Educatia in scoala

Mai există educatie în scoală?
Că în societate nu prea mai vedem asa ceva...

Cînd profesorii sunt plătiti de elevi e foarte trist.

Corect, Geta!
Dar sa nu uitam nici faptul ca deschizator de drumuri a fost acela cu

"Mai animalule!"

Pe mare, hai sa zicem ca se mai vorbea asa.
Dar si la o Editura tehnica?!.....

Ana are șpagă


Cât costă o diplomă nou-nouță și lucioasă de Bacalaureat? Iată o întrebare la care anul acesta am primit mai multe răspunsuri decât puteam duce. Iar ecuația e simplă: fata sau băiatul dă Bac-ul, mama are bani, mama dă bani, proful bifează nota. În această mică mare înțelegere și-au vârât nasul procurorii și uite așa o directoare de liceu a ajuns să împartă toaleta din arest cu hoațele și prostituatele din București.

Pentru tinerii care și-au plătit ieșirea de pe băncile școlii nu cel care ia șpaga este însă adevăratul pericol. La fel de toxici ca samsarii de educație “la bucată” sunt părinții care dau mită. Părinții care fac trafic cu viitorul copilului lor de parcă ar cumpăra un kilogram de roșii de la piață. Dacă i-am urmări peste ani pe acești copii cu Bac-ul luat pe șpagă, oare ce am vedea? Oare ce ne-ar dezvălui cruda mașină a timpului? Un doctor, profesor, avocat, arhitect cu cariere promițătoare? Sau șomeri frustrați că “nu li se dă, nu li se face?” Și în cazul celei de-a doua variante, oare mama și tata se gândesc vreodată la răul iremediabil făcut cu plicul?

Da, educația costă. Însă prețul ei nu se bagă în buzunarul profesorului. Prețul se plătește seară de seară, ani în șir, de implicare în viața copilului tău, de teme verificate chiar și atunci când tremuri de oboseală, minute și ore și suflet dăruite cu dragoste. Părinții care cumpără viitor îl distrug și își trădează copilul într-un mod de neiertat. Părinții care dau șpagă pentru copii își nasc invers odraslele, îi trimit înapoi într-un neant fără vise, cufundat în întuneric. Ei le dau astfel o dovadă că lumea în care i-au azvârlit nu poate fi schimbată în bine și că revoluțiile care deschid minți nu există. Părinții care dau șpagă pentru copiii lor îi bagă cu capul în cloaca în care ei se complac de când se știu, în cloaca murdară și călduță a Țării Ignoranței.

intreb retoric cum a luat eba bacul,sau poate nu la luat ca era prea mica apa,vai noua:(
Nu se compara cu baiatul lui Nastase care stie sa vorbeste si e politicos ,ii doresc succesuri!

Pe vremea comunistilor se fura tot ce se putea fura de la, de pe o masina.
Si din parcare, dar si de la autoserice, unde iti lasai masina la reparat.

Vinovati erau, zicea un sef de autoservice, in egala masura, daca nu mai mult, cei care cumparau acele piese ,mai ieftine fiind.
Bine ca mai era si faptul ca nu se gaseau.

Asadar cumparatorul era, din punctul de vedere al acelui sef de service, mai vinovat decat hotul.
Pentru ca acel cumparator incuraja hotia.

La o facultate renumita de aici un parinte vine si il intreaba pe profesor:
"Odrasla mea stie ceva sau cheltuiesc banii de omana cu el pe aici?"
Pentru ca scoala aici costa bani, nu gluma.

Acesta ar fi o metoda pentru a stavili "spaga" de la noi.
Alta ar fi, a props de ce vor face acesti copii cu diplome cumparate, piata muncii care cere diplomati.
Sa fie pusi la test.
Mai mult, aici, copiii isi platesc scoala singuri, dupa ce o termina, prin munca lor.
Asa da. N-are decat sa dea cati bani vrea. Si sa-si plateasca singur pregatirea:
proasta sau buna. El va fi beneficiarul.
Ei ce ziceti de asta?
Ar fi o solutie?

Stii cum e Ioane multi au terminat Stefan Gheorghiu  SI AU FUGIT  din tara ,mai sunt aici si se dau anticomunisti vai si amar de mincinosi,

Ion a scris:

Pe vremea comunistilor se fura tot ce se putea fura de la, de pe o masina.
Si din parcare, dar si de la autoserice, unde iti lasai masina la reparat.

