LA TACLALE CU ABBILBAL (I)

Camera 8

PERIPEŢIILE „HOINARULUI SENIOR“ - prima parte


Cu noua viaţă de elev (student) al şcolii tehnice m-am acomodat repede. Aici se ţineau cursuri cu profesori universitari şi cu ingineri din cadrul Uzinei de autocamioane, dar structura orelor de curs era asemănătoare cu cea din liceu. Aveam profesori pentru fiecare curs şi coordonator era dirigintele (dirigentele). Eram notaţi separat pentru răspunsurile orale şi lucrările scrise la care se făcea o medie ce se aduna cu teza, lucrarea scrisă recapitulativă, după care se făcea o nouă medie ce reprezenta nota finală. Aceasta se datora, probabil, ca noutate faţă de şcolile de subingineri şi parcă era destul de complicat, dar totuşi se putea jongla, deoarece notele bune la lucrările de control şi teze erau salvatoare şi se obţineau chiar medii bune cu ajutorul lor.
În urma unor calcule riguros întocmite mi-am permis să fac cele ce vi le povestesc în continuare.
Ca diriginte l-am avut pe domnul profesor universitar Ioan Popa, originar din Alba-Iulia. Dânsul ne preda cursul de „Organizarea şi planificarea muncii“. Era un profesor sever şi, uneori, acorda notele pe nedrept, după preferinţă. A fost unul dintre profesorii cu care am avut un incident, dar asupra acestuia voi reveni.
Alte cursuri au mai fost: mecanica, electrotehnica, chimia, mineralogia, tehnologia materialelor refractare, utilajul tehnologic, desenul tehnic, educaţia fizică şi multe ore de practică în producţie. La orele de sport am fost remarcat pentru condiţia fizică pe care o aveam şi, bineînţeles, pentru modul cum jucam baschet, motiv pentru care am fost selecţionat în lotul de tineret al echipei de baschet „Steagul Roşu“, care pe vremea aceea era în divizia A.
Pe ansamblu am trăit zile frumoase. Am rămas cu multe amintiri plăcute din Braşovul acelor vremuri. Îmi amintesc profesorii şi colegii, aşa cum erau ei atunci. Îmi amintesc drumurile pe care le făceam pe jos, prin pădure, de la cămin, care era în incinta grupului şcolar, până în centrul oraşului, cale de câţiva kilometri buni. Îmi amintesc plecările de la practică şi neplăcerile pe care le-am avut pentru aceasta. Îmi amintesc până şi magazinele de unde-mi cumpăram mâncare, rechizite, ciorapi sau alte lucruri, după cum nu voi putea uita niciodată culorile pădurii, toamna. Cu ochii minţii revăd sălile şi terenurile de sport, unde am participat la diferite competiţii, sălile de cinematograf, unde am vizionat multe filme bune. Mai revăd concursurile de motocros, dar şi localurile unde mergeam să mâncăm atunci când nu ne plăcea mâncarea la cantina şcolii. Pentru că eram tânăr şi nu purtam prea multe griji în spinare, am hoinărit mult prin Braşovul anilor ‘62-‘64. Nu-mi păsa că era cald sau frig, că ploua sau ningea, că era înnorat sau soare. Au fost, poate, cei mai frumoşi ani ai vieţii mele, deşi am trăit şi atunci unele zile mai puţin plăcute cauzate de diferite pricini. Dar toate acestea s-au dus, cum se duce negura în faţa soarelui, iar amintirea lor mă doare. Mă doare pentru că aş fi vrut să fie totuşi altfel. Însă pentru că acesta mi-a fost drumul vieţii l-am dus şi îi mulţumesc din nou bunului Dumnezeu că m-a ajutat să mă descurc aşa cum a ştiut El că trebuie să fie.
La cursuri m-am descurcat bine, cu toate că nu-mi rezervam prea mult timp pentru studiu. Prindeam destul de uşor explicaţiile profesorilor şi cu acestea completam ceea ce ştiam din liceu. Aşa se face că am reuşit să obţin bursă în toţi anii de şcoală tehnică.
Au fost şi cazuri când ajungeam la limita mediei pentru obţinerea bursei şi aceasta pentru că se mai întâmplau anumite „disfuncţionalităţi“ în ceea ce făceam. Una din ele a fost chiar la domnul diriginte Popa. Eram în ultimul an de studiu şi într-o dimineaţă de iarnă, se circula foarte anevoios din cauza poleiului. Primele patru ore de curs aveam organizarea muncii. Ştiam că domnul profesor Popa venea de regulă mai târziu şi nu m-am ostenit să ajung la timp în sala de curs. Am ajuns mai târziu cu cinci minute, dar surpriză: ora începuse şi domnul profesor dicta de zor. Dau să intru în sală cu scuzele de rigoare, dar domnul profesor, fără să întrerupă expunerea şi fără să mă privească, îmi făcu semn să mă retrag. După mine au mai venit şi alţi colegi. Nici pe ei nu i-a primit la curs. La toţi ne-a trecut în catalog o absenţă încercuită cu roşu, pentru a nu putea fi motivată. Toate cele patru ore le-a ţinut fără pauză şi, contrar altui obicei al său, a vorbit fără întrerupere. La cursul următor a scos la seminarizare pe toţi cei care aveam absenţa nemotivată. Eu am fost primul. Mi-a adresat o întrebare recapitulativă şi când am început să răspund, văzând că ştiu, a revenit spunând că nu pentru asta m-a chemat la răspuns şi mi-a adresat o altă întrebare din cursul la zi. Am început să vorbesc şi m-a întrerupt cerându-mi să scriu formula de calcul a productivităţii şi să o explic. Am scris o formulă şi mi-a spus că nu este bună. M-am uitat nedumerit şi m-a apostrofat: „De ce n-ai învăţat?“ I-am spus că am învăţat. Atunci m-a întrebat: „De ce nu ştii?“ I-am spus că n-am găsit nici unde altă formulă decât cea scrisă de mine pe tablă. Mi-a cerut caietul să-mi vadă notiţele. Un coleg a vrut să-mi dea caietul lui pentru că a crezut că eu nu aveam cursul copiat. Profesorul l-a oprit spunând că vrea să vadă caietul meu. I l-am dat. S-a uitat prin el şi a spus: „Văd că ai copiat cursul, dar n-ai învăţat!“ M-a trecut la loc şi mi-a dat nota: 1(unu), scrisă în catalog cu cifre şi cu litere, pentru a nu fi modificată. Nu a fost nici un bai. Mai aveam un nouă şi nu era nici un pericol. Pe toţi colegii care au urmat după mine i-a întrebat aceeaşi formulă şi, pentru că n-au ştiut-o, le-a dat şi lor nota unu. Precedentul a fost al meu şi nu se mai putea reveni.
Atunci am înţeles că nota a fost pentru a ne pedepsi pe cei care aveam absenţă nemotivată, numai că printre noi a fost şi un coleg protejat căruia nu i-a dat nici o notă să nu-i strice media.
Văzând că nimeni din cei ascultaţi nu a ştiut formula buclucaşă, a întrebat pe şeful clasei, pe care-l considera cel mai bun. Acel coleg a spus că nici el nu ştie altă formulă decât cea scrisă de mine. A ţinut puţină morală întregii clase, după care a scris formula buclucaşă pe tablă şi a plecat fără să spună nimic. Noi am început comentariile şi un coleg a spus că la predarea respectivei teme din curs profesorul a scris formula pe tablă, dar a şters-o foarte repede şi nimeni n-a putut-o transcrie.
A trecut şi asta, dar în săptămâna următoare m-a scos din nou la răspuns. M-a întrebat din nou formula cu pricina, dar de data asta am ştiut-o, apoi m-a plimbat prin tot cursul. M-am descurcat destul de bine cu răspunsul, dar nota primită nu a fost prea mare. Atunci, ca orice elev dâcos, am „clocit“ un plan şi am avut grijă să-l păcălesc la două lucrări de control, pe cel mai exigent profesor, pentru a demonstra că domnul profesor Popa era părtinitor. Nu a fost uşor, dar acţionând cu mult sânge rece am reuşit şi toţi colegii mi-au spus că am avut mare curaj. Da! Şi acum mă trec fiorii amintindu-mi cum s-au derulat acţiunile mele de atunci.

*
* *

PERIPEŢIILE „HOINARULUI SENIOR“ - partea a II-a

Un alt incident similar l-am avut la cursul de electrotehnică. Eram chiar la începutul ultimului an de studiu când la o oră mi s-a cerut caietul pentru verificarea temelor. Pentru că nu m-am străduit să-mi fac temele la zi, mi s-a dat nota doi. Nu am spus nimic deoarece eram vinovat. După mine au mai urmat şi alţi colegi în aceeaşi situaţie, apoi a urmat un coleg, care nici el nu avea tema scrisă, dar a fost scos la tablă pentru a încerca să rezolve una din problemele împricinate. Cu ajutorul profesorului a scos-o la capăt şi a fost notat bine.
Atunci eu am avut o răbufnire impertinentă, la care domnul profesor m-a întrebat de ce sunt nemulţumit. I-am răspuns că nici respectivului coleg nu trebuia să-i dea notă deoarece n-a avut tema făcută. Domnul profesor s-a enervat şi a părăsit sala spunând că nu-i treaba mea cum apreciază activitatea noastră, iar noi doi „vom mai vorbi altă dată!“. Dar „altă dată“ nu a mai fost să fie pentru că nu m-am mai dus la cursurile de electrotehnică. Mergeam doar la lucrările de control şi teze.

*
* *

O întâmplare ridicolă am trăit la cursul de chimie. Într-una din zile am fost scos la răspuns, iar eu nu ştiam nici măcar titlul lecţiei. Am întrebat buimac pe colegii din jur: „ce temă avem?“ şi aceştia, în loc să-mi spună, au început să râdă. Ajuns la tablă mi s-a cerut să vorbesc despre calculul stochiometric. Norocul meu! Am început să expun tema şi pentru exemplificare am ales formula de reacţie între acidul sulfuric şi fier. A fost un calcul tare greu şi la un moment dat nu mai ştiam ce să fac; în sala de curs s-a aşternut o linişte deplină. M-am uitat nedumerit spre profesoară şi ea mi-a cerut să continui, fără să şterg tabla. I-am spus că pentru a continua îmi trebuie Tabelul lui Mendeleev. Mi-a răspuns că nu-mi dă tabelul, dar să cer datele de care am nevoie. I-am cerut câteva greutăţi volumetrice, deşi aş fi vrut să văd şi configuraţia electronilor. Mi-a spus greutăţile volumetrice de care aveam nevoie, le-am notat pe tablă, apoi am continuat calculul. Spre sfârşitul orei am terminat de calculat şi am făcut demonstraţia practică a reacţiei chimice turnând într-o eprubetă acid sulfuric peste pilitură de fier. Trebuia să văd şi cum arată ceea ce rezultă din respectiva reacţie. După ce am terminat şi experienţa, profesoara a spus: „Pentru azi nu ai învăţat“. Eu, vrând să mă dau mare, am răspuns: „Dacă nu învăţam, nu ştiam“. Atunci profesoara a concluzionat: „Dacă învăţai, nu alegeai acest calcul. Uită-te în caiet să vezi ce exemplu am dat“. M-am uitat în caiet şi am spus: „Da, este o reacţie mult mai simplă, între acidul clorhidric şi zinc“. Profesoara a încheiat dialogul spunându-mi: „Te-ai descurcat foarte bine, dar îţi scad un punct pentru că nu ai învăţat“, la care eu am spus: „Merit să-mi scădeţi şi trei puncte“, iar dânsa a finalizat: „Este suficient un punct“.
Dar ce m-aş fi făcut dacă mă întreba ce temă am avut?

*
* *

Aşa se scurgeau zilele una după alta, că nici nu ne dam seama. În ritmul lor constant au trecut şi anii de studiu la şcoala tehnică, apoi a urmat practica finală de pregătire a examenului de diplomă. Pentru respectiva practică am fost repartizat cu alţi trei colegi la Fabrica de şamotă din Azuga. Până atunci nu am fost niciodată în acel mic orăşel din Valea Prahovei şi în afara faptului că acolo era o fabrică de sticlă şi una de bere nu mai ştiam nimic despre el. Atunci am aflat pentru prima dată de fabrica de şamotă, iar mai târziu aveam să aflu că în Azuga mai era şi o mare fabrică de postav, o fabrică de şampanie şi un important centru de exploatare a lemnului. Dar astăzi, în afara fabricii de bere, ce mai este în acel oraş? Probabil Fabrica de şampanie şi exploatarea forestieră.
La examenul de diplomă de la Braşov, am primit nota maximă cu felicitări. Urma să mă prezint la locul de muncă şi nu ştiam ce voi face pentru că fabrica din Alba-Iulia încă nu era gata. Am rămas în vacanţa de după examene, apoi m-am dus să mă angajez. Am fost repartizat ca asistent al unui diriginte de şantier, domnul inginer Antonie Noja, fost ceferist, dar la scurt timp am primit ordinul de încorporare în armată. Începea, fără să-mi dau seama, o perioadă mai puţin plăcută din viaţă, pe care o voi relata la locul potrivit.

Emil Condor a scris:

Da, dada... Citesc rândurile tale si mă simt prezent acolo, în miezul descrierilor făcute de tine.

În momentul când deşteptul de servitor m-a informat că a mai fost introdus un mesaj, am fost convins că tu eşti cel care-mi ţii companie la această oră matinală.

Camera 9

OMAGIEREA DASCĂLILOR

Pentru tot ce a fost în anii de şcoală nu port pică nici unui învăţător, învăţătoare, profesoare sau profesor. Nici celor pe care i-am pomenit aici, nici celor al căror nume l-am trecut cu vederea. Fiecare dintre dumnealor, s-a purtat aşa cum s-a priceput şi a considerat de cuviinţă, fără să manifeste interese materiale. Toţi doreau să învăţăm cât mai mult la materia dumnealor şi de aceea erau exigenţi cu noi. Puneau pasiune în ceea ce făceau şi, sub nici o formă, nu voiau să batjocorească meseria de dascăl. De aceea nu pot încheia fără să nu consemnez, numele tuturor profesorilor de care-mi amintesc cu multă plăcere şi recunoştinţă, din şcoala elementară (generală, cum s-a numit mai târziu): domnişoara Vintilă (Iancu, după căsătorie) şi doamna Diaconu, la matematică; doamna Timişan, la limba română; domnul Dărămuş, la geografie; domnişoara Zoe Poşianu (Duna, după căsătorie), la botanică şi zoologie; doamna Hăbian şi domnul Handelsman, la desen; doamna Birău, la istorie; doamna Lăncrănjan (soţia prof. Ioan Lăncrănjan), dirigintă; domnul Ţăranu, directorul şcolii; iar din liceu: doamna Godja, la limba latină, doamna Letiţia Contor şi domnul Alexiu, la muzică; domnişoara Ivancu, la istorie, domnişoara Lăpăduş şi domnişoara Roşca, la limba rusă; doamna Tatiana Mărginean (fiica doamnei Bozădeanu) şi domnişoara Emilia Mureşan, la matematică, doamna Georgescu la chimie, domnul Ioan Crăciun la limba franceză, domnii Ioan Lăncrănjan, Lascu Tit-Liviu şi Traian Pătrăşcanu la limba română; domnii Ioan Truţă şi Păcală Dan la istorie; domnul Hărăguş, la geografie; domnul Pârvan la desen; domnii Csaki şi Cipăian, la lucrări practice de atelier; domnul Emil Tămaş şi domnul Moldovan Vianu, la educaţie fizică; domnul Ioan Stoia, la apărare locală antiaeriană; domnul Mărginean, la fizică; domnul Peribiceanu, la matematică; domnul Lăncrănjan Gheorghe, la limba română; domnul Răşinaru, la chimie; domnul Crişan Gheorghe, la fizică; domnul Elvireanu Armand, la biologie; domnul Moldovan Ioan, simpaticul profesor de geografie; al profesorilor de la Şcoala Tehnică şi al altor profesori, al căror nume l-am uitat, „căci şi uitarea-i scrisă-n legile omeneşti“.
Pentru toţi, de la prima la ultima zi de studiu, o pioasă aducere aminte.
Dumnezeu să-i odihnească, în linişte şi pace, pe toţi cei care nu mai sunt printre noi; iar celor care sunt în viaţă, să le dea sănătate!

Camera 10

„HOINARUL“ RECRUT

În ziua încorporării m-am prezentat la comisariat, cum i se spunea pe vremea aceea Centrului militar. Acolo am fost luat în evidenţă şi mi s-a spus să aştept. Mă învârteam dintr-un loc în altul, fără nici o noimă, prin curtea comisariatului. Într-un târziu am fost chemat la comisia medicală. Acolo m-a cunoscut un medic şi m-a întrebat în şoaptă dacă vreau să scap de armată. I-am spus că nu şi a dat verdictul „apt pentru serviciul militar“. Dar când am ieşit de la comisia medicală am dat nas în nas cu comandantul comisariatului militar, cu grad de maior, tatăl unei foste colege de liceu. Ce nu i-o fi plăcut, nu ştiu, destul că s-a răstit la mine spunându-mi că am încercat, dar nu voi scăpa de armată şi chiar în acea zi voi fi trimis în unitatea militară. I-am răspuns că nici nu voiam să scap de armată, pentru că de aceea m-am prezentat la încorporare. Neaşteptân-du-se la acest răspuns, comandantul s-a făcut negru de mânie şi a plecat. Mă cunoştea după numele de familie, dar nu mi-a ştiut prenumele. Ştia că am avut două amânări medicale la Braşov şi i-a făcut impresia că au fost aranjamente pe bază de pile, iar a treia amânare medicală ar fi însemnat clasarea mea. De aceea medicul m-a întrebat dacă vreau să scap de armată. Dar eu chiar nu am vrut acest lucru şi amânările de la Braşov le-am obţinut pentru că am spus cinstit comandatului spitalului militar, pe care nu-l cunoşteam, că aş fi dorit, dacă se putea, să fiu amânat de două ori doar pentru a-mi termina şcoala, să obţin o diplo-mă, în baza căreia să mă angajez la terminarea serviciului militar. După ce m-a chestionat despre situaţia familială, omul, pentru că a fost OM, şi-a dat verdictul de amânare. De-abia la încorporare, în Alba-Iulia, am aflat că cel care mi-a dat amânările avea gradul de General.
Maiorul din Alba-Iulia neştiind toate acestea, a fost ferm convins că eu aş fi urmărit să scap de armată, şi era nedumerit cum am putut obţine amânările de la un general. Dar lucrurile nu au stat aşa şi nu mă interesa unde mă repartiza. În aceeaşi zi cu mine, a fost chemat la încorporare şi un văr al meu. Aveam acelaşi nume de familie. După întâlnirea cu mine, maiorul, furios, s-a dus la comisia de încorporare şi a pus dosarul cu numele de Bimbea la prima serie care urma să plece, dar nu era dosarul meu, ci al vărului Ioan. După vreo trei ore, maiorul mă vede din nou şi mă întreabă: „De ce n-ai plecat?“ la care eu am răspuns: „Unde era să plec fără acte?“ Nedumerit, s-a dus din nou la comisie apoi a ieşit fără să-mi mai spună nimic. S-a lămurit.
După o bună perioadă de timp în curtea comisariatului am mai rămas doar vreo trei recruţi. Comisia plecase, iar pe noi nu ne mai băga nimeni în seamă. Am întrebat la un birou ce să facem şi mi s-a spus să mergem acasă până a doua zi. M-am dus acasă şi eram tare indispus. Mama s-a speriat crezând că am fugit de la comisariat. I-am spus să stea liniştită că mă duc în ziua următoare.
A doua zi m-am prezentat din nou la comisariat şi pentru că era altă comisie de încorporare am fost din nou examinat medical. Terminându-se şi acest consult medical am stat în aşteptare. În acest răstimp m-am întâlnit iar cu omul numărul unu, comandantul comisariatului, care m-a luat din nou în focuri pentru că n-am plecat în prima serie. Nu i-am mai dat nici un răspuns. Doream să plec de acolo cât mai repede.
După ce s-au încheiat toate formalităţile am fost duşi la Deva, unde era centrul regional. Acolo am mai stat câteva ore, dar ce conta. Timpul nu era al nostru. Probabil au urmat reparti- zările pe unităţi militare căci în final ne-a luat în primire un militar, care ne-a dus la gară, fără să ne spună nimic despre locul unde vom merge. Totul se făcea în mare secret. În gară, am urcat într-un tren ce mergea spre Arad. Pentru mine a fost un chin să merg într-o direcţie necunoscută, dar până la urmă militarul s-a îndurat de noi, a încălcat consemnul şi ne-a spus că mergem în Oradea, la antiaeriană. Ce era aceea n-am ştiut, nu ne-a mai spus, dar aveam să vedem la timpul potrivit.
La Arad am ajuns cu ceva întârziere şi era destul de întuneric, deoarece fiind toamnă, se însera repede. Trenul care mergea la Oradea era gata de plecare şi m-am urcat în el aproape din mers. În tren ne-am urcat vreo opt inşi, restul au rămas la Arad, împreună cu delegatul unităţii militare. Cei din tren nu aveam la noi nici un document. Când a venit conduc-torul să controleze biletele i-am explicat care este situaţia, iar el ne-a spus că nu are de unde să ştie şi că ne face predare. Atunci eu i-am spus să ne facă predare la Oradea, pentru că acolo vom căuta patrula militară şi vom lămuri situaţia. Conductorul a acceptat cu condiţia să nu umblăm prin tren, ci să stăm toţi în acelaşi compartiment. A fost o condiţionare inutilă, pentru că noi tot nu aveam chef să umblăm prin tren.
Ajunşi la Oradea, am coborât din tren şi ne-am grupat pe peron. Eu am văzut patrula şi m-am dus să vorbesc cu comandantul ei. Conductorul s-a uitat un timp după noi apoi ne-a lăsat în pace. Întâmplarea a făcut ca patrula să fie chiar din unitatea unde trebuia să ajungem noi. Comandantul patrulei a spus să ne urcăm într-un camion care era parcat în spatele gării, pentru a ne duce la o unitate militară, unde urma să stăm până la clarificarea situaţiei noastre.
În unitatea militară respectivă am fost duşi într-o încăpere unde se aflau saltele acoperite cu foi de cort. Ni s-a spus să ne culcăm acolo şi în ziua următoare se va vedea cum se solu-ţionează problema noastră. A doua zi, de dimineaţă, au venit şi au discutat cu noi mai mulţi ofiţeri. Pentru toţi eram un mare mister. Cum de ne-am dus fără documente? Am explicat în mai multe rânduri ce s-a întâmplat în Arad, apoi am minţit spunând că l-am auzit pe conductor când l-a întrebat pe însoţitorul nostru dacă mergem la Oradea şi acela a confirmat. Atunci unul din ofiţeri a spus: „Iată de ce este bine ca recruţii să ştie unde se duc“, iar unul dintre noi a spus arătând spre mine: „Am avut noroc cu el“. După un timp a venit şi restul grupului iar însoţitorul nu ştia cum să explice unde sunt cei care lipsesc din grup. El credea că am fugit, dar ofiţerul care a fost cu patrula la gară i-a spus: „Du-te în camera de primire şi îi ia de acolo“.

abbilbal a scris:

Emil Condor a scris:

Da, dada... Citesc rândurile tale si mă simt prezent acolo, în miezul descrierilor făcute de tine.

În momentul când deşteptul de servitor m-a informat că a mai fost introdus un mesaj, am fost convins că tu eşti cel care-mi ţii companie la această oră matinală.

Si mai înjurat că m-am strecurat între episoadele prezentate de tine?

Camera 11

„HOINARUL“ SOLDAT

Aşa a început episodul: „serviciul militar“. Nu mi-a plăcut, dar nu mi s-a părut nici extrem de greu. Aveam condiţie fizică şi asta conta mult. Nu mă puteam adapta cu absurditatea ordinelor date de caporali, dar nu mă deranja tăvăleala. Executam totul bazându-mă pe ideea că în acel loc nu mă cunoaşte nimeni.
Pentru că scriam frumos am fost luat de către comandantul de baterie ca furier, dar mai eram folosit pentru scris şi de alţi ofiţeri, fără să fiu scutit de instrucţie şi pregătirea de specialitate, ca operator radiolocaţie. Pot spune că am ajuns să fac ce-mi plăcea, chiar şi când îmi venea rândul la curăţenie pe sectorul repartizat.
În una din zile, când lucram pentru şeful statului major, un ofiţer cu gradul de maior a vrut să fie spiritual şi m-a întrebat dacă ştiu unde s-a mai răsturnat căruţa cu proşti, în afară de Caracal. Eu ştiam că el este originar din Brad. Pe vremea aceea atât oraşul Brad cât şi Alba-Iulia aparţineau de regiunea Hunedoara. După ce mi-a pus întrebarea, m-am gândit că vrea să mă atragă într-o cursă şi i-am spus că nu ştiu. El a insistat şi m-a întrebat: „Cum nu ştii, tu de unde eşti, de nu ştii?“ la care eu i-am răspuns puţin indiferent: „Din regiunea Hunedoara“. Auzind răspunsul meu şeful de stat major s-a pus pe un râs zdravăn şi a spus: „Zenzea, te-a avut“. Zenzea, era numele de familie al maiorului „şugubăţ“. Acesta s-a roşit de furie şi a vrut s-o dreagă spunând: „Mă, eu nu te-am întrebat din ce regiune eşti, te-am întrebat din ce loc?!“ la care eu i-am răspuns: „Locul meu de baştină este regiunea Hunedoara“. Şeful statului major a râs din nou şi i-a spus maiorului: „Nu mai spune nimic pentru că el s-a descurcat bine“, apoi a continuat pe un ton serios: „Să nu încerci să te răzbuni pe el pentru că mă supăr“. Nu s-a răzbunat în mod direct, dar mă sâcâia ori de câte ori mă vedea şi de aceea eu căutam să-l evit.

Altă dată, un prieten sta tare necăjit. M-am dus la el şi l-am întrebat dacă a păţit ceva. Mi-a spus că nu a păţit nimic, dar trebuie să se tundă de tot pentru că l-a pedepsit „bătrânu“. Acesta era comandantul nostru de baterie, care în acea zi a fost ofiţer de serviciu pe unitate. Atunci, eu i-am spus: „Şi de-asta trebuie să fi aşa necăjit“, iar el a zis: „Da, mă, da, că râd ăştia de mine!“ I-am mai spus: „Lasă, turculeţule, că nu va râde nimeni de tine“ şi am plecat. Îi spuneam aşa pentru că era dobrogean de naţionalitate tătar, mic de statură şi avea un nume mai greu de pronunţat. Am strigat frizerul, care era tot un prieten de-al nostru, de naţionalitate polonez, şi i-am spus să mă tundă de tot. Ăla a început să râdă şi m-a întrebat dacă glumesc sau eram pedepsit. I-am spus că nici nu glumeam, nici nu eram pedepsit, dar voiam să mă tund de tot pentru că mă simţeam mai bine. Vorbeam tare să mă audă cât mai mulţi şi mi-am pus un scaun în mijlocul dormitorului. Frizerul văzând că nu glumesc s-a apucat de treabă. Până să mă termine a mai venit unu, că şi el vrea să se tundă de tot. După ce m-a terminat m-am dus la prietenul pedepsit şi i-am spus: „Acuma, du-te tu“. S-a uitat la mine şi a început să râdă: „Da tu de ce te-ai tuns?“ I-am spus să tacă şi să meargă la tuns, că acolo s-au adunat cam mulţi. S-a dus la tuns apoi, s-a dus la „bătrânu“ să raporteze că a executat ordinul. Seara, la apel, „bătrânu“ m-a văzut că stam la poveşti cu mâinile în buzunar. A venit la mine şi mi-a zis: „Să te văd şi pe tine tuns zero“. Eu mi-am dat boneta jos şi i-am raportat: „Să trăiţi, am executat ordinul dumneavoastră!“. S-a uitat la mine şi a început să râdă. Tunsul nu mai era o pedeapsă.

După câteva luni de armată, mi-a venit rândul să fac de serviciu la bucătărie. În acea vreme se mai dădea şi mămăligă, o dată pe săptămână. Rândul meu la bucătărie a fost într-o zi de mămăligă. La bucătărie am fost împreună cu gornistul, un moldovean simpatic din ciclul doi, dar eram ca Pat şi Pataşon. Io lung şi slab, el mic şi dodoloţ. Nici eu, nici el, nu ştiam cum să facem mămăliga. Ne tot foiam în jurul cazanului şi nu ne trăgea firea să ne apucăm de lucru. Bucătarul ne tot spunea să avem de grijă că nu mai este timp să fierbem mămăliga, şi într-un târziu, ne-am apucat de ea. Cazanul era atât de mare încât de jos nu ajungeam s-o mestecăm. Atunci, tovarăşul meu la „fabricarea mămăligii” s-a urcat pe cazan dar din cauza căldurii nu putea sta prea mult acolo la mestecat. Eu nu aveam loc pe cazan deoarece eram prea înalt şi nu încăpeam între cazan şi tavan, dar mă necăjeam cum puteam să mestec de jos, cât timp se mai răcorea partenerul meu. Până la urmă am reuşit să terminăm şi mămăliga, iar ca să fie mai bună am pus capacul peste ea. Pe când ne-am pregătit s-o porţionăm, am văzut ce am făcut. Din cauza condensului, pe mămăliga noastră era un strat de apă. Ne-am uitat unul la altul şi eu am zis:„Hai s-o mestecăm din nou, apoi s-o lăsăm puţin la foc să se evapore apa“. Gornistul m-a aprobat şi am trecut din nou la treabă. După ce am terminat remestecarea şi coacerea mămăligii, am porţionat-o şi am trecut rapid la distribuirea ei pentru că se intrase deja în sala de mese. Cum, necum, dar ne-a ieşit o mămăligă cu un aspect „comercial“ de-ţi lăsa gura apă. Am aflat că toţi de-abia aşteptau să-şi primească porţia, dar, surpriză. Nici unul n-a putut s-o şi mănânce. Noi, „specialiştii mămăligari“ am făcut-o, dar am uitat să punem în ea, sare.

Emil Condor a scris:

abbilbal a scris:

Emil Condor a scris:

Da, dada... Citesc rândurile tale si mă simt prezent acolo, în miezul descrierilor făcute de tine.

În momentul când deşteptul de servitor m-a informat că a mai fost introdus un mesaj, am fost convins că tu eşti cel care-mi ţii companie la această oră matinală.

Si mai înjurat că m-am strecurat între episoadele prezentate de tine?

Nu, pentru că aşa-mi place să fie episoadele, fragmentate, pentru a fi mai uşor de citit.

Camera 12

„HOINARUL“ LA LOCUL DE MUNCĂ - prima parte

Şi, uite aşa, mai cu bune, mai cu rele, am trecut şi de armată. Mi-am reluat lucrul, unde am avut mai mult deziluzii decât satisfacţii, iar după doi ani am renunţat la serviciul de la „Refractara“ şi m-am angajat la calea ferată. Aici mi-a fost destinul să lucrez şi aici am ajuns chiar dacă n-am fost şcolarizat în domeniul feroviar. Dar despre toate acestea voi povesti mai târziu.
Acum stau şi mă gândesc. La ce? La multe! Mă gândesc, spre exemplu, la ce am scris până aici. Mă gândesc, mai ales, la tot ce am făcut, bune şi rele, până acum. Ce voi face de acum în colo, până la sfârşitul vieţii mele, doar Bunul Dumnezeu ştie. Eu voi face tot ce am de făcut fără să ştiu nimic despre ce va fi, dar nimic nu va rămâne nefăcut din ce trebuie să fac, după cum nimic nu voi face mai mult decât trebuie să fac. Tot aşa am făcut şi până acum, cu stricteţe şi meticulozitate, tot ce am fost programat să fac, iar ce nu a trebuit să fac a rămas nefăcut dintr-un motiv sau altul, chiar dacă eu am dorit cu ardoare să fac acel ceva. Am fost bun sau rău, am fost exigent ori indulgent, am fost aşa după cum am crezut că este bine să fiu la un moment dat. Toate acestea fac parte din legile nescrise ale firii noastre, legi obiective de la care nu ne putem abate niciodată şi nicicând.

Aşa se face că în anii activităţii mele profesionale la calea ferată am obţinut cele mai bune rezultate, deşi am avut parte de multe insuccese, iar acum, când retrăiesc toate acestea,
mi se întăreşte convingerea că totul a fost şi este într-un perfect echilibru. Binele şi răul se anulează reciproc pe linia ascendentă a vieţii, care este o linie dreaptă, de la care nu ne putem abate. Este o cale infinit de lungă, fără locuri de popas şi fără nici o posibilitate a întoarcerii şi reluării drumului, pe care unii merg mai mult iar alţii mai puţin. Este calea căilor pe care unii merg mai uşor, iar alţii mai greu. Este drumul pe care mergem fără să ştim când ne vom opri. Pe acest drum ne poticnim când nici nu ne aşteptăm, dar vom merge înainte, chiar dacă ne vom târî până unde avem de mers. Tot pe acest drum, cei care au mers greu până-ntr-un anumit loc, pot prinde puteri şi vor ajunge cu uşurinţă la capătul lui.

Aşa a fost să fie şi aşa este. Am ajuns secretar de partid în locul unchiului meu. Schimbarea s-a făcut în urma unei sesizări prin care unchiul, frate cu tata, s-a plâns mai marilor de la partid că eu aş avea ceva cu el şi în mod abuziv l-am amendat pe linie de serviciu. La indicaţia primului-secretar al judeţului s-a pornit o anchetă în urma căreia, într-o zi, timp de aproape opt ore, am fost luat la întrebări de către un activist al colegiului judeţean, care era un organ de cercetare a abaterilor de orice natură, organ care nu ierta nimic. De regulă, toţi cei care intrau în vizorul acestui organ se alegeau cu sancţiuni aspre, motiv pentru care am avut ceva emoţii.
Dar ce s-a întâmplat de fapt? De ce am ajuns şi eu pe mâna lor? Iată de ce! Întâmplarea a făcut să fiu numit în cadrul unităţii unde lucram, responsabil cu probleme de protecţie a muncii. Unchiul meu era, pe linie administrativă, şef de district, iar pe linie politică era secretarul comitetului de partid din Complexul CFR Alba-Iulia. Era, cum se spune, cel mai mare. La un control de rutină, pe care l-am făcut în cadrul districtului pe care îl conducea, am găsit fişele de protecţie a muncii semnate de muncitori în alb. În urma efectuării unui instructaj nu erau trecute în ele articolele prelucrate şi nu purtau semnătura celui care a efectuat instructajul, respectiv a unchiului meu. Era o abatere gravă, care se sancţiona cu amendă. I-am atras atenţia unchiului asupra neregulii şi, la plecare, i-am spus că voi reveni să văd dacă a remediat-o. A acceptat, iar după aproximativ o săptămână m-am reîntors. Nu făcuse nimic. În această situaţie am încheiat procesul verbal de constatare a contravenţiei pe care el l-a semnat fără nici o obiecţie. S-a dus şi a plătit amenda, apoi a făcut reclamaţia pe linie de partid. La cercetare, după întrebările de rutină de genul „cum merge treaba?“, a urmat şi întrebarea cheie, care făcea obiectul acelei cercetări: „Cum îndrăzneşti să sancţionezi un secretar de comitet de partid?“ A fost momentul în care mi-am dat drumul la vorbe, având mare grijă să nu folosesc expresii jignitoare la adresa cuiva. Am ajuns până acolo încât am întrebat şi eu. Întrebările mele curgeau fără să primesc nici un răspuns pentru că erau în spiritul legilor de atunci şi chiar mi s-a spus că nu eram eu acela care face ancheta. Atunci am adresat întrebarea îndrăzneaţă: „Viorel are carnetul mai roşu decât Liviu, de se caută pe orice cale să fiu făcut vinovat?“ Mi s-a spus că nu este vorba de culoarea carnetului de partid şi în acel moment am pus o nouă întrebare: „Atunci de ce-mi cereţi să încalc legea, de dragul lui? Dacă el ar fi vrut să mă ajute, ar fi completat fişele de instructaj şi nimeni n-ar mai fi ştiut nimic.“ La această ultimă întrebare şi afirmaţie nu mi s-a dat răspuns şi am fost lăsat să plec.

„HOINARUL“ LA LOCUL DE MUNCĂ - partea a doua

Mult mai târziu am aflat că după ce concluziile anchetei au fost prezentate într-o şedinţă a Biroului Comitetului Judeţean de Partid, şedinţă la care au fost chemaţi şi cei care se ocupau de problemele muncii organizatorice de la comitetul municipal de partid, primul-secretar judeţean ar fi spus: „Dacă cel tânăr e mai bun, să fie el secretar“ şi cum totul s-a petrecut într-o perioadă când se făceau propuneri pentru alegeri la partid, respectiva recomandare s-a materializat. Am fost trecut pe lista de candidaţi la funcţia de secretar al Comitetului de partid din Complexul C.F.R. Alba-Iulia, ca propunere a primului-secretar judeţean. Pentru această funcţie au mai fost recomandaţi de Comitetul Municipal de Partid: unchiul meu şi un lăcătuş de la Atelierul de Zonă. Deci eram trei candidaţi trecuţi în ordine alfabetică. Lista respectivă a fost discutată şi aprobată în Comitetul Judeţean de Partid, pentru că funcţia era în nomenclatorul organului judeţean.
După această etapă, urma pregătirea alegerilor la nivelul Complexului C.F.R. Se organizau alegerile de partid la nivelul organizaţiilor de bază unde se propuneau delegaţii la Conferinţa pe Complexul C.F.R. şi candidaţii pentru Comitetul de partid. Numele candidaţilor la funcţia de secretar de partid nu se cunoştea. Se ştia doar că unul din candidaţii pentru Comitetul
de partid va fi secretar.
Noi, ceferiştii, aveam statornicit obiceiul ca numărul candidaţilor să fie aproape dublu faţă de numărul celor care urmau să fie aleşi în Comitetul de partid şi de fiecare dată se propuneau unu sau doi candidaţi peste numărul stabilit. „Să fie de unde alege“, ziceau bătrânii.
Pentru desfăşurarea operativă a Conferinţei de alegeri, se organizau din timp comisiile de lucru, iar la Conferinţă doar le supuneam pentru aprobare. Practicam acest sistem deoarece se pierdea destul timp cu scrierea buletinelor de vot şi numărarea voturilor, iar prin acest mod de lucru mai scurtam puţin conferinţa. La Conferinţa de alegeri participa şi un secretar al Comitetului Municipal de Partid.
Desfăşurarea lucrărilor Conferinţei de partid era următoarea: La intrarea în sală se făcea prezenţa. La ora stabilită, secretarul Comitetului de partid declara Conferinţa deschisă, anunţa numele delegatului din partea organului superior şi propunea alegerea prezidiului. Supunea la vot numărul membrilor în prezidiu şi pe urmă dădea cuvântul pentru propuneri nominale, care se făceau direct din sală, fără să fie prestabilite. Regula era ca din prezidiu să facă parte şi delegatul organului superior.
La alegerile cu pricina, eu am făcut parte din comisia de redactare a procesului-verbal şi, ca atare, aveam locul undeva în sală, la o masă de lucru. Delegatul Comitetului Municipal
a fost secretarul cu munca organizatorică. După prezentarea dării de seamă şi încheierea discuţiilor s-au eliberat din funcţii membrii fostului Comitet de partid şi s-a trecut la alegerea noului comitet. S-a dat citire listei cu candidaţii propuşi în organizaţiile de bază şi s-au supus individual la vot deschis pentru a fi trecuţi pe buletinele de vot. Apoi, în premieră, s-a dat citire listei cu candidaţii pentru funcţia de secretar, după care şi aceştia au fost votaţi individual pentru înscrierea lor pe buletinele de vot. Totul a decurs normal. Singura noutate a fost alegerea directă prin vot a secretarului şi prezentarea a trei candidaţi pentru această funcţie. Se împăca şi capra, şi varza. Era respectată indicaţia primului-secretar judeţean şi dorinţa majorităţii Biroului Comitetului Municipal de Partid. Ceferiştii decideau. Până atunci, era practicată metoda alegerii secretarului de partid doar de către membrii comitetului, în prima şedinţă a acestuia, care se ţinea în ziua conferinţei, într-o sală alăturată. De acum, se vedea ce urma să iasă.
Eu scriam, indiferent, procesul-verbal. Eram trecut pe buletinul de vot, dar lângă mine mai erau doi. Nu mă consideram cel mai bun, şi ca atare eram nepăsător faţă de ce urma. După ce au fost dactilografiate buletinele de vot, culmea, de către persoane nemembre de partid, s-au împărţit în sală şi s-a făcut verificarea lor. S-a trecut apoi la votul secret, după care a urmat numărarea voturilor. Terminându-se şi această etapă, a urmat prezentarea procesului-verbal cu rezultatul votului. Când s-a citit numele secretarului nu mi-a venit să cred şi am spus: „Poate Viorel, nu Liviu“, la care delegatul Comitetului Municipal a precizat: „Nu, nu. Aţi auzit bine. Este vorba de tovarăşul Bimbea Liviu, pe care-l rog să ia loc la masa prezidiului“.
M-am albit la faţă, mi-am luat scaunul pe care şedeam şi am mers la masa prezidiului, lăsând redactarea procesului-verbal pe seama celorlalţi din comisie. Aveam senzaţia că mă sufoc şi mă prăbuşesc din cauza emoţiei, dar până la urmă totul s-a sfârşit cu bine.

Nu mi-a fost uşor să mă acomodez cu noua funcţie primită. Aşa după cum am scris cuiva într-o scrisoare, pentru mine respectiva funcţie era „o haină care nu mi se potrivea“, dar cu care m-am obişnuit până la urmă.
Prima măsură pe care am luat-o în noua mea calitate a fost aceea de a-mi amenaja un sediu pentru comitetul de partid, deoarece în complex nu era aşa ceva. Pentru aceasta am cerut să fie eliberate două birouri ocupate de resortul financiar al Secţiei L. Aceste birouri se aflau la parterul clădirii de călători, unul lângă altul şi în ele se ajungea printr-un mic hol. Erau cele mai bune pentru ceea ce am vrut să fac şi nimeni n-a avut ce obiecta, căci tot acolo am mutat şi biblioteca sindicatului.
După ce au fost eliberate cele două încăperi, am dus acolo o masă, un scaun, o bancă şi un dulap, apoi am cerut tuturor celor care mă chemau la ei pentru a discuta cu mine, să vină ei la mine, la sediul comitetului de partid, spunându-le că atunci când eu voi avea treabă cu ei, îi voi căuta la locul lor de muncă. A fost un nou punct de vedere diferit de al fostului secretar de partid, punct de vedere cu care unii şefi s-au obişnuit mai greu, dar până la urmă s-au obişnuit.

Păi, mai respiră un pic să am timp... de o fragmentare!

Emil Condor a scris:

Păi, mai respiră un pic să am timp... de o fragmentare!

Iată c-ai făcut-o. Mulţam.

„HOINARUL“ LA LOCUL DE MUNCĂ - partea a treia

Cu oarecare greutate, am reuşit să dotez sediul comitetului de partid cu mobilierul de care aveam nevoie, pentru că erau câţiva care nu priveau cu ochi buni ceea ce făceam. Chiar şi unchiul meu a făcut o afirmaţie, în lipsa mea, la comitetul municipal de partid prin întrebarea: „Cum de la CFR a ajuns secretar un ficior de popă?“ Credea probabil că lansează o bombă, dar s-a înşelat. Cazul meu era cunoscut, şi unul din activiştii sectorului organizatoric l-a contrat: „Stai puţin! Ştiu că Liviu îţi este nepot. Tu ce neam ai fost cu tata lui?“ Unchiu i-a răspuns că au fost fraţi şi atunci respectivul activist a concluzionat: „În acest caz înseamnă că şi tu eşti frate de popă, ba mai mult, tu eşti şi însurat cu fată de popă. Care din voi e mai bun?“
După ce s-a consumat şi acest incident, am fost lăsat în pace de către cei care nu mă agreau. Sediul comitetului de partid l-am dotat cu tot ce a fost necesar. Încăperea mai mică am amenajat-o ca birou de lucru pentru secretarul comitetului de partid, iar încăperea mai mare am amenajat-o ca punct de informare şi documentare cu bibliotecă, în care se găseau cărţi de literatură social-politică şi, mai ales, de literatură beletristică, clasică şi contemporană. Tot acolo era şi locul unde ţineam şedinţele, de orice fel, la care participau oameni mai puţini. Pereţii au fost împodobiţi cu tot felul de grafice şi hărţi. Am avut hărţile fizice ale României, judeţului Alba şi Europei şi harta Planiglobului cu împărţirea politică a lumii. Toţi care veneau în control rămâneau plăcut impresionaţi. Dar, totuşi, s-a găsit şi o activistă de la secţia de propagandă a comitetului judeţean de partid care m-a întrebat la ce-mi trebuiesc şi hărţile. Răspunsul i l-am dat rapid, fără să stau mult pe gânduri: „La îmbogăţirea cunoştinţelor oamenilor muncii“.
Cum la acel dialog au mai asistat şi alţii, vestea s-a răspândit cu repeziciune la nivelul organelor superioare. Dar favorabil mie.
După câţiva ani, aceeaşi activistă mi-a cerut să instalez o lozincă pe faţada gării spre oraş. I-am spus că nu am unde, deoarece arhitectura clădirii nu-mi permitea. S-a uitat la clădire şi a văzut liber un frontal pe aripa dreaptă. Victorioasă, mi-a spus: „Uite, este acolo un loc bun, dar nu vrei să faci lozinca!“ Atunci, eu, cu mult calm, i-am răspuns: „Îmi pare rău, dar acolo sub nici o formă nu voi arbora o astfel de lozincă. Acolo a fost buda gării şi, ce vor spune cei ce ştiu acest lucru?“ Activista a amuţit. Un martor a zâmbit, iar gara a rămas fără acea lozincă mult dorită de activistă. Şi acest lucru s-a aflat la nivelul organelor superioare, deoarece la o şedinţă cu activul de partid, primul-secretar judeţean a spus: „Uneori e mai bine să fie lăsaţi în pace secretarii de partid din unităţile economice, pentru că ei ştiu ce au în spatele zidurilor“. A fost o aluzie la cele ce mi s-au întâmplat mie cu activista comitetului judeţean.
În toată perioada cât am lucrat, peste tot am căutat să nu-mi bat joc de oamenii din subordine şi m-am străduit să-i ajut cât mai mult, mai ales atunci când am fost şi secretar de partid. Tot timpul am avut în minte spusele moşului Lae, care, într-o zi de vară, după ce am terminat şcoala la Braşov, şi venisem acasă, a stat cu mine de vorbă şi a zis: „Mă cochile, acuma tu o să ai şi oameni su mână, da să nuţ baţ joc de ei şi nici să nu-i laşi să-şi facă de cap“. Atunci când mi-a spus aceste vorbe, eram doar noi doi, la grajdurile CAP, unde moşu lucra la făcutul jirezilor de paie, deşi avea peste şaptezeci de ani. Era perioada secerişului, iar eu m-am dus să-l văd.
Şi toate acestea s-au adeverit. Fără să am pretenţii de recunoaştere a funcţiilor, oamenii mi se adresau, în general, cu apelativul de atunci: tovarăşe Bimbea; cei mai hâtri: tovule şi cei mai apropiaţi: mă Liviule. Aşa se face că într-o zi, un ins care ştia cam multe, un „pretin“, a venit la mine, în biroul secretarului de partid, şi, găsindu-mă singur, mi s-a adresat: „Să trăiţi domnule tovarăş, secretar inginer, Bimbea“. M-am uitat la el să văd dacă era băut, dar nu era. L-am rugat să ia loc şi să îmi spună dacă are glume în program. Mi-a spus că nu vrea să glumească şi vorbeşte foarte serios, apoi a continuat: „M-am adresat cu domnule tovarăş pentru că eşti singur şi eşti un gentleman. Ţi-am spus secretar, pentru că de-asta eşti în acest birou. Ţi-am spus inginer, pentru că asta eşti. Ţi-am spus Bimbea, pentru că aşa te cheamă.“ L-am întrebat de unde ştie că sunt inginer şi mi-a răspuns că nu-i treaba mea. Atunci l-am rugat să nu mai spună nimănui acest lucru, pentru că eu eram încadrat tehnician. M-a întrebat mirat: De ce? I-am explicat că nu-mi plăcea cu ce se ocupau inginerii. A înţeles şi a tăcut.
În subordine am avut mulţi oameni. Dacă am reuşit să fiu corect faţă de toţi nu ştiu, dar am încercat şi m-am străduit să fiu imparţial în tot ce am făcut, iar în decembrie ’89 am părăsit pentru totdeauna activitatea politică pe uşa din faţă. După ce n-am mai fost secretar de partid, mă pomenesc cu acelaşi prieten în curtea atelierului, adresându-mi-se, faţă de mai mulţi oameni: „Să trăieşti tovarăşe domn, şef! Pot să continui?“ I-am spus: Nu. El totuşi a continuat: „Ţi-am spus tovarăşe domn, pentru că ai rămas alături de noi“. Dar s-a oprit aici.

*
* *

Aşa, după cum am arătat, am trecut, mai încet ori mai grăbit, zi după zi şi an după an, peste toate acestea, până-n ceasul pensionării, care a bătut în deceniul cinci al vieţii mele.

Noa acum Milule ceteşte în dragă voie că io fac o pauză de o ţâgare. Urmeză să mai dau nişte chipuri.

Am citit pe nerasuflate.Dumnezeu te-a inzestrat cu multe calitati care razbat din scrierile tale,un suflet mare si multa intelepciune.Tot respectul

Liviule, te citii cu mare placere si dintr-o suflare.

Mai, dar ce unchi ai avut si tu... halal sa-i fie, cata invidie la un neam de sange!

Nu te-ai pensionat prea devreme? cum ti-a fost prima zi de pensionar? dar a doua-treia?

Mie mi-e groaza de pensionare, ca io n-am inca un PuiMic, si daca o fi musai, m-as pensiona bucuroasa pentru o bucurie, si sa fereasca Dumnezeu sa fie musai pentru vreun necaz.

Camera 13

DUHOVNIC FĂRĂ VOIE

Gândul îmi zboară aiurea pe spaţii întinse în timp şi zone mai mult sau mai puţin limitate. Revăd sporadic anii copilăriei, amestecaţi haotic cu anii maturităţii, pentru ca brusc să ajung la anii adolescenţei.
În toate aceste pelerinaje, îmi retrăiesc bunele şi mai puţin bunele fapte, dar cel mai mult mă opresc asupra prostiilor pe care le-am făcut. Mă obsedează şi mă judec singur. Îmi pun mereu cicălitoarea întrebare: De ce?
De ce a trebuit să fac fapta „X“ din împrejurarea „Y“, când aveam ca soluţii viabile şi variantele „B“ sau „O“. N-am gândit suficient? Am rătăcit drumul? Dar atunci de ce unele fapte „X“, total negândite, au avut final lăudabil, iar cele bine chibzuite, au fost ratate. Şi totuşi, de ce acum, când nu mai pot schimba nimic din ce a fost atunci, sunt obsedat atât de mult de ce a fost atunci? Am ajuns cumva propriul meu duhovnic? E greu de crezut aşa ceva, dar nu imposibil.
În contextul acestor frământări mă întreb dacă atunci când am ajuns secretar de partid, alegerea mea a fost a oamenilor sau am avut parte de alegerea lui Dumnezeu, pentru ca El, Creatorul, să mă supună unor încercări de a căror valoare nici acum nu-mi dau seama? Îmi pun această întrebare deoarece nicioată nu m-am considerat a fi cel mai bun şi nici acum nu fac această greşeală. Cu toate acestea, atunci când am fost ales secretar de partid am fost pus faţă-n faţă cu unchiul meu, fratele tatei, pe care-l consideram mult mai bun şi mult mai indicat decât mine. Dar nu a fost să fie aşa cum credeam eu şi atunci, la numărarea voturilor, eu am avut mai multe opţiuni favorabile decât el.
Dar oare drumul meu, trecerea mea din postura ficiorului de popă în aceea de secretar de partid şi apoi în aceea de umil mirean... a fost o întâmplare hazardată? Dar dacă toate acestea au fost alegerea lui Dumnezeu, am meritat eu acest lucru? Ce am făcut pentru a fi eu alesul? Crede cineva că toate acestea sunt nişte banalităţi peste care treci nepăsător şi nu-ţi lasă urme adânci în adâncul sufletului? Pentru unii poate da, dar pentru mine, sigur nu! Cei care au citit cele scrise de mine până acum, poate cred că m-am jucat cu vorbele doar pentru a mă afla în treabă şi de a face plăcerea efemeră a unuia sau altuia. Să fim serioşi! Ar fi ultimul şi cel mai tâmpit lucru pe care l-aş putea face acum, în cunoştinţă de cauză. Una era atunci când nu-mi dădeam seama ce fac pe plan spiritual şi alta este acum, când ştiu precis ce fac. Dar nici atunci nu-mi permiteam să ridiculizez Divinitatea, şi să o fac acum?
Din tot ce făceam, cel mai ciudat şi de neînchipuit lucru pe care-l realizam atunci când eram secretar de partid era... munca de duhovnic. O făceam fără să ştiu şi fără să mă gândesc la acest aspect al activităţii mele. Eram duhovnicul multora, dar pentru că în acele vremuri mie-mi era străină noţiunea de duhovnic, eu spuneam că eram „confidentul celor care au încredere în mine“. Nu erau puţini cei care veneau şi discutau cu mine diversele lor probleme personale, sociale sau familiale, deci se mărturiseau. Erau cazuri când oamenii discutând între ei anumite treburi, câte unul spunea: „vezi ce zice şi secretaru’ de treaba asta“.
Uneori îmi era jenă, că-mi destăinuiau intimităţile lor, dar îi ascultam cu răbdare şi îi sfătuiam cum mă pricepeam. Nu-mi plăcea să le răspund doar pentru a mă scăpa de ei şi când ce-mi spuneau mă depăşea, le răspundeam că nu ştiu cu ce să-i ajut, iar ei îmi mulţumeau că i-am ascultat. Apoi, când am citit în Biblie îndemnul Mântuitorului Iisus Hristos: „mărturisiţi-vă unii altora să vă uşuraţi“, m-am cutremurat.
M-am cutremurat pentru că mai auzisem acest îndemn, dar nu i-am dat importanţa cuvenită, sau poate atunci când l-am auzit nu a fost nici timpul, nici împrejurarea să realizez sensul cuvintelor. Şi aşa este. Toate ni se dezvăluie doar când trebuie şi pentru a ajunge la acest „trebuie“ este necesar să parcurgem etape din viaţa noastră nu tocmai uşoare. Da! Pentru că nu este tocmai uşor să ţi se arunce în faţă vorbe grele şi tu să le primeşti cu bărbăţie ştiind că nu te caracterizează ce ţi se spune. După cum nu este uşor să primeşti neadevărurile interlocutorului care, considerându-se fără păcate, nu-ţi dă răgaz să-ţi expui contraargumentele. Nu este uşor nici să arăţi că eşti nevinovat când interlocutorul consideră că adevărul este numai de partea lui, şi chiar îndrăzneşte să te acuze că n-ai frică de Dumnezeu, nesocotind voia dumnezeiască. Dar când reuşim toate acestea şi multe altele asemănătoare lor, mai trebuie să facem un pas şi mai greu. Să iertăm pe cel care ne-a insultat şi să ne rugăm pentru binele şi prosperitatea lui şi a familiei sale. Apoi, dacă mai ştim şi pe alţii în situaţii asemănătoare, să-i îndemnăm şi să-i ajutăm să procedeze la fel ca noi, iar ca răsplată să-i cerem lui Dumnezeu să se facă voia Lui nu voia noastră, iar pe noi să ne supună şi altor încercări mai grele, dar să ne ajute să trecem peste ele.
Sunt paşi mărunţi şi siguri pentru ca fiecare să ajungă propriul său duhovnic. Dar asta nu înseamnă că nu mai trebuie să discutăm şi cu duhovnicul hirotonit. Să lăsăm Cezarului ce este al Lui, dar şi preotului ce i se cuvine.
Dacă pe vremea cât am fost secretar de partid am fost confidentul duhovnic al celor care au avut încredere în mine, am făcut-o simţindu-mă obligat prin natura funcţiei. Pe toţi îi ascultam din respect pentru ei şi îi lăsam să spună doar atât cât considerau că se cuvine. Tot ce-mi spuneau rămânea numai între noi, pentru că erau problemele lor personale şi păstram acele taine pentru totdeauna. Acum, când am mai aflat câte ceva din practicile duhovniceşti, cred că atunci Dumnezeu ierta păcatele celor ce se mărturiseau unii altora, deşi nu ne rugam pentru aceasta căci nu cunoşteam aceste rânduieli creştine.
Privind lucrurile prin altă prismă mă întreb dacă acum ar trebui să-mi fie ruşine de ceea ce am făcut atunci şi dacă da, de ce? Cu ce sunt mai buni cei care azi îşi spun dizidenţi decât mine, cel care atunci eram secretar de partid? Ce făceau „dizidenţii“ atunci? Înjurau partidul comunist şi pe comunişti. Ce făceam eu atunci? În primul rând îmi duceam la îndeplinire sarcinile profesionale şi nu oricum, ci cu responsabilitate. Apoi duceam la îndeplinire sarcinile primite pe linie de partid, care erau obşteşti (neplătite) şi care nu erau doar de natură politică. Sarcinile de partid erau în primul rând de natură economică, apoi erau de natură organizatorică, erau de natură socială, mai erau şi de natură culturală, precum şi, bineînţeles, de natură ideologică şi nu în ultimul rând educativă. Dialogam deschis cu toţi oamenii, indiferent că erau sau nu membri de partid. Păstram cu sfinţenie secretul dialogului particular. Dintre toate acestea, acceptam „fentarea“ învăţământului de partid. Era uşor? Erau mai buni „dizidenţii“ decât mine? Câţi dizidenţi pot spune că au fost duhovnici fără să fi fost preoţi consacraţi?
Dar credeţi cumva că am fost un caz particular pentru că eram ficior de popă? Nicidecum! Nu eram unicat şi ca mine erau mulţi, pentru că nu toţi secretarii de partid erau nişte ticăloşi, cum susţin unii astăzi, poate chiar foşti activişti de partid, pentru a-şi masca propriile bube. Este adevărat că mai erau şi secretari de partid cu altfel de comportări, în care oamenii nu aveau încredere şi îi etichetau ca atare. Pădure fără uscături nu poate exista, căci vânturile mai rup din crengi. Dar oare actualii politruci sunt numai oameni de treabă?
Peste ani de zile, în vara lui 2004, am întâlnit pe stradă un om necăjit. Era paralizat şi mergea sprijinindu-se de un scaun. I-am simţit privirea şi m-am uitat în ochii lui. Avea o privire rugătoare. M-am oprit şi i-am spus: „Îmi pare rău, dar nu mai ştiu cine eşti“. A vrut să-mi spună ceva, dar nu l-am înţeles pentru că nu putea vorbi. Am avut totuşi răbdarea să stau până a terminat ceea ce a vrut să-mi spună. În tot acest timp ne-am privit în ochi. A fost dialogul telepatic. La despărţire am făcut un gest nepremeditat. Mi-am pus mâna pe mâna lui şi i-am spus: „Dumnezeu să te aibă în grija Sa şi să-ţi dea putere“. După ce m-am depărtat câţiva paşi m-am emoţionat. Mi-am dat seama că de fapt eu am binecuvântat pe acel om, care în momentul despărţirii avea o privire limpede de mulţumire. Ce s-a mai întâmplat cu el nu ştiu, pentru că nu l-am mai văzut. Dar şi acum, ca şi atunci, îi doresc ca bunul Dumnezeu să-l aibă în ocrotirea Sa.
Dacă prin ceea ce am spus şi am făcut într-o anumită perioadă a vieţii mele am blasfemiat, Dumnezeu să mă ierte. Nefiind în contact cu preoţi sau alţi teologi, nu am ştiut. Am făcut-o pentru că aşa au fost „întâmplările neprevăzute“ ale vieţii mele. Şi repet obsedanta idee, aşa cum spunea Maurice Druon, în „REGII BLESTEMAŢI“: „Venind pe lume, fiecare om este învestit cu o misiune măruntă sau de mare însemnătate, dar îndeobşte neştiută de el însuşi, şi pe care firea sa, legătu-rile cu semenii săi, întâmplările neprevăzute ale vieţii sale îl împing s-o îndeplinească, fără ştirea lui, dar cu iluzia că e slobod să facă ce vrea“.
Privind în urmă îmi dau seama că misiunea mea a fost una măruntă, lipsită de importanţă, dar un lucru este cert: atunci când a fost să fie, eu am fost alesul. Am meritat acest lucru? Am dus la bun sfârşit misiunea încredinţată? Doar Dumnezeu ştie şi îi mulţumesc. Îi mulţumesc pentru încercările la care m-a supus şi-L rog să mă supună şi altora, dar să mă ajute să trec peste ele.
Facă-se Doamne, voia Ta şi numai voia Ta!

abbilbal a scris:

Noa acum Milule ceteşte în dragă voie că io fac o pauză de o ţâgare.

În momentul când scriai acest mesaj, totul era citit (citesc extrem de repede).

Toate povestirile tale îmi plac foarte mult - să nu te opresti!

Camera 14

„HOINARUL“ PENSIONAR

În urma unor ordine primite de la mai marii căii ferate, când am împlinit cincizeci de ani am depus cererea de pensionare şi după cinci luni mi s-a desfăcut contractul de muncă. Am început o nouă perioadă a vieţii mele. În primele două luni, mi-am căutat diferite ocupaţii pe acasă şi chiar mi-am zugrăvit apartamentul, amintindu-mi că în urmă cu mai bine de două zeci ani, un vecin zugrav mi-a spus, fără răutate: „Dacă eşti prost, plăteşte-mi mie şi nu-ţi zugrăvi singur“. I-am răspuns că nu ştiu zugrăvi, iar el mi-a zis: „Eu nu-s mai deştept ca tine“.
A fost un îndemn de la un om binevoitor. Dumnezeu să-l aibă sub pavăza sa şi să-l odihnească în linişte şi pace, căci s-a dus demult dintre noi.
După ce mi-am terminat treburile, nu mai aveam ce face. Nu-mi aflam starea şi mă consumam fără rost, iar mama suferea alături de mine. Dar Dumnezeu a vrut şi întâmplarea a făcut să intru în legătură cu un cunoscut care se ocupa cu distribuirea produselor de nutriţie Herbalife. Pentru a cunoaşte efectul acelor produse am început prin a le consuma şi apoi le-am recomandat şi altora. Am cheltuit mult cu ele, dar efectul lor a fost benefic atât pentru mine, cât şi pentru mama şi Cornelia. Toţi cei care le consumau erau mulţumiţi de rezultatele obţinute, dar din păcate oamenii erau săraci şi nu puteau duce cura la bun sfârşit. Până la urmă am renunţat la această activitate şi a început o nouă stare de nelinişte.
Într-o zi, uitându-mă prin ziar, am văzut că o societate comercială căuta operator pentru lucru pe minilaborator foto. Nu ştiam despre ce este vorba, dar am luat legătura cu societatea respectivă şi am fost acceptat. Realizam un nou început de drum într-o activitate care-mi plăcea.
După o scurtă iniţiere, am rămas să lucrez singur cu acele aparate de înaltă tehnicitate. Lucram şi învăţam în acelaşi timp cum să le stăpânesc, pentru a scoate fotografii cât mai bune şi a nu lăsa maşinile să facă ce voiau ele. Aşa am ajuns să le cunosc tainele şi să fac singur întreţinerea şi micile reparaţii, iar aparatele au funcţionat bine. Mă ascultau. Clienţii erau din zi în zi tot mai mulţumiţi şi cel mai mult îmi plăcea când veneau copiii să-şi prelucreze fotografiile şi îi vedeam cum se bucură atunci când primeau rezultatele muncii lor. Mă uitam la ei şi mă vedeam pe mine de anii lor, dar pe nesimţite a venit şi ziua când a trebuit să renunţ la această mare plăcere a mea. A fost în anul 2003, când din zi în zi treaba mergea tot mai rău. Oamenii erau tot mai săraci şi nu-i mai interesau fotografiile, iar tehnologia a avansat şi eu nu i-am putut ţine pasul. Am ajuns în neplăcuta situaţie de a acumula datorii şi a nu mai avea cu ce plăti cheltuielile curente. Din această pricină mi-am închis atelierul în care lucram cu multă pasiune de dimineaţa până noaptea târziu, fără să simt oboseala.
Acum, după trecerea unei perioade de timp de când am renunţat la această activitate de „fotograf amator“, căci nu mă consider c-am fost profesionist, stau şi mă gândesc la toate prin câte am trecut întrebându-mă de ce a fost aşa şi nu altfel?

Avem de străbătut niste drumuri în viată chiar dacă nu voim, chiar dacă nu ne place s-o facem.
Privesc în urmă la viata mea si văd atâtea ce le-am făcut pentru că trebuiau făcute, nu pentru că mi-ar fi făcut plăcere!
Asa, printre rânduri ne mai bucurăm viata si cu lucruri dorite de noi.

Cota +4

DIFERITE POGHIAZURI


Camera 1

INSTANTANEE ÎN RITMUL TRENULUI - prima parte

Călătoresc cu trenul şi privesc la peisajele ce se derulează aidoma unui film. Le cunosc, dar continui să le privesc cum priveam fotografiile pe care le făceam şi de fiecare dată găsesc ceva nou, ascuns în ele. Sunt imagini vechi şi totuşi noi, iar amintirile mă dor şi cel mai tare mă doare dorul de mama, care nu mai este în tren pe bancheta din faţa mea. Mă doare gândul la drumurile pe care le făceam cu mama şi cu Cornelia când era mică. Mă doare gândul la anii copilăriei mele când plânsul clopotelor în ceas de seară a vestit, cu melodia unui cântec sumbru, moartea tatei. Este o melodie ce a rămas vie în mintea mea şi, paradoxal, o îndrăgesc. Dar la fel mă doare şi gândul la tot ce am făcut sau n-am făcut în anii adolescenţei, în anii tinereţii şi în anii maturităţii mele.
Orice călătorie cu trenul este pentru mine un dialog mut cu trecutul şi îmi dă un nou prilej de a dezgropa amintirile. Acum las gândul să-mi fugă cu zeci de ani în urmă şi ajung undeva în timpul începutului copilăriei, când am făcut primul meu drum cu trenul. A fost un drum la Cluj, unde mama a trebuit s-o ducă pe sora mea, Livia, la un consult medical. Nu-mi amintesc prea multe despre acel drum. Ştiu doar că a fost după ce a murit tata, cu un an sau doi, deci undeva în jurul anului 1952, sau poate chiar în toamna anului 1950 ori la începutul primăverii 1951. Mai ştiu că am călătorit noaptea, într-un vagon clasa a III-a, că era frig şi aglomeraţie mare în tren. Din această pricină, o parte din drum a trebuit să-l facem pe platforma dintre vagoane, o tablă ce zdrăngănea permanent şi cumplit lovindu-se de tampoane. O altă parte de drum am făcut-o într-o mare înghesuială la capătul vagonului, unde noi, copiii, am şezut pe cufărul (valiza din lemn) unui călător, iar mama, sărmana mamă, a rămas mai departe în picioare tot restul drumului. Dar fiind tânără, şi obişnuită cu lucru, a rezistat.
La Cluj am stat ceva vreme şi am fost găzduiţi de unchiu Sâvu. Nu ştiu cât de agreaţi am fost de alţii, dar ştiu că unchiu a dus-o pe mama şi pe Livia la o clinică, unde renumitul medic dr. Benetatto a consultat pe Livia şi i-a prescris un tratament cu medicamente concepute de domnia sa, tratament ce a fost de mare folos surioarei mele, salvând-o din dezastruoasele consecinţe ale unei meningite, boală care şi azi face ravagii, darmite atunci.
La înapoiere, am avut parte de aceeaşi înghesuială în tren, numai că de astă dată am reuşit să găsim locuri pe bănci din lemn, vopsite cafeniu, într-un aşa-zis „bouvagon“, unde am întâlnit pe nănaşu lu Livia, domnul Goronia din Cetea, care, de fapt, ne-a făcut loc să şedem. În rest, acelaşi frig şi acelaşi miros greu de suportat.
După o vreme, am repetat drumul la Cluj pentru a se finaliza consultul medical. Atunci am călătorit vara, dar nu-mi mai amintesc nimic despre ce şi cum a fost. Ca în toate celelalte ale vieţii, doar prima acţiune rămâne înregistrată în memoria neprogramată a minţii omeneşti.
De atunci au trecut mulţi ani. Numărul lor nu mai are nici o importanţă. Calea ferată s-a modernizat mult, deşi în principiu este aceeaşi. Azi călătoresc în confortabile vagoane clasa I, construite tot în vremuri de mult apuse. Aşa e viaţa. Tot ce este nou se învecheşte şi odată cu ea ne învechim şi noi. Unii rezistăm mai bine acestei uzuri, alţii mai puţin bine şi cad pradă deznădejdii. De ce? Poate că nu s-au pregătit în suficientă măsură să treacă pragul psihologic al unei anumite vârste. Poate s-au lăsat prea mult captaţi de miracolele şi frumuseţile tinereţii, iar atunci când acestea au trecut cu zborul lor lin, ei nu au mai avut curajul să privească oglinda realităţii şi când totuşi s-au văzut în ea, nu au mai recunoscut imaginea oglindită. Dar tot aşa de bine se poate să nu fi ştiut să-şi conserve energia creatoare, sau poate, pur şi simplu, le-a plăcut să-şi bată joc de propria lor viaţă, ignorând tot ce-i înconjura. Este greu, chiar foarte greu să precizăm ce ne determină să luăm o decizie într-o variantă sau alta şi cu atât mai mult, şi mai greu este să analizăm realist faptele noastre, darmite ale altora.
Aceasta-i viaţa şi nu ne putem opune ei. Ne place, nu ne place, suntem datori să o trăim aşa cum este ea. Bună – rea, e viaţa mea, a ta şi a lui. Eu o car pe a mea, ea mă cară pe mine. Fiecare îşi cară propria-i viaţă şi este cărat în acelaşi timp de ea. Şi toţi mergem înainte, numai înainte.

*
* *

Taca-taca ... tac-tac; ...taca; taca – tac, tac... tac!
Trenu-şi spune necontenit şi neobosit povestea. Este o poveste învăţată pe durata multor ani trecuţi peste ceea ce se cheamă „drum de hier“. Este o poveste care ne aduce aminte de pionieratul căii ferate, când micile locomotive cu abur trăgeau, gâfâind, două-trei minivagoane cu „iuţeala maximă“ de 5 km pe ceas şi erau ridiculizate că cei care se grăbeau, ajungeau mai repede mergând pe jos. Tot atunci, mecanicul era obligat să oprească trenul pentru a trece diferite animale pe unde nu te aşteptai. Deci nu este de mirare că mergând pe jos, ajungeai mai repede decât cu trenul. Dar tot atunci, şi ceva mai târziu, când „iuţeala maximă“ a sporit, şi vagoanele s-au mărit, conductorii aveau mănuşi albe şi ştergeau barele vagoanelor imediat ce trenul oprea în gară.
Taca-taca… tac-tac… crrrrţ !

*
* *

Taca-taca,... tac-tac… povestea trenului continuă cu amploarea luată de construcţia căilor ferate şi gândul unora se mai îndreaptă cu pioşenie spre cei care au trudit pe şantierele: Bumbeşti-Livezeni, Agnita-Botorca, Salva-Vişeu...
Taca-taca, tac-tac! Au urmat apoi multiple şi complicate lucrări de modernizare şi electrificare a căii ferate, pentru ca, mai târziu, taca-taca, tac-tac... să urmeze şi căderea căii ferate. Crrrrţ! De ce?
Poate că unora le este mai convenabil şi rentabil să se facă transportul pe şoselele pline de gropi, decât pe calea ferată, care obligă să se execute lucrări de întreţinere complexe şi costisitoare pentru a nu da cu trenul jos, pe şcarpă... Cu „ştrecul“ nu te poţi juca! Dacă dai cu maşina-n şanţ, de vină e şoferul, nu groapa. Dar dacă dai cu trenul pe şcarpă, de vină sunt mai mulţi… şefi cu grade mari!
Taca-taca, tac-tac! spune trenul povestea lui, apoi în scrâşnet de frâne, crrrrţ, scandalul saboţilor strânşi pe roată, se opreşte şi tace. Până când? Până când „impegatul”, dirijorul circulaţiei, dă din nou semnalul de plecare şi atunci iar se dea-pănă povestea... taca-taca, tac-tac... tac-tac... !

*
* *

Emil Condor a scris:

Avem de străbătut niste drumuri în viată chiar dacă nu voim, chiar dacă nu ne place s-o facem.
Privesc în urmă la viata mea si văd atâtea ce le-am făcut pentru că trebuiau făcute, nu pentru că mi-ar fi făcut plăcere!
Asa, printre rânduri ne mai bucurăm viata si cu lucruri dorite de noi.

Atunci când facem ceva, plăcut sau neplăcut, nu ne punem problema că ne place sau nu ne place ce facem. Atunci se declaşează un gând şi ne vine o idee, iar noi mergem orbeşte să dăm viaţă acelei idei. Mult mai târziu conştientizăm ceea ce am făcut. Şi dacă ar fi ca acum s-o luăm de la început, vom face exact aceleaşi lucruri, cu aceleaşi greşeli ca prima dată, deşi acum ştim ce n-am făcut bine atunci.

Hmmm... probabil multe ar fi la fel.

INSTANTANEE ÎN RITMUL TRENULUI - partea a II-a

În goana lui nebună peste aliniamente, curbe, pante, rampe, viaducte, poduri, podeţe, pasaje, prin tuneluri, prin păduri, peste dealuri sau câmpii, la şes sau la munte, trenul trece nepăsător pe lângă privelişti de vis sau de coşmar.
Priveliştile de vis sunt ce a mai rămas din „mama natura“, peisaje care încântă ochiul, universul în care omul s-a amestecat mai puţin. Priveliştile de coşmar sunt mulţimea construcţiilor dezafectate, construcţii care au fost cândva întreprinderi industriale sau agricole, dintre care multe au fost chiar rentabile, ca de pildă fabrica de încălţăminte „Clujana“ din Cluj, fabrica de produse optice „IOR“ din Bucureşti, după cum nu pot să cred că Întreprinderea Mecanică din Cugir a fost chiar nerentabilă. Dar asta e, şi trenu-şi continuă drumul cu totală indiferenţă faţă de tot ce întâlneşte, povestind mai departe despre truditorii de ieri şi cei de azi, oameni plini de speranţă şi oameni dezamăgiţi de realitate. Este o poveste tristă, dar adevărată. Este o poveste pe care nu toţi călătorii o înţeleg şi pe care mulţi nici nu o bagă în seamă pentru că nu-i interesează. Este povestea celor care atunci când s-au petrecut schimbări profunde în viaţa lor au sperat că o vor duce mai bine, deşi, uneori, nu a fost să fie aşa. Atunci când s-a făcut Unirea lui Cuza, s-a bucurat Moş Ion Roată şi nu prea, căci ştia el ce ştia.
Taca-taca, tac-tac!

*
* *

Când a fost adus rege străin, a renăscut speranţa, dar ce a ieşit? Iar când a fost înlăturată monarhia, muncitorimea s-a bucurat cu adevărat, şi nu sunt simple trucaje imaginile de film din perioada respectivă. Ţărănimea, sărmana ţărănime, a fost mai sceptică, dar şi printre ţărani au fost destui care s-au bucurat. Mai târziu, când s-a văzut ce a rezultat, se spunea: „de-ar învia … , ar muri din nou“.
Acum, în 2005, dezamăgirea este mai mare ca şi atunci. Taca-taca, tac-tac, tac-tac!...

*
* *

Altă sâmbătă, alt drum la Cluj. Un prieten m-a rugat să-l ajut într-o problemă şi am acceptat. Aşa am învăţat de la comunişti: să ajut pe cei ce au nevoie de ajutorul meu, făcând… muncă voluntară.
A fost într-un început de martie capricios, cu multă zăpadă. Iarna a început târziu, dar a ţinut mult. S-a lăsat greu alungată, dar ca orice iarnă a avut şi farmecul ei. A fost bogată în zăpadă, a fost şi aspră, aşa cum stă bine unei ierni.
Privesc pe geamul vagonului şi gândul o ia din nou razna. Visez cu ochii deschişi. Unele sunt imaginile vizuale şi cu totul altele sunt imaginile minţii. Meditez asupra ideii care mă obsedează: „Destinul este şi rămâne marele necunoscut spre care ne ducem cu ochii închişi“. Nu avem cale de mijloc, nu avem cale de întors. Totul se întâmplă atunci, şi numai atunci, când se declanşează voinţa Creatorului Dumnezeu. Ar fi o aberaţie să cred altceva acum, când mă gândesc la ce a fost şi la întâmplările prin care am trecut pentru a găsi soluţii de ieşire dintr-o situaţie sau alta şi nu de puţine ori aceste soluţii le găseam în ultima clipă sau, uneori, la un interval de timp mai scurt ori mai lung faţă de scadenţa gândită de mine. Nu toate dorinţele mele au fost o certitudine, după cum nu toate realizările mele au fost urmarea unor planuri preconcepute. Am intrat în relaţii de colaborare cu oameni pe care i-am văzut pentru prima dată şi la care nu m-am gândit că voi apela. Am apelat la oameni cunoscuţi, care m-au refuzat. Jocul destinului şi hazardului a fost aşa cum nu mi-am închipuit. Puse una peste alta, toate mi-au ieşit şi am mers înainte, numai înainte. Mai puţin am acumulat material, dar mult mai mult am acumulat spiritual. Am înţeles şi am pătruns în universul cunoaşterii unor realităţi la care nu am crezut vreodată că voi ajunge. Pot spune că am înţeles esenţa vieţii.

*
* *

Cândva, am dorit să fiu ceva, dar am ajuns cu totul altceva. Am dorit să fiu cineva, şi am ajuns doar eu, aşa cum sunt. Regret? Nu! Nici într-un caz. De ce? Pentru că nu ştiu ce aş fi făcut dacă ajungeam cineva, dar ştiu ce am făcut eu, cel care am ajuns ceea ce s-a văzut şi se mai vede încă. Eu, resemnatul optimist care am devenit fatalist, am învăţat să mă mulţumesc cu ceea ce primesc şi să mulţumesc lui Dumnezeu când pierd. Eu, cel care am învăţat să cer de la Dumnezeu să-mi dea numai ce ştie El că trebuie să-mi încredinţeze mie şi doar atât cât trebuie, am învăţat să las trecutul să-şi îngroape morţii, să las zilei de mâine ce îi aparţine; să consider clipa trecută că a fost, iar clipa viitoare că va fi şi să trăiesc doar clipa de acum. Nu mi-a fost uşor să deprind acest obicei, dar până la urmă am reuşit. Şi am reuşit să fac aceste lucruri conştient, nu hazardat. Am reuşit chiar să reiau de la început ceea ce am crezut sfârşit şi să continui ceea ce gândeam să abandonez. Toate acestea mi-au dat puterea să rezist şi să nu accept înfrângerea. Mi-au dat tăria să privesc în faţă pe cel care mă nedreptăţea, să respect pe cel care mă insulta şi să nu răspund cu aceeaşi monedă.
Din tot noianul întâmplărilor prin care am trecut am învăţat şi cum să păstrez amintirile, atât pe cele plăcute, cât şi pe cele neplăcute. Pe unele le păstrez din plăcerea retrăirii unor clipe frumoase, iar pe celelalte le păstrez din dorinţa de a nu uita trecutul şi a nu renunţa la învăţămintele primite, căci din rele se desprind cele bune când ştim să le cernem. Şi în goana bezmetică a trenului, ascultându-i glasul roţilor, las gândul să-mi zburde în voie, ţopăind de la o idee la alta. Taca-taca… tac-tac !

*
* *

Emil Condor a scris:

Hmmm... probabil multe ar fi la fel.

Eu cred că tot ce am făcut voi face la fel, doar ce fac de acum înainte fac la fel, dar la un nivel superior al evoluţiei adică: mai bun sau mai frumos, căci evoluţia este în spirală: mă întorc de unde am plecat, dar ajung pe o treaptă mai sus.