POPASUL DOLION (III)

Ion a scris:

zaraza26 a scris:

dolion a scris:

Cred că e cazul să te părăsesc, copilărie... am împlinit 70 de ani, care, drept să-ți spun, nici nu ştiu cum au trecut, nici nu ştiu când am crescut... mai întâi mi-au crescut ochii, apoi pantalonii, mi-a crescut curiozitatea și apoi dorinţa, după aceea mi-a mijit mustaţa și, o vreme, mi-a crescut știinţa de carte, apoi mi-a crescut familia, experienţa, salariul tarifar și concediul de odihnă, pe urmă mi-a crescut pofta de avere, intoleranţa și tensiunea arterială, a apărut apoi teama de a trece strada și-au crescut firele albe din întunericul nopţilor și astfel, fără să prind de veste, am împlinit 70 de ani... adio, copilărie!

La mulți ani cu sănătate! Permite-ți să te bucuri de soare, de vânt, de ploaie! Ai grijă de tine, fii bucuros!!

Iata cateva franturi de ganduri, pe care le- am pus
pus in versuri si care ar putea exprima sensul
expresiei " adio copilarie":

Cand amintiri imi rascolesc
Demult trecute primaveri
Incerc acum sa mai traiesc
Iubiri de clipe, ca si ieri.

Viata e ca un vis pe anotimpuri...
Si ieri, si azi, din vechile rastimpuri,
Omul viseaza la apuse timpuri.

Nici tu, copilarie, pe sprintene carari,
Nici basme cu imparati de peste tari si mari,
Nici ape susurand in tristele- nserari,
Nestinse amintiri de mici si mari visari!

Si- acum trecut fiind demult de varsta de visari,
Cand azi, si apoi maine, trecand pe rand in ieri,
Peste jocul si iubirea mea si inteleptele taceri,
Creste si s- asterne trust si lung o Mare de Uitari.

Si caut sprijin in toiagul mintii in zilnice plimbari...

Viata noastra-i ca o carte:
Mai dai o fila cand esti tanar si mergi mai departe,
Mai scazi o fila cand esti in varsta si mai trece- o parte.
Privesti in urma si te- ntrebi acum,
Cand ai parcurs o buna parte din al tau drum,
Sau cand ai ajuns la ultimul volum:

" Credinta-i val, iubirea-i vant si viata fum "?

Frumoase versuri!
Imi dau seama ca eu ma uit inainte. Totdeauna inainte. M-am uitat si in urma, ca doar sunt rac si ma dezlipesc greu de trecut. Dar am invatat repede ca din trecut luam experientele si mergem cu ele inainte. Este ceea ce ne imbogateste sufletul. Toate sunt cu mine, aici, ma imbogatesc. Ma uit inainte deoarece sufletul este pururi tanar si poate fi observat fara urma de plictis si avem de lucru cu noi, observand tot ce se intampla, deoarece totul este oglinda sufletului nostru. Iar ce se intampla la nivel colectiv, este oglinda sufletului colectivitatii.

Mulțumesc de urare, Zaraza... iar poezia ta e impresionantă! Soția e rac și, da, ai dreptate se desprinde greu de trecut, dar ce o deosebește de tine e că nu privește înainte!

dolion a scris:

Mulțumesc de urare, Zaraza... iar poezia ta e impresionantă! Soția e rac și, da, ai dreptate se desprinde greu de trecut, dar ce o deosebește de tine e că nu privește înainte!

Poezia e a lui Ion!

De fapt, sunt citate din niste poezii, pe care cred ca le- am postat si pe acest forum, mai demult.

La mulţi ani, Dolion!

Să fii sănătos şi tot ce-ţi doreşti, să ţi se-mplinească!

Mulțumesc, Anahoret... nu prea mai am multe să-mi doresc, apreciez totuși! Sunt pentru un an de zile în Germania, la fata mea. A fost soția un an, acum am făcut rocada! Sunt în Wiehl, Renania de Nord-Westfalia, aproape de granița cu Belgia.

dolion a scris:

Mulțumesc, Anahoret... nu prea mai am multe să-mi doresc, apreciez totuși! Sunt pentru un an de zile în Germania, la fata mea. A fost soția un an, acum am făcut rocada! Sunt în Wiehl, Renania de Nord-Westfalia, aproape de granița cu Belgia.

Sa petreceti in liniste si bucurie!

Ce-mi place imunologia de-ampixe-lea, îmi plac mult astea cu la 4 la mie, se închide gogoșeria din colț, la 5 la mie, se închid gogoșeria, cinemateca și trebuie să ținem o mână la spate, la 6 la mie, închidem clasa a patra, laboratorul de biologie, leagănul și balansoarul, la 7 la mie, circulăm liber până la ora 21:17, se reduce accesul la „Bufnița” cu 50%, maxim cinci mici de persoană și trebuie să spunem de trei ori „Tatăl Nostru". La 7,5 la mie, ne bărbierim în zilele impare, avem voie patru oameni înăuntru, maxim o sută la „muie penele" afară și facem sex oral cu mască. La 8 la mie, Prelipceanu devine Generalissimo în Comitetul Național pentru Situații de Urgență Intestinală și la 9 la mie, Digi24 înlocuiește DSP: „Păi ce facem, dom'le ministru? Ce ne facem, noi, imunologii? Nu dați o derogare să le extragem ăstora copiii din mașină și să-i injectăm aici în redacție? Trebuie să salvăm copiii, doamnelor și domnilor! Mi-e și milă de copiii ăștia!". Și mie mi-e milă. Părinții lor se uită la Prelipceanu și tot felul de emisiuni unde muia e deja plătită, tot ce trebuie să facem e să punem botul. A șaișpea oară e mai greu, că dup-aia te obișnuiești.

Dana Budeanu cam are dreptate când diagnostichează că-s mulți fătălăi pe rețelele de socializare. Cam sunt... tari în gură pe rețele, de numa, numa, iuți la otravă și aprigi la judecată, dar cu mâinile cam moi în lumea reală. Dana e feblețea mea din toate timpurile. A răsucit potențiometrul la pamflet, de la zero la kitsch, până l-a dat peste cap și-a ajuns din nou la geniu. Faptul că oamenii nu pricep nici după atâția ani că mediul digital nu înseamnă autoritate și că nu trebuie să mimeze ce văd aici, nu-i absolut deloc vina ei. Mulți de pe-aici se supără pe ea. Să te superi pe Dana Budeanu e ca și cum te-ai supăra pe E.ON Gaz România că te-ai electrocutat ca boul la panoul de înaltă tensiune, după ce ai citit pe el „Pericol de Moarte!”.

Motivul pentru care „aoleu, scade numărul de anticorpi”, este pentru că niciun sistem imunitar sănătos nu ține anticorpii în circulație la nesfârșit. Dacă după fiecare infecție am rămâne cu toți anticorpii produși, ca răspuns la boala respectivă, am muri de inflamații. Am crăpa în câțiva ani. În lipsa unei infecții, sistemul imunitar hiperactiv ar ataca orice altceva. Sistemul imunitar recrutează „armatele” doar la nevoie, atunci când au cu cine lupta. Odată înfrântă o boală, „armata” aia este lăsată la „vatră”, iar în urma ei rămân doar celulele de memorie care știu cum să identifice inamicul pentru următoarea bătălie. Nu rămâneți cu anticorpii în organism la nesfârșit. V-ar face sângele pastă în câțiva ani. Sistemul imunitar știe ce să producă și când, nu stă turat la maxim degeaba. Ăsta e rolul unui vaccin, să informeze sistemul imunitar cu privire la un viitor inamic, nu să producă anticorpi în neștire. Cel puțin așa am înțeles eu imunologia de clasa a zecea, care se preda la birtul nostru de cartier. Faptul că scad titrurile de anticorpi, protecția din presă sau whatever, mie nu-mi spune nimic. Dacă vă uitați pe studiile celorlalte epidemi, SARS-Cov1, MERS, influenza etc. făcute cu mult înaintea pandemiei, veți vedea același „răspuns imunitar”, aceeași curbă descendentă. Numărul de anticorpi scade semnificativ după câteva luni, dar celulele de memorie rămân. Asta nu înseamnă că nu mai aveți protecție și-o să muriți la primul muc. Adică voi aveți senzația că faceți hexavalentul când sunteți prunci și rămâneți cu titrurile alea de anticorpi până la adânci bătrâneți? Rămâne memoria, nu reacția imunitară de moment. Bănuiesc că am crăpa de reacții autoimune dacă ar trebui să rămânem toată viața cu sistemul imunitar turat la maxim, după fiecare infecție.
Din câte am înțeles, motivul pentru care autoritățile mondiale au recomandat boosterul, doar pentru vulnerabili, este latența mărită între infectare și reactivarea producției de anticorpi la aceste categorii de persoane. La cei vulnerabili, bătrâni, cu comorbidități și alte belele, această întârziere în compensare a sistemului imunitar ar însemna un pericol suplimentar. Ar putea ajunge în spital în alea câteva zile până când sistemul imunitar compromis începe să producă „soldăței” în cantități suficiente pentru un nou conflict (dacă produce). La un sistem imunitar normal, nu este cazul deocamdată. Se pare că mobilizarea imunitară se face suficient de repede încât „armata” poate prelua sarcinile fără ajutor suplimentar. Este motivul pentru care vaccinații clinic sănătoși nu ajung în spital din pricina Covid. Produc anticorpii și ca răspuns la boală, nu doar ca răspuns la vaccin. Altfel ar fi absurd și inutil. Acum, ideea e că și celulele astea de memorie se pare că se duc în timp. În cât timp nu știm exact pentru că nu s-au făcut studiile și va mai dura câțiva ani până să aflăm.

Dacă ar fi trait Caragiale, sigur ar fi scos o nouă capodoperă din tot ce se petrece în lumea asta nebună, nebună! Eu zic că simțul umorului e ceva nativ la nația asta și e bine, paradoxal de bine. Dureros este că, de cele mai multe ori, ne mușcăm coada singuri, iar la sfârșit, în loc să plângem, râdem sau e bine, ăsta fiind paradoxul... pe un prieten l-a mâncat în cur să comande niște piese din Hong Kong. Voia să repare două perechi de căști de studio, mai vechi, care sună mult prea bine ca să le arunce. Difuzoare foarte bune, era păcat de ele. Pe site-ul făcut de chinezi câmpul pentru „Companie” era obligatoriu, așa că a completat și numele firmei, el fiind administrator, ca sa poată trece de check-out. Coletul a ajuns pe 30 noiembrie în România, la BSI București, un serviciu poștal care merită din plin cele 1,6 stele, din 5, pe care le are pe Google Reviews. 0,6 stele i le-ar lua prietenul meu, după cele întâmplate, doar ca să rămână cu una bucată stea întreagă, un calificativ care să ateste că acest serviciu există, poate fi găsit fizic în locul indicat pe hartă și-atât. Dar îl las pe el să povestească:
„Poșta vamală a trimis o înștiințare către poșta de cartier, care poștă de cartier mi-a trimis o recomandată. Asta a mai durat o săptămână. Cu recomandata, m-am dus la a doua poștă, ca să ridic înștiințarea de la prima poștă, care a călătorit între două poște, ca să mă înștiințeze că trebuie să trimit un mail către prima poștă. Am fost asigurat că, după ce trimit acest email, voi primi niște formulare, pe care nu mi le-a putut da nimeni de la nicio poștă, deși eram acolo cu înștiințarea fierbinte în mână... nu numai atât, dar trebuie să fac și o negație scrisă care atestă faptul că eu, ..., în calitate de administrator, neg cu vehemență că coletul se adresează persoanei juridice și că, în fapt, el este destinat lui ..., în calitate de persoană fizică. Totul pentru că un tâmpit a scris și SRL-ul sub numele meu pe colet. Îmi completez negația, o semnez, o ștampilez și o adresez corespunzător, ca să fie bine: Eu, subsemnatul, în calitate de administrator al..., declar că eu, subsemnatul, în calitate de nimeni, nimic, sunt beneficiarul coletului și nu eu, în calitate de administrator. Apoi trebuie să trimit factura, comanda online și confirmarea comenzii. De asemenea trebuie să traduc produsele și denumirea comercială a acestora în limba română, să semnez și să stampilez traducerea deși eu, persoană fizică, nu dețin ștampilă. Doar persoana juridică administrată de mine deține ștampilă, dar aceasta neagă cu vehemență că coletul i s-ar adresa ei. Dacă știam că un shaolin de pe partea ailaltă a planetei o să mă bage în ghearele Poștei Române, cu o simplă dâră de pix și în prag de sărbători, nu mai comandam nimic. Cumpăram alte perechi de căști și gata! N-am mai întrebat dacă formularele le voi primi prin email sau prin poștă, că nu voiam să mă enervez..”

Am tot scris despre frumusețe feminină, dar îmi dau seama că am îmbătrânit și am rămas în urmă cu standardele. M-am cam prăfuit masculin, m-am lenevit sexual și nici instinctul vânătoresc nu-mi mai bubuie în artere toată ziua. Uneori mă îngrijorez, mai ales când interacționez cu alți bărbați. Nu prea mai știu sex-simboluri de-astea noi. Aud nume pe care nu le recunosc și mă simt pe dinafară. Icoanele feminității au îmbătrânit odată cu mine și deja devine cam penibil să mă închin la ele. Cel puțin așa mi s-a comunicat de la „Centrul de Relevanță Sexuală”. Cică tot astea de 20-25 de ani ar trebui să rămână baza. Sincer, nu prea mă omor. Nu știu de ce. Sper că nu-s bolnav sau ciudat, dar când dau de câte o puștoaică frumoasă, stau și mă întreb dacă n-ar fi mai potrivit, dacă mai sunt în stare, să mă culc cu mă-sa... am 70 de ani, nu-s orb, nici eunuc, dar puștoaicele cam miros a penar cu Hello Kitty și muzică de Cardi B. Ele sunt mai mult în zona de fiică decât de amantă. Parcă nu le-aș face temele la geografie între două partide de sex... plus că ar fi super aiurea să-mi facă cunoștință cu mama lor divorțată care n-a mai văzut penis live de trei ani și ar fi fost pregătită să muște din mine ca o Rottweileriță în călduri. E cam nedrept pentru toată lumea.
Astea pe la 40+ au atâta energie sexuală încât te posedă cam la fel cum explodează butelia de oxiacetilenă, te și dezbracă fulgerător în timp ce te omoară. După o partidă de sex cu una de-asta, rămâi în pat, cum ajung sudorii la UPU, după accidentul de muncă, goi pușcă, cu ochii beliți, dârdăind din toate balamalele și într-o profundă stare de șoc, rezultată din bubuitură. Oricum, vremurile s-au schimbat mult și comportamentele au deviat de când cu rețelele de socializare. Acum ai șanse mari să dai și peste una de 40 cu penar Hello Kitty, ursuleți roz și toată colecția Cardi B pe wall, bineînțeles, între 597 de poze cu ea în bikini, pentru că unele sunt mai oligofrene decât fiicele lor și au un comportament pueril din care nu mai înțelegi nimic. Prima imagine de femeie pentru care m-am masturbat vreodată a fost Sigourney Weaver în scena aia de la final, din Alien. Aia în care se dezbrăca ea în chiloți ca să intre în costumul de cosmonaut. Am pus pauză la caseta VHS de vreo patru ori, că-i tot venea dunga de purici de la tracking în dreptul crăpăturii curului și n-o vedeam bine. Am tot frecat caseta aia până s-au șters bucile și-am rămas doar cu puricii. Acum o am Bluray și-am rămas cu nostalgia. Prima fată cu care am făcut sex vreodată era cu nouă ani mai mare decât mine. Prima iubită a fost cu doi ani mai mică, iar dacă stau bine să mă gândesc, toate femeile, de după, au fost fie de-o vârstă cu mine, fie mai mari. N-am avut niciodată o femeie cu zece sau cincisprezece ani mai tânără. Până pe la vârsta de 30 de ani, nici nu prea aveam cum, fără să înfund pușcăria. Nu pot să-mi depășesc blocajul ăsta de vârstă, deși e foarte la modă și e încurajat de toată lumea, de la bărbați, femei și până la mass media. Toată societatea hiper-sexualizează copilele și impune standarde de succes la bărbați, prin vârsta fragedă a fetelor atașate de brațul lor. Mi se pare cam aiurea să ai o parteneră cu 20 de ani mai tânără. Asta acum. La 100 de ani sunt convins nu mă va deranja o parteneră de 50 de ani. Dacă mă prezintă unei mame văduve, în vârstă tot de 100 de ani, am de suportat stânjeneala doar până la pomana unuia dintre noi. În orice caz, mi-a cam rămas în cap îngrijorarea. Ieri m-am uitat la noile standarde și sex-simboluri. Nici nu știam cum le cheamă. Am conspectat conștiincios ca să știu despre cine vorbim la următoarea întrunire a pedofililor anonimi... din câte îmi dau seama. Sunt frumușele, nu zic nu, dar sunt ușor creepy. Nu știu de ce am reticența asta.
Tot la simbolurile mele rămân deși îmi vine greu să-mi asum ciudățenia. Până și nevastă-mea mă întreabă contrariată:
- Bă, dar nu-i cam bătrână?
- Hai, las-o așa pitică și bătrână, că nu tușești de la ea! Mă și enervezi. Și-așa suport presiunea din partea celorlalți că îmi plac toate slutele, babele și grasele! Acum trebuie să mai suport glume și de la tine?
Întâmplător, Sarah Snook e cea mai tânără femeie din lista mea de etaloane ale frumuseții. Are doar 33 de anișori. Nevastă-mea e enervantă. Mă rog, e nevastă-mea... găsește imediat cusur oricărei femei care îmi place. Ba că-i prea grasă Sarah Snook, ba că-i bătrână Carla Gugino, ba că-i pitică Salma Hayek și e babetă Sandra Bullock. Imediat cum remarc frumusețea unei femei sau dau semne că aș remarca-o, nevastă-mea începe să facă comentarii discrete. Rămâne elegantă, dar știu că, în astfel de situații, orice femeie face spiritism în adâncurile ei și freamătă de sufletul neexorcizat al lui Corneliu Vadim Tudor:
„Cine mai e și prăbușita asta, tâmpitule? Fă, da‘ tu nu te uiți la tine cum arăți, pitică nenorocită? Arăți ca dracu'... Muma Pădurii! Nu pleacă nici liftu‘ cu tine, schiloada dracului! Marș d-aicea, stricato”.
Până la urmă am stat și m-am gândit care ar fi femeia ideală pentru mine, în calitate de burlac ipotetic. Toată lumea discuta de Scarlet și Gal Gadot, iar eu mă scremeam să vin cu ceva. După un timp am găsit răspunsul. Femeia perfectă pentru mine ar fi o moldoveancă de 27 de ani, tare în gură, cu părul blond spălăcit și câlțos. Ar fi costelivă și vânoasă, fără țâțe, cu abdomen de pătrățele și buricul ieșit în afară. Ar avea cur bombat, ar fi desculță și cu niște picioare murdare, un pic prea mari pentru o femeie de 150 de centimetri, ceva gen 40 la picior. Îmbrăcată în chiloți tetra și hanorac de fâș, cu oja roz ciobită, pe niște unghii tăiate din carne și-o țigară stinsă de ploaie în colțul gurii. M-ar privi cu obidă prin niște ochi albaștri pătrunzători, cu fața arsă de soare și buzele crăpate de vânt. Ar avea niște sfârcuri lungi și roase. Un clitoris nejustificat de lung și gros cât un arătător, picioare musculoase și niște genunchi noduroși. Ceva gen clona mutantă a lui Charlize Theron scăpată de la boli nervoase, din Câmpulung Moldovenesc. Adică nu-i neapărat femeia visurilor mele, dar asta mi-aș permite acum, la cum arăt fizic și financiar, pe criza asta economică. Ar fi singura femeie care m-ar considera atractiv și bogat pentru că am datorii mai mari decât averea pe care a avut-o familia ei toată viața. Când m-ar vedea venind, ar scuipa țigara din gură, ar arunca gâsca de la subraț și m-ar săruta cu pasiune...

Bag de „zamă” că, de fiecare dată când se întâmplă ceva nasol, scade dolarul, face Kamala pârț cu dâră de nicotină în chiloți, cade Biden pe scări sau ia umilire de la Xi Jinping, Pentagonul mai scoate de la naftalină niște documente despre OZN-uri: „Ai, ia, ia, uite extratereștrii! Ia-te extraplaneteanii! Săriți lume!”. Trimite doi sergenți cu drona prin deșert, o filmează noaptea cu o cameră de Nokia 6310, encodează filmările alea de zece ori, la 50 pe 30 de pixeli ca să nu se înțeleagă nimic și o împing la televiziunile de curte. De la Pentagon ajung la CNN și Fox, de la CNN și Fox ajung la BBC și Euronews, apoi la Gigi24 și Aneta3 și intoxicarea e gata: „Pentagonul dezvăluie noi înregistrări cu amenințarea OZN-urilor care monitorizează exercițiile militare!” sau „O nouă provocare tehnologică pentru Armata SUA ar putea veni din spațiu!”. Mda... o nouă provocare vine din prea mult spațiu între neuroni. Pentru că nu se poate să nu profite toată lumea un pic, dacă tot vin extratereștrii. Adică pentru presă sunt extratereștri, dar pentru comisia de buget din Congres sunt posibile drone militare chinezești pentru care armata mai are nevoie de o sută patruzeci și opt de miliarde, peste celelalte șapte sute cincizeci și patru de miliarde din bugetul standard de apărare. E win-win. Proștii distribuie bigudiuri, led-uri și mingi de baseball filmate noaptea cu telefonul și deștepții distrag atenția de la chestii importante făcând profit în același timp.
Am mai multă încredere în OZN-urile filmate de fermieri cu camera VHS, din anii 90, decât în filmările Pentagonului. Știți voi, filmările alea cu o lumină de trei pixeli pe cer și-o vacă mutilată în câmp care a trebuit să sufere pentru că n-a avut omul tupeu să-i recunoască soției că nu se poate ține de regimul vegetarian care i-a fost impus. „Au luat-o extratereștrii, iubi! Au mutilat-o, săraca! Cu murături, cu maioneză și ceapă... cred că și cu sos de usturoi. Eu zic să sunăm la televiziune!”
Am mai multă încredere în autenticitatea ăluia decât în Pentagon. O organizație care rătăcește mereu înregistrările cu atacurile militare împotriva teroriștilor n-are nicio credibilitate la înregistrări cu extratereștri. Eu vreau să văd feed-ul dronelor care aduc democrația bombardând strategic două capre, o Toyota fără capotă și-un vânzător de șlapi din Kandahar. Filmările alea în care luptătorii pentru democrație trimit focoase inteligente la super-ofertă, opt milioane bucata, ca să elimine un tort de nuntă cu tot cu mireasă, trei cocioabe și-o grădiniță. Totul în numele siguranței naționale. Aș vrea filmările alea cu închisorile ilegale în care sunt ținuți taximetriștii musulmani câte zece ani fără proces, doar pentru că au scris odată pe Twitter că era prea cald în Israel. Dar alea nu există niciodată. Ba s-au șters, ba nu s-au filmat că nu era casetă în aparat, ba sunt secrete pe următoarea sută de ani, suficient cât să crape din cauze naturale toți cei implicați în ștergerea unui terorist din ștatele de plată cu ajutorul unei rachete inteligente.

Logica și statistica jurnaliștilor sunt tare ciudate, dacă e să ne luăm după următoarele afirmații:
Un număr semnificativ de oameni au una sau ambele mâini amputate, ceea ce face ca media numărului de mâini de pe planetă să fie sub doi. Statistic vorbind, dacă aveți două mâini, aveți un număr de mâini peste medie. Presupunând prin absurd că doi din o sută de cititori, au doar o singură mână, șansele ca toți cititorii să aibă ambele mâini sunt 98%, nu zero cum ar fi normal. Dacă la o cursă de cai participă zece cai și câștigă unul singur, puteți spune că au câștigat 10% din cai!
Și în politică e la fel... tot auzim că România are cea mai mare creștere economică din UE. Dar eu dau următorul exemplu:
Un fermier neamț, are o mie de vaci iar unul român, o sută de vaci. Diferența dintre ei este de nouă sute de vaci. Neamțul are în următorul an o creștere de 2% iar românul are una de 10%. Asta înseamnă că la sfârșitul anului, neamțul va avea o mie douăzeci de vaci, iar romanul o sută zece. Diferența dintre ei nu va mai fi de nouă sute de vaci ci de nouă sute zece. De fapt diferența reală dintre ei crește, nu scade, așa cum ar putea crede mulți, dacă iau în calcul numai procentele...

Oamenii de la țară, mutați de curând în București, adică un pic cam cu mintea în colțuri, dacă e să se ia după prețioșii de orășeni care-și țin animalele în casă, ce naiba, orășeni eleganți, să le pută prin casă, de-aia sunt orășeni, să aibă standarde estetice ridicate, vorba aia, mai au un pic și bagă și porcul și calul în sufragerie, au și ei tot soiul de obiceiuri de la țară, adică ciudate... pe lângă faptul că-și aduc aminte cum e aia să te dai pe sanie pe drumul principal, ocolind babele care se întorc de la biserică și având grijă să nimerescă, totuși, gura podului, să nu sară cu sania în gârlă, pe lângă faptul că se descălță când merg la cineva în vizită, chiar dacă par incurabil de țărani și de melteni și de provinciali, pe lângă faptul că știu ce e aia vacă și ce e ăla fân și cum e aia să îndrepți un cui cu tesla, nu, tesla nu e nici mașină electrică, nici unitate de măsură a fluxului magnetic, nici savant croat genial cu dubioase origini românești, nu, tesla e chestia aia cu coadă și cu un cap metalic complicat, cu care scoți cuie, îndrepți cuie, îți dai în dește și în alte părți sensibile, dar semnificative ale corpului, pe lângă faptul că-și mai aduc aminte cum e să porți ciorapi de lână pe piciorul gol și să te julești în genunchi și să lipești pielea la loc cu scuipat și să treacă, pe lângă faptul că încă mai știu să culeagă prune, să tundă pomii, să crape lemne, să facă sarmale, vinete și ardei copți, zacuscă și magiun, mai plivesc buruiana, la nevoie chiar mulg vaca, deși mă cam îndoiesc de această pricepere demult timp neexersată, au o fobie în a arunca mâncarea. Nu le iese întotdeauna, fiind de fapt niște orășeni de import. Dar de câte ori pot, fac eforturi culminând cu obiceiul ciudat și totalmente neecologic, pentru care probabil Greta Trotineta deja se zbate în chinuri virtuoase, să nu arunce oasele, ci să le bage în frigider, într-o pungă, de fapt chiar în congelator, să le păstreze pentru câinii de acasă, de la țară.
Da, știu, nu sunt întregi la cap, dar să vezi răsplată și bucurie pentru kilowații prăpădiți în mod absolut neecologic pe oasele congelate în congelator, când scot oasele din pungă și le dau cățeilor, cum se dau ei peste cap de fericire, mânca-i-ar mama și ursul și lupul pe ei de căței zbanghii. Și cum după aia, zile întregi rod la oasele alea de zici că au cea mai valoroasă comoară de pe lumea asta. Stau întinși prin curte și rod la câte o chestie gustoasă... hmm, os adus de la București... hmm, trufanda!

Copil fiind, n-am crezut în tot ce-mi spuneau alții, de mic mi-am dezvoltat sănătoase bariere mentale de reticență, de circumspecție, de prudență, chiar de cinism. Adică de gândire critică. Vestita frază metodologică din zilele noastre „să mori tu că-i așa?” e un foarte important filtru ideatic. „Pe bune? Să moară mă-ta că așa e cum zici tu și nu încerci să mă faci din vorbe?”
O copilărie întreagă n-am pus botul la ideologie. Pe vremea aceea, ideologia dominantă era „lumina vine de la răsărit”, sovieticii sunt buni, capitaliștii sunt răi. N-am ținut nici cu sovieticii, nici cu capitaliștii, nici cu Beatles și, deși trăiam într-o țară socialistă, unde, teoretic, eram spălați pe creiere că trebuie „să facem totu’ tovarăși să clădim o lume nouă, multilateral dezvoltată, să împrăștiem înțelepciunea comunismului până în cel mai îndepărtat colț al globului”, vorba aia, să luptăm pentru pace până nu mai rămâne cărămidă peste cărămidă, am manifestat, mă rog, acea ambiguitate poate și pentru faptul că România cam făcea joc de glezne și cam mima entuziasmul. Începuse să se cam desprindă de Uniunea Sovietică, măcar acolo, cinci la sută, măcar cu o roată de tractor și cu o șenilă de tanc, drept pentru care, încă de pe vremea lui Gheorghiu Dej, începuseră să fie turate motoarele contra-propagandei și să se cam taie din nasul propagandei sovietice, în care fuseseră scăldați părinții noștri, în anii ’50-‘60. Se trecuse la varianta v2.0. Rușii nașpa, americanii nașpa, toți nașpa, „except” noi, ca brazii, de pe vremea proto-românului Burebista, care era el înțelept și perfect și alea, alea, cu via și cu vinul și cu neatârnarea și cu buricul pământului... al naibii român, Burebista ăsta, român verde, neaoș, de-al nostru, înainte să se babardească Traian cu Decebal, să procreeze din vintrele lor progresiste ditamai mândrețe de popor român.
Anii ăia? Copilăria mea? Un fleac. Ne tot ciuruiau din vorbe. Propagandă. Contra-propagandă. Îmbrățișarea naționalismului drept scut în fața asaltului hegemoniei simbolice sovietice, ce folosea globalismul, „Internaționala”, ca pe un topor tăios, eficient cu care să taie din rădăcină dorințele de autonomie ale sateliților săi. Delirul ideologic al lui Ceaușescu din anii ’70- ‘80 nu a fost decât continuarea acestei strădanii de contra-propagandă pornită de predecesorul său, Dej, cel proletar și penal și român, care Dej, oricum n-a scăpat nepedepsit de stăpânii săi. Pentru îndrăzneala de a se semeți, de a cuteza să scoată capul împotriva sovieticilor, i l-au dat pe „Radu”. Adică l-au radiat un pic, cât timp aștepta să intre în audiență la Hrușciov. Un pic, doar cât să moară și să-i facă loc lui Ceaușescu.
Și iac’așa, în aceste valuri, valuri de propagandă contra-propagandă, ideologie contra-ideologie, păcăleală și harneală și restul ore de istorie și de învățământ ideologic, vă mai aduceți aminte, cei de leatul meu? CSP, Cunoștințe Social Politice, precursoarea vestitei materii sorosiene din zilele noastre, Educație Civică, pe bază de înțelepciune, ce ore cretine, ce ne-au mai frecat la cap cu tâmpeniile alea absolut oribile, așa, copilăria mea trecea, viața se trăia, patima se împătimea... ideologie pe pâine. Obsedanții ani ’80. Ce vremuri, nostalgice pentru unii, enervantă pentru alții. Și zvârlită într-un colț de debara a istoriei de către propagandiștii zilelor noastre, la capitolul „să vă fie rușine c-ați trăit în vremurile alea, proto-comuniști ce sunteți voi, comuniști răi și penali la cap”.
Pe urmă, scăldat în harneală tv, precum cocostârcul în mătasea broaștei și împăturiți de către Sergiu Nicolaescu & Co în tricolorul găurit precum pruncii cei proști, din nou n-am pus botul la ideologie. Cu aceeași împotrivire naivă, neostoită... n-am vrut să înghit pe nemestecate butaforia regizată frumos, cu pricepere, „Mircea, fă-te că lucrezi” și nu doream să mă reped într-un astfel de viitor, când naivii s-au bucurat că păpușarii l-au împușcat pe Ceaușescu și-au țopăit simbolic pe cadavrul lui, l-au demonizat fix în ziua de Crăciun, o țară întreagă participând la necesarele cinci minute de ură și i-au fript o necesară „damnatio memoriae”. Vă mai amintiți robinetele de aur? Dar zidul de la Târgoviște? Ce prosteală de manual...
Oricum, majoritatea era deja bine fezandată, în prealabil, la creiere. Fuseseră deja ferm convinși un deceniu întreg de contra-propaganda Europei Libere și a lui Pacepa și a „Metronom”-ului lui Cornel Chiriac, că există un singur adevăr, o singură dreptate și că aia e de partea occidentalilor. Doar de partea occidentalilor, mânca-i-ar mama pe ei de frumoși și de perfecți, care ne vor doar binele și noi nu știm cum să-l luăm mai degrabă.
Și iac’așa poporul s-a aruncat în iubirea pentru occidentali precum proasta cea mută și urâtă în ștremeleagul uns cu miere. Scuzați-mi vorbele, dar la ideologie puternică nu se răspunde decât cu vorbe puternice.
Timpul trecea, viața se trăia, propaganda continua. A trecut Războiul Rece, au învins ăia cu care țineam noi. Fukuyama a venit să proclame sfârșitul istoriei. Hegemonul pentru o perioadă a fost indubitabil unul singur, „Uncle Sam”.
Și, am trecut de la aruncările de acuze specifice Războiului Rece, „huooo, nasoilor, sunteți niște nasoi, nu respectați drepturile omului, sunteți niște dictatori, ba nu, voi sunteți nașpa și nasoi, voi nu le respectați, mama voastră de capitaliști veroși, omorâți negri și asupriți indienii, la noile, deosebitele lichide semantico-seminale sorosiste. La corupție nouă, bâtă propagandistică nouă de dat în cap coloniilor, să nu scoată cumva capul.
„Korupțion” a devenit noua armă de shaming. Sunteți subdezvoltați pentru că „du bist Korupten und Penalen und Primitiven, Grossen Primitiven”. Trebuie să venim noi, înțelepții superiori, să vă învățăm pe voi, aborigenii primitivi, cum să vă orânduiți viața.
Culcat, zece flotări. Penalilor, dați încoace guvernanța, că nu știți voi ce să faceți cu ea. Dați și economia, că oricum sunteți niște sărăntoci, n-aveți voi bani. Și nici nu meritați să aveți.
În necontenita, neostoita luptă între Centru și Periferie, între Imperiu și Colonii, Wallerstein, Wallerstein everywhere, boierii locali au fost puși din nou cu botul pe labe de noua variantă de discurs demonizator. Shaming. Virtue signalling. White hats. Black hats. Nothing in between.
Same ol’ story.
După „Korupționăn grossăn Problemăn”, care a fost varianta v2.0 a discursului de shaming din anii ‘90, am trecut printr-o perioadă intermediară, să zicem v2.5. Aia cu „Nine Eleven” și cu teroriștii. N-am renunțat la „Korupționăn”, dar am asezonat-o cu un pic de piper de frică, de violență, „der grossăn Terroristăn”.
Rușii nu mai erau puternici, trebuia să existe un dușman simbolic care să justifice mâna forte și arbitrariul complexului militar-industrial... hoo, indignaților, nu săriți să faceți spume sorosiste la gură, termenul nu e inventat nici de Marx, nici de Stalin, ci de ditamai capitalistul militar, de Eisenhower.
Și iac’așa au apărut necesarii teroriști. Și iac’așa a fost și 9/11.
Au apărut tinerii de bază ai orânduirii sorosiene, tefeleii spălați pe creier, trăiască CIA și priceperea lui de a-l inventa pe Soros. Și am început să ne descălțăm prin aeroporturi și să acceptăm mitralierele purtate la vedere de către milițieni. Ookeey... e bună democrația, dar nu părăsim incinta. Controlul social e mai important decât orice.
Și după această variantă intermediară de shaming, „huooo, penalule, ții cu teroriștii”, încet-încet a înflorit și varianta v3.0. Vestita încălzire globală. Care a venit ca răspuns la o serioasă frământare a hegemonilor globali, în continuă căutare de mesaj nou, proaspăt, de propagandă surprinzătoare, așadar convingătoare.
Cum ținem pufoșii preocupați, să le zdrăngăne ceva ideologie de rușinare prin creier? La astea vechi nu prea mai reacționează, a scăzut reacția la stimul. Vor bunăstare. Vor putere. Vor să fie ca noi. Nu bun. Trebuie să le dăm ceva nou să ronțăie la creier.
Simplu. Îi facem să se simtă vinovați că sunt prea îmbuibați și prea liberi și că moare pârșul de alun.
Păpușarii au scos din pălărie o idee nouă. Excelentă idee. Proaspătă idee. Cum îi ținem pe cei din „Lumea A Doua” să nu ne prindă din urmă? La coteț, că ne năpădiți. N-aveți voie motoare, mașini, autostrăzi, dezvoltare. Doar noi avem voie să poluăm, să abuzăm, să penetrăm Mama Natură. Voi, mai ușor cu portavionu’ pe scări, că stricați rânduiala lucrurilor.
Și pentru că ideea trebuia să aibă o față, o moacă virtuoasă, au băgat jăratic la cuptorul de pregătit lideri necesari și au copt și o eroină, o pufoasă proaspătă, tânără și virgină și perfectă, o sfântă adolescentă fix pe tiparul lu’ „Jana Cu Arcu”. O mesianică rumenă, de plastic ieftin, scoasă proaspătă, azi-noapte, din cuptorul unde se coc liderii pufoși aproape civili. How dare you?, a venit să ne rînjească în față Sfânta Greta Trotineta. „Smirk”, frumos cuvânt. „She smirked at us with her acrid angry grin”.
Și astfel s-au pus bazele unei noi propagande de tip shaming, de tip „virtue signalling”. Noi buni. Ei răi și demoni. White hats. Black hats. Nothing in between.
Same ol’ story.
Și iac’așa, în trei pagini și restul cuvinte, v-am trecut prin toată patima ideologică a vieții mele. Nu că aș fi acoperit-o pe toată. N-aveam cum, ar fi trebuit să scriu sute de pagini, n-aveți voi timp și răbdare pentru un asemenea tratat pedant.
Scăldați în amăgiri precum fecioara în trandafiri, de când îi știu eu pe români, tot pun botul la păcăleli.
Rușii e răi. Deși nu e așa. Nu e totalmente așa. Există și ruși răi și ruși buni, cum există oameni buni și oameni răi pe lumea asta pe oriunde.
Oricât v-ați chinui, n-o să mă convingeți să renunț la Ceaikovski, la Cebîșev, la Tarkovski ori la Vîsoțski. Fără ca asta să mă împiedice să-i urăsc în continuare pe sovieticii care ne-au stricat viața și a bunicilor mei și a părinților mei și a mea. Se poate și una și alta, în aceeași minte. Realitatea e complexă, nu doar alb-negru, cum vrea s-o deseneze propaganda.
Ca să nu mai spun că necesitățile geostrategice ale momentului s-ar cam prea putea să ne prindă din nou, a câta oară, oare, de partea proastă a istoriei.
Cum s-au împăcat nemții cu francezii acum două generații, după ce s-au măcelărit sincer, dar cu entuziasm vreo două secole la rând, la fel sunt semne din ce în ce mai clare că nemții se împacă și cu rușii, tot așa, după niște secole de măcel reciproc.
De ce? Pentru că Heartland. Pentru că China. Pentru că hidrocarburi și metale rare și Siberia. Pentru că indo-europeni și creștini, nu musulmani. Pentru că demografie. Pentru că putere. Pentru că geostrategie cu geometrie variabilă. Pentru că multe.
Americanii e buni. Iete că nu e așa, „except” în povești. Doar John Wayne a fost 100% bun. Și doar în filme. Există americani buni și americani răi și americani geniali și americani tâmpiți și americani nemernici și ticăloși.
Oricât v-ați chinui, n-o să mi-i scoateți din minte pe Mark Twain, pe John Steinbeck, pe James Watson, pe John Huston, pe Paul Newman sau Pearl Jam. Fără ca asta să mă împiedice să fiu în continuare în mod consecvent critic la felul în care America își promovează politicile de extracție și își proiectează hegemonia simplistă asupra coloniilor sale. Facebook, Google, portavioane, Amazon, Wall Street. Realitatea e complexă, nu doar alb-negru, cum vrea s-o deseneze propaganda.
Oricum, ironia sorții este că, pe măsură ce ne certăm noi mai mult în privința lor, pe deosebiții de americani începe să-i doară din ce în ce mai puțin la bască de noi. În timp ce nouă ne trece istoria pe sub nas, americanii sunt din ce în ce mai puțin interesați de Europa și din ce în ce mai preocupați de Marea Chinei de Sud.
Noul Război Rece e deja cu China, nu cu Rusia, Și China nu e aici, în graniță cu noi, ci hăt, hăt, fix în partea ailaltă a globului. Noi suntem vecini doar cu Rusia, nu și cu China. Drept pentru care nu mai suntem atât de interesanți geostrategic, cum eram acum 20-30 de ani. Hegemonul nostru actual, „Sfântul Uncle Sam”, dă semne că ne lasă de izbeliște în brațele frăției nazisto-sovi... ăăă, pardon, în brațele frăției germano-rusești.
Pufoșii mei, băgați bine la cap această necesară propagandă pe care v-o spun eu acum. Să vi se înfigă bine în minte, să nu mai iasă de acolo... se numește „Realpolitik” și pe baza ei se stăpânește lumea.
Nu există oameni buni și oameni răi pe lumea asta. Nu există prieteni și dușmani. Există doar interese. Și ideologie care să justifice respectivele interese, să o legitimeze, să o ridice pe un perfect, necesar piedestal de virtute. Shaming. Virtue signalling. Lenin. Pacepa. Burebista. Soros. Nine Eleven.
Când se schimbă interesele, se schimbă și ideologia, fix precum chiloții cei murdari. Uneori, de râsul istoriei și să moară virtuoșii de inimă rea, se schimbă fix diametral opus, cu o sută optzeci de grade. Fix ca în „1984”, acest perfect manual de folosință ideologică.
Ce era rău ieri, e bun azi. Ce era absolut de neimaginat ieri, devine obligatoriu azi. Istoria se rescrie în mod continuu. Oamenii incomozi sunt șterși din pozele oficiale ale trecutului. Cine controlează trecutul controlează viitorul. Cine controlează prezentul controlează trecutul. War is peace. Freedom is slavery. Ignorance is strength.
Ce naiba, sunt chestii elementare, pe care ar trebui să le învețe orice ONG-ist sorosist încă de pe băncile grădiniței, la cursurile postuniversitare de control sfincsterian deasupra oliței.
„To win their hearts and minds”. Celebra frază din perioada războiului din Vietnam, care sintetizează perfect nevoile statale ale gestionării propagandei.
Cum cucerești inimile și mințile băștinașilor? Cum îi păcălești credibil? Cu Beatles? Cu bomboane? Cu Laura Kodruța Kovesi? Cu roșiile lui Daea? Cu mânuțele alea îmbinate perfect ale virtuoasei de Angela Merkel? Cu rânjetul furioso-disprețuitor al sfintei, neprețuitei, Greta Trotineta? Și Greta are un pic de dreptate. Și Dragnea avea un pic de dreptate. Până și amărâta de Veorica avea dreptatea ei. Nu mai spun de Biden, de Trump, de Angela, de Macron care riscă să devină Micron, de când i-a înflorit Zemmour în coaste. Toți au un pic de dreptate. Restul, până la 100% perfecțiune, e umflat în mod nerealist, fantasmatic de către mașinăria de propagandă.
Ce vreau eu să vă spun în aceste rânduri, oribil de lungi, este simplu. Nu vreau să vă cert dacă țineți cu Greta sau cu Dragnea sau cu Șoșoacă sau cu Raed sau cu Macron sau cu Zemmour sau cu Mel Gibson. Nuu... e dreptul vostru, libertatea voastră, ba chiar obligația voastră să credeți în ceva, să țineți cu cineva. E o obligație nu neapărat morală, cât mai degrabă ontologică. Așa suntem făcuți noi, primatele astea primitive cu creier de maimuță bleagă și naivă, să credem în ceva.
Ca să fac un pic pe deșteptul cu voi, să îmbrac haina de sociolog să vă vântur cunoaștere esoterică pe sub nas, hai, vă spun că sociologii mânjesc absolut toată cunoașterea de ideologie. Îmbracă totul în această haină ideologică. Puțini scapă ideologiei. Totul e îmbibat de ideologie. Căci totul e valoare. Totul e fie bun, fie rău pentru voi. Nimic nu vă lasă indiferenți.
Și atunci construiți sclipitoare, nebunești palate de semnificație și de virtute și de necesitate în jurul realității. În mințile voastre nu există realitate perse-utopică, imposibila năzuință a zen-budismului. Doar realitate cu etichete valorice lipite pe ea. Bun. Rău. Foarte bun. Oribil. Execrabil. De gustat. De evitat. De distrus. De adulat.
Sunteți înfășurați în valoare și în sens și în ideologie cum e înfășurată musca în plasa lipicioasă a păianjenului. Fără de scăpare, așteptând neputincioși să fiți supți de vlagă.
Citiți și voi Berger & Luckmann, „The Social Construction Of Reality”. Și pe urmă, scăldați în neputința validată sociologic, înjurați, țipați, spargeți, plângeți, dați-vă cu capul de tot pereții, ieșiți afară și urlați-vă furia și neputința în stradă.
Faceți ce vreți voi, că faceți degeaba. Așa e lumea rânduită, alcătuită, rostuită și rostită. Să fie cu sens. Cel puțin pentru noi, oamenii ăștia primitivi de pe „Tărâmul de Mijloc”. Ideologie. Virtue signalling. Shaming.
Same ol’ story.
Ghinion, cum ar zice ideologul țeapăn și solemn care v-a făcut din vorbe să-l votați. E că v-a păcălit? V-a păcălit, v-a păcălit… ce-ați mai pus botu’ la păcăleală!
Buun... să acceptăm acest adevăr dureros. Nu puteți fără sens, fără valoare. Adică fără ideologie, în înțelesul larg al acestui cuvânt, nu doar politic. Nu puteți scăpa din capcana semnificației, decât dacă vă refugiați cumva, ca un pustnic zen budist, în munți și vă străduiți o viață întreagă să scăpați de stratul intermediar de etichete pe care le tot lipiți fără încetare pe realitate, la fiecare răsuflare, la fiecare uitătură de ochi împrejur, adică de cuvinte... greu, foarte greu. S-au mai chinuit și alții. S-au chinuit degeaba. Nu puteți scăpa de ideologie. De valorile în care sunteți îmbibați precum cârpa în benzină, când se asamblează cocktailul Molotov, să fie zvârlit în șenilele tancului inamic. Trebuia să vă fi dezvoltat de mici, așa cum v-am spus, sănătoase bariere mentale de reticență, de circumspecție, de prudență, chiar de cinism! Dar puteți măcar să o conștientizați. Să vă dați seama în ce valori vă scăldați, năclăiți de bine și de rău și de interes și de „trebuie” și de necesitate. E un bine ca al lui Greta? Țineți cu Burebista sau cu Soros? De ce vibrați la Șoșoacă și nu la David Bowie? Care sunt interesele voastre în viață? Care sunt purtătorii de ideologie care să vă gâdile plăcut creierele, să vă cânte la unison ce vreți să auziți? Mai important, de ce vreți să auziți aia și nu ailaltă? De ce nu aplecați urechea un pic și la Greta, sau la Biden, sau la Ciolacu, sau la Rareș Bogdan? La ăia pe care nu-i suferiți? Fiecare din ei are un pic dreptate. Fiecare avem dreptatea noastră. Până și Goțiu, până și strălucitorii de civili de Liiceanu și de Pleșu au dreptatea lor. Câteodată chiar au dreptate. Nu toată. Pe bucăți. Punctual.
Încercați să vă lepădați de naivitatea de a vă scălda în ideologie de-a bâjbâite-lea, precum pruncul în scăldătoare. Fără să vă dați seama de mânjirea ei continuă. Conștientizați-vă ideologia. Încercați măcar cinci la sută să înțelegeți și ideologiile celorlalți. Cei pe care îi disprețuiți. Cei pe care îi urâți, îi prigoniți, le-ați jupui și pielea de pe ei dacă v-ar sta în putere. „The Flaying Man”, mare imagine medievală folosită în Game Of Thrones.
Încercați să înțelegeți propaganda din jurul vostru. Totul e propagandă. Și ce vă spun eu acum e propagandă. Dar măcar vă spun că fac propagandă, ceea ce e un plus pentru mine, „sociologul” de mine, perfectul de mine, înțeleptul de mine, ah, ce valoros sunt eu că vă spun asta... înțelegeți numele jocului? Înțelegeți regulile patimii? Se numește gândire critică. Să nu iei nemestecat totul. Să ai un pic de mefianță, de reticență. Chiar și în lucrurile care îți sunt foarte, foarte dragi. Ca zahărul pentru diabetic de dragi. De ce îmi sunt dragi? De ce îmi displac altele? Ce gust are ideea asta, vorba asta, purtătorul ăsta de semnificație, de prestigiu? Ce vrea el de la mine? De ce se străduie să mă convingă? Ce vrea să-mi vândă? Cu ce vrea să mă păcălească? Ce pierd dacă pun botul, dacă îi înghit dreptatea nemestecată? E un joc greu. E un joc în care nu există câștigător, ci doar câte unul răzleț care se retrage un pic pe marginea terenului, să-și tragă sufletul de la câte placaje a încasat, de la câți pumni în cap a primit. Dar care se va întoarce curând pe teren, înapoi la tăvăleală, la suferință și la amăgeală. Se întoarce dintr-un motiv foarte simplu. Pentru că îi place. Pentru că așa suntem noi, oamenii, făcuți, să jucăm jocul semnificației. Nu putem fără el. E un joc în care toți pierdem, deși ne place al naibii de mult. Și care ne ocupă toată viața. De la primul scutec albastru sau roz, prima înfășurare a trupului întru ideologie, până la ultima suflare, guvernată și ea de riguroase, necesare reguli ideologice. Nu mori tu așa cum vrei, cum te taie capul. Neee... un’ te crezi matale aici? De murit se moare în mod organizat, tovarășe muribund. După datină. Baba aia îți ține lumânarea. Ailaltă te jelește. Ăia doi de-acolo, mici și nerași și deja îmbrăcați în negru, pregătesc copaia în care să te scalde, cât încă mai ești cald. Uite hainele acolo, alea bune, de înmormântare, inclusiv pantofii de carton, în care să-ți îndese mădularele din ce în ce mai țepene. În colț, după datină, rudele îndurerate, smiorcăindu-se sincer, dar ritualic. Ele nu au voie să atingă mortul. Tot după datină. După care, evident, la sfârșit de tot, urmează datul găinii peste groapă. Altă chestie absolut necesară, fără de care omul nu poate muri până la capăt. După datină.
Înțelegeți, bre, pufoșilor, bre? Totul e joc. De-a semnificația. De-a ideologia. De-a datina. De-a amăgeala necesară. De-a prosteala, de-a înșelătoria, de-a propaganda. Valori. Valori everywhere. Găini. Găini everywhere.
Păi, dacă tot îl jucăm, măcar să-l jucăm în cunoștință de cauză. Să înțelegem măcar cinci la sută din regulile sale. Și să ne dăm seama care sunt păpușarii. Dacă putem. Câteodată chiar putem. Soros. Soros everywhere.
Hai, să fac din nou pe sociologul elitist cu voi. Ce v-am povestit eu aici, în multe, multe cuvinte, unele gustoase, altele lungi și enervante, e pur și simplu ce ne-a învățat acum o sută de ani genialul, inegalabilul, necesarul înțelept, Max Weber. Probabil cel mai mare sociolog, ever.
Verstehen. Interpretare. Nevoia de conștientizare a valorilor care ne subîntind cunoașterea realității, oricât de mult am vrea noi s-o facem pe obiectivii și pe științele naturii. Nu descoperim apa caldă. E pur și simplu teorie sociologică fundamentală. Doar că eu v-am povestit-o mai expresiv și mai cu exemple din viața noastră, a celor scăldați în propagandă încă din copilărie. Prin urmare, acum, că v-am dezvăluit marile taine ale universului și v-am făcut un adevărat curs de sociologie pe repede înainte, sunteți și voi un pic mai vaccinați la cap și la minte și nu mai puneți în mod constant botul la toate prostiile care vă sunt vânturate pe sub nas, fără să le treceți prin necesarul filtru al întrebărilor cinice, instrumentarul de bază al gândirii critice?
Știți versurile alea ale lui Lennon, marele iconoclast, John Lennon? Ăla de-a inventat Beatles-ii, împreună cu Paul McCartney? Și ăla de-a distrus Beatles-ii, împreună cu oribila, excesiv de urâta și de enervanta, inegalabila Yoko, mama ei de catastrofă?
I don't believe in Elvis
I don't believe in Zimmerman
I don't believe in Beatles
I just believe in me...
Pentru cine nu știe, Zimmerman e Bob Dylan. Așa îl cheamă pe el de fapt, în civilie, când nu se zbate pe scenă: Robert Allen Zimmerman. Un pufos. Un cântăcios zbârcit și acru și cinic și cu vorbele la el. Când enervant de rebel, când enervant de conformist. Un poet. Un genial. Doar decât un genial. John îl adula. Pe bună dreptate.
Știți ceva? N-am îmbătrânit degeaba, simt că John are dreptate, știam eu de ce n-am crezut nici măcar în Beatles. Ne-au păcălit și ei. Cu lălăielile lor adolescentine. Cu entuziasmul ăla al lor totalmente naiv. Listen, duuu-waaaa-wahh, do you want to know a secret? Do you promise nooot tooo teeellLL, wuoouu-ooo-OOO?
Marș, mă, de-aici cu păcăleala voastră. Voi vreți să-mi vindeți ceva și nu știți cum.
Când o să încep să nu mai cred nici în Bach, să veniți la mine să-mi bateți la ușă. Cu flori. Cu număr par de flori, neapărat. Căci atunci chiar va fi sfârșitul. Și cu o găină în mâna cealaltă, evident. Să aveți ce da peste groapă.
Stați, că mi-am adus aminte de versurile lui Zimmerman. Robert Allen Zimmerman. Genial poet. A luat și Oscarul. Pardon, nu Oscarul, Nobelul.
But you're gonna have to serve somebody, yes indeed
You're gonna have to serve somebody
Well, it may be the devil or it may be the Lord
But you're gonna have to serve somebody...
E complicată viața, pufoșilor. Oribil de complicată. Oricât v-ați strădui, nu scăpați din strânsoarea de anacondă a ideologiei. Trebuie să credeți în ceva. Trebuie să puneți botul la niște vorbe, la niște înțelesuri, la niște amăgiri, la niște versuri.
Noroc că Bach n-are versuri. Am zis.

Ieri, în amurg circulând pe autostradă, bag de seamă un norișor ciudat. Pe măsură ce mă apropiam, norișorul dădea semne că mișcă. Inițial credeam că e un abur, un nor de joasă altitudine, de la sărăcia asta de vreme ploioasă. Pe urmă mi-am dat seama că era un stol de păsări. Am crezut mai întâi că e de-ăla mare, de mii și zeci de mii de indivizi, o roire de-aia organică și maiestuoasă pe care o fac graurii. Pe urmă am văzut că de fapt era un norișor cu vreo sută de puncte mici și un punct mare în mijloc. Nu e prima dată cînd văd așa ceva. Dar de fiecare dată mi se pare la fel de impresionant fenomenul. Un stol de păsări mici, victime sigure, se aliază și sincronizează împotriva prădătorului. Dacă uliul ar fi să le ia pe rând, le-ar mânca fără nici un fel de probleme. Dar în grup, stolul se dovedește un adversar redutabil, care e în stare să contracareze jivina zburătoare, să o hărțuiască, să o devieze de la traiectorie și de la scopul ei ofensiv.
Și, cum eram singur în mașină și mai aveam până să ajung acasă, am tras două concluzii... prima, pe care tocmai v-am spus-o, că am un ochi de vultur când vine vorba de natură. Văd tot, nu-mi scapă nimic. Din mersul de iureș al mașinii pe autostradă și tot am văzut uliul încolțit de stolul de păsări, la cel puțin un kilometru depărtare. „Winnetou” scrie pe fruntea mea de etolog ratat.
A doua, filosofică și amară. În unire stă puterea. Spun amară, căci românii nu sunt în stare de așa ceva. Starea naturală de lucruri la români este dezbinarea, încontrarea, ciondăneala și spargerea pe biserici și bisericuțe. În consecință, cu excepțiile de rigoare, Unirea lui Cuza, Mărășești-Mărăști, ne halește uliul istoriei în doi „pas cu pas” și trei bătăi de aripi... vai de capul vostru, vai de capul nostru. Ne merităm soarta...

Totul a evoluat în etape. Când eram copil, beam laptele cald, abia muls de la vacă și nu m-am îmbolnăvit de nimic... mai mult, până la vârsta asta, am continuat să beau laptele nefiert, de la diferiți producători, chiar și în perioada „vacii nebune”! Consider că laptele, atunci când acesta este fiert în mod obişnuit, are de pierdut... o pierdere de 27% din cantitatea de tiamină (vitamina B1), o pierdere de 27% din cantitatea de riboflavină (vitamina B2), o pierdere de 29% din cantitatea de niacină (vitamina B3, o pierdere de 24% din cantitatea de vitamina B6, o pierdere de 34% din cantitatea de acid folic. A apărut acest UHT, adică tratat termic ca să distrugă bacteriile rele, dar care tratare, distruge și probioticele și prebioticele, aducând respectivul lapte la nivelul apei chioare, dar pe care, cel puțin la început, îl cumpărau toate fandositele pentru că era „trendy”. Așa au ajuns bieții noștri români să se înghesuie la toate mizeriile îmbrăcate în ambalaje sclipitoare, ca să fie în rând cu „lumea bună”. Și uite așa am făcut deja pasul cel mare către alimentele sintetice.
O bunicuță se fălea pe internet cu înregistrarea nepoțelei de trei, patru anișori, care spunea că nu va mânca niciodată carne pentru că nu putem omorî animalele. Trist, uitam că intelectul uman se dezvoltă numai cu proteină animală, dar și că lumea așa este construită, din carnivore, erbivore și omnivore... dintotdeauna carnivorele s-au hrănit cu turmele de erbivore. Nimic nu se poate inversa. Așa a fost creată viața pe pământ.
Dar roboții nu au nevoie de hrană...

Pentru că tot mă critică unii că postez răutăți cu nevasta, să vă mai spun una... m-am certat cu nevastă-mea. Am început să ne facem planuri să ne mutăm la țară. Aș cumpăra o colibă pe undeva unde nu-mi pătrunde civilizația asta cu limba în ureche, undeva unde să-mi pot parca REN-ul la debarcader, undeva într-un pustiu, unde nu mă scanează toți redușii cu patru clase și nu se uită coliv-cultiștii urât când îmi sărut femeia fără mască. Zilele trecute mergeam cu ea de mână pe stradă și toți mascații din jur se uitau urât de parcă îi țineam cu forța și le scuipam virus pe cornee. Oricum, suntem un cuplu atipic pentru România. După patruzeci și doi de ani de relație, încă ne mai sărutăm și mergem de mână sau de braț pe stradă. Încălcăm tradiția aia românească a cuplurilor, în care consortul merge cocoșat, cu ochii beliți în Instagram-ul unei tute cu trei mii de fani, care se crede Kim Kardashian, iar consoarta merge la trei metri în spatele lui, smucind de lesă un cățel cu picioarele mult prea mici ca să țină pasul cu cireada. Deși credeam că există doar la spitalul de psihiatrie CNN, am constatat că există și-n România pacienți care își sărută femeile prin mască.
În ultima vreme am remarcat de mai multe ori că lumea a început să se uite urât când nu porți masca în spații deschise, gen, parcul Sub Arini sau pădurea Dumbrava. Parcă, în tinerețea mea, în pădurea Dumbrava mergeam să ne mermelim romantic și să ne tragem de țâțe, om cu persoană, nu să umblăm cu mască și cu ochii beliți după cei care n-o poartă... ați ajuns cu toții niște milițieni netufuți de pe „Planeta Distracției”, „Miliția săruturilor fără mască”... o societate de scelerați panicarzi care capitonează toată frumusețea vieții și-a libertății, ca să nu mai existe niciun colț ascuțit ce ne-ar putea aminti că trăim asumat. O biomasă de sclavi digitalizați pentru care imaginea contează mai mult decât integritatea. Mă rog, cert e că viața la oraș mi-a ajuns la preaplin și-mi vine îndărăt. Am căpătat o toleranță foarte scăzută la distanțați mintal, așa că m-am apucat să-mi fac planuri de mutat la țară. Acum, problema pe care am întâmpinat-o este că eu vreau să cresc chestii. De la roșii, castraveți și până la porci și găini. Eu vreau găini pentru carne și ouă, dar nevastă-mea vrea găini ca să le țină în brațe toată ziua și să doarmă cu ele în pat... apăi, n-am făcut nicio scofală dacă ne mutăm la țară ca să creștem cincizeci și opt de animale de companie. Mai mult creștem cheltuiala, decât să scădem. Eu vreau animale ca să le duc la oală, nu la veterinar și-n parc. Vreau ceva independență față de infrastructura corporatistă care a început să ne înfometeze în funcție de simpatii politice și de nivelul de obediență la ideologia tehnofeudală. Oi fi de modă veche, dar n-o să mă „fascinez” ca să-mi păstrez privilegiul de a proba o pereche de blugi. La țară pot să merg în izmene, că nu se uită nimeni urât. Până la urmă, nevastă-mea a zis că nu mă lasă să tai niciun purcel, niciun pui de găină, nimic! Păi și ce-am făcut, măi femeie? Ne-am mutat la țară ca să mergem la oraș să cumpărăm pulpe dezosate spălate în clor și expirate alaltăieri? Să ne scaneze miliția și să facem boostere pentru un kil de arpacaș? Cresc porcii ca să-mi aducă mingea când le-o arunc? Ce căcat facem? Până la urmă i-am zis: „îți alegi o găină mai cu personalitate, din alea câte-or fi și aia e găina ta cu care te duci la film, o dai cu ojă sau ce plm faci cu ea! Restul merg la producție, în funcție de profilul de Tinder! Alea mai tinere la grătar, alea mai bătrâne la oală.”.
Nu, că cică îi e milă de ele și că nu poate să mănânce animale crescute de ea. Că nu mă lasă să le tai, că e ca și cum ai tăia pisica pe care ai crescut-o de mică. Nu-i deloc așa. Pisica n-are potențial de ciorbă și nici de ceafă la grătar. Plus că pisicile trec și ele în câmpul muncii când ne-om muta la țară. Fac protecția și stingerea șoarecilor de pe raza cooperativei. Până la urmă ne-om muta noi și ne descurcăm pe parcurs. Doar n-o să numere găinile alea în fiecare zi. Mai dispare câte una, o mai fură jderul, o mai agață vulpea și-o bagă la congelator... nu faci casă bună la țară, cu orășencele astea răsfățate.

Părerea mea despre „fascinație”, o știți prea bine, dar nu pot sta „de lemn Tănase” după ce am citit că s-a pus o întrebare „interesantă” pe NET: „Ați fi de acord ca nefascinații să-și plătească singuri tratamentul în caz că se îmbolnăvesc și au nevoie de spitalizare?”.
Am subliniat că e o întrebare interesantă, în sensul în care, dacă îți sare discul de la circular în țeastă și nu te omoară pe loc, obții astfel de reacții cerebrale și pui tot felul de întrebări de vătămat mintal. Acum... răspunsul serios la întrebarea asta este: „Nu, nu aș fi de acord!”, deși, răspunsul care mi-a venit prima oară pe limbă a fost „Da' mai dă-vă și-n plua mea de neoliberali psihopați”, dar nu era frumos și-am zis să rămân elegant. Eu sunt ca toți cetățenii din țara asta, „fascinați” și „nefascinați”, plătesc taxe unui sistem de sănătate de la care am foarte rar pretenții. În afară de niște analize de sânge pe care le fac odată pe an și-un consult ambulatoriu de zece de minute, eu nu solicit sistemul medical cu nimic, dar plătesc. Am o presimțire că, financiar vorbind, cotizez mult mai mult decât plătesc idioții care au pus o astfel de întrebare. Am boli cronice autoimune, dar sunt activ, m-am ținut bine și am o viață normală. Văd cu ochii, merg cu picioarele, nu bate, nu troncăne... kilometri reali. N-am stat pe un pat de spital decât la banala operație de extirpare a apendicului, la cincisprezece ani, n-am avut niciodată perfuzii în venă, mâini de chirurg prin mine sau conexiuni arteriale cu aparatură medicală. Anul ăsta s-a întâmplat să am nevoie de vreo patru vizite medicale și chiar și acolo, am eliberat culoarul în maxim zece de minute. Jumătate le-am plătit din buzunar pentru că deh... ăsta este contractul social în care am intrat cu toții. Accesul la servicii medicale de urgență nu poate fi condiționat de nimic. Până și aurolacii de pe străzi beneficiază de îngrijire medicală dacă este o urgență vitală. E pe cheltuiala noastră, a tuturor și mi se pare perfect normal să fie așa. Suntem oameni... sau ar trebui să fim! Teoretic, medicul a depus un jurământ și umanitatea nu-l lasă să condiționeze actul medical de avere, de salariu, de ideologia sau bunele maniere ale pacientului. Accesul la celelalte tipuri de servicii medicale este condiționat fie de plata lor directă, fie prin asigurările medicale. Atâta vreme cât oamenii au asigurare medicală, este evident ilegal să le condiționezi accesul pe criterii de obediență. Ar fi și imoral. Sănătatea este un drept, dar nu o obligație. Principiile eticii medicale interzic medicina prin măsuri coercitive, presiune fizică sau socială, manipulare sau șantaj. A obliga pe „nefascinați” să plătească pentru consecințele deciziei lor este nu numai imoral, dar este înșelăciune. Oamenii au plătit deja ani întregi sau zeci de ani pentru eventuala zi în care vor avea nevoie de îngrijiri medicale. Ziua aia poate să nu vină niciodată la unii. Ce faceți? Le dați banii înapoi? Contractul presupune că eu îți dau banii voluntar, iar tu, ca stat democratic, te îngrijești ca sistemul medical să fie pregătit pentru ziua în care sunt eu imbecil și cad cu fața în banzig. Nu mă interesează de cine te ocupi până atunci, dar tu trebuie să planifici un sistem medical pe ideea că într-o zi ne poate lovi un dezastru natural care ne bagă în spital cu basculanta, câte două mii în același timp. Cum planifici asta, e treaba ta ca administrator al banilor mei, nu-i treaba mea ca pacient. Tu trebuie să poți justifica banii în orice moment. Dacă ai nevoie de mai mulți, discutăm la alegeri, dar nu mă cauți de portofel când stau cu țeava pe gât în ATI.
Pandemia asta a avut un efect secundar dezgustător. A scos ticăloșia din oameni. A dat tot ce-a fost mai rău din noi, dar ne-a și făcut să vedem putregaiul sistemelor politice, educaționale și economice de pe planetă. Inițial s-a crezut că virusul ne-a făcut pe toți cu adevărat egali, pentru prima dată în istoria umanității, dar nu a fost așa. Reacțiile grotești și virulente au venit în principal de la categoriile favorizate care nu mai fuseseră în pericol real până atunci. Era primul virus care avea potențialul de a curăța și coridoarele din corporație, nu numai cantina săracilor din Mizil sau groapa de gunoi din India. Până atunci nu dăduse nimeni două parale pe milioanele de copii morți de malnutriție, pe milioanele de morți de cancer sau boli cronice, pe milioanele care mureau anual de viroze respiratorii și complicații de la sărăcie. Erau undeva departe, la ungabunghezii din Africa, la sărmanii din Românistan și Moldovistan, nu la noi ăștia „oamenii de bună calitate”. Când a lovit virusul, ăștia cei mai tineri și privilegiați au panicat primii. Era prima oară când și aceștia erau vulnerabili. Până atunci ei erau sănătoși, se tratau rar, mai mult la privat. Știau pe cineva care știa pe cineva și toate erau bune. Nu dădea nimeni două parale pe cât de pregătite sunt dispensarele de cartier să devină spitale de front, pe cine s-a vaccinat antigripal sau cine s-a tratat de cancer cu zeamă de ceapă. Între timp virusul a dovedit că țintește tot inegalitatea socială. Tot bătrânii, tot bolnavii și tot săracii au rămas cei mai vulnerabili. Asta e o statistică pe care nu o va face nimeni niciodată, de frică să nu ajungă sub ghilotină, statistica cu venitul mediu și condițiile de trai ale morților din pandemie. Ceva mă face să cred că au murit mai multe spălătorese decât neveste de clasă mijlocie. Au murit mai mulți uvrieri decât ingineri și mai mulți sărmani decât bogați. Oare de ce? Are virusul preferințe sau pur și simplu sărăcia, comorbiditățile și lipsa accesului la servicii medicale de calitate erau probleme fundamentale și înainte?
Virusul ne-a arătat așa cum suntem. Panicarzi, ticăloși, prefăcuți, lacomi, sângeroși, falși profeți și arhangheli de birt, mici tirani, lași, narcisiști și ipocriți. Frica de moarte ne-a dezbrăcat de haina poleită a unei umanități atent exersate cu care îi impresionam pe creduli. Din condeiurile vectorilor noștri s-au prelins cele mai otrăvitoare idei, de la eugenie mascată, segregare, discriminare medicală și până la forme de autoritarism care i-ar fi provocat erecție lui Idi Amin. Dincolo de o tragedie umanitară cutremurătoare, pandemia s-a dovedit cel mai profitabil jaf din istoria umanității. Oamenii au devenit doar cifre, fără poveste, fără suflet și fără context. Din cadavrul ăsta au mâncat toți corbii economici și cioclii de presă. Au profitat toți spălătorii de cadavre ideologice îngropate de secolul trecut. Miliardarii și-au înzecit averile, elita și-a întărit structurile de propagandă și politica a strâns lațurile. Doar sistemul medical a rămas neschimbat, ca-n prima zi. În mod paradoxal, ăsta a contat cel mai puțin. Iar acum... ca să degrevăm și mai mult un sistem căpușat, tot noi trebuie să renunțăm la servicii și drepturi. Să nu cumva să deranjăm o clică de îmbuibați pentru care suntem doar niște insecte enervante ce bâzâie la urechea fină a celor mai educați și mai buni dintre noi.

Am fost atacat senzorial la baionetă timp de aproape doi ani și am căpătat sindrom postraumatic de presă. Mi-au dezacordat ăștia nervii de tot. N-au crăpat toți jurnaliștii sub presiunea ultimilor ani. Mai sunt doi, trei care scriu bine, mai multă opinie decât informare, dar și ăștia sunt cu morcovul în cur că s-a radicalizat publicul. Nu vor să scrie prea moale, ca să nu-și piardă identitatea, dar nu pot să scrie nici tare că le sare asociația colivăreselor de presă la beregată. Comparativ cu jurnalismul mainstream care, mai nou, se face la baionetă, ăștia mai lucizi au rămas hipioții din presă. Pentru că, în ziua de azi, orice consumator trebuie să aibă o opinie categorică despre orice, de la hibridizare atomică și până la macroeconomie. De frica hașeristelor care mocnesc pe muchia menopauzei, furnizorii de presă sunt prinși în genul ăla de jurnalism ezoteric. Pe pace, pe astea... jurnalism bio, fără gluten. Scriu „pe sub mână” cum ar veni. Opinie camuflată în zona intelectuală Gică Hagi: „Dacă era bine nu mai era rău!” și „Vaccinați-vă ca să fie pace, man!”. Mai bagă o subversivă din când în când: „Zece metode prin care Angela Merkel ți-a redus amprenta carbonică cu factura la întreținere”. Știți voi, analizele alea socio-economice care ascund frustrarea faptului că autorii s-au înțepat grav cu neo-liberalismul oligarhic. Ca să-și mulțumească publicul înverșunat, sunt obligați să scrie frumos, jurnalism homeopat despre nimic. De la meseria asta și până la speaker motivațional la uzina de procesare Danone, e o distanță foarte scurtă, de doar o recesiune economică la care ei sunt părtași în mod indirect.
Cei mai câștigați par a fi jurnaliștii de pe extern, a căror meserie o poate face și un manechin de la testele de coliziune „UN euro-n-cap”. Pleacă în minivacanță și recită declarații de la birouri de presă sau mai invită câte un ambasador în studio și-l ascultă cuminți cum minte de îngheață apele. Jurnalistul are foaia cu întrebări aprobate de management, SRI, SIE, MAE, MApN, Iohannis, locotenent-menajera lui Iohannis, de la antrenorul de tenis de la Sibiu și bișonul ăla cipat cu juma de normă la FSB, iar ambasadorul are foaia cu răspunsurile aprobate de la Casa Albă, DOD, CIA, FBI, Mossad, IMF, Davos și WEF. Și ăla e interviul... o interacțiune între doi melci securistici care se pipăie timid cu ochii bulbucați, în încercarea disperată de a nu se apropia prea tare de vreun adevăr. Din când în când mai apare câte-un jurnalist cu ochii umezi de sinceritate și întreabă plin de speranță infantilă:
- Cum credeți că se va termina conflictul din Afganistan, domnule ambasador?
- Foarte bine, domnule jurnalist!
- Excepțional... aplauze! Vă apreciez mult!
- Și eu vă pup, dulce! Multă sănătate la telespectatori!
Evident că niciun jurnalist nu poate pune întrebări gen Guantanamo, Abu Graib, asasinate CIA, Wuhan, drone sau ceva. Își pierde accesul la VIP-uri înainte să termine de comandat una cu de toate. Nu vrea nimeni să ardă în mașină ca autoarea investigației Panama Papers. Cam ăsta a ajuns jurnalismul. Poți să fii dur numai cu săracii și cu ăia care nu votează ca cititorii tăi. În rest ciocu mic! Ca să nu lezezi prejudecățile cititorilor sau obrazul grupurilor de interese, trebuie să fii un fel de Gwyneth Paltrow a presei. Să zâmbești tâmp, să clipești delicat când iei muie de la câte-un Weinstein și să vinzi echivalentul jurnalistic al mirosului de vagin îmbuteliat. Ceva care să nu supere pe nimeni și să prindă la gușteri, gen Aleph News, doar că pe mai puțin Diazepam. Numai la ăștia afli cum să nu te speli după sex, ca să fii ecologist și să economisești apa. În sfârșit pretextul perfect pentru toți nespălații din România. Sârbu a fost genial ca-n totdeauna. A reușit să inventeze o televiziune de apartament care subzistă exclusiv dintr-un Pentium 4, un iPhone și copypaste din alte agregatoare de știri. Echivalentul televizat al unui robot algoritmic de Twitter. Aproape că dă dependență. Aleph are tonul și prezența scenică a difuzorului ăluia de pe vremea lui Ceaușescu, care venea la pachet odată cu casa și nu putea fi oprit, ci doar dat mai încet. Nu știu de ce, dar fetele alea frumoase, de pe fundalul alb, îmi amintesc de o asistentă medicală care vorbește frumos în timp ce ascunde seringa la spate. Poate, dacă ar mai lărgi încadratura aia un pic, mi-ar mai trece senzația că am venit la a treia ședință de electroșocuri. Am impresia că personalul mă tratează ca pe un pacient necooperant, în rest, departamentul de investigații a ajuns tuta aia cu voce de găină belită care vâră microfonul în moacele pacienților sufocați de prin ATI:
- Ia ziceți, domnu' troglodit, de ce nu v-ați vaccinat? Nu vedeți că ne ocupați paturile de spital? Vi se pare normal?
- Ba, m-am vaccinat, doamnă! Două doze, Faizăr!
- Nu-i adevărat, stimați telespectatori! Oamenii nu s-au vaccinat!
Curios cum eu, ca aparținător, nu pot să intru la părinți să le aduc alinare dacă crapă în spital, dar televiziunile pot să-i frece la icre înainte de moarte. Reporterița poate să ți-i prelucreze în direct, în fața a zeci de mii de psihopați care se freacă în palme că mai mor niște nevaccinați, dar tu n-ai voie să-i mai vezi decât în sac de plastic. Scrie pe toate ușile că accesul este restricționat pentru toată lumea, mai puțin pentru personalul calificat cum ar fi medicul, infirmiera și semianalfabeta aia cu gura mare și trei vorbe la ea, care circulă țanțoșă de parcă salvează vieți cu microfonul din dotare.
Pe lângă malpraxis și infecții nosocomiale, se pare că pacienții din România mai trebuie să suporte și scursura umană după internare. Există o limită pe care jurnalismul românesc a atins-o demult și acum insistă să pretindă că n-a remarcat-o. Zâmbește până și Dan Diaconescu, dacă și-o fi pus dinți. După ce ne provoacă sila supremă, jurnalismul românesc ne ceartă că ne informăm din alte surse și nu mai aplaudăm cuminți ca focile dresate la doișpe volți. Când nu ne ceartă, jurnaliștii se înghesuie să dea probă de servitute la niște miliardari, atractivi electoral, ca o șleahtă de medievali răsturnată din căruța cu cocoșați, pe drum spre școala de măscărici voivodali. Un fel de Vocea României pentru degenerați consangvinizați politic a zecea oară. Cu ocazia acestei fraze, să nu uităm să-l felicităm și pe strategul Florin Cîțu pentru succesul fulminant în politică. Acest șahist rus mort la naștere. Așteptăm autobiografia „Născut talent și mort speranță”, cu prolog scris din firimituri de fursec lăsate în urmă de redutabila Mungiu-Pipiddi. Redutabilă pe orizontală... s-au lepădat influencerii de Cîțu mai repede decât s-a lepădat Petru de Iisus. Și-abia ce ne crescuse și nouă economia și toată lumea era fericită. Aveam lista plină de aplaudaci care îl distribuiau toată ziua înainte să ajungă prim-ministru „in vivo”. Când era prim-ministru la Vama Veche era cel mai bun economist în viață. Acum nici Cîțu n-au mâncat, nici gura nu le miroase a cadavrul economic al lui Milton Friedman. Erau ăștia de dreapta, din secta lui „te credeam băiat deștept”, care distribuiau Bloomberg și citate din Margaret Thatcher, o altă „progresistă” celebră de la ghena istoriei. Unde sunt pupincuriștii de-altă dată?
Revenind la jurnalism, la ședințele editoriale, toată redacția conspectează articole de pe Reuters și Mediafax, cu atitudinea aia superioară de studentă care știe că trece oricum pentru că a supt plua decanului. Până la urmă știrile sunt întotdeauna pe măsura publicului. Cum îi crești așa îi ai. Dacă tu scrii pentru intelectualii de duminica și analfabeți funcțional cu masterate în comunicare agro-zootehnică, asta atragi în jurul tău, o cireadă de snobi media, care se uită la titlul publicației pe care ai citat-o, crezând că e suficient ca să faci dovada autenticității. Așa că n-ar trebui să ne fie de mirare că majoritatea știrilor au ajuns: G4Media a spus că, Digi a citit pe CNN, că un articol de pe Twitter, susținea că BBC l-a intervievat pe David Nabarro, care a spus că OMS a declarat următoarele... știrile astea sunt concluzia firească a telefonului fără fir pentru snobi, doar că în domeniul acesta nu există un echivalent gen Șercan care să deconspire copy paste-ul, ca-n doctoratele politicienilor noștri. Ați fi surprinși câți angajați vorbesc româna fluent și au studii de eficiență în Microsoft Word, prin CV-urile din presa românească. Ideea e că jurnalismul e și talent, nu numai meserie, dar într-o societate în care cei cu IQ de două cifre citesc doar titlul, iar cei cu IQ din trei cifre citesc și subtitlul, a ajuns să nu mai conteze sursa, conținutul sau contextul articolului. Dovada că mulți consumatori de presă nu citesc, este că aleg să combată opinii cu articole care confirmă opiniile respective, doar că esența era la două paragrafe mai jos decât s-au oprit ei. Dovada că, nici măcar jurnaliștii nu citesc ce scriu, stă în faptul că, dacă te duci pe firul poveștii, până la sursă, constați ba că sursa nu e reală, ba că a zis altceva. E o buclă de presă în care un articol îl citează pe altul și tot așa. Faza e că Twitter aveam și noi. Jurnalism de pe canapea puteam și noi, consumatorii. Doar câte idioate scot odată la două săptămâni curbele de infectare de la naftalină și ne mai arată un grafic colorat în roșu și verde, ca să ne dovedească cât sunt ele de inteligente sau lipsite de daltonism... că nu mă prind exact, ăsta e nivelul de informare și la noi, ăștia mai cu pedigree, un grafic în două culori, un titlu cu Arial Bold și gata informarea! Practic, o bună parte dintre jurnaliști au devenit generatori de meme, iar ceilalți au devenit meme în sine. Iar noi răspândim memele mai departe, crezând că asta ne face inteligenți. E timpul să iau o pauză de la presă...

dolion a scris:

Părerea mea despre „fascinație”, o știți prea bine, dar nu pot sta „de lemn Tănase” după ce am citit că s-a pus o întrebare „interesantă” pe NET: „Ați fi de acord ca nefascinații să-și plătească singuri tratamentul în caz că se îmbolnăvesc și au nevoie de spitalizare?”.
Am subliniat că e o întrebare interesantă, în sensul în care, dacă îți sare discul de la circular în țeastă și nu te omoară pe loc, obții astfel de reacții cerebrale și pui tot felul de întrebări de vătămat mintal. Acum... răspunsul serios la întrebarea asta este: „Nu, nu aș fi de acord!”, deși, răspunsul care mi-a venit prima oară pe limbă a fost „Da' mai dă-vă și-n plua mea de neoliberali psihopați”, dar nu era frumos și-am zis să rămân elegant. Eu sunt ca toți cetățenii din țara asta, „fascinați” și „nefascinați”, plătesc taxe unui sistem de sănătate de la care am foarte rar pretenții. În afară de niște analize de sânge pe care le fac odată pe an și-un consult ambulatoriu de zece de minute, eu nu solicit sistemul medical cu nimic, dar plătesc. Am o presimțire că, financiar vorbind, cotizez mult mai mult decât plătesc idioții care au pus o astfel de întrebare. Am boli cronice autoimune, dar sunt activ, m-am ținut bine și am o viață normală. Văd cu ochii, merg cu picioarele, nu bate, nu troncăne... kilometri reali. N-am stat pe un pat de spital decât la banala operație de extirpare a apendicului, la cincisprezece ani, n-am avut niciodată perfuzii în venă, mâini de chirurg prin mine sau conexiuni arteriale cu aparatură medicală. Anul ăsta s-a întâmplat să am nevoie de vreo patru vizite medicale și chiar și acolo, am eliberat culoarul în maxim zece de minute. Jumătate le-am plătit din buzunar pentru că deh... ăsta este contractul social în care am intrat cu toții. Accesul la servicii medicale de urgență nu poate fi condiționat de nimic. Până și aurolacii de pe străzi beneficiază de îngrijire medicală dacă este o urgență vitală. E pe cheltuiala noastră, a tuturor și mi se pare perfect normal să fie așa. Suntem oameni... sau ar trebui să fim! Teoretic, medicul a depus un jurământ și umanitatea nu-l lasă să condiționeze actul medical de avere, de salariu, de ideologia sau bunele maniere ale pacientului. Accesul la celelalte tipuri de servicii medicale este condiționat fie de plata lor directă, fie prin asigurările medicale. Atâta vreme cât oamenii au asigurare medicală, este evident ilegal să le condiționezi accesul pe criterii de obediență. Ar fi și imoral. Sănătatea este un drept, dar nu o obligație. Principiile eticii medicale interzic medicina prin măsuri coercitive, presiune fizică sau socială, manipulare sau șantaj. A obliga pe „nefascinați” să plătească pentru consecințele deciziei lor este nu numai imoral, dar este înșelăciune. Oamenii au plătit deja ani întregi sau zeci de ani pentru eventuala zi în care vor avea nevoie de îngrijiri medicale. Ziua aia poate să nu vină niciodată la unii. Ce faceți? Le dați banii înapoi? Contractul presupune că eu îți dau banii voluntar, iar tu, ca stat democratic, te îngrijești ca sistemul medical să fie pregătit pentru ziua în care sunt eu imbecil și cad cu fața în banzig. Nu mă interesează de cine te ocupi până atunci, dar tu trebuie să planifici un sistem medical pe ideea că într-o zi ne poate lovi un dezastru natural care ne bagă în spital cu basculanta, câte două mii în același timp. Cum planifici asta, e treaba ta ca administrator al banilor mei, nu-i treaba mea ca pacient. Tu trebuie să poți justifica banii în orice moment. Dacă ai nevoie de mai mulți, discutăm la alegeri, dar nu mă cauți de portofel când stau cu țeava pe gât în ATI.
Pandemia asta a avut un efect secundar dezgustător. A scos ticăloșia din oameni. A dat tot ce-a fost mai rău din noi, dar ne-a și făcut să vedem putregaiul sistemelor politice, educaționale și economice de pe planetă. Inițial s-a crezut că virusul ne-a făcut pe toți cu adevărat egali, pentru prima dată în istoria umanității, dar nu a fost așa. Reacțiile grotești și virulente au venit în principal de la categoriile favorizate care nu mai fuseseră în pericol real până atunci. Era primul virus care avea potențialul de a curăța și coridoarele din corporație, nu numai cantina săracilor din Mizil sau groapa de gunoi din India. Până atunci nu dăduse nimeni două parale pe milioanele de copii morți de malnutriție, pe milioanele de morți de cancer sau boli cronice, pe milioanele care mureau anual de viroze respiratorii și complicații de la sărăcie. Erau undeva departe, la ungabunghezii din Africa, la sărmanii din Românistan și Moldovistan, nu la noi ăștia „oamenii de bună calitate”. Când a lovit virusul, ăștia cei mai tineri și privilegiați au panicat primii. Era prima oară când și aceștia erau vulnerabili. Până atunci ei erau sănătoși, se tratau rar, mai mult la privat. Știau pe cineva care știa pe cineva și toate erau bune. Nu dădea nimeni două parale pe cât de pregătite sunt dispensarele de cartier să devină spitale de front, pe cine s-a vaccinat antigripal sau cine s-a tratat de cancer cu zeamă de ceapă. Între timp virusul a dovedit că țintește tot inegalitatea socială. Tot bătrânii, tot bolnavii și tot săracii au rămas cei mai vulnerabili. Asta e o statistică pe care nu o va face nimeni niciodată, de frică să nu ajungă sub ghilotină, statistica cu venitul mediu și condițiile de trai ale morților din pandemie. Ceva mă face să cred că au murit mai multe spălătorese decât neveste de clasă mijlocie. Au murit mai mulți uvrieri decât ingineri și mai mulți sărmani decât bogați. Oare de ce? Are virusul preferințe sau pur și simplu sărăcia, comorbiditățile și lipsa accesului la servicii medicale de calitate erau probleme fundamentale și înainte?
Virusul ne-a arătat așa cum suntem. Panicarzi, ticăloși, prefăcuți, lacomi, sângeroși, falși profeți și arhangheli de birt, mici tirani, lași, narcisiști și ipocriți. Frica de moarte ne-a dezbrăcat de haina poleită a unei umanități atent exersate cu care îi impresionam pe creduli. Din condeiurile vectorilor noștri s-au prelins cele mai otrăvitoare idei, de la eugenie mascată, segregare, discriminare medicală și până la forme de autoritarism care i-ar fi provocat erecție lui Idi Amin. Dincolo de o tragedie umanitară cutremurătoare, pandemia s-a dovedit cel mai profitabil jaf din istoria umanității. Oamenii au devenit doar cifre, fără poveste, fără suflet și fără context. Din cadavrul ăsta au mâncat toți corbii economici și cioclii de presă. Au profitat toți spălătorii de cadavre ideologice îngropate de secolul trecut. Miliardarii și-au înzecit averile, elita și-a întărit structurile de propagandă și politica a strâns lațurile. Doar sistemul medical a rămas neschimbat, ca-n prima zi. În mod paradoxal, ăsta a contat cel mai puțin. Iar acum... ca să degrevăm și mai mult un sistem căpușat, tot noi trebuie să renunțăm la servicii și drepturi. Să nu cumva să deranjăm o clică de îmbuibați pentru care suntem doar niște insecte enervante ce bâzâie la urechea fină a celor mai educați și mai buni dintre noi.

De acord cu cine a scris aceste randuri! Tu le-ai scris? Si pe cele de mai sus?

dolion a scris:

Ieri, în amurg circulând pe autostradă, bag de seamă un norișor ciudat. Pe măsură ce mă apropiam, norișorul dădea semne că mișcă. Inițial credeam că e un abur, un nor de joasă altitudine, de la sărăcia asta de vreme ploioasă. Pe urmă mi-am dat seama că era un stol de păsări. Am crezut mai întâi că e de-ăla mare, de mii și zeci de mii de indivizi, o roire de-aia organică și maiestuoasă pe care o fac graurii. Pe urmă am văzut că de fapt era un norișor cu vreo sută de puncte mici și un punct mare în mijloc. Nu e prima dată cînd văd așa ceva. Dar de fiecare dată mi se pare la fel de impresionant fenomenul. Un stol de păsări mici, victime sigure, se aliază și sincronizează împotriva prădătorului. Dacă uliul ar fi să le ia pe rând, le-ar mânca fără nici un fel de probleme. Dar în grup, stolul se dovedește un adversar redutabil, care e în stare să contracareze jivina zburătoare, să o hărțuiască, să o devieze de la traiectorie și de la scopul ei ofensiv.
Și, cum eram singur în mașină și mai aveam până să ajung acasă, am tras două concluzii... prima, pe care tocmai v-am spus-o, că am un ochi de vultur când vine vorba de natură. Văd tot, nu-mi scapă nimic. Din mersul de iureș al mașinii pe autostradă și tot am văzut uliul încolțit de stolul de păsări, la cel puțin un kilometru depărtare. „Winnetou” scrie pe fruntea mea de etolog ratat.
A doua, filosofică și amară. În unire stă puterea. Spun amară, căci românii nu sunt în stare de așa ceva. Starea naturală de lucruri la români este dezbinarea, încontrarea, ciondăneala și spargerea pe biserici și bisericuțe. În consecință, cu excepțiile de rigoare, Unirea lui Cuza, Mărășești-Mărăști, ne halește uliul istoriei în doi „pas cu pas” și trei bătăi de aripi... vai de capul vostru, vai de capul nostru. Ne merităm soarta...

Totusi... cine rade la urma, rade mai bine. Occidentul s-a fascinat masiv si ca urmare se interneaza masiv, se infecteaza masiv. Romanii, care au vreo 18 de milioane de pareri despre fascin, au avut o perioada de acalmie intre doua valuri de asa-zise infectari. Ei nu vor face aproape nimic fiind fortati. Avem de a face cu racul, broasca si stiuca, deci trei categorii mari de romani. Mai departe nu am chef sa exemplific. Asa mi-a venit sa scriu acum.

dolion a scris:

Ce-mi place imunologia de-ampixe-lea, îmi plac mult astea cu la 4 la mie, se închide gogoșeria din colț, la 5 la mie, se închid gogoșeria, cinemateca și trebuie să ținem o mână la spate, la 6 la mie, închidem clasa a patra, laboratorul de biologie, leagănul și balansoarul, la 7 la mie, circulăm liber până la ora 21:17, se reduce accesul la „Bufnița” cu 50%, maxim cinci mici de persoană și trebuie să spunem de trei ori „Tatăl Nostru". La 7,5 la mie, ne bărbierim în zilele impare, avem voie patru oameni înăuntru, maxim o sută la „muie penele" afară și facem sex oral cu mască. La 8 la mie, Prelipceanu devine Generalissimo în Comitetul Național pentru Situații de Urgență Intestinală și la 9 la mie, Digi24 înlocuiește DSP: „Păi ce facem, dom'le ministru? Ce ne facem, noi, imunologii? Nu dați o derogare să le extragem ăstora copiii din mașină și să-i injectăm aici în redacție? Trebuie să salvăm copiii, doamnelor și domnilor! Mi-e și milă de copiii ăștia!". Și mie mi-e milă. Părinții lor se uită la Prelipceanu și tot felul de emisiuni unde muia e deja plătită, tot ce trebuie să facem e să punem botul. A șaișpea oară e mai greu, că dup-aia te obișnuiești.

Tu semnezi acest articol si toate articolele care urmeaza acestuia? Esti grozav!!!

: Niste ticuri verbale din postul lung, care se termina cu "....Bach nu are versuri", ma duce cu gandul la Mirel Palada.
Te- a intrebat si zaraza, daca tu ai scris aceste posturi.