SCRIERI INOCENTE...proza de Mihai LEONTE

In acest forum voi posta scrieri in proza cuprinse in volumul Mirajele albastre tiparit in 2008

Amintiri, amintiri

- Din anii când terminasem profesionala îmi amintesc cu plăcere scrierile din presa vremii, când citeam cu admiraţie poeziile debutantului pe atunci Adrian Păunescu şi tabletele de scriitor ale matusalem-ului poeziei româneşti Tudor Arghezi. Astăzi când aud de Sânziana Pop, directorul unei reviste tot atât de curajoase ca şi articolele scrise despre minerii din Leşul Ursului, îmi retrăiesc tinereţea acelor momente care mi-au rămas neşterse în memorie după aproape cinci decenii.
Îmi amintesc cu tristeţe, când copil fiind, prin clasa a treia, am găsit aruncate într-o grădină mai multe cărţi, printre care ,,Cimiliturile românilor’’ de Artur Gorovei. Bucuros am început să le citesc cu glas tare. Mama vitregă m-a auzit şi când a văzut cartea mi-a luat-o din mână şi când a văzut cine este autorul a aruncat-o direct în focul din sobă, şi mi-a interzis să mai spun cuiva despre carte. Era timpul când se prea mărea sovietismul şi stalinismul, pentru acele vremuri singura cultură admisă era cea sovietică.
Păstrez în sufletul meu chipul unui om deosebit, care a fost dirigintele clasei noastre de mineri timp de patru ani, până la absolvirea şcolii profesionale de ucenici Zlatna. Acest personaj a fost profesorul Nicolae Florea, care ne preda desenul tehnic. Acest pedagog vorbea cu toţi elevii ca un adevărat părinte. Pentru dumnealui toţi eram egali. Nimeni nu era mai prejos sau mai presus de cât colegul său. Notele dumnealui le dădea numai după ce ne spunea ce am greşit. Întotdeauna ne scotea în evidenţă calităţile şi nu defectele. Toţi eram buni, frumoşi, cuminţi. După câte vedeam noi părea mai intransigent cu proprii lui copii.
Amintiri frumoase păstrez şi despre alte cadre didactice din acei ani de profesională, căci toţi, elevi, profesori, ingineri, maiştri, pedagogi formam o familie cu aproape 500 membri. Vorbind despre pedagogi nu vreau să trec peste timpul petrecut în practică la mina Izvorul Ampoiului. După orele de practică eram cazaţi la un frumos castel proprietate a familiei Albini(astăzi ajuns în paragină), proprietari de mine din Munţii Apuseni. Castelul avea multe camere cu pereţii în ,,calcio vecchio’’ vopsiţi în alb, ca şi uşile şi ferestrele. Zona unde era amplasat castelul era extrem frumoasă şi liniştită, căci Ampoiul care curgea la câteva sute de metri mai jos îşi trimitea şuşotitul în permanenţă până la noi. Aici am avut parte de o supraveghere din partea unui personal deosebit în persoana inginerului miner Hossu şi a soţiei sale, care era pedagoga noastră. Această familie nu avea copii şi ne înconjura pe noi elevii ucenici cu foarte multă dragoste, îndemnându-ne să citim, să cântăm, lăsându-ne o aparentă libertate binefăcătoare pentru noi şi niciodată nu am avut incidente sau probleme deosebite de disciplină. Aceşti oameni au fost minunaţi şi noi îi respectam iubindu-i aşa cum înţelegeam noi atunci.
Pentru mulţi din cei care vor citi aceste rânduri se vor întreba ce înseamnă o şcoală profesională? Ei bine, din acest gen de şcoală au ieşit mulţi meseriaşi care mai târziu au schimbat faţa României de după cel al doilea război mondial. La şcoala din Zlatna învăţau peste 400 elevi ucenici, primind aici mâncare şi haine pentru a învăţa o meserie, începând cu minerii, meseria de bază, dulgheri, zidari, mecanici, electricieni, toate având legătură cu mineritul. La Zlatna s-a creat un fel de obicei prin care ucenicii puteau urma şi cursurile liceului, ceea ce a făcut ca mulţi să aibă o rampă de lansare mult mai uşoară de a ajunge la o facultate mai repede. Alţii au ajuns în domeniul lor buni meseriaşi, devenind apoi maiştri, cazul meu. Mă număram printre cei care nu aveam 7 clase, am fost ajutat să termin ultima clasă elementară pentru a putea urma liceul mai târziu, ceea ce s-a şi întâmplat în anii următori. Şcoala avea o bibliotecă destul de consistentă, dar vecini cu şcoala era şi biblioteca oraşului. Timp de citit aveam suficient, îţi trebuia doar dorinţa de a citi pentru a descoperi lumea literelor scrise. Aici mi-am desăvârşit cunoaşterea marilor scriitori români, şi universali. În şcoala elementară din Buneştii natali citisem pe Creangă, Sadoveanu, sau alţi scriitori acceptaţi la acea vreme. Cum lucrasem şi în Ploieşti frecventasem şi biblioteca rafinăriei unde lucram, dar şi biblioteca centrală din acest mare oraş, astfel că începusem să aleg lecturile pentru a-mi întregi cultura. Nu pot spune că nu solicitam şi sprijin de la profesori sau chiar de la bibliotecari. Fiind avid de a citi cât mai mult, uneori nu găseam cartea cea mai bună sau trebuia din motive politice să-ţi însuşeşti literatura sovietică. Până pe la începutul anilor ’60, când a început o oarecare deschidere spre alte scrieri mult mai puţin îndoctrinate.

Mihai Leonte, mă bucur că te cunosc. Îţi predau ştafeta de veteran. Mulţam de preluare.

abbilbal a scris:

Mihai Leonte, mă bucur că te cunosc. Îţi predau ştafeta de veteran. Mulţam de preluare.

***
Distinsule coleg,
Multumesc pentru ,,stafeta", insa trebuie sa lasam pe acesti tineri sa-si desfasoare activitatea.
Eu ma voi multumi sa postez, si in unele cazuri sa iau parte la discutii.
Vreau sa-ti spun ca prin Cetatea Balgradului am umblat destul de mult prin anii 1960.
Acolo am primit livretul militar de la Maiorul ZEVEDEI, in 1961.

Mihai LEONTE a scris:

abbilbal a scris:

Mihai Leonte, mă bucur că te cunosc. Îţi predau ştafeta de veteran. Mulţam de preluare.

***
Distinsule coleg,
Multumesc pentru ,,stafeta", insa trebuie sa lasam pe acesti tineri sa-si desfasoare activitatea.
Eu ma voi multumi sa postez, si in unele cazuri sa iau parte la discutii.
Vreau sa-ti spun ca prin Cetatea Balgradului am umblat destul de mult prin anii 1960.
Acolo am primit livretul militar de la Maiorul ZEVEDEI, in 1961.

Mă faci să râd. Citeşte amintirile mele de la Taclale unde am scris despre Hoinarul recrut. Dar, dumnezeu să-l ierte pe Zevedei, nu mai trăieşte de foarte mult timp. Nu mai ştiu nici dacă fata lui, fostă colegă de liceu, mai trăieşte ori ba.

Am stat pe strada Vasile Alecsandri langa cimitirul evreiesc, gradina gazdei mele dadea in lacul acela cu peste, daca o mai fi pe acolo.
Sigur ca maiorul Zevedei nu mai este, nu era sa traiasca cat lumea.
Am avut o prietena din Ciugud. Am multe amintiri frumoase cu Alba Iulia.
Colegul meu il chema Davidas Gheorghe. Era ceva mai mic decat mine.

Frumoase poze, Mihai, esti mare iubitor al florilor!

