LA TACLALE CU ABBILBAL (I)

Bîlbâitul ABBILBAL vă invită la un pahar de vorbă, nas în nas, aici, unde puteţi ceti în linişte şi cartea ce am scris-o în 2006.

Aici nu se fumează şi cred că odaia îi destul de aerisită. Cui nu-i place să deşchidă fereştile pentru a mai intra o ţâră de răcoare.
Cei care vor să beie şi să pipe, au loc destul la popas.

Ieri gândeam la Topicul ăsta ce l-ai deschis acum - exact la cartea ta. Să curgăăă!

Emil Condor a scris:

Ieri gândeam la Topicul ăsta ce l-ai deschis acum - exact la cartea ta. Să curgăăă!

Înseamnă că şi cu tine-mi curge telepatia, nu numai cu Abba în Mehedinţi, chiar dacă tu eşti în Canada.

Şi cartea începe să curgă, aşa cum dorit-a Milu Condoru, stăpân peste ţinuturi din înaltul cerului vegheate pentru a nu-i scăpa nimic altceva decât lucrurile esenţiale.

Cartea este adusă de la ateism aici, pentru a avea mai mulţi cititori, pentru că mulţi fug de ateism ca dracu de tămâie. De acolo voi aduce aici şi comentariile voastre pe care nu mi le însuşesc, dar din motive tehnice vor apare cu avatarul meu.

Spor la citit !

LIVIU BIMBEA

MĂRTURISIREA
UNUI MIREAN,
FOST SECRETAR DE PARTID LA C.F.R.
ÎN „EPOCA CEAUŞESCU“,
ÎNTRE ANII 1979-1989

Tot ce scriu acum, aici, sunt trăirile mele din 1943 până în 2006

ESEURI, AMINTIRI, POVESTIRI ŞI NU NUMAI ATÂT


Liber la copiere şi multiplicare.
Doresc ca 3/4 din veniturile obţinute să fie donate aşezămintelor de ocrotire a copiilor sărmani. Liviu Bimbea

ALBA-IULIA
2006


"Venind pe lume, fiecare om este învestit cu o misiune măruntă sau de mare însemnătate, dar îndeobşte neştiută de el însuşi, şi pe care firea sa, legăturile cu semenii săi, întâmplările neprevăzute ale vieţii sale îl împing s-o îndeplinească, fără ştirea lui, dar cu iluzia că e slobod să facă ce vrea".
Maurice Druon


STRUCTURĂ LA TEMĂ

Cota +1

ANTEMERGĂTORUL

Camera 1

DEDICAŢIA

Pentru Cornelia, fetiţa mea dragă, puiuţul meu, care nu a fost şi copilul meu, şi pentru al ei soţ Adi, cu ai lor urmaşi, dar şi pentru tine, iubite cititor.
Cornelia şi Adi, niciodată să nu vă întristaţi când citiţi această carte şi eu nu voi mai fi cu voi. Este firesc să fie aşa, căci acesta-i ciclul vieţii. Consideraţi ce scrie aici ca un dialog cu mine şi citiţi cartea ori de câte ori simţiţi nevoia să vă vorbesc. Eu nu mai am ce vă povesti şi nici ce să vă mai învăţ altceva decât ceea ce scrie aici. Pentru mai mult, citiţi Biblia.
Vă dedic această carte cu aceeaşi plăcere cu care trăiesc alături de voi. Scriu cartea cu gândul la voi, din dorinţa de a rămâne alături de voi pentru alungarea gândurilor triste. Fiţi senini şi râdeţi aşa cum ştiţi râde cu mare poftă, iar ca să puteţi râde amintiţi-vă de întâmplările hazlii din viaţa noastră: cum am căzut eu în noroi pe stradă; cum am căzut cu bradu-n braţe; cum mi-a luat vântu’ capela din cap şi o rostogolea pe drum, iar eu fugeam după ea; cum a căzut mama la pădure, când a vrut să bea apă şi a vărsat apa pe ea; cum ai căzut tu, Cornelia, în balta cu apă şi noroi din grădină şi cum îţi plutea fustiţa albă cu care erai îmbrăcată; cum te-am trântit din roabă şi nu mă puteam opri din râs în timp ce ţie-ţi era ciudă şi mă sfădeai că nici atâta nu ştiu: să te duc cu roaba; cum te-am pierdut de pe săniuţă şi eu îmi continuam drumul povestind cu tine, deşi tu şedeai în zăpadă mult în urma mea; cum mi s-au rupt mie pantalonii în fund când m-am aplecat în piaţă să ridic sacul cu cartofi şi multe altele care-ţi vor mai trece prin gând. Povesteşte toate acestea celor din jurul tău, nu-ţi fie ruşine, căci de aşa ceva nu trebuie să te ruşinezi, ci trebuie să râzi cu poftă.
Cornelia, deşi nu-ţi place, hai să le spunem la toţi că tu eşti doar copilul meu spiritual. Mama ta a fost sora mea. Tatăl tău carnal este altul. Nu trebuie să-ţi fie ruşine nici de treaba asta. Ruşine să-i fie lui, că te-a abandonat înainte să te naşti. Ai vrut să-l cunoşti şi l-ai cunoscut. Ai vrut să te apropii de el şi nu ai putut. Nu-i nimic! Viaţa merge înainte şi numai înainte! Nu te lăsa îngenunchiată! Nu te lăsa pradă deznădejdii! Fii tu însăţi şi mergi înainte cu tot curajul, căci te afli pe drumul bun. Ai personalitatea ta şi ţine de ea, dar renunţă la orgolii. Ce faci nu face pentru a fi lăudată. Ce faci, fă din convingerea că trebuie făcut şi fă să-ţi placă ţie, în primul rând, apoi altora. Învaţă să combini cât mai bine utilul cu esteticul şi esteticul cu utilul. Ce ai văzut la mine şi ţi-a plăcut, tu caută să faci mult mai bine!
Adi, tu păstrează bunul simţ pe care-l ai, căci prin el ai o mare avere. Nu te lăsa angrenat de unul sau de altul la te miri ce. Respect-o mai departe pe Cornelia să te respecte şi ea. Fii şi mai departe cum eşti acum: om de omenie. Nu căuta vreodată să-ţi înăbuşi necazul în băutură, căci băutura îţi ia doar mintea, iar necazul rămâne. Orice necaz se rezolvă numai cu mintea limpede, cerând ajutor de la Dumnezeu care, dacă este nevoie, îţi va scoate în cale omul potrivit ca îndrumător ori interme-diar. Şi tu caută să faci mai bine tot ce ţi-a plăcut făcut de mine.
*
* *
În încheierea dedicaţiei, doresc să exprim mulţumiri domnului profesor Ion Ciobotă pentru sprijinul acordat la alcătuirea acestei cărţi, în care am încercat să prezint gânduri şi fapte trăite într-o anumită perioadă a vieţii mele, scrise într¬-un amalgam de stiluri „aruncate cu mistria“.
Tuturor cititorilor le doresc o lectură agreabilă.
Liviu Bimbea