Vinovati erau, zicea un sef de autoservice, in egala masura, daca nu mai mult, cei care cumparau acele piese ,mai ieftine fiind.
Bine ca mai era si faptul ca nu se gaseau.

Asadar cumparatorul era, din punctul de vedere al acelui sef de service, mai vinovat decat hotul.
Pentru ca acel cumparator incuraja hotia.

La o facultate renumita de aici un parinte vine si il intreaba pe profesor:
"Odrasla mea stie ceva sau cheltuiesc banii de omana cu el pe aici?"
Pentru ca scoala aici costa bani, nu gluma.

Acesta ar fi o metoda pentru a stavili "spaga" de la noi.
Alta ar fi, a props de ce vor face acesti copii cu diplome cumparate, piata muncii care cere diplomati.
Sa fie pusi la test.
Mai mult, aici, copiii isi platesc scoala singuri, dupa ce o termina, prin munca lor.
Asa da. N-are decat sa dea cati bani vrea. Si sa-si plateasca singur pregatirea:
proasta sau buna. El va fi beneficiarul.
Ei ce ziceti de asta?
Ar fi o solutie?

lui ebba cine i-a platit bacul?
ca nu stie sa scrie sau sa vorbeasca doar sa faca rau ea si cu procurorul comunist macovei!!!

Eba este una. Si ca ea sunt peste tot in lume. Numai ca nu ies in evidenta asa de usor vizibil ca la noi.
Repet solutia propusa de mine:
Copiii sa-si plateasca scoala, dupa ce isi termina studiile.
Sa simta pe pielea lor cat costa "prostia".
In cazul in care nu gasesc de lucru sau sunt dati afara ca nu-s buni de nimic.
Nu toti prostii(ca despre ei e vorba) au tatii presedinti, ca Eba, nu?

Ion a scris:

Eba este una. Si ca ea sunt peste tot in lume. Numai ca nu ies in evidenta asa de usor vizibil ca la noi.
Repet solutia propusa de mine:
Copiii sa-si plateasca scoala, dupa ce isi termina studiile.
Sa simta pe pielea lor cat costa "prostia".
In cazul in care nu gasesc de lucru sau sunt dati afara ca nu-s buni de nimic.
Nu toti prostii(ca despre ei e vorba) au tatii presedinti, ca Eba, nu?

Ai perfecta dreptate!

Ion a scris:

Repet solutia propusa de mine:
Copiii sa-si plateasca scoala, dupa ce isi termina studiile.
Sa simta pe pielea lor cat costa "prostia".

Dar vezi tu, Ion, în România s-a înteles diferit „plătirea scolii” de către elevi:
ei plătesc educatorii direct, ca pe „dansatoare la bară”.
Aici, la fel ca mai peste tot în lume, studentul îsi plăteste scolarizarea către institutie iar institutia plăteste profesorii - nu e loc de coruptie, de a-si cumpăra diploma.

Metoda aceasta nu este chiar fara efecte secundare. Se pare, insa, ca e mai buna.
Sunt si pe aici cazuri sau, mai bine-zis intamplari, cand diplomele sunt cumparate.
Am incredere, insa, ca piata muncii rezolva problema.
Cateodata cu intarziere, dar se rezolva.

Am găsit un articol interesant şi vi-l propun spre lectură. Textul este lung şi destul de greu de citit pe monitor (cel puţin pentru mine), aşa că eu l-am scos pe hârtie.

Nimeni nu s-a născut adult. Despre invatamantul obligatoriu

Învățământul obligatoriu, sub forma în care îl cunoaștem azi, a apărut într-un stat totalitar, Prusia, în urma unei bătălii, cea de Jena din 1806 dintre armata de amatori a lui Napoleon și armata instruită prusacă, în care francezii au învins. Când industria ta principală e să produci și să exporți mercenari pentru cei ce cucereau colonii peste mări și țări, a fi înfrânt de niște țărănoi, ridică o mare problemă, una națională. Așa a gândit și Johann Gottlieb Fichte, filosoful de serviciu al lui Friedrich cel Mare, în cele 14 Scrisori către națiune publicate între 1808 și 1814: Am fost înfrânți pentru că soldații noștri n-au respectat ordinele, trebuie să facem o Germanie Mare, să unificăm limba germană și toți germanii să gândească la fel și să respecte ordinele, cel puțin în problemele mari. Iar statul prusac a început o treabă așezată, nemțească, detaliată, pentru a pune în practică aceste idei. Astfel s-a instituit primul sistem de învățământ obligatoriu din lume în Prusia, în 1819.

Ideea învățământului obligatoriu, de masă, nu era nouă. Ea apare în scrierile lui Platon, pe la 1635 s-a încercat în Scoția, iar la Revoluția franceză, revoluție făcută de adulți, s-a cerut pentru prima dată dreptul la educație universală. Oamenii constataseră că cei care aveau carte aveau parte de anumite privilegii, erau funcționari ai statului, conduceau, la diverse nivele, grupuri de indivizi, ceea ce le crea un statut invidiat. Te-ai fi așteptat ca, odată câștigat acest drept, cohorte de adulți să pună burta pe carte, dar, vai, ceea ce era un drept câștigat pentru adulți, a devenit, curând, o obligație pentru copii. Napoleon însuși, după ce a organizat învățământul superior pe principii și reguli militare, a încercat un învățământ obligatoriu pentru copii, dar marea masă a părinților a refuzat să-și dea copiii pe mâinile altora.

[articolul integral ››

Articolul ca articolul, dar comentariile?!…..

Am reusit sa citesc articolul. N-am reusit sa citesc toate comentariile…

Ce inseamna libertate?
Ca sa stii ce e, trebuie sa fi trait in “non-libertate”?
In ’89, lumea s-a trezit in “libertate” si i-a fost mai greu apoi decat inainte.
Fals! A trecut de la o forma de ”non-libertate” -dictatura- la alta forma tot de ”non-libertate”, pe care unii o numesc ”democratie”.
Ce inseamna fericire?
Copilul se naste liber si fericit. Apoi, incet-incet devine, fara sa vrea, ceea ce sunt cei care l-au facut. El neavand nicio posibilitate de a face altfel decat ceea ce i se impune.

El nu poate sa-si aleaga nici macar numele. Sau sa nu aiba niciun nume, inafara de cel
care l-ar defini in general, intr-o specie animala…
De indata ce ai un nume, care este numai al tau, nu mai esti liber.
De aici incolo, incepe “non-libertatea”. Tot e bine ca e un nume si nu un numar, nu?

Scoala este un loc de “non-libertate”?
Sau ce si cum ar trebui sa fie scoala, domnule Capraru?

Ati aratat, intr-adevar care sunt partile rele sau, mai bine-zis, care sunt efectele perverse ale unui sistem de educatie, fara insa a da o solutie.
Care ar fi, dupa dvs., acel sistem de educatie, perfect?
Sistem inseamna, de fapt, reguli, restrictii….
Cat de libera este viata in jungla si tot exista reguli. Cea mai cunoscuta este “Legea Junglei”.
In “Jungla Umana”, e la fel?

In fine, astea sunt lucruri ce imi vin in minte, fara sa le trec printr-un filtru anume.
Am sa zic ceva despre “Violenta in scoli”.
Cu ani in urma, am scris, traducand din franceza, un articol, intitulat
”Scoala tiraniei”. Pe care il stiti, pentru ca l-am postat undeva pe acest forum.

Ion a scris:

Articolul ca articolul, dar comentariile?!…..

Am reusit sa citesc articolul. N-am reusit sa citesc toate comentariile…

Ce inseamna libertate?
Ca sa stii ce e, trebuie sa fi trait in “non-libertate”?
In ’89, lumea s-a trezit in “libertate” si i-a fost mai greu apoi decat inainte.
Fals! A trecut de la o forma de ”non-libertate” -dictatura- la alta forma tot de ”non-libertate”, pe care unii o numesc ”democratie”.
Ce inseamna fericire?
Copilul se naste liber si fericit. Apoi, incet-incet devine, fara sa vrea, ceea ce sunt cei care l-au facut. El neavand nicio posibilitate de a face altfel decat ceea ce i se impune.

El nu poate sa-si aleaga nici macar numele. Sau sa nu aiba niciun nume, inafara de cel
care l-ar defini in general, intr-o specie animala…
De indata ce ai un nume, care este numai al tau, nu mai esti liber.
De aici incolo, incepe “non-libertatea”. Tot e bine ca e un nume si nu un numar, nu?

Scoala este un loc de “non-libertate”?
Sau ce si cum ar trebui sa fie scoala, domnule Capraru?

Ati aratat, intr-adevar care sunt partile rele sau, mai bine-zis, care sunt efectele perverse ale unui sistem de educatie, fara insa a da o solutie.
Care ar fi, dupa dvs., acel sistem de educatie, perfect?
Sistem inseamna, de fapt, reguli, restrictii….
Cat de libera este viata in jungla si tot exista reguli. Cea mai cunoscuta este “Legea Junglei”.
In “Jungla Umana”, e la fel?

In fine, astea sunt lucruri ce imi vin in minte, fara sa le trec printr-un filtru anume.
Am sa zic ceva despre “Violenta in scoli”.
Cu ani in urma, am scris, traducand din franceza, un articol, intitulat
”Scoala tiraniei”. Pe care il stiti, pentru ca l-am postat undeva pe acest forum.

Dupa mine cea mai buna notiune a libertatii este aceea ca omul sa fie liber sa faca ce simte. Dar nu ca urmare a unui sistem care il aduce in pragul disperarii, fie ca nu are mijloace materiale, fie ca renunta la fericirea lui, la starea lui de bine ca sa aiba o familie, un serviciu, sa aiba, dupa caz, o nevasta care sa ingrijeasca de casa sau un barbat in jurul cui sa graviteze.
Un om liber va fi atent la ce e in jurul lui si va constata repede ca daca nu se integreaza in natura si nu respecta legile naturii, va suporta consecintele. Sa nu faci altuia ce tie nu-ti place contine un mare adevar. Caci asa cum ne comportam cu ceilalti sau cu natura, tot asa vom primi si noi inapoi. Iar natura si ceilalti nu se vor intoarce neaparat asupra celui care a provocat reactia, ci efectul va avea loc oriunde in lumea asta. Guvernul nu aloca bani pt irigatii si impaduriri, dar lumea crede ca e plina de pacate... Un copil care a vazut agresivitate in copilarie va perpetua acest comportament asupra oricui ii va fi la un moment dat aproape.

Anahoret a scris:

Am găsit un articol interesant şi vi-l propun spre lectură. Textul este lung şi destul de greu de citit pe monitor (cel puţin pentru mine), aşa că eu l-am scos pe hârtie.

Nimeni nu s-a născut adult. Despre invatamantul obligatoriu

Învățământul obligatoriu, sub forma în care îl cunoaștem azi, a apărut într-un stat totalitar, Prusia, în urma unei bătălii, cea de Jena din 1806 dintre armata de amatori a lui Napoleon și armata instruită prusacă, în care francezii au învins. Când industria ta principală e să produci și să exporți mercenari pentru cei ce cucereau colonii peste mări și țări, a fi înfrânt de niște țărănoi, ridică o mare problemă, una națională. Așa a gândit și Johann Gottlieb Fichte, filosoful de serviciu al lui Friedrich cel Mare, în cele 14 Scrisori către națiune publicate între 1808 și 1814: Am fost înfrânți pentru că soldații noștri n-au respectat ordinele, trebuie să facem o Germanie Mare, să unificăm limba germană și toți germanii să gândească la fel și să respecte ordinele, cel puțin în problemele mari. Iar statul prusac a început o treabă așezată, nemțească, detaliată, pentru a pune în practică aceste idei. Astfel s-a instituit primul sistem de învățământ obligatoriu din lume în Prusia, în 1819.

Ideea învățământului obligatoriu, de masă, nu era nouă. Ea apare în scrierile lui Platon, pe la 1635 s-a încercat în Scoția, iar la Revoluția franceză, revoluție făcută de adulți, s-a cerut pentru prima dată dreptul la educație universală. Oamenii constataseră că cei care aveau carte aveau parte de anumite privilegii, erau funcționari ai statului, conduceau, la diverse nivele, grupuri de indivizi, ceea ce le crea un statut invidiat. Te-ai fi așteptat ca, odată câștigat acest drept, cohorte de adulți să pună burta pe carte, dar, vai, ceea ce era un drept câștigat pentru adulți, a devenