt de ce eram în stare. De cum a intrat în clasă, înainte să închidă uşa, domnul profesor a spus: „Eliberaţi prima masă şi Bimbea să vină aici!“ Mă aşteptam la aceasta şi ca totul să fie complet, mi-am dus de acasă o hartă turistică. Înainte să înceapă ora am spus colegilor din ultimele bănci să se pregătească pentru că vor putea copia. Când mi s-a spus să trec în prima bancă am luat harta şi m-am îndreptat spre locul indicat. În dreptul catedrei văzând că am ceva în mână m-a
întrebat: „Ce ai acolo?!“ şi i-am răspuns că am o hartă. Mi-a zis: „Pune-o pe catedră!“ şi a început să dicteze subiectele înainte ca eu să ajung la locul meu cel nou. A fost o temă frumoasă, care mi-a plăcut. Am scris mult şi bine. Domnul profesor a stat tot timpul la catedră cu ochii aţintiţi numai la mine pentru ca să nu copiez. Dar eu, fiind în temă, nici măcar nu am ridicat privirea din caiet şi mâinile le-am ţinut pe masă tot timpul. După oră mi-a spus cu satisfacţie: „Bă, bă, ai văzut că n-ai putut copia?“ la care eu i-am răspuns cu şi mai mare satisfacţie: „N-am putut copia în mod direct, dar pentru că au putut copia alţii, consider că am copiat şi eu“. Atunci domnul profesor Moldovan Ioan a spus: „Bă, tu tot pramatie ai rămas!“. A fost o afirmaţie cordială nu una ranchiunoasă.

*
* *

Tot din anii de liceu îmi amintesc cu plăcere de domnul profesor Gheorghe Crişan, deşi în acei ani ştiam mare frică de dumnealui şi nu-l agream. Cu dânsul am făcut fizică trei ani, apoi s-a pensionat. Era tipul omului la care nu-i plăcea vorbăria. La întrebări trebuia să-i răspunzi scurt şi concret, iar notele le trecea, prima dată, într-un caiet al dânsului, cu tot felul de semne: punct, linie cu punct deasupra, linie cu punct lateral, linie oblică şi multe altele, iar la sfârşitul trimestrului le trecea în catalog, astfel că, niciodată nu ştiai la ce să te aştepţi. Apoi, nu suporta să-i vadă pe băieţi descheiaţi la gât decât vara, când se umbla în cămaşă şi aceasta era în jurul datei de 15 iunie. Dacă intrai la ora dumnealui descheiat la gât sau aveai alte preocupări, te scotea la răspuns suplimentar, ca „abonat“, spunându-ţi de câte ori să ieşi la răspuns.
Odată m-a scos la răspuns normal şi eram descheiat la gât pentru că nu mă mai cuprindea cămaşa. N-a observat că sunt descheiat la gât decât atunci când mi-a adresat prima întrebare şi a ţipat la mine săltând pe scaun: „Ei, poptim obrăznicie, încheie-ţi baiatule, cămeşa! Ce-mi vi aşa la răspuns!?“, la care mi-a îngheţat sângele în vine, dar am replicat: „Nu pot, că nu mă mai cuprinde“ iar dumnealui a continuat: „Să văd!“. Am strâns gulerul pe lângă gât şi s-a convins că aveam cămaşa mică. Atunci mi-a spus, tot pe ton aspru: „Să-ţi cumperi alta şi la orele mele să nu mai vii cu asta!“, iar eu i-am răspuns cu glasul tremurând: „Mi-aş fi cumpărat şi până acum, dar nu am tată şi mama deocamdată nu are bani“. Domnul profesor s-a blocat. A tăcut puţin, apoi a zis mai liniştit: „Mda, treceţi la loc şi tu să-ţi scoţi gulerul cămeşii pe veston“. De atunci nu a mai ţipat la mine, deşi după un timp am fost „abonat“ la răspuns un trimestru.

*
* *

Eram la început de trimestru şi într-o oră de fizică citeam pentru altă materie în timp ce erau la răspuns câţiva colegi. Domnul profesor a observat acest lucru, a venit lângă mine şi m-a întrebat cu ton calm: „Matale, baiatule, ce faci?“ M-am sculat în picioare şi i-am spus ce citeam, iar dânsul mi-a zis: „Ia să-mi ieşi matale la răspuns până-ţi spun eu că-i destul“. Şi aşa m-am asigurat cu răspunsuri la fizică oră de oră. Odată, spre sfârşitul trimestrului, n-a scos pe nimeni la răspuns şi n-am ieşit nici eu. A stat puţin, apoi a spus: „Trebuia să am pe cineva la răspuns“. M-am ridicat în picioare şi m-a întrebat: „Ţi-am spus eu să nu mai vii la răspuns? Poptim la tablă“. M-am dus la tablă şi în acea oră am fost singurul examinat. Dar ce bine mi-au prins acele examinări mai târziu. Nu aveam note mari la fizică deoarece domnul profesor Crişan avea următorul principiu: nota 10 nu era pentru nimeni (nu mai putea să ne spună că este a lui Dumnezeu), nota 9 era pentru profesorul dumnealui din facultate, nota 8 era pentru dumnealui, nota 7 era pentru elevul eminent, nota 6 era pentru elevul foarte bun, nota 5 era pentru elevul bun, nota 4 era pentru elevul mediocru, nota 3 pentru elevul slab şi nota 2 pentru elevul leneş; iar eu nu de puţine ori am avut nota 2 la fizică.

PERIPEŢIILE „HOINARULUI“ LICEAN - continuare

Dar o întâmplare hazlie am trăit la ora de muzică, unde aveam profesor pe domnul Alexiu. Era un bun dirijor şi interpret la vioară, iar la ore venea întotdeauna cu vioara. Când nu răspundeam bine avea obiceiul să ne tragă de perciuni pe băieţi şi de urechi pe fete. Mie nu-mi plăcea muzica şi nici acum nu-mi place să cânt, ci numai să audiez muzică. Pe orice căi căutam să scap de corul şcolii. Ajunşi în ultimul trimestru al ultimului an de studiu al muzicii, în manual era o scurtă arie din opera Rigoletto de Verdi. Domnul Alexiu m-a pus să interpre-tez acea arie atât în cuvinte, cât şi pe note pentru că nu aveam nici un răspuns şi-mi trebuiau două note ca să-mi poată încheia media. Colegii chicoteau gândind că cine ştie ce răgete voi scoate, dar deodată s-a făcut aşa linişte în clasă de parcă aş fi rămas singur, sau poate eu nu mai auzeam nimic de emoţie. Fără să-mi dau seama mi-a ieşit atât de bine interpretarea încât domnul profesor s-a enervat şi a zis: „Ptiu, măgarule, patru ani nu am putut să-mi dau seama că tu ştii să cânţi“ şi…bineînţeles nu am scăpat de perciuneală, iar ca supliment, am primit o palmă zdravănă după cap. Era un semn de apreciere. Au fost răsplata pentru efortul pe care l-am făcut.

*
* *

Un alt mare „conflict“ am avut cu domnul profesor Elvireanu. Ne preda în ultimul an de liceu bazele darvinismului, cu teoriile evoluţiei speciilor. Pentru mine era o materie tare urâtă şi nesuferită, dar trebuia s-o învăţ bine căci era materie de bacalaureat. Cum nu mă prea omoram cu învăţatul respectivei materii, domnul profesor m-a lăsat corigent pe trimestrul al doilea şi la începutul celui de al treilea trimestru m-a cadorisit cu un doi. Practic mi-am luat gândul de la sesiunea de vară a bacalaureatului. Dar pe la mijlocul lunii mai mi-a spus că am la dispoziţie două săptămâni ca să-mi pun la punct materia şi mă va trece. Am rugat un coleg, vecin cu mine, să mă ajute, în sensul că eu învăţam pe de rost tot ce ni s-a predat la ore, iar el trebuia să mă urmărească după caiet, apoi să mă întrebe pe sărite. Practic în acest fel am învăţat amândoi pentru bacalaureat. A venit şi sorocul examinării de către profesor în penultima oră de curs. A scos la răspuns un număr mare de elevi şi eu am încheiat formaţia. Trebuia să răspund la tot ce nu ştiau ceilalţi. Am reuşit să răspund la toate întrebările, inclusiv la cele adresate direct mie, şi după ce am terminat de răspuns profesorul mi-a spus: „Mai avem o oră. Acum nu-ţi dau notă“. Peste o săptămână a venit şi ultima oră de curs pentru bazele darvinismului. Aveam mari emoţii. Era totul sau nimic. A scos la răspuns grupul de elevi şi pe mine nu m-a chemat. Am crezut că m-a făcut să învăţ degeaba. Priveam absent pe geamul clasei când, deodată, am simţit că mă înghionteşte colegul de bancă. M-am uitat la el şi mi-a făcut semn să mă ridic. Atunci l-am auzit pe profesor. Îmi adresase o întrebare şi eu nu ştiam ce m-a întrebat. L-am rugat să-mi repete întrebarea şi dânsul m-a apostrofat că nu eram atent. I-am explicat pentru ce nu am fost atent şi mi-a repetat întrebarea. Am dat cu promptitudine răspunsul corect, după care au urmat alte întrebări. La un răspuns m-am bâlbâit şi m-a lăsat spunând că voi afla de la diriginte dacă intru sau nu la examenul de bacalaureat.
Ora de diriginţie (dirigenţie) din acea săptămână a trecut fără nici un rezultat pentru că nu s-au încheiat toate mediile. Eu fierbeam de emoţii. În săptămâna următoare s-a dat şi verdictul: Toţi elevii din clasă au promovat. Am răsuflat uşurat, iar dirigintele m-a felicitat. Nu a fost uşor, dar până la urmă am reuşit. Atunci nu mi-am dat seama, dar acum, când scriu toate acestea, am convingerea deplină că Dumnezeu m-a ajutat şi Îi mulţumesc acum pentru atunci, rugându-L, totodată, să mă ierte că nu I-am mulţumit atunci.

*
* *

Despre domnul profesor Elvireanu am şi o altă amintire. A fost o perioadă când din anumite motive a trebuit să ţinem toate orele de curs în cabinetul de geografie. În acel cabinet, pe lângă hărţi şi alte dotări, mai era şi un trenuleţ electric care-şi avea traseul circular în spatele catedrei. Unui coleg, pasionat în ale electrotehnicii, îi veni ideea să facă un sistem de cuplare a trenuleţului în momentul când se aşează profesorul pe scaun. A realizat sistemul cu un cui bătut în scaun, o lamă de metal, elastică, peste ele perniţa de şezut şi două sârme de culoarea scaunului şi parchetului, pentru a nu se observa. Ne mai trebuia profesorul cu care să îndrăznim. Dintre toţi, l-am găsit pe dom-nul Elvireanu. Când veni ora cu pricina, toţi eram cu sufletul la gură. Nu ştiam cum va reacţiona şi cum va primi gluma noastră. Era, totuşi, un profesor sobru.
După ce a intrat în clasă şi s-au derulat protocolarele momente ale începutului de oră, domnul profesor s-a aşezat pe scaun şi a început să răsfoiască prin catalog. În acel moment trenuleţul a început să se învârtă în jurul catedrei. Noi, ne-am pus pe râs. Domnul profesor, fără să sesizeze zgomotul trenu-leţului, s-a ridicat în picioare, puţin enervat de râsul nostru. Credea că cineva făcuse o boacănă şi ne-a muştruluit puţin. Dar când s-a ridicat, trenuleţul s-a oprit, iar când s-a aşezat, trenuleţul a pornit din nou, iar noi am izbucnit şi mai tare în hohote de râs, mai ales că domnul profesor s-a speriat puţin de zgomotul din jurul său. S-a ridicat, trenuleţul s-a oprit. S-a uitat în jurul scaunului şi n-a văzut nimic. S-a aşezat din nou pe scaun şi din nou trenuleţul şi-a văzut de drumul său. Dar domnul profesor nu s-a mai ridicat de pe scaun, ci s-a întors şi se uita nedumerit la trenuleţul care mergea. După un timp s-a ridicat de pe scaun şi trenuleţul s-a oprit. Apoi a apăsat cu mâna perna aflată pe scaun şi trenuleţul a pornit. A ridicat perna şi a descoperit „misterul“ pornirii trenuleţului, după care a ridicat scaunul şi a descoperit şi sârmele de legătură. Bineînţeles că nu am scăpat de muştruluială, dar ce ne făcu dirigintele…? Vai, vai! Şi nu trecu mult timp pentru a duce în locul nostru o „clasă mai serioasă“.

Camera 6

„HOINAR“ CU GRUPURI ORGANIZATE

Pentru că nu aveam posibilităţi materiale nu am participat decât la o singură excursie organizată pe Litoral de Şcoala Sportivă şi o tabără de instruire la Haţeg, prilej cu care am escaladat munţii Retezat. Atunci am văzut pentru prima dată rezervaţia de zimbri cu fiorosul Polanec, un zimbru adus din Polonia. Tot atunci am fost la lacurile Bucura şi Zănoaga cu cazare la cabanele din zonă unde au fost organizate focuri de tabără. Au fost acţiuni pur recreative şi ce frumos a fost în acele locuri.
Peste ani de zile am vrut ca şi Cornelia să vadă zimbrii şi am aranjat o ieşire la cetatea dacică Sarmizegetusa, prilej cu care am intrat şi pe la rezervaţia de zimbri. Am rămas cu un gust amar şi o amintire neplăcută. Era prin anul 1987. Parcul era neîngrijit şi zimbrii erau jigăriţi, încât abia se mai ţineau pe picioare.
Dar continuând şirul amintirilor despre tabăra de instruire din Haţeg, voi arăta că în cadrul programului acelei tabere a fost organizată şi vizita la un C.A.P. (gospodărie agricolă colectivă, cum i se spunea în perioada anilor ’60). Sediul acelei unităţi agricole se afla în fostul conac al unui grof. Era o clădire impunătoare, dar lăsată în paragină. Motivul real pentru care a fost organizată acea vizită era ca noi să vedem o microhidrocentrală în stare de funcţionare, care alimenta cu energie electrică sediul şi atelierele unităţii respective, deşi avea o vechime de peste un secol, rămăşiţă austro-ungară.
Dar, ca la orice instruire, pe lângă activităţile distractive, erau şi activităţi cultural-educative şi de studiu al documentelor politice, activităţi la care participam în mod organizat, cu plăcere, pentru că şi acestea, la urma urmei, erau tot recreative.
Nu lipsite de interes au fost în acea perioadă competiţiile sportive organizate la Deva, Petroşani, Brad, Sibiu, Sebeş şi Alba-Iulia, de la care nu lipseam, considerându-le câte o săptămână de vacanţă, în ciuda efortului fizic pe care-l făceam. Atunci era momentul potrivit să ne dăm în spectacol şi în afara meciurilor. Ne găseam fel şi fel de îndeletniciri pentru a ne şicana unul pe altul. Era un mod de relaxare, deoarece, pentru noi, meciurile erau o treabă serioasă, la care participam trup şi suflet. Eram bucuroşi când câştigam şi ne era ciudă când pierdeam, mai ales pe cei din Deva.
Atunci ne era doar ciudă, pentru că eram totuşi copii şi nu ştiam ce e tristeţea.

Vă mulţumesc prieteni dragi. Încă odat şi încă odată şi încă odază, de câte ori aţi scris urarea de ziua mea. De acum încolo pe abbilbal îl veţi găsi şi întâlni doar aici, în zarea zărită şi ocrotită de condorul agil şi abil din înaltul înălţimilor, pe pala adierilor vântului, "vânt nebun", ce stă o clipă să-i spun, de mă voi întîlni cu el.

Privesc în sus, pentru melodie, căci cuvinte nu prea sunt.
Dacă vouă nu vă place, mie-mi place.

https://www.youtube.com/watch?v=ZFOHRoKsB7E

Şi-am mai căutat ceva, şi am găsit altceva.Poate mai frumos.

Pentru voi prieteni am adunat în gând trandafiri şi toate cântecele din videoclipurile din dreapta videoclipului principal.

https://www.youtube.com/watch?v=tWhp1wZvyZg

Foarte frumoase melodiile

Prima e... mult zgomot, în schimb, a doua este foarte relaxantă.

Eu ti-as face cadou o melodie si mai frumoasa:
EL CONDOR PASA
https://www.youtube.com/watch?v=gkftr4fbmMc

Poate ca ar trebui ca Emil sa-l puna acolo sus, sa fie ascultat de cei care ne viziteaza. Nu stiu cum se face asta, dar am mai vazut in alte parti asa ceva. Si mi se pare frumos!

Emil Condor a scris:

Prima e... mult zgomot, în schimb, a doua este foarte relaxantă.

"Dacă vouă nu vă place, mie-mi place" şi mult zgomot. Am lucrat şi în covăcie (atelier de forjă), nu doar în biroul secretarului de partid.

abba a scris:

Eu ti-as face cadou o melodie si mai frumoasa:
EL CONDOR PASA
https://www.youtube.com/watch?v=gkftr4fbmMc

Poate ca ar trebui ca Emil sa-l puna acolo sus, sa fie ascultat de cei care ne viziteaza. Nu stiu cum se face asta, dar am mai vazut in alte parti asa ceva. Si mi se pare frumos!

Mulţumesc Abba. Este un cântec foarte frumos.

Milule, nu merge instalat între înscrisul LUMINA LUMII şi caseta tehnică ? Sau imediat după caseta tehnică ? Că avem şi condori în videoclip.

Am pe calculator, melodia respectivă interpretată de Doru Calotă, Zamfir si încă o variantă spaniolă. Să vedem ce pot să fac (când am un pic de timp pentru aia)...

Acu' să vedem cum o vom instala: un buton (trecea Condorul) sau un link, ori poate ceva care să înceapă odată cu intrarea pe forum. În momentul ăsta nu stiu nimic dar voi privi atent la posibilitătile ce le avem la îndemână.

Camera 7

DIN NOU „HOINAR“ PRIN ŢARĂ

Aşa, zi după zi, cu bune şi cu mai puţin bune s-au scurs şi anii de liceu. Viaţa de elev se sfârşise. Ne preocupam de acum cu organizarea banchetului şi scrierea jurnalelor personale în care fiecare coleg a lăsat ceva, ce s-a priceput şi ce i-a trecut atunci prin cap, ca amintire pentru viitor. Nu mai am acel jurnal deoarece la inundaţiile din 1970 a fost distrus de ape, dar îmi amintesc bine cele scrise de colegul meu de bancă. Atunci, întâmplător am găsit în mapă o fiţuică rătăcită din timpul tezelor. Era o fâşie de hârtie lungă şi îngustă pe care am scris toate subiectele la chimie. Pentru manevrare uşoară era rulată la ambele capete şi prinsă cu elastic. Colegul de bancă văzând fiţuica mi-a cerut-o şi i-am dat-o. Când ajunse jurnalul meu la el, a prins momentul, nefiind de faţă, şi a lipit fiţuica în acel jurnal, apoi a scris: „Nu uita colega, că şi fiţuicile acestea au făcut ca tu să treci“.
Da, am trecut. Am trecut de la un mod de viaţă la alt mod de viaţă. Am trecut cu bine şi peste bacalaureat şi m-am trezit în bătaia vântului. Nu ştiam în ce parte s-o apuc. Un unchi, frate cu tata, mă bătea la cap că cel mai bine era să mă fac inginer agronom, pentru că, spunea el, „agronomii au ce mânca“. Nu mă prea trăgea firea pentru aşa ceva, căci cunoşteam viaţa la sat, dar l-am ascultat şi am dat examen la Facultatea de Agronomie din Timişoara. Am picat. A urmat o nouă perioadă cu întrebări de genul „ce să fac“. Toate examenele de admitere se dădeau într-o singură sesiune şi aceea a trecut.
Toţi mă băteau la cap, mai ales mama, că n-am învăţat şi n-o să fac nimic în viaţă. Că-s măgar şi prost. Oi fi fost!… Dar tot atunci a început construcţia unei fabrici în Alba-Iulia. Era prima fabrică din oraş. Nu ştiam ce va produce, dar am aflat că recrutează candidaţi pentru o şcoală tehnică. Nu ştiam nici ce sunt şcolile tehnice. Mult mai târziu am aflat că nu erau altceva decât fostele şcoli de subingineri reorganizate. Mi-am depus dosarul de înscriere şi am aflat că urma să dăm examenul de admitere la Braşov, pentru că acolo era de fapt şcoala. Am dat şi acel examen, care, totuşi, nu a fost uşor. Exigenţa a fost ridicată. Dar am reuşit, în cele din urmă, la acea şcoala tehnică ce era în cadrul Grupului Şcolar al Uzinelor de Autocamioane „Steagul Roşu“. A fost începutul unui nou drum al vieţii mele.
Am devenit un altfel de elev. Un elev mai mare, mai important…

În comisia de examinare la acel examen era şi domnul Finichi, profesor de chimie. Am fost primul care am răspuns şi ideilemi veneau fără să stau mult pe gânduri. După ce am terminat răspunsul, m-a întrebat: „De ce a-i venit aici şi nu te-ai dus în altă parte?“ la care eu am întrebat: „Unde să fi mers?“ Dânsul a spus: „la Facultatea de Chimie, spre exemplu.“ I-am spus că am dat examen la Agronomie şi am picat... la chimie. După câteva secunde de meditaţie a spus: „Da, din păcate suntem robii destinului şi nu facem ce vrem“. Aceste vorbe le-aş completa cu o gândire filosofică a romancierului Maurice Druon, care în romanul „Regii blestemaţi“ a scris: „Venind pe lume, fiecare om e învestit cu o misiune măruntă sau de mare însemnătate, dar îndeobşte neştiută de el însuşi, şi pe care firea sa, legăturile cu semenii săi, întâmplările neprevăzute ale vieţii sale îl împing s-o îndeplinească, fără ştirea lui, dar cu iluzia că e slobod să facă ce vrea“… Şi cine ne încredinţează această misiune? Nimeni altul decât Dumnezeu, Ziditorul, Protectorul, Călăuza şi Părintele nostru. Da! În acele momente Dumnezeu avea alte planuri şi nu m-a lăsat să fac ce am vrut eu.

Da, dada... Citesc rândurile tale si mă simt prezent acolo, în miezul descrierilor făcute de tine.