Camera 2

ÎNDREPTAR

Toate acestea au fost scrise în momentele de singurătate fizică, atunci când gândul o ia razna prin locuri umblate sau neumblate, sau poate trăite cândva, când noi, cei de astăzi, nu ştim. Gândurile mi-au venit din eter, ziua sau noaptea şi am început să le aştern în scris dintr-un îndemn necunoscut mie până acum. Sunt păreri strict personale despre ceea ce cred eu că ar putea fi şi nu emit pretenţia să fie acceptate.
Dacă se întâmplă ca părerile mele să fie asemănătoare cu ideile altora, acelea sunt simple coincidenţe, sau poate Dumnezeu ne-a trimis aceleaşi mesaje în perioade şi locuri diferite, căci nici o întâmplare nu este întâmplătoare.
Am scris aşa cum mi s-au derulat gândurile şi imaginile în minte. Am scris aşa cum am vorbit de regulă, amestecând graiul popular din zonă cu limba literară iar la unele cuvinte nu am ţinut seama de regulile ortoepice, pentru a rămâne acelaşi care-am fost să fiu. De asemenea, intenţionat, nu folosesc apostroful la suprimarea unor articole, căci bătrânii mei spu-neau, spre exemplu „vântu“ nu „vântul“ şi nu de puţine ori se vor întâlni, în acelaşi context, paralelisme ca: Mureş – Murăş, copil – cochil, pierdut – chierdut, peste – pişte, cămaşă – chimeşe – chemeşe – cămeşe sau scriu „ştrec“ ori „drum de hier (hier pentru fier)“ în loc de cale ferată etc.; ieu – iau, dar şi ieu – eu. Aici trebuie puţin mai multă atenţie la sensul propozi-ţiei pentru a nu se confunda verbul cu pronumele.
Citeşte cu atenţie şi caută să înţelegi şi să găseşti sensul real al învăţăturilor extrase din Biblie. Ia în considerare şi nu uita: lucrurile făcute de Dumnezeu sunt materie şi spirit. Ele se găsesc într-un echilibru perfect şi orice învăţătură analizeaz-o
din amândouă punctele de vedere: atât cel material, cât şi cel spiritual. Şi când spunem „lucrurile lui Dumnezeu“ să ne gân-dim atât la oameni, cât şi la celelalte vieţuitoare: animale sau insecte, dar să nu uităm nici plantele, pământul, ţărâna, col-bul, apa, aerul, focul, ploaia, furtuna şi tot ce există în Univers, pentru că toate acestea, pe lângă materie, au şi propriul lor spi-rit. Dar atenţie! Să nu confundăm spiritul materiei cu duhul (spiritul) insuflat de Dumnezeu omului şi numai omului. Asu-pra acestei idei voi reveni cu detalii, deoarece consider spiritul materiei, după umila mea părere personală, ca fiind însăşi esen-ţa ei, acel „nimic“ din care Dumnezeu a creat-o. De aceea şi materia are simţămintele ei, care nu sunt aidoma celor umane, dar există, şi fiecare obiect este mulţumit atunci când este utili-zat în scopul pentru care a fost el creat.
Să nu trăim cu impresia că banalul băţ nu ştie când este luat cu gând curat pentru a ne fi de folos, chiar dacă-l punem pe foc, ori când avem un gând ascuns pentru a face rău cuiva cu el. El ştie, dar nu poate reacţiona. Noi ştim, putem reacţiona când ceva nu e cum trebuie să fie dar nu vrem. Nu vrem pentru că este mai comod să stăm pasivi şi nu e bine.

