SCRIERI INOCENTE...proza de Mihai LEONTE

Mihai, se pare că nu ai trecut pe la topicul cu urările de Ziua ta!
Intră aici: http://luminalumii.forumz.ro/agenda-lum-lum-f6/astazi-e-ziua-ta-t217-253.htm

RĂZEŞUL PANTELIMON

În anul 1959 se făceau pregătiri intense în toată România pentru sărbătorirea Centenarului Unirii Principatelor Româneşti. În cadrul Şcolii Profesionale de Ucenici Zlatna unde eram elev în anul 2, aproape toţi elevii erau implicaţi în pregătirea acestui eveniment. Unii învăţau poezii, alţii erau cuprinşi în coruri şi învăţau piese corale. Cineva din cadrele didactice se ocupa de trupa de teatru. Cu totul întâmplător am primit şi eu un rol în sceneta; Moş Ion ROATĂ şi Unirea, a prea cunoscutului povestitor Ion CREANGĂ. Era un rol secundar, al unui ţăran Pantelimon. Avea ceva de spus, nu prea mult, dar nici prea important. Fiind moldovean de origine(judeţul Suceava) am căutat să vorbesc aşa cum vorbeau ţăranii în satul meu Petia.
În 24 ianuarie 1959, ziua centenarului, spectacolul avea loc în sala Casei de Cultură din Zlatna. Sala era arhiplină, căci pe scenă se perindau elevii de liceu şi ai şcolii profesionale. Nimeni nu putea lipsi, aşa că aglomeraţia era maximă, căci numai ucenicii eram peste 400 la număr.
Când a început sceneta noastră, în sală nu prea era linişte. Toţi eram îmbrăcaţi în costume specifice ţărăneşti; cioareci, laibăre şi cojoace, şi domnii din piesă în costume domneşti. La intrarea în scenă a lui Pantelimon, după primele cuvinte rostite în dulcele grai moldovenesc,
s-a făcut linişte în sală, toţi au început să asculte replicile răzeşului Pantelimon cu mare atenţie, şi liniştea a ţinut chiar puţin după terminarea scenetei, când sala a răbufnit în aplauze, iar voci din sală strigau; Bravo moş Pantelimon.
A fost o experienţă frumoasă, care nu s-a mai repetat altădată. A devenit doar AMINTIRE.

Mihai LEONTE a scris:

RĂZEŞUL PANTELIMON
------------------------------------------------------
A fost o experienţă frumoasă, care nu s-a mai repetat altădată. A devenit doar AMINTIRE.

Asa's oamenii: trăiesc din amintiri. Chair si experientele mai putin fericite devin amintiri interesante, uneori chiar plăcute la povestit.
Ce ne-am face fără amintiri?!

BĂDIA HUŢĂ

Bădia Huţă nu era un om oarecare, era mâna de nădejde a lui domn Agape. Şi domn Agape era directorul şcolii noastre din sat. Dacă din întâmplare greşeai ceva, nu de domn director Agape ne era frică, ci mai mult de bădia Huţă. Bădia Huţă era omul şcolii. El ne făcea focul în sobele din clase iarna, el ne supraveghea in recreaţiile din curtea şcolii, dar când domnu’ Agape avea alte treburi, bădia Huţă venea în clasă şi ne supraveghea să nu facem năzdrăvănii. Bădia Huţă ştia tot felul de poveşti, mai ales din război, unde fusese ordonanţa domnului Agape, pe care îl servise de la gradul de sublocotenent până la cel de căpitan. Poveştile bădiei Huţă ne făceau să uitam că suntem în clasă, la şcoală, şi tremuram cu el prin tranşee, în gerurile de la Cotul Donului, răbdam de foame prin stepele de pe malurile Volgăi. Bădia Huţă l-a urmat pe domnu’ Agape până în zăpezile din Munţii Tatrei, de unde s-a întors pe jos în sat. Căci atunci când s-a terminat războiul, în primăvara anului 1945, soldaţii n-au mai ascultat de nici o comandă, şi fiecare şi a căutat un drum cât mai scurt către ţară, şi casă. - În zilele de iarnă bădia Huţă venea la domnu’ Agape să ceară câţiva băieţi pentru tăiatul lemnelor în magazia şcolii. Erau preferaţi băieţii mai bine legaţi la trup. Cu toate că voiam să merg şi eu, pentru a asculta alte poveşti ale lui bădia Huţă, acesta nu mă alegea niciodată, fiindcă eram un prizărit de copil. Domnu’ Agape însa nu dădea decât băieţii care mai ştiau ceva carte, şi aici mă avea şi pe mine în vizor. Dumnealui ne combina astfel încât să-l împace şi pe bădia Huţă, care trebuia să asigure lemnele, dar nici să-i lipsească de învăţătură pe copiii care mai trebuiau să şi înveţe.. Adevărul era că tăiatul lemnelor cu nişte joagăre ruginite şi vechi nu era un lucru prea uşor pentru nişte băieţi de 10-12 ani. Pentru a tăia un lemn îţi trebuia şi timp, dar şi forţă. Domnu’ Agape ţinea foarte mult la bădia Huţă, căci spuneau alţii, acesta îi salvase viaţa de mai multe ori de a lungul timpului. Domnu’ Agape nu era din satul nostru, ci dintr-un sat învecinat, dar fusese numit directorul şcolii din satul nostru. Imediat după venirea în satul nostru, a întrebat de bădia Huţă şi a trimis după el. S-au închis într-o sală de clasă, şi au stat de vorbă câteva ore bune, numai ei doi. Ce şi-au povestit, nimeni nu a aflat vreodată. Destul că a doua zi bădiţa Huţă a devenit sprijinul permanent a domnului Agape, până au ieşit amândoi la pensie.

Mihai LEONTE a scris:

Acolo am primit livretul militar de la Maiorul ZEVEDEI, in 1961.

Când terminai armata, mă năşteam eu!
Chiar dacă nu intervin, citesc (cu plăcere) tot ce scrii!
Este încă un motiv să-i mulţumesc Preacinstitului (Abbilbal) că m-a adus aici!

CIRIPITORUL

- Venise la noi ca nou angajat. Un băiat isteţ şi frumuşel. Din fişa de instructaj, datele erau seci; nume şi pronume; Cristian TELL, calificare, necalificat. Purtând numele colonelului de la 1848, prieten al lui Nicolae Bălcescu, am început să vorbim despre istorie şi literatură. Pentru cele 7clase scrise în fişa de instructaj, ştia mult mai mult. Totuşi mi-am zis; ,,Băiat deştept cu 7 clase''. Întrebându-l (cum ne instruise psihologul întreprinderii) cam cât va sta la noi, a început să-mi îndruge planuri de viitor, şi că va ieşi la pensie de aici. Ceva m-a făcut să nu prea cred ce spunea, căci mâinile lui arătau ca ale unui pianist, cu degete lungi şi fine, cu ceva semne de om care scrisese mult, şi nu ale unui muncitor care voia să spună că muncise pe şantier. Funcţia mă obliga să-l ascult cu atenţie.
- L-am repartizat în echipa care deservea locul unde se manevrau vagonetele pline de minereu pentru descărcare. Aici era o echipa de 6 oameni, noul venit era cumva în plus, dar şeful îl repartizase aici, şi trebuia să respect ordinul. Încet-încet omul nostru Tell, era tot mai iubit de cei din echipă, fiindcă era ascultător şi bun executant. Cum oamenii vechi erau şi ei trecuţi prin multe, unul îmi spune într-o zi; Meştere Telu (fiindcă aşa îi spuneau toţi) scrie ceva într-un carnet când noi nu-l vedem. Nu se poate, îi zic eu celui care-mi spusese. Dar am rămas cu o îndoiala în suflet. Am pus pe altcineva să-l întrebe unde stă şi ce face în timpul liber. Personal discutam mai rar cu Telu, şi încercam să-l ignor. Am început să arunc nişte poante false, cum şi cu cine am fost la băut, pentru a vedea unde se vor duce informaţiile mele. Acţiunea a dat roade. Într-o dimineaţă după ce oamenii intraseră în mină, sunt chemat la biroul şefului de mină. Aici nu era şeful minei, ci secretarul de partid pe mină, maistru şi el, şi cu care fusesem colegi la şcoala de maiştri. Acesta începe să mă întrebe ce am făcut în zilele anterioare şi unde fusesem? Am îndrugat nişte răspunsuri reale în fond, şi intenţionat ocoleam altceva. Tipul a început să-mi reproşeze că ar trebui să fiu mai atent, şi să nu mai umblu prin birturi. Nu am zis nimic, şi mi-am însuşit critica. Dar ajuns la locul de muncă, cum am avut ceva timp liber încep să le povestesc celor din echipa cum fusesem în seara precedentă la restaurant, fără să dau nume. Unul care mă ştia cine sunt mă întărâta să le spun ce şi cum băusem, dar eu ocoleam răspunsuri concrete. Câteva zile am difuzat astfel de ştiri false. Sistemul a funcţionat, şi după vreo câteva zile politrucul mă cheamă din nou. Începe cu sfaturi prieteneşti şi colegiale, şi mă avertizează că nu fac bine ce fac. Totuşi în final mă întreabă de ce mă port aşa? Pentru că mă cunoştea, şi o cunoştea pe soţia mea, l-am rugat să o sune la telefon pe soţia mea când ajunge acasă şi să întrebe ce am făcut eu în ultimele zile.
Asta fiind într-o sâmbătă la schimbul 1 , luni seara la schimbul 3 Telu nostru nu a mai apărut la lucru. Cineva a venit şi ne-a spus simplu că se lichidează, şi nu l-am mai văzut. După ceva timp m-am dus la cadre să întreb de soarta lui. Am rămas stupefiat când mi s-a spus că nu aveau nici un angajat cu numele şi marca pe care o căutam eu. Am luat fişa de instructaj şi am distrus-o. Dacă ştiam că va veni într-o zi revoluţia, aş fi păstrat acea fişă. Acesta a fost unul dintre aşa zişii,,ciripitori'', dar câţi nu vor mai fi fost până la el, şi după el?

ALBA IULIA

Sunt fericit că am posibilitatea de a mă reîntâlni cu Alba Iulia, oraş de care mă leagă frumoase amintiri. Am umblat prin subteranele cetăţii, am umblat pe dealurile cu vii, am fost la slujbe ale Învierii la Marea Catedrală a Reîntregirii Neamului, am bătut străzile din Lumea Nouă, pline de praf pe atunci prin anii 1958 - 1961. E mult de atunci, dar parcă şi astăzi am proaspăt în memorie totul. Chiar dacă sunt departe de acest simbol al poporului român, de fiecare dată când aud Alba Iulia, inima îmi tresare şi îmi bate mai puternic. Pentru mine Alba Iulia este unul din cele mai frumoase oraşe ale României pe care le-am cunoscut destul de bine, căci am învăţat la Şcoala Profesională din Zlatna, şi am avut multi colegi din zonă. Acest municipiu este plin de istorie ce trebuie păstrat şi pentru generaţiile viitoare. Pentru locuitorii oraşului ALBA IULIA şi judetului ALBA, am cele mai curate şi sincere gânduri, dorindu-le sănătate şi împliniri.
***
Postare pentru colegul Abbilbal.
Articolul face parte din volumul tiparit Mirajele albastre 2008, si este in guestbook-ul municipiului Alba Iulia.

4 martie 2009

Desigur că un cutremur este un fenomen care nu poate fi uitat, dacă are acele efecte distrugătoare ca cel din 4 martie 1977. La ora cutremurului eram schimbul 2 în subteran la Mina Centrala Suvarov şi activitatea era spre finalul schimbului.. Echipele de transportat vagonetele aduceau ultimele garnituri spre a fi golite in rostogolul colector de la orizontul - 100. Minerii din fronturi încă îşi mai pregăteau fronturile pentru schimbul următor. Am mers la nişa de serviciu din subteran să-mi iau geanta cam în jurul orei 21 si un sfert. În timp ce mâncam ce îmi rămăsese în servieta mea, am auzit două bufnituri din străfundurile pământului. Iniţial mi-am zis că vreun abataj de la un alt sector din subteran explodase nişte găuri lungi în care se folosea foarte multă dinamită. Fiindcă unele echipe de mineri mergeau să aducă lemnul de la puţul principal, m-am deplasat şi eu către puţ. Aici aveam să aflu că avusese loc cutremurul, căci pentru scurt timp se întrerupsese energia electrică. Echipa de la întreţinerea puţului făcea obişnuita revizie de sfârşit de schimb, înaintea începerii transportului de personal. La ieşirea din subteran aveam să auzim că în Bucureşti situaţia era dezastruoasă. Ajungând acasă în cartierul Oraşul Nou am găsit lumea ieşită din blocuri agitată şi neliniştită. Oamenii nu mai intrau în bloc fiindcă la radio se anunţa că sunt posibile alte replici. În zona noastră Moldova Nouă nu s-au produs pagube materiale deosebite. Pe atunci jucam şah prin corespondenţă cu cineva din Bucureşti, i-am dat telefon şi cu toate ca locuia la etajul 7 pe strada Liviu REBREANU, nu avut de suferit prea mult, fiindu-i spart doar un pahar dintr-o vitrină. În acelaşi timp şefului meu i s-au spart 4 pahare de cristal locuind la etajul 2. Repercusiunile asupra psihicului uman aveam să le aflu prin iunie, când mă aflam în Sinaia la odihnă şi existau mulţi oameni la tratament psihologic într-o clinică. Prea multe nu se ştia de la faţa locului decât ceea ce se prezenta la televiziunea română. Însă un coleg care îşi vizitase fiica studentă în Bucureşti chiar în acele zile, ne povestea despre adevărata faţă a dezastrului.

DESPRE MINERI ŞI MINERIT…

Am muncit peste 30 ani în minerit şi pot spune că despre această meserie ştiu destule, dar nu totul. Am citit într-o carte, cum un scriitor se plângea de greutatea muncii în minele din bazinul minier Baia Mare, asta petrecându-se prin anii 1960. Deoarece în anul 1963 deţinuţii au fost scoşi din toate minele din România. În perioada 1958-1961 eram elev ucenic al şcolii profesionale de mineri din Zlatna şi făceam practica la mina Haneş din bazinul minier al Zlatnei. De bine de rău noi ucenicii aveam asigurată o alimentaţie destul de consistentă faţă de alte categorii, pentru acea vreme. De muncit munceam cu toţii în aceleaşi condiţii, ucenici, civili şi deţinuţi. Căci aveam colegi de muncă cu care lucram cot la cot, deţinuţi şi civili. Să nu se creadă cumva că aceşti deţinuţi erau nişte îngeraşi, ci aveau de executat foarte mulţi ani de închisoare. Nici care mai puţin de zece ani. Ce hrană primeau aceşti deţinuţi când porneau spre punctele de lucru? Poate nu veţi crede dar aceşti deţinuţi ,,muncitori’’ primeau o alimentaţie foarte consistentă. Fiecare avea un săculeţ pentru merinde ce îl primea când pleca din colonie şi se urca în camionul care îi duceau la mină. În acest săculeţ se găseau alimente suficiente pentru un muncitor din subteran, adică 500grame pâine, slănină, salam brânză din fiecare câte 100 grame, ceapă şi usturoi şi uneori şi ceva desert. Pentru acea vreme şi acele locuri mulţi civili nu aveau în traista de lucru atâta alimentaţie.
După absolvirea şcolii profesionale am fost repartizat la minele de aur din Almaşul Mare, (fostele mine Albini), unde am avut colegi de muncă deţinuţi. Minele unde lucrau deţinuţi erau păzite de militari destul de înarmaţi, închise cu grilaje duble, şi fiecare civil avea o legitimaţie specială de acces şi nu aveam voie să introducem în mină cărţi, reviste sau ziare. Mina Almaşul Mare era departe de Zlatna, la marginea localităţii cu acelaşi nume. Aici exista un punct alimentar unde pâinea se aducea de trei ori pe săptămână, şi dacă nu reuşeai să-ţi cumperi respectiva pâine, răbdai de foame, cum se exprimau foarte plastic colegii noştri de muncă localnici. Tot aici la gura minei funcţiona şi o cantină ce asigura masa caldă pentru cei care voiau să fie abonaţi la o astfel de masă. Munca în abataje sau alte fronturi din subteran era destul de grea, datorită faptului că perforatul găurilor de mină se făcea pe uscat, căci apa care exista era o apă acidă ce ardea hainele unde le atingeau. Această apă avea o denumire clasică în zona Apusenilor, aşa zisa ,,galiţă’’, care distrugea şinele de cale ferată din galeriile minei. Aici am văzut cum erau organizaţi deţinuţii pe locuri de muncă. Cei care optau să lucreze în subteran erau lăsaţi să lucreze unde vor ei. Organizarea se făcea în colonie. Aici existau diverşi capi de grup, ce coordonau şi solicitau locul de muncă cel mai potrivit cu meseria şi priceperea lor. Condamnaţii cu ani mulţi ani de închisoare lucrau în brigăzi unde se muncea ,,la sânge’’. Înaintări grele şi rapide, suitori de mare risc, unde civilii nici nu încercau în acea vreme. Deţinuţii ştiau că trebuie să înainteze, pentru a primi condiţionalul maxim, adică 3 zile la zi. Dar printre deţinuţi erau şi aşa zisele ,,gulere albe’’ care evitau locurile de muncă grele. Aceştia erau cei care aveau studii superioare fiind jurişti, ingineri, ofiţeri care lucrau fie în administraţie, fie la transport sau alte locuri de muncă mai uşoare dar mai prost retribuite. Echipele astfel constituite nu stăteau de vorbă cu civilii, iar dacă te apropiai de grupul lor, toţi tăceau la comandă. Discutau cu noi numai strictul necesar desfăşurării activităţii.
Civilii cu deţinuţii erau într-o strânsă relaţie de colaborare. Deţinuţii confecţionau diverse obiecte care le dădeau civililor pentru ţigări în mod special. Şi aici deţinuţii aveau hrană îndestulătoare. Am ocazia să lucrez cu un deţinut în timpul detenţiei.
După ce şi-a terminat pedeapsa devenind civil, a revenit la mină şi s-a angajat. Nu s-a dezminţit. Deoarece aveam nevoie de bani, atât eu cât şi el, ne-am asociat pentru a săpa un suitor de vreo 30 metri înălţime. Şeful minei a fost de acord să încheiem un contract de acord global, prin care noi ne angajam să terminăm lucrarea în termen de trei luni. Brigada noastră trebuia să fie formată din nouă oameni, însă noi eram doar patru. Cum lucram? Ne-am organizat în două schimburi şi astfel reuşeam să nu pierdem atacurile din fiecare schimb, aşa cum făceau deţinuţii. Lucram în schimburi prelungite pentru a ne încadra într-om anumită cadenţă de realizare a obiectivului nostru. Am reuşit să terminăm lucrarea cu 20 zile înainte de termen şi astfel să încasăm o sumă destul de importantă pentru acele timpuri. Totuşi am ieşit destul de şifonaţi, mai bine spus foarte obosiţi, dar satisfăcuţi pentru realizarea câştigului în primul rând. Toţi acei care n-au văzut vreodată o mină, nu ştiu ce înseamnă să respiri cel puţin opt ore un aer foarte viciat, plin de praf şi gaze diverse, din cele mai toxice şi în plus să primeşti în plămâni particulele de siliciu foarte prezente în minele din Munţii Apuseni.

Mihai.
Să ştii că şi eu citesc cu plăcere scrierile şi poeziile tale, măcar că nu-mi fac simţită prezenţa cu postări. Dar aş vrea să ştiu dacă şi tu ai trecut pe la ,,Popasul ACCENTE".

Ce este un suitor?

Anahoret a scris:

Ce este un suitor?

***
Distinsule Anahoret,
Pentru mai buna intelegere a cuvantului ,,suitor" citeste acest articol.
A fost publicat in ziarul local: Vocea Clisurii.
***
MINA CENTRALĂ SUVAROV
Mihai LEONTE
Viaţa unei mine începe cu mult înainte de a se porni cu prima lovitură de ciocan. Se porneşte de la cercetarea geologică, şi astfel se vede daca merită să i se semneze un certificat de naştere. Mina Suvarov avea antecedente care s-au descoperit la începerea scoaterii primelor vagonete de minereu. Aici găsindu-se un vagonet din lemn conservat într-o galerie veche. Primele galerii au apărut pentru cercetarea zonei de către echipele de mineri ai ISEM -ului, care pregăteau viitoarea exploatare minieră.
Mina Suvarov este amplasată pe Valea Mare în estul oraşului Moldova Nouă. Se spune ca primele galerii ale noii mine au fost inaugurate în anul 1963. Interesant este faptul ca noua mină îşi avea cota zero chiar lângă albia râului Valea Mare, care traversează oraşul Moldova Nouă, şi care după confluenţa cu râul Boşneag, în chiar centrul vechi al oraşului, se formează un afluent al Dunării. Am menţionat amplasarea interesantă ca soluţie, fiindcă gurile de mină sunt amplasate cât mai departe de râuri, pentru a se evita riscul inundării accidentale din apele pluviale, referitor la puţuri amplasate în acest fel. Am făcut această precizare datorită amplasării puţului principal Suvarov la câţiva zeci de metri de râul Valea Mare. Pornind de la această cotă zero situată la aproape 200 metri peste nivelul Mării Negre, prima galerie numită orizontul ZERO, a început să sape înspre partea nordică a râului Valea Mare. Pentru cei neavizaţi un orizont este; totalitatea lucrărilor de exploatare dintr-o mină, situate în acelaşi plan orizontal. De la acest orizont s-a trecut la săparea primelor suitori de unde aveau sa fie amplasate şi primele abataje de unde urma să se extragă minereul cuprifer. Dacă galeria Zero, era baza, deasupra acesteia au fost delimitate orizonturile +44 m şi +88 m. Legătura dintre orizonturi se făcea prin alte lucrări miniere numite suitori. Definiţia ar fi; trecere verticală sau înclinată prin care se realizează legătura între două lucrări miniere situate la nivele diferite, sau între un orizont subteran şi suprafaţă şi care nu este echipată cu mijloace de transport. Galeriile erau săpate direct în pădure. Pregătirile pentru săparea acestor galerii erau destul de dificile, neexistând drumuri de acces pentru aducerea primelor utilaje. Dacă sculele minore, sape, lopeţi, troace, perforatoare, burghie se puteau transporta manual, altele trebuiau să fie aduse de utilaje de transport. Se foloseau compresoare mobile, şi se începea montarea coloanelor pentru transportul aerului comprimat necesar funcţionării perforatoarelor. O galerie nu se poate săpa fără a avea lemnul de susţinere. La început acesta era luat parţial din pădurile înconjurătoare, care nu puteau asigura în întregime necesarul. Pentru început s-a construit un plan înclinat la suprafaţă între orizontul Zero şi +44 m. care asigura transportul lemnului cu un puternic troliu, ce tracta un cărucior special ce transporta lemnul la orizontul superior. Lucrările mergeau normal când vremea era bună, dar se schimbau radical atunci când ploile îşi făceau prezenţa. Infiltraţiile de apă în subteran erau foarte frecvente. Cu toate eforturile echipelor de întreţinere galeriile erau pline de apă, ceea ce îngreuna transportul vagonetelor spre suprafaţă, dar şi după ce s-au săpat suitoarele unde se va deversa minereul rezultat. Sterilul urmând să fie transportat în continuare la suprafaţă. Aşa cum precizam în alt articol, se lucra cu foarte mult personal, datorită muncii manuale din aceste lucrări miniere. Voi continua cu alte articole pe această temă despre minele din Moldova Nouă.
Articolul este inedit, şi face parte din ciclul; Amintiri miniere.
Acesta este episodul 1…vor urma şi alte episoade…

E FOARTE GREU SĂ FII PARLAMENTAR

În politică a fi în opoziţie este ca şi cum ai fi într-un concediu de patru ani. Ai devenit parlamentar, ai asigurat un salariu foarte consistent, autoturism la scară, plătit de stat (statul fiind noi cetăţenii contribuabili). Locuinţa la un hotel de multe stele. Hrană la bufetul subvenţionat al parlamentului, şi uite aşa dacă ai chef te duci la parlament, dacă nu dai telefon unui coleg să voteze în locul tău. Nu te poate trage nimeni la răspundere, te-a ridicat partidul.
Dacă vii în teritoriu, săptămânal se zice, treci în goana jeepului tău, din când în când la vreo primărie, unde eşti primit cu pâine şi sare, o răchie, o fripturică (de vânat bineînţeles). Şoferul îi şopteşte secretarului de la primărie să dea un telefon la ziare, să se ştie că domnul parlamentar se află în teritoriu. Dacă cineva critică aleşii neamului, atunci se organizează urgent o conferinţă de presă şi se aduc în prim plan realizări şi succese ale partidului, fie din secolul trecut, fie din istoria îndepărtată. Şi uite aşa trec cei patru ani, fără să ştii.
Nu e uşor să fii parlamentar în România de azi. Dacă eşti la putere e cu totul altceva, nimeni nu te atinge cu nici un cuvânt.

Mihai LEONTE a scris:

***
Distinsule Anahoret,
Pentru mai buna intelegere a cuvantului ,,suitor" citeste acest articol.
A fost publicat in ziarul local: Vocea Clisurii.
***
Articolul este inedit, şi face parte din ciclul; Amintiri miniere.
Acesta este episodul 1…vor urma şi alte episoade…

Mulţumesc mult pentru lămurire şi îmi cer scuze că am întârziat atât de mult timp cu răspunsul.
Aştept cu interes şi celelalte episoade.

1 IUNIE ZIUA COPILĂRIEI

La întâi de Cireşar,
E un început de lună,
Aducem copiilor în dar,
O lume mult mai bună.

Alergaţi iubiţi copii,
Prin pajişti cu stele,
Realizaţi din păpădii.
Acele magice inele.

Venim să mai visăm,
Cu inimi inocente,
Împreună să plecăm,
Spre lumile perfecte.
*
Părinţi, bucuraţi-vă de copii.
Bunici, bucuraţi-vă de nepoţi.
La mulţi ani în sănătate şi fericire.
*

În numele tuturor părintilor si bunicilor de la Popas, multumiri sincere pentru versurile tale făcute cu ocazia Zilei Copiilor din lumea toată, Mihai!

Te salut, Mihai!

M-am obisnuit să te văd la Popas în fiecare dimineată si, cumva parcă m-am îngrijorat că nu te-am văzut si în ultima perioadă. Te-a deranjat ceva, aici, la noi? Sper ca totul să fie fain si tu, sănătos, bine dispus, să revii cu scrierile tale sincere, curate, printre noi, cititorii tăi.
S-auzim numai de bine, dragul nostru prieten!

Dragii mei, draga Emile,
Imi cer scuze ca nu apar zilnic, dar asta este.
Sunt bine, aducand multumiri Divinului Creator.
Esti dintre putinii admini de site-uri care se intereseaza de soarta userilor.
Nu stau degeaba sa stiti: am fost la lansarea volumului antologic IZVOARELE VIETII 2009 la Penitenciarul Timisoara.
Si mai am si alte activitati zilnice cu pensionarii.