Iar asta a fost inca o placuta surpriza...
" Agate magice, desen coperta volum Poezii de Mihai LEONTE grafician Nynna VIZIREANU "

Nu as vrea sa fiu rau cu nimeni.
Oare cine e poet se poate lipsi de flori?
Pozele care le postez sunt realizate cu telefonul mobil.
Trebuie sa va spun ca eu din 2003 merg in doua bastoane, si pot fotografia doar limitat.
In legatura cu desenele Nynnei Vizireanu, daca o cunosti, o poti intreba mai multe despre mine.
Copertile de la volumele: Spiralele vietii 2006. Drumurile vietii 2007, Mirajele vietii 2008 sunt alese de mine, din desenele Nynnei.
Volumul meu Mirajele albastre are coperta realizata de Nynna.
Chiar numele de Nynna il are tot de la mine.
Daca vrei iti pot trimite Mirajele albastre in format electronic.
Oricine ma poate contacta pe MP.

Mihai LEONTE a scris:

Oare cine e poet se poate lipsi de flori?

Justificată întrebarea de mai sus...

Citat :

Daca vrei iti pot trimite Mirajele albastre in format electronic.

Domnita Nynna este la Popas si dânsa cu Modestele mele desene, la Creatii proprii.

Emile, acesta a fost cadoul meu de Craciun si Anul Nou pentru tine!

Poetul Mihai Leonte?
La acest fel de cadou te referi?

Multumesc mult că l-ai invitat. Apreciez!

Emil Condor a scris:

Poetul Mihai Leonte?
La acest fel de cadou te referi?

Multumesc mult că l-ai invitat. Apreciez!

Depinde! Poate fi un cadou ...sau nu!
In cazul de fata, vad ai destul spatiu...asa ca..e de bine! Mihai va continua sa scrie indiferent cati useri ai, 2 sau 200 !

Cate citiri sunt, se vede, chiar daca nu de fiecare data cand citeste aici, userul si scrie ceva.

Eu citesc cu regularitate, revin chiar uneori cand nu sunt postari noi.
Dar nu scriu de fiecare data, mi s-ar parea ca ma repet.
Imi place ceea ce citesc, apreciez mult pe Mihai si-i multumesc ca ne delecteaza.

De fapt... el ne face un dar de suflet, dar isi face si lui placerea, implinindu-si chemarea de a scrie!

Poetul scrie fiindca nu poate altfel , nu pentru ca i se cere sau fiindca are nevoie de cititori. Daca se intampla ca mesajul lui sa ajunga si la altii in inimile carora sa vibreze , asta e cu atat mai bine.

abba a scris:

Poetul scrie fiindca nu poate altfel , nu pentru ca i se cere sau fiindca are nevoie de cititori. Daca se intampla ca mesajul lui sa ajunga si la altii in inimile carora sa vibreze , asta e cu atat mai bine.

Nici nu stii ce mare dreptate ai in privinta lui Mihai. E pur si simplu bolnav de poezie

Dragilor si iubiti colegi,
Ma bucur ca m-ati primit printre voi, si va multumesc sincer pentru aceste cuvinte.
Atat timp cat sunt citit e inca bine. Sunt foarte multumit cand imi descopar modestele mele poezii ca motto-uri, sau date ca exemple de viata.
Voi posta scrierile incluse in ultimul meu volum tiparit Mirajele albastre 2008, unde veti gasi multe alte lucruri interesante.
La toti va doresc toate cele bune.

ARMĂSARUL CEZAR

La Valea Călugărească am ajuns din întâmplare. Împlinisem 16 ani şi umblam să caut de lucru prin Ploieştii anului 1957 umblând de ici colo. Aud cum nişte băieţi care căutau de lucru la Forţele de Muncă. Aceştia voiau să meargă la Gostat în Valea Călugărească. Am intrat în vorbă cu ei şi m-am alăturat grupului format, plecând împreună la gara Ploieşti - Sud. Am nimerit o cursa muncitorească şi în scurt timp am ajuns în gara Valea Călugărească, dar asta se întâmpla că era tocmai seara. Unde sa mergem? Simplu dormim in gară. Aici nu eram singuri, veneau şi plecau fel şi fel de oameni. Dimineaţa am plecat în sat şi am întrebat unde e gostatul? Cineva ne-a îndrumat; mergeţi la Bârcă. Nu ştiam cine e Bârcă şi ce hram poartă. Din grupul format la Ploieşti mai eram patru băieţi cam de aceeaşi vârstă. La Bârcă era o brigada a gostatului unde se cultiva şi întreţinea via. De fapt era brigadă centrală din gostat. Lângă noi era poşta, primăria, miliţia aşa că eram destul de avantajaţi. Intram noi pe ici pe colo şi întrebam de Bârcă. Odată apare în faţa noastră un bătrânel cu o figură de şmecher. Cu o pălărie de vânător cu pană şi ne întreabă ce vrem? Unul dintre noi îi spune că vrem să lucrăm la gostat. Atât i-a trebuit moşului, şi a început să ne spună ca noi nu suntem buni de muncă ci doar dacă vrem să păzim gâştele. Nu ştiam că Bârcă ăsta era un glumeţ. Noi încercam să-i explicăm de ce suntem noi în stare, dar omul parcă era pus pe şotii, încercând să minimalizeze forţele noastre fizice. Spre norocul nostru apare un bărbat tânăr şi înalt pus la patru ace, destul de elegant, şi îl întreabă pe Bârcă al nostru ce vrem, dar îl ia mai deoparte. Discută ce discută amândoi, şi se întorc la noi şi ne întreabă dacă avem acte. Dintre toţi eu eram cel mai ,,dotat'', aveam buletin. Ceilalţi o scăldau că au, că n-au. Tipul elegant îmi ia buletinul şi mă întreabă dacă am mai lucrat undeva. I-am răspuns că am lucrat la Rafinăria Vega in Ploieşti. Acesta s-a uitat într-un fel anume la mine, de parcă atunci căzusem din cer, şi uşurel m-a luat de guler şi m-a chemat la el într-un birou al brigăzii.
Aici a început cu mine un adevărat interogatoriu despre ce lucrasem la Vega şi unde? I-am explicat unde lucrasem şi de ce am plecat. Mi-a luat buletinul şi m-a întrebat dacă sunt utemist. Când a aflat că sunt şi utemist m-a dat pe mâna unui şef de echipă şi i-a spus acestuia să-mi dea de lucru. Între timp a venit şi Bârcă, adică şeful acele brigăzi a gostatului. Pe tipul elegant am aflat că îl cheamă IONESCU Ştefan, şi este secretarul UTM - ului. Am intrat la cantină unde am mâncat alături de alţi câteva zeci de muncitori. După masă şeful de echipă m-a luat şi m-a dus la grajdul din curtea brigăzii spunându-mi că aici voi lucra.
Aici la grajd am fost dat pe mâna grăjdarului şef nea Nicolae, care locuia chiar în curte. Grajdul brigăzii găzduia 20 cai dintre care din prima privire l-am remarcat pe armăsarul Cezar. Era un armăsar înalt, de o culoare maronie înspre un roşu vişiniu. Nu ştiam ce voi păţi cu el in viitor, şi cât de folos îmi va fi. Nea Nicolae m-a luat frumos de după cap, şi a început să-mi spună ce aveam de lucru, cu blândeţe şi un fel de protecţie părintească. Ziua nu prea era mare lucru de făcut, căci caii plecau la lucru. Cezar nu mergea la lucru fiind calul de şaretă cu care mergeau şefii în deplasări, dar era şi cal de călărie, însă nu prea se întrecea nimeni să-l încalece fără şa. Astfel am început munca la grajdul brigăzii. Mă ocupam de Cezar zi de zi, ţesălându-l şi îngrijindu-l cu mare grijă fiindcă oricine venea întreba de Cezar. Dar întâmplările cu Cezar nu au întârziat să apară.
Era duminică şi toţi caii erau în grajd fiind o zi ploioasă. În jurul orei zece apare la brigadă un tip, şi vine la nea Nicolae cu un bilet că trebuie să meargă la o altă brigadă aproape de Urlaţi, adică vreo 10-12 km. Nea Nicolae ştiind regulile îl înhamă pe Cezar la şareta şi îmi încredinţează mie hăţurile. Şeful cu care mergeam îl încredinţează pe grăjdar că mă va ajuta în misiunea mea. Trebuia să mergem pe drumul naţional dinspre Ploieşti spre Mizil. La ieşirea din Valea Călugărească au început să treacă pe lângă noi o coloană de autocamioane sovietice, care mergeau cu viteză destul de mare. După ce ne-a depăşit un autocamion tip Molotov de 1,5 tone care avea şi peridoc, Cezar s-a oprit brusc, zgâlţâindu-ne puţin, însă aveam să asistăm la ceva incredibil, peridocul molotovului se desprinsese la câţiva metri în faţa noastră. Daca noi ne-am fi continuat mersul, peridocul ne-ar fi lovit şi cine ştie ce aveam să păţim. Iată că acest animal inteligent a evitat un accident, apărându-se pe el, dar în acelaşi timp şi pe noi. Şi asta a fost doar prima întâmplare.

Felicitari sincere pentru proza!

Frumos povestesti Mihai,asteptam cu interes postarile tale,intotdeauna mi-au placut povestirile celor cu experienta de viata

Multumesc tuturor celor care imi cititi scrierile chiar asa ,,inocente".
Le voi posta in continuare rand pe rand.

E un mănunchi de utilizatori care te citesc regulat, deci scrierile tale găsesc ecou în inimile oamenilor. Felicitări!
În realitate sunt mai multi care citesc dar vizitatoriii nu sunt înregistrati la "Vizualizări".

io sunt din mănunchiul acela!!!

Şi eu mă aflu în acel mănunchi. Îmi place cum scrii atît poeziile cît şi proza. Mi se pare foarte interesant. Aştept continuarea. Succes în activităţile tale!

Mihai LEONTE a scris:

Am stat pe strada Vasile Alecsandri langa cimitirul evreiesc, gradina gazdei mele dadea in lacul acela cu peste, daca o mai fi pe acolo.
Sigur ca maiorul Zevedei nu mai este, nu era sa traiasca cat lumea.
Am avut o prietena din Ciugud. Am multe amintiri frumoase cu Alba Iulia.
Colegul meu il chema Davidas Gheorghe. Era ceva mai mic decat mine.

Mihai Leonte, nu am trecut demult pe la tine, dar nu am lăsat nimic necitit. Jaloanele mele sunt ultima postare.
Atunci când îţi vizitai prietena cu siguranţă treceai Mureşul cu cinul sau brudina. Dar de oprit te opreai în Prosii sau mergeai În sat ? Nu de alta dar când ajungeai în Capul satului treceai pe lângă casa moşului meu. O zminteală tot ai făcut. Tu în Ciugud nu mergeai la prietenă, ci la drăguţă.

Zona străzii Vasile Alecsandri este complet Schimbată. Prin Alba Iulia nu mai trece Mocăniţa, linia Alba Iulia - Zlatna s-a normalizat şi traseul i s-a scos din oraş. Casele vechi ce erau de-a lungul străzii Vasile Alecsandri au rămas, dar pe partea stângă cum mergi din cetru spre Miceşti sunt numai blocuri. In intersecţia Căii Moţilor cu fosta linie îngustă este noul stadion, iar stadionul vechi pe care jucau fotbal şi-şi rupeau picioarele cei de la Unirea cu cei de la Locomotiva, a dispărut şi locul lui a fost luat de un supermarket.

Lacul de care vorbeşti a rămas, el a fost şi a rămas domeniul Episcopiei Romano-Catolice. Dar vilele s-au apropiat de el. Miceştiul este unit de Alba Iulia prin construcţii, iar Şardul este unit de Miceşti. Deci acum limita oraşului spre Zlatna este intersecţia ce duce spre Ighiu. Platoul Romanilor este înţesat de blocuri şi vile, construcţiile ajungând până la liziera pădurii. Depozitele militare au rămas, dar nu mai sunt la distanţă mare de oraş ci în oraş. La fel, despre Bărăbanţ, Partoş, Oarda de Sus şi Oarda de Jos vorbim ca fiid cartiere ale oraşului. Chiar şi Sebeşul este una cu Lancrămul şi Alba Iulia, iar între Teiuş şi Alba Iulia mai este o mică porţiune de teren neocupat de construcţii, dar studii sunt deja făcute pentru obiective economice.
Cam ăsta este noul peisaj al Bălgradului de altă dată.

TĂLMĂCIREA UNUI VIS

De la o vreme seara când mă culc nu prea am griji. Ştiu bolile de care sufăr. Pat unde să dorm am. Căldură în soba de teracotă am. Astfel că adorm liniştit. Totuşi mai zilele trecute, tocmai când dragul nostru preşedinte, ( fiindcă am văzut că a primit un premiu de simpatie populară) anunţase că vom avea premier pe domnul Stolojan. Am adormit liniştit căci fiind finanţist Stolo va manevra banii aşa cum trebuie. Dar peste noapte am început să visez; Se făcea că sunt zbuciumat şi neliniştit. Mă întrebam totuşi de ce? Deodată se făcea că Sfântul Petru, venise pe Pământ trimis de Divinul Creator să vadă ce mai facem noi pământenii, căci după cum se ştie Creatorul nu ne are numai pe noi. Cum eu stăteam aşa cu capul pe o masă sub o salcie pletoasă de lângă blocul nostru, ilustrul personaj mă bate uşor pe umăr, destul de familiar. Ce faci Mihăiţă? Ridic privirea şi întorc uşor capul. Sincer credeam că e moş Aurel un vecin al nostru. Nu, nu era dumnealui. Deschid ochii şi recunosc un chip destul de cunoscut, întreb;
- Dumneavoastră sunteţi Sfântul Petru? La care simpaticul bătrân îmi răspunde prompt; - Da eu sunt Sfântul Petru, ştiu că mă ai într-o icoană din casă. Am rămas oarecum descumpănit, dacă şi pe asta o ştia. Sfântul îmi zice;
- Văd că ai început să visezi, şi m-am gândit fiind prin zonă să-ţi las un Înger să-ţi tălmăcească visul. Prind curaj şi îi spun bătrânului sfânt;
- Nea Petrică pe dumneata parcă te văd mai des decât pe aleşii noştri!
- Se prea poate Mihăiţă, vin şi eu mai rar, căci voi pământenii v-aţi înmulţit destul de mult. Dar mă mir de aleşii voştri, cum de nu vă vizitează mai des? Eu îţi las acest Înger şi pe el întrebă-l ce vrei şi ce nu vrei. Astfel că Sfântul Petru a plecat lăsând un fel de Duh ce plutea pe lângă mine. Şi încep să-l întreb pe Înger;
- Crezi că voi avea linişte în următorii ani?
- Da, îmi răspunde Îngerul, numai să nu dai drumul la televizor şi la radio. Pe stradă nu vei mai auzi megafoanele făcând reclamă pentru cei care vor să fie aleşi. Ici colo pe câte un stâlp vei mai vedea pozele lor. Dar asta să nu te neliniştească, pe aleşi nu ai să-i vezi.
- Îngeraşule bun, încep eu să-l linguşesc, dar ţara noastră, România va avea parte de linişte?
- Dragul meu, îmi zice Îngerul; întrebarea ta este dificilă; Numai Dumnezeu ştie ce va fi! Atunci am sărit din somn şi am încercat să aflu unde sunt de fapt. Stupoare, eram în pat şi mă trezisem, căci Coşava noastră care sufla pe aici de ceva vreme, deschisese plasa de ţânţari de la fereastră, şi aceasta zdrăngănea de mă trezise.