Cota +2

OARECARELE EU ŞI CEI DIN JURUL SĂU


Camera 1

SUCCINTĂ AUTOBIOGRAFIE

Oarecarele eu sunt ficioru lu popa Pătru, după unii, Petrea, după alţii, Petru-Vasile, după acte şi al preotesii Măriţî (Maria), care, prin voia lui Dumnezeu, la 30 octombrie 1943, am apărut şi eu, un ghemotoc, la Alba-Iulia, pe strada Olteniei, nu departe de „săpunaru“, adică de fabrica de săpun, proprietatea lui Brekner, şi de ştrec, că atunci aşe era, venei direct acasă, fără să treci pi la şpitai.
O fost la cumpăna profundelor schimbări istorice în viaţa omenirii, schimbări pe care nimeni nu le bănuia în acel timp din anotimp, dar care au dus la formarea sistemelor sociale: capitalist şi socialist, care peste ani s-or văzut cum or fost.
Am fost primul cochil al tinerei familii Bimbea. La doi ani după mine a apărut sora mea, botezată Cornelia-Livia, care a venit mai târziu, dar a plecat mai devreme, în 1992, lăsând în urma ei pe fiică-sa Cornelia, puiuţul de care m-am ocupat încă înainte de a se naşte. Dar Livia nu a fost prima plecată din nucleul lu popa Pătru şi preoteasa Măriţî, deoarece în 1950 plecase tata, pentru ca în 2004 să vină rândul mamei.
Deci, cum se spune în popor, am fost cochil până la bătrâneţe. Şi ce bine era când aveam cui spune mamă, căci de tată nu prea am avut parte. El a murit când eram prea mic.




Camera 2

CEI DIN JURUL OARECARELUI EU

Cât am fost mic, în jurul meu au fost mulţi. La început părinţi, bunici, unchi, mătuşi, apoi au apărut verii şi verişoarele, pentru ca mai târziu să apară şi dascălii, colegii, colegele, prietenii, dar ultimii au fost cei în sens clasic, nu în sens modern, când mintea fuge la câte şi mai câte.
În vremea tinereţii mele prieteniile erau cu totul altceva decât cele de acum. Prietenii se întâlneau şi puneau la cale fel de fel de năzbâtii, mai mult sau mai puţin gustate de „victime“. Şi victimele nu erau numai copii de seama noastră, căci nu-i ocoleam nici pe adulţi, chiar dacă erau dascăli.
Dar revenind la problemele familiale, trebuie să spun că din familia tatii am cunoscut doar pe bunici: moşu Niculae şi buna Lucreţă, pe unchiu Viorel, fratele mai mic, mătuşa Maia, sora tatei şi mătuşa Felicia, soţia lui Viorel. Pe lângă aceştia tata a avut doi fraţi: Nicolae şi Sâvu, stabiliţi la Cluj, din care cauză îi vedeam foarte rar şi pot spune că nu i-am cunoscut. Am mai cunoscut şi doi fraţi de-ai moşului Niculae: pe unchiu Ilie, orb din cauza unui accident, parcă era vorba de explozia unei grenade, şi unchiu Ion, mare pescar şi ca orice pescar, mare povestitor.
În schimb, din partea mamei am cunoscut bunicii: moşu Lae şi buna Iova, doi străbunici: moşu Pătru, tata moşului Lae şi moşu Sandu, tata bunii Iova, unchii Pătru şi Lae (fraţii mamei), mătuşa Neta (sora mamei), unchii Ghiuri şi Ion (Vălutoi, cum i se spunea), fraţii moşului Lae şi pe mătuşa Neta (Brănoaie sau dăscăliţa), sora moşului Lae. Aceştia şi copiii lor au fost cei pe care i-am cunoscut mai bine din partea mamei mele, căci şi aici nu am cunoscut pe toţi verii şi verişoarele mamei din partea bunicii.
Dar azi mai suntem puţini din cei mulţi de atunci. Suntem puţini şi parcă înstrăinaţi. De ce?