Mă bucur să te revăd, Mihai!

Îti doresc spor în activitătile ce-ti fură timp din... timpul Popasului!

KEMET, COPILUL HALELOR

Cine nu îl cunoştea pe Kemet în halele din Ploieşti? Toată lumea! Era peste tot unde apărea o căruţă cu zarzavaturi, din primăvară până în toamnă. Cei care îl cunoşteau îl chemau dintr-o privire, căci Kemet ştia de unde şi când vin căruţele cu zarzavaturi. Ţăranii îl chemau pe el fiindcă nu se tocmea cu cei care aduceau marfa. Nu era un copil prea bine făcut, era chiar pirpiriu, dar muncea cu spor la tot pe ce punea mâna. Era îmbrăcat cu un palton făcut dintr-o pătură cazonă se pare, fiindcă avea nişte litere pe spate; KMT, de aici i se trăgea şi numele său. Nimeni nu ştia să aibă alt nume. De fapt nici el nu prea ştia cum îl cheamă, se pare că uitase că ar avea un nume propriu. Piaţa halelor din Ploieşti era lumea lui, şi mică şi mare. Ajunsese aici printr-o întâmplare hazlie. Plecase de acasă de copil, şi un anume nenea Luţă îl luase acasă la el să stea cu cei 2 băieţi ai lui până ce soţia lui, tanti Filica şi mama ei tanti Fănica erau la muncă. Tanti Fănica era vânzătore la un aprozar în Hale, şi când era acasă tanti Filica, îl lua pe Kemet cu ea să o ajute la ghereta ei din Hale. Cine cunoaşte Halele din Ploieşti, ştiu că este o clădire impunătoare, construită asemănător cu Halele din Paris! Astfel lumea lui Kemet începuse să se extindă. La început a stat pe lângă tanti Fănica, dar nu putea sta numai lângă ea. A început să exploreze spaţiile din hală. Astfel a ajuns să cunoască pe ţăranii veniţi din Bărcăneşti sau Blejoi. Toamna începuse să-i cunoască pe cei din Vintileanca şi din apropierea Mizilului care veneau cu marii harbuji ce de abia îi ţineau în braţe. La intrarea în Hale venise cu opincile sale de acasă, căci nu avea altceva, apoi a început să strângă bani să-şi cumpere o pereche de tenişi. Tanti Fănica nu pre îl onora cu bani cu toate că seara când ajungea acasă făcea tot felul de socoteli numai de ea ştiute şi de tanti Filica. Locuiau într-un fel de şandrama care începea la poarta de intrare şi se termina undeva în fundul unei curţi ce dădea în altă stradă. Lui Kemet pe timpul iernii, i se oferise să doarmă într-o bucătărioară care avea avantajul de a avea încălzire cu gaz metan. Zilele când trebuia să stea acasă cu cei doi băieţi ai familiei Luţă erau cumva bune, căci copii nu erau răi şi se jucau mai tot timpul în camera lor. Tanti Filica lucra în ture la o fabrică nedenumită pentru Kemet, asta fiindcă toată lumea îi zicea fabrică, şi atât! Astfel că în anumite săptămâni întregi Kemet era prezent la Hale. Într-o zi însă când Kemet a venit seara să se culce în mica lui cămăruţă, a găsit poarta închisă. A încercat de mai multe ori să intre, iar când a văzut că nu poate intra, s-a întors la Hale. Venise primăvara şi putea să se aciueze undeva. Cum învăţase mai multe cotloane din Hale şi-a găsit un culcuş pentru acea noapte. Dimineaţa a aşteptat-o pe tanti Fănica să afle ce s-a întâmplat, dar tanti Fănica nu a mai venit, şi nici nu avea să mai vină. O ridicase miliţia pentru delapidare, ziceau ei. Astfel că Kemet pierduse un aliat. Cei care au aflat de ,,trăsnaia” Fănicăi, au început să-l întrebe pe Kemet ce ştie, dar acesta era mut, nu ştia nimic! Fie că nu voia să spună, sau chiar nu ştia. Nenea Luţă a venit la Hale şi i-a spus să nu mai vină pe la ei. Fără alte explicaţii.

Mihai LEONTE a scris:

KEMET, COPILUL HALELOR

Şi mă mai dau ploieştean...
Mulţumesc pentru povestioară. Am copiat-o şi am pus-o de-o parte!

ÎNCERCĂRI

În momentul când începi să scrii desigur că încerci să-ţi deschizi acea parte a sufletului încă nevăzută de cei care te înconjoară, şi cu atât mai mult de alţii mult mai îndepărtaşi. Nu neapărat cei care scriu vor deveni celebri, dar încercările lor sunt exerciţii de curaj pe care foarte mulţi nu le au. Fiecare scriitor sau poet îşi va expune în creaţia sa în primul rând sentimentele şi gândurile personale. Nu văd nimic rău în asta, ci tocmai că aceste scrieri în foarte multe cazuri pot fi benefice, atunci când ele redau experienţe de viaţă prin care autorul a trecut sau alţii le au avut şi au fost descrise. Experienţa de viaţă, gradul de cultură, talentul şi nu în ultimul rând, geniul creatorului se oglindesc în tot ce scrie cu cea mai mare acurateţe. Nu aş vrea să dau exemple şi totuşi nu pot să trec, fără să remarc scrierile americanilor Mark Twain şi Jack London, a ruşilor Tolstoi şi Dostoievski în proză. Cât de reale sunt descrierile trăite de compatriotul nostru Panait Istrati, Zaharia Stancu, şi Marin Preda.
Venind la simplitate ne vom reaminti de acele ,,Amintiri din copilărie’’ a neîntrecutului povestitor Ion Creangă, ce trebuie recitite cel puţin odată pe an, pentru deschiderea şi destinderea sufletului. În poezie trebuie exemplificat marele Mihai Eminescu în primul rând. De ce? Fiindcă marele poet şi-a deschis sufletul pentru noi cititorii. Numai că el a făcut-o într-un mod simplu, cu motivaţii foarte deschise, dar cu semnificaţii mult mai largi. Aici se remarcă geniul său de necontestat. Încercând să descifrăm şi alţi poeţi români, trebuie să remarcaţi acei poeţi mai puţin cunoscuţi, cum sunt Panait Cerna sau Ion Păun-Pincio. Chiar dacă uităm că avem şi alţi poeţi mult mai populari cum este cazul lui George Coşbuc, vom vedea la acest poet că în fiecare poezie sau chiar în fiecare strofă stau ascunse trăirile poetului răzbătute până la noi, şi atât de citite şi cântate de cele mai diverse categorii de persoane.

VIAŢA LUI KEMET

După întâmplarea cu tanti Fănica, viaţa lui Kemet avea să fie alta. Nu ştia ce să facă dimineaţa, căci era învăţat să se prezinte la tanti Fănica în primul rând. Dar cineva se pare că îl avea în grijă! Nenea Dinu cel care se ocupa de curăţenia Halelor a sesizat că ghereta Fănicăi a rămas închisă. Când l-a văzut pe Kemet, l-a chemat şi l-a întrebat unde va sta? Se pare că nenea Dinu era bine informat cu viaţa lui Kemet! Kemet nu ştia ce să spună, dar nenea Dinu l-a scos din încurcătură imediat. L-a luat de după cap şi i-a spus că de acum poate să-l ajute pe el la măturat prin Hale, şi că şeful lui îi va da şi o sumă cât să poată trăi pe aici. Pe deasupra va avea în magazia de scule a Halelor un pat şi căldură. Desigur că lui Kemet îi surâdea cumva ideea de a fi util cuiva. Astfel că de acum avea un fel de stăpân. Treburile nu aveau să rămână aşa de simple. Lângă Hale era un fel de baie comunală pe care nenea Dinu l-a dus seara, şi când a ieşit din baie avea să aibă o surpriză, nenea Dinu venise cu o sacoşă de haine de la fiii săi, căci nenea Dinu avea vreo trei băieţi şi două fete. Astfel că a doua zi dimineaţa nimeni nu-l mai cunoştea pe Kemet. Avea un halat mai vechi, dar foarte curat, nişte pantofi destul de arătoşi, mai ales că mai erau şi lustruiţi. Kemet devenise peste noapte ajutorul lui nenea Dinu. I s-a dat o mătură mare de nuiele de mesteacăn, cu care avea să adune gunoaiele de sub tarabele şi mesele din Hale. Seara nenea Dinu l-a luat acasă la el şi astfel a făcut cunoştinţă cu familia acestuia.
Nenea Dinu locuia la periferie, undeva pe lângă staţia CFR Ploieşti Nord. Casa nu era una mare, dar cu multe camere unde se adăpostea întreaga familie, cei cinci copii, soţia şi mama acesteia. Cel mai mare dintre băieţi avea 16 ani iar fetele erau cele mai mici de 8 şi 10 ani. Pe băiatul cel mare îl chema Nicu. Nenea Dinu ne-a trimis pe amândoi la cinematograf, iar după aceea i-a spus lui Nicu să mă lase la Hale. Vreo câteva săptămâni Kemet era prezent la măturatul Halelor şi se părea că nimic nu se va schimba. Sâmbăta seara Kemet mergea cu Nicu la film. Dumineca pe când Kemet se ascunsese în magazia lui cu mături apare nenea Dinu şi îi spune să vină cu el acasă. Acolo pe lângă membrii obişnuiţi ai familiei, mai era un bărbat destul de elegant căruia Kemet i-a fost prezentat.
Nenea Dinu i se adresa bărbatului cu tovarăşul MANOLE. Cine era acest Manole avea să afle Kemet după puţin timp. Era şeful de cadre de la Rafinăria Vega. Tovarăşul Manole
l-a întrebat pe Kemet cum îl cheamă cu adevărat. Kemet nu ştia ce să spună crezând că e ceva în legătură cu tanti Fănica, şi a început să plângă. Nenea Dinu a intervenit şi l-a informat pe tovarăşul Manole tot ce ştia despre Kemet. Adevărul era că Kemet avea certificatul de naştere la el, dar îl ţinea învelit intr-o foaie albă care la rândul ei era protejată de un carton legat cu o aţă, ce la rându-i era băgată intr-un fel de pânză. Această tăşcuţă Kemet o avea legată la mijlocul său şi nu o dădea jos niciodată. Îi era frică să spună cuiva despre acest secret al lui. De fapt aici se ascundea adevăratul său nume.

CAZUL INGINERULUI PARDOS

Mineritul, ca în orişice altă meserie există acei conducători tehnici numiţi; ingineri.
Inginerul miner este cel care din birou dirijează de la un fel de pupitru nevăzut anumiţi factori tehnici. Inginerul dă anumite dispoziţii care concordă cu anumite stări de lucru din subteran. Următorii pe cale ierarhică sunt maiştrii, artificierii, minerii. Fiecare răspunde funcţie de locul său în ierarhia minei.
Inginerul PARDOS Vasile era conducătorul tehnic al unui sector minier de producţie. Avea destulă experienţă şi nu avusese în activitatea sa evenimente deosebite. Inginerul era căsătorit de ceva vreme şi nimic nu părea să zdruncine căsătoria sa. Iată însă că într-o noapte la schimbul trei se petrecu un accident la sectorul pe care inginerul PARDOS îl conducea. Un abataj se surpase şi au rămas închişi în el trei muncitori. Un al patrulea care plecase după un mecanic de intervenţie nu era la locul surpării. La întoarcere a constatat avaria. A dat alarma. Maistrul de revir şi cel principal au fost anunţaţi. S-au adus imediat echipe de intervenţie şi s-a evaluat situaţia. Surparea se produsese la vreo câţiva metri buni de frontul de lucru şi se părea că nu erau afectaţi muncitorii din frontul de lucru. Totuşi altul era adevărul. Nu se ştia cum de se surpase galeria din spatele frontului de lucru. Fiind anunţat şi inginerul Pardos, a venit si el de urgenţă la faţa locului. Măsurile dispuse şi coordonarea echipelor de intervenţie a făcut ca totul să decurgă bine, chiar foarte bine. Cei trei rămaşi în frontul de lucru au fost găsiţi nevătămaţi, chiar şi ei contribuiseră la remedierea avariei. De fapt ce se întâmplase? Ajutorul miner a manevrat maşina de încărcat cu pneuri greşit, si a dărâmat câteva armături din lemn într-o zonă cu roci slabe. Ancheta accidentului a scos la iveală că era un simplu accident evitabil de care se făcea vinovat cel care manevrase maşina de încărcat. Dar tocmai cel vinovat a dat o declaraţie şoc, cum că inginerul Pardos le spusese că să monteze armături cu un anumit fel de lemn, care era subdimensionat. Astfel că după terminarea anchetei inginerul a fost trimis în judecată şi arestat! Toată lumea era mirată , chiar surprinsă. Dar viaţa mergea înainte. Cei care cunoşteau familia inginerului o întrebau pe soţia acestuia dacă a intervenit pentru elucidarea cazului? Întotdeauna aceasta răspunde cu seninătate că i se va da drumul căci este nevinovat, spunea ea. Ea spunea un adevăr, însă soţul ei rămânea după gratii. Cei din conducerea minei încercaseră să afle mai multe despre această misterioasă arestare! Dar de fiecare li se dădea acelaşi obişnuit răspuns că se fac cercetări. Mai mult nimeni nu putea afla. Cel mai interesant fapt concret, era că soţia inginerului Pardos dispăruse din localitate! Mai mult vânduse apartamentul unei persoane din altă localitate. Nimeni nu aflase de acest lucru! Timpul a trecut şi inginerului i s-a dat drumul din arest. La ieşire a fost chemat la comandantul miliţiei locale, acesta un maior destul de tânăr i-a înmânat inginerului o scrisoare plină de scuze, şi o hotărâre judecătorească prin care mina era obligată să-i plătească salariul cuvenit pentru timpul cât a stat în arest. Desigur că inginerul era foarte contrariat despre ceea ce i se întâmplase!
De la centrul de raion unde fusese arestat trebuia să meargă cu autobuzul. Dar era timpul când plecau autobuzele cu muncitorii din schimbul doi. S-a urcat în autobuz, şi muncitorii au început să-l salute. Ajuns în localitatea unde îşi avea sediul mina, s-a dus întins la apartamentul său să-şi vadă soţia. Ajuns în faţa uşii apartamentului a scos cheile fără să observe că nu mai era broasca yalle pentru care avea el cheile! Apăsând pe butonul soneriei a auzit o alta melodie. Atunci cineva a ieşit în uşa apartamentului, a apărut un bărbat întrebându-l pe cine caută. Inginerul a rămas şi mai surprins! Acesta era apartamentul lui. Omul din uşă i-a spus că de ceva timp el este proprietarul acelui apartament, pe care îl cumpărase prin intermediul unui notar, şi pur şi simplu el plătise, şi semnase actele de cumpărare. Inginerul nu mai ştia ce să creadă. A plecat mai mult decât dezolat.
A

OMULE!

Te crezi singur pe pământul ăsta? Crezi că numai tu ai gânduri şi probleme?
Nu domnule! Daca tu ai o tolbă de gânduri alţii au mai multe. Tu ai o casă? Da.
Atunci ai o grijă mai puţin şi acest gând nu te mai frământă. Alţii n-au casa lor şi din acest motiv sunt puşi pe gânduri. Ai un venit din care să-ţi duci existenţa, mai bună sau mai rea? Ai! Atunci nu-ţi rămâne decât sa-ţi împarţi acest venit cât mai judicios.
Alţii n-au nici un venit, dar au încă o tolbă de gânduri! De unde să facă rost de bani să trăiască de azi pe mâine. Având o casa, ai şi un pat. Alţii nu-l au nici pe acesta.
E iarnă ai căldură in sobă? Ai, fiindcă ţi-ai asigurat lemnele din vară. Alţii n-au fiindcă nu şi-au asigurat lemnele, fie n-au vrut, fie n-au putut. Ai copii? Ai. Sunt aranjaţi? Au un loc de muncă? Au. Şi totuşi toată ziua te gândeşti la ei. Aşa este când eşti părinte. Şi alţii au copii, dar n-au unde să lucreze chiar dacă ar vrea. Şi alţii au copii, au unde să lucreze, dar nu vor! Aşa că nu te mai plânge că tu ai probleme. Lasă-i pe alţii să se plângă, căci şi aşa nu-i ascultă nimeni.