Camera 3

AMINTIRI DESPRE CIUGUD, LEAGĂNUL COPILĂRIEI MELE

Cele mai multe şi mai frumoase amintiri le am de la Ciugud, sat situat pe malul stâng al Mureşului, pentru care voi folosi denumirea locală de Murăş. Din acest sat s-a tras mama, Măriţî, cum îi spuneau toţi ai casei şi sătenii. În acest sat mi-am petrecut anii copilăriei şi adolescenţei. Aici au trăit moşii şi strămoşii mei şi ai mamei. Aici i-am cunoscut pe moşu Pătru lu Zăhiu, tata tatălui mamei mele şi pe moşu Sandu, tata mamei mamei mele.
Cel mai bine mi-l amintesc pe moşu Pătru, care avea casa lângă cea a moşului Lae, tata mamei. Când a murit moşu Pătru eu aveam în jur de zece ani şi de aceea îl ştiu mai bine. Era un bărbat de înălţime potrivită şi purta o mustaţă mare, răsucită la capete. Părul şi mustaţa îi erau albe din cauza anilor pe care-i ducea. Avea un chip blajin şi plăcut, dar care dădea de înţeles că în tinereţe a fost un om hotărât şi aspru.
Pe moşu Sandu mi-l amintesc mai puţin. A fost şi el un bătrân cu părul şi mustaţa albe, dar mai scund, iar părul şi-l purta mai lung, retezat la spate.
În rest, toate amintirile mele se leagă de satul deceniului cinci al veacului douăzeci şi anii ce i-au urmat. Era un sat liniştit, cu oameni harnici. Spre răsărit se învecinează cu Şeuşa, iar în partea opusă cu Limba. Între Ciugud şi Şeuşa era o pă-şune întinsă numită Tău, depărtarea dintre cele două sate fiind cam de trei kilometri. Satele Ciugud şi Limba sunt foarte aproape unul de altul. Doar o vale seacă vara, pe timp uscat, le desparte, sau mai bine spus, valea era mai mult seacă în timpul copilăriei mele. Acum nu mai ştiu cum arată. Ştiu doar că este pod peste ea. Atunci valea era puţin adâncă şi fără pod.
Pe partea sud-estică satul este străjuit de un deal, iar pe partea opusă, latura nord-vestică, se află Lunca Murăşului.
Perimetrul satului se împarte în mai multe zone cu denumiri proprii pentru identificare. Centrul satului este numit Capu Satului, de aici la Murăş sunt Prosiile, din Capu Satului la Tău este partea numită Sat. Pe deal sunt loturile: Fântâna Saptii, Delniţa Nică, Delniţa Mare, Deasupra, Zăpodea, Sub Pădure, La Şeuşa, În ghii; iar la şes sunt: Balta, După Grădini, Prosii, Prund, Lunca, pentru a numi doar pe cele care mi le mai amintesc după nume.
La poalele dealului, pe coastă, în spatele grădinilor, era o întinsă plantaţie de vie.
La şes şi pe deal se cultivau cereale, floarea soarelui, plante furajere, cânepă pentru fuior şi uneori tăbac. Vecinii îşi separau locurile cultivate cu porumb cu un rând de cânepă pentru împletit sau un rând de floarea soarelui. Dar azi, cine mai îndrăzneşte să cultive cânepa? Pe malul Murăşului, în Prund, se mai cultivau legume.
Ca aşezare satul se află pe drumul ce se ramifică din Drumul Ţării (E15A, DN1) în dreptul satului Oarda de Jos, azi cartier al municipiului Alba-Iulia, drum care face legătura între toate aşezările situate pe malul stâng al Mureşului.
Imediat ce se intră în Ciugud, de la Limba spre Şeuşa, se ramifică uliţa care duce la Murăş şi face partea satului numită Prosii. Aici, în Capu Satului, erau şi au rămas: biserica, şcoala şi un grup de case, iar mai târziu s-a construit bolta cu bodega şi un monument al eroilor căzuţi în războaie.
Cum se merge spre Murăş, prima casă pe dreapta a fost a strămoşului Pătru, lângă ea, spre Şeuşa, a moşului Lae, iar mai departe sunt ogoarele mărginite de drumul care le separă de grădinile sătenilor, drum numit Calea de După grădini.
Aici am copilărit şi mi-am petrecut toate vacanţele de vară până am ajuns la liceu.
Casele din Ciugud sunt construite de o parte şi de alta a uliţelor pe un singur rând şi au grădini lungi. Câteva case se află pe marginea văii, la poalele dealului, împreună cu o biseri-că mai mică, numită „Besereca Nică“, ridicată pe locul unde a fost biserica greco-catolică din lemn şi este mai veche în com-paraţie cu cealaltă biserică mai mare, căreia i se şi spune „Besereca Nouă“.
Parcă ar fi azi vremea în care mergeam cu toţii la mun-cile câmpului. Revăd drumul pe care-l făceam în diferite locuri unde avea moşu pământ. Cel mai depărtat era La Şeuşa. Ca să ajungem acolo ne trebuia mult timp. După ce ieşeam din curte treceam peste ţălina din faţa porţii, o porţiune de teren pe care creştea troscoţel. Treceam prin Capu Satului, pe lângă Besereca Nouă, coboram o mică pantă, mergeam puţin pe un loc drept, apoi începeam să urcăm dealu trecând pe lângă Besereca Nică şi mai apoi pe lângă covăcia lu Ianoş. Ca la o zvârlitură de chiatră de la covăcie părăseam drumu mare şi o luam spre stânga, pe o potecă ce ducea la Fântâna Saptii, o fântână cu oale din ţâment (ciment) situată în nijlocul unei mici pajişti. În acest colţ de rai creşteau tot felul de plante plăcut nirosâtoare.
După ce trecem de Fântâna Saptii, dam de un drum de hotar pe care o luam la stânga şi merem pe lângă Delniţă până ajungem la tarlaua „Deasupra“, unde o luam la dreapta pe un alt drum de hotar. Pe acest drum merem până la Zăpode, un izvor cu apă rece şi bună, unde trăiau nişte broaşte mari, pe care nici nu le băgam în samă când beam apa. Şi apă beam de aici ori de câte ori ajungem la izvor, că mi se păre mai bună decât apa din dimijeană, sau poate chiar era măi bună.
Di la Zăpode drumul de hotar se transforma în potec şi trece pi la capu locului de Sub Pădure. Pe acest potec să mere până aproape de vârfu dealului, unde avé moşu locu numit: „La Şeuşa“, că acel loc o fost cândva a şeuşenilor.
Moşu meré în frunte, după el meré unchiu Lae, apoi urmau mama şi buna, iar la urmă, noi ţăngălăii, Liviu şi Livia, care mai mult fujem într-o parte ori alta hârjonindu-ne.
Fiecare îşi ducé uneltele cu care se lucra, iar mama şi buna duceu şi mâncarea. Eu eram cel care ducé dimijeana cu apă, iar Livia, fiind rusunoiu, adică cel mai mic om din respec-tiva ceată, nu ducé ninic odată
Să merè în tăcere, fiecare cu gândul lui. Mai rar vorbeau mama şi buna despre treburile casei.
Când eram mai mici, eu şi Livia rămâneam acasă pentru a griji casa, curtea şi grădina, a da mâncare şi apă la pui, găini şi porci. De dimineaţa până sara stam mai mult prin curte. Îmi găseam fel şi fel de ocupaţii. Deseori urmăream jocul puişorilor de găină, mici ghemotoace de puf. Uneori stam ore întregi şi urmăream zborul rândunelelor şi cum îşi hrăneau puişorii. La moşu în grajd erau câte două, trei cuiburi de rândunele. Uneori prindeam şi eu muşte şi le băgam în ciocul larg deschis al puilor de rândunică. Atunci rândunelele mature stăteau pe uşa grajdului şi se uitau îngrijorate la mine, iar după ce plecam eu, intrau ele în mare grabă să vadă dacă totul este în bună regulă şi nu de puţine ori mă acceptau în prejma lor, destul de aproape de ele. Erau zile când rândunelele se jucau cu mâţele. Zburau peste capul pisicii şi aceasta voia să le prindă. Uneori reuşea, când probabil rândunica era prea bătrână sau bolnavă, dar de cele mai multe ori nu, iar când erau mai multe rândunele, băteau mâţa. Zburau deasupra ei şi îi dădeau cu ciocul în cap până când mâţa fugea şi se ascundea.
Drumu până la locurile moşului era uneori lung şi obo-sitor. Eu îl făceam doar în timpul vacanţelor de vară şi atunci mă desfătam cu priveliştile ce-şi schimbau haina de la o zi la alta. Apăreau şi dispăreau flori. Plantele îşi schimbau aspectul prin creştere. Verdele îşi schimba nuanţele, iar miresmele se împrospătau în urma coaselor. Peste tot mişunau fel de fel de gâze şi păsări pe care le admiram în treacăt, iar câteodată chiar mă opream să le văd mai bine. Urmăream neobosita goană a norilor pe cer şi-mi făcea o mare plăcere să ascult cântecul ciocârliei. Mă uitam deseori la zborul planat al berzelor tacticoase şi al ulilor ageri. Mă relaxau vrăbiuţele zglobii şi gureşe foc. La fel şi rândunelele. Când eram mai mic mă speriau greerii, cărora le spuneam „măgărici“.
Toate acestea le făceam din plăcerea de a fi în natură, liber să-mi las imaginaţia s-o ia razna. Pentru mine era frumos drumul, nu şi lucrul, dar pe ceilalţi nu-i mai interesau şi fasci-nau frumuseţile naturii. Ei erau mereu preocupaţi numai de frumuseţile recoltelor. De acolo trăiau şi nu o duceau uşor. Pentru ei, timp frumos însemna timpul bun de lucru. Doar Duminica şi la Paşti nu făceau prea multe lucruri, dar şi în acele zile animalele trebuiau hrănite.
Lungului drum la lucrul câmpului, mama îi mai adăuga şi drumul până la Bărăbanţ, apoi la Alba-Iulia, unde locuiam, drum pe care-l făcea tot pe jos. De aceea într-o zi de duminică din vara premergătoare stingerii sale din viaţă, când eram la soare pe malul Murăşului, privind spre cer la un grup de nori, nu întâmplător mi-a spus cu durere în glas că de copil n-a putut să se bucure de mirosul florilor de câmp şi nici să se uite cum fug norii pe cer. A fost... un moment trist, într-o frumoasă zi de vară. A fost, un strop de cerneală scăpat pe un scris caligrafic de mare ţinută.

Urmează Recviemul pentru mama. L-am mai scris şi la secţiunea de poezie, dar aiai este locul lui şi îl respect.

Camera 4

RECVIEM
pentru MAMA

scris la şase săptămâni de la eterna despărţire, când, tradiţia spune, pleacă şi sufletul celor ce s-au dus pentru totdeauna de lângă cei dragi. A fost revizuit şi completat la 6 şi 12 luni de la moartea mamei. (Adaptare după o poezie scrisă de Adrian Moldovan şi publicată în ziarul Unirea, la începutul lunii martie 2004)


Îţi sărut tâmpla dragă mamă,
aşa cum te-am sărutat la despărţire.
Prin viaţă te-ai strecurat ca o umbră.
Ţi-aş fi dat şi luna de pe cer, crede-mă,
dar am o viaţă atât de sumbră.
Călcai pe drum ca o bătrână,
iar eu cu drag ţineam a dumitale mână.
Dumneata, cu morile de vânt, în obscuritate, te băteai
şi numai Bunul Dumnezeu te ştie cum te descurcai
şi sănătate de aveai.
Era firesc să ai grijă de copiii dumitale,
era firesc ca ei să te respecte.
De durere ochii-ţi erau fără lacrimi, goi,
şi prea puţini vedeau aceste aspecte.
Ajunsă la margine de vreme,
aveai chipul împietrit
şi tot timpul ai vrut să rezolvi probleme.
Ţi-au fost ochii serbezi de atâta timp
şi nu-ţi păsa că umbli pe orice anotimp:
pe arşiţă ori ploaie, pe ger sau ninsoare,
pe zloată sau noroaie, în zile fără soare.
Erai săracă. Dar nu şi la suflet.
Uneori, ai încercat mai mult decât se putea duce,
ca-i vrut să fim şi noi ferice.
Sufereai profund când nu puteai mai mult,
dar ai reuşit de ne-ai dăruit
cel mai sfânt şi bun lucru:
viaţa cu demnitate.
Oriunde te-ai fi dus, bunica, se creau efecte
şi toţi te îndrăgeau.
Aveai ceva aparte, de nedescris,
ce se citea pe chipu-ţi blând brăzdat de-a anilor însemne.
Te-ai dus mămico pentru-ntâia oară dintre noi,
dar drumu’ acesta-i fără de întors.
Te-ai dus cu părul alb de-a anilor povară,
da-n inima mea tot tânără rămâi, mămica mea.
Eşti tânără ş-atât de dulce.

Draga mea mamă, eu cred că dumneata ai presimţit încă din toamna lui 2003 că ne vei părăsi. Prea mă căutai la lucru, cum n-ai mai făcut-o niciodată. Veneai, te aşezai pe scaun şi priveai îngândurată în gol. Odată m-ai întrebat: „Eu, te încurc cu ceva dacă viu la tine?“ Ţi-am răspuns: „Nu mă încurci cu nimic şi chiar îmi face plăcere că poţi veni să-mi ţii de urât“. Atunci ai spus: „Bine, dacă aşe stă treaba, am să mai viu la tine“. Când te întrebam: „La ce te gândeşti mămicuţo?“ îmi răspundeai cu nostalgie:… „La năcazurile noastre“. Când încercam să-ţi abat gândurile şi vorbeam despre cum vom merge în vară la Mureş şi cum vom sta la soare, dumneata supuneai: „Lasă, că până atuncea-i mult“. Simţeai ceva şi n-ai spus nimănui nimic. Doreai să fii cât mai mult în preajma mea. Dacă aveam ceva de lucru seara târziu, te aşezai în faţa mea şi mă priveai fără să spui nimic. Uneori aţipeai cu capul în palme sau pe masă şi când te întrebam: de ce nu mergi la culcare? îmi răspundeai că nu-ţi este somn, doar că te gândeşti la….. „năcazurile noastre“. Dar vorbele-ţi erau pline de tristeţe.
Aşa treceau zilele, una după alta. Aşa a trecut toamna şi a venit iarna, iar dumneata continuai să mă cauţi, chiar dacă era lunecuş. Îmi spuneai deseori că ar fi mai bine să renunţ la lucru şi să mă mulţumesc cu pensia, pentru că şi aşa ne vom descurca. După ce am renunţat, ai fost mulţumită că nu mai erai singură acasă, dar tot îngândurată. Uneori îmi spuneai că te doare picioru’, iar eu te întrebam în glumă „de ce te doare ficioru’ ce i-ai făcut?“, iar dumneata te mai şi cătrăneai că nu te cred. Toate acestea erau dialoguri banale, pentru a mai uita câteva clipe de una, de alta, dialoguri ce-mi lipsesc acum.
În felul acesta timpul se scurgea încet, dar sigur, spre data care avea să fie 26 ianuarie 2004. Era o zi de luni, când, dimineaţa, trezindu-ne, am găsit centrala cu semnalele de avarie în funcţiune. Avea pierderi de apă. Eu nu puteam remedia defecţiunea respectivă şi de aceea am luat legătura cu echipa de intervenţie. Mai aveam şi alte treburi de făcut, dar prioritară era centrala, deoarece afară era frig, în casă se răcea tot mai tare şi eu nu am vrut să te las fără căldură. Timpul trecea şi echipa întârzia. Am renunţat la toate celelalte treburi şi dam telefoane pentru a urgenta repararea centralei. În ziua următoare aveam programat un drum la Cluj. La un moment dat ţi-am spus că nu prea am chef să merg la Cluj şi dumneata mi-ai răspus să mai stau şi acasă că te-am lăsat destul singură. Cum în casă s-a făcut destul de rece, ţi-am spus să stai în pat ca să te acopăr pentru a nu-ţi fi frig şi ca să ne treacă timpul mai uşor, am propus să citim rugăciuni. Ai acceptat, dar după câteva minute ai spus că nu mai stai culcată şi atunci ţi-am propus să mergem să şezi în fotoliu şi eu să scriu la calculator. Ai acceptat, te-ai ridicat singură din pat, te-ai dus încet la „baia mică“ apoi te-ai aşezat în fotoliu. Eu te-am învelit cu pătura şi te-am întrebat dacă vrei o cafea. Mi-ai răspus: „Da“. Ţi-am făcut cafeaua, ai sorbit de două ori din ea, apoi ai spus că restul o bei mai târziu. Eu am început să lucrez la calculator, dar dumneata parcă nu-ţi aflai starea. Te mutai de pe o parte pe alta, când deodată ai spus: „Părinţii mei, eu viu la voi şi las copiii mei“. Aveai capul lăsat pe spate şi te uitai spre cer. Atunci am venit la dumneata, te-am sărutat, ţi-am lipit capul de pieptul meu spunând:
- „Nu pleca mamă, mai stai cu noi“.
Ai vrut să mai spui ceva, dar nu a fost inteligibil. Eu totuşi ţi-am răspuns: „Bine mamă. Dumnezeu să te ocrotească“.
Probabil ai vrut să-mi spui să am grijă de Cornelia şi să nu ne sfădim. Poate ai vrut să-mi spui altceva, însă, în afară de Dumnezeu, nimeni nu va şti niciodată ce ai vrut să-mi spui. Dar, cu siguranţă, Dumnezeu mă va ajuta să fac ceea ce dumneata ai vrut să-mi ceri ca ultimă dorinţă.

A fost, totuşi, o despărţire frumoasă. A fost frumos pentru că am fost împreună şi am stat lângă dumneata, iar asta a contat cel mai mult pentru amândoi. Dumnezeu m-a oprit acasă. Cred că şi din acest motiv în sicriu parcă erai vie şi dormeai. Dar chiar că dormeai, numai că somnul îţi era somnul veşnic pentru trup, nu şi pentru suflet.
În acea noapte şi în zilele următoare a nins mult. Totul s-a îmbrăcat într-un nou veşmânt alb, imaculat. A fost haina albă a naturii, trimisă de Dumnezeu pentru dumneata. Şi ce frumos se vedea cimitirul sub stratul gros de zăpadă, ca o hlamidă albă, brodată cu argint sclipitor.
Înmormântarea a fost miercurea. Când preotul era în casă şi făcea slujba, un stol mare de vrăbiuţe a venit la noi în balcon, iar vrăbiuţele au ciripit până aproape de terminarea procesiunii. Erau vrăbiuţele pe care dumneata le-ai hrănit şi au venit să-şi ia rămas bun. Mai târziu, după şase săptămâni, la parastas, în timp ce preotul făcea slujba de pomenire a morţilor, o vrăbiuţă a venit la un geam, unde mă aflam eu, şi a ciripit tot timpul cât a ţinut respectiva pomenire. Probabil făcea parte din stolul nostru, era „cercetaşa“, şi a venit să te omagieze. Era sâmbăta, şi dimineaţa am găsit afară, din nou, un strat de zăpadă proaspătă. A fost semnul hainei cu care te-a îmbrăcat Dumnezeu. Odihneşte-te în pace suflet bun şi Dumnezeu să te aibă sub pavăza Sa.
Acum, în casă-i cald şi bine,
dar mama noastră nu mai vine.
Adio mamă dragă.
Cafeaua… a rămas… nebăută.

Emil Condor a scris:

Ce pot să zic acum, Abby? Doar: miscat, tare miscat la citirea scrierilor tale!

Karima a scris

Abbilbal,

Impresionanta povestea sfarsitului in aceasta lume a mamei tale.
Dumnezeu sa o odihneasca in pace si sa-i ierte pacatele si sa o primesca in imparatia Lui.
Te rog sa mai scrii,scrie orice fel de amintire din viata ta,nici nu poti sa-ti imaginezi cat ma relaxeaza ceea ce citesc scris de tine.Se simte cum pui suflet in aceste scrieri.Eu iti multumesc

Karima a scris:

Citat :

Abbilbal

Impresionanta povestea sfarsitului in aceasta lume a mamei tale.
Dumnezeu sa o odihneasca in pace si sa-i ierte pacatele si sa o primesca in imparatia Lui.
Te rog sa mai scrii,scrie orice fel de amintire din viata ta,nici nu poti sa-ti imaginezi cat ma relaxeaza ceea ce citesc scris de tine.Se simte cum pui suflet in aceste scrieri.Eu iti multumesc

Pregăteşte-te Karima că urmează multe pagini de acum încolo, dar trebuie să las ceva timp între ele pentru citit. Probabil nu ai citit chiar de la început, pentru că trebuie să urci până la un titlu de carte (pag.3 a fost la ateism). De acolo începe toată povestea care are şi comentarii.

Le-am recitit acum când le muti si simt acelasi lucru: ceva din descrierile tale îmi atinge corzile sensibile ale sufletului meu.
Te citesc cu mare plăcere, Abby. Să nu te opresti...

Când eram muce, comuniştii m-au învăţat să spun: "Tot înainte !"
Şi de când mă ştiu, tot înainte am mers...

Karima a scris :

Am citit tot dar povestea cu sfarsitul mamei tale m-a impresionat profund,ma refer la stilul tau de a scrie,asa cum ai expus,eram parca cu voi acolo,iar mama ta era si mama mea,sper ca ma intelegi ce am vrut sa spun chiar daca nu m-am exprimat eu poate prea bine

Astept continuarea, voi fi pe faza

Karima a scris:

Citat :

Am citit tot dar povestea cu sfarsitul mamei tale m-a impresionat profund,ma refer la stilul tau de a scrie,asa cum ai expus,eram parca cu voi acolo,iar mama ta era si mama mea,sper ca ma intelegi ce am vrut sa spun chiar daca nu m-am exprimat eu poate prea bine
Astept continuare,voi fi pe faza

Te înţeleg, dar credeam că nu ai citit chiar de la început, fiind şi comentarii între file

zaraza26 a scris:

Citat :

Karima a scris:
Am citit tot dar povestea cu sfarsitul mamei tale m-a impresionat profund,ma refer la stilul tau de a scrie,asa cum ai expus,eram parca cu voi acolo,iar mama ta era si mama mea,sper ca ma intelegi ce am vrut sa spun chiar daca nu m-am exprimat eu poate prea bine
Astept continuare,voi fi pe faza

Asa cum si pe mine m-a emotionat poezia, incat nici nu pot sa o citesc. Nu reusim sa vindem casa si terenul, ca sa vina mama in oras cu mine. Dar peste vreo trei ani modificam un pic in casa aici, ca sa aiba camera ei.

Emil Condor a scris:

Citat :

zaraza26 a scris:
Nu reusim sa vindem casa si terenul, ca sa vina mama in oras cu mine. Dar peste vreo trei ani modificam un pic in casa aici, ca sa aiba camera ei.

Cine are dragoste si respect pentru părinti, primeste multe binecuvântări pentru aceea.

Pentru completarea Recviemului:

Tatiana Stepa - Pe patul părăsit

https://www.youtube.com/watch?v=DJzKdHaqXHc

aurora a scris:

eu nu pot asculta asta... ma prapadesc de plans... am mai zuis, nu ma pot obisnui cu astea, nu stiu cum sa ma controlez, oricat vreau... nu stiu ce sa ma fac ... cred ca stau rau cu nervii

aurora a scris:

Citat :

eu nu pot asculta asta... ma prapadesc de plans... am mai zuis, nu ma pot obisnui cu astea, nu stiu cum sa ma controlez, oricat vreau... nu stiu ce sa ma fac ... cred ca stau rau cu nervii

Stările emotive nu sunt din cauza nervilor.
Uneori mie-mi place să învârt un pumnal în rană pentru aducei aminte faţă de toţi cei care au fost şi nu mai sunt. Şi bătrânii mei (părinţi, bunici, unchi, măturşi) nu mai sunt cam demult. Am rămas "şef" pe baricadă. Ca la gară.

bulache a scris:

Starile emotive apar cand iti amintesti de ceva trecut si placut sau iubit de tine, sa-i zicem nostalgie.

bulache a scris:

Citat :

Starile emotive apar cand iti amintesti de ceva trecut si placut sau iubit de tine,sa-i zicem nostalgie.

Te salut bulache, dar şi când îţi aminteşti lucruri extrem de urâte apar emoţiile, dar cu fiori de gheaţă pe spinare.

Ştefan Hruşcă - Ruga Pentru Părinţi

https://www.youtube.com/watch?v=_ym_-5XZhwE
…Dedic aceasta melodie celor care stiu ce inseamna sa pierzi un parinte… (Stefan Hrusca)

“Cu timpul vei vedea ca desi te simti fericit cu cei care-ti sunt imprejur, iti vor lipsi teribil cei care mai ieri erau cu tine si acum s-au dus si nu mai sunt…
Cu timpul vei invata ca incercand sa ierti sau sa ceri iertare, sa spui ca iubesti, sa spui ca ti-e dor, sa spui ca ai nevoie, sa spui ca vrei sa fii prieten, dinaintea unui mormant, nu mai are nici un sens.
Dar din pacate, se invata doar cu timpul… ” Jorge Luis Borges

Noa mă oameni buni, ia zâceţi-mi voi mie câtă vreme să las liber între două tomuri pentru a putea fi cetite şi comentate pe-ndelete?

abbilbal a scris:

bulache a scris:

Citat :

Starile emotive apar cand iti amintesti de ceva trecut si placut sau iubit de tine,sa-i zicem nostalgie.

Te salut bulache, dar şi când îţi aminteşti lucruri extrem de urâte apar emoţiile, dar cu fiori de gheaţă pe spinare.

bulache a scris :

Adevarat ! Si in general cauti sa te feresti de asemenea amintiri. Ele te intristeaza si pot sa-ti strice ziua. Fiti veseli si nu va ganditi la cele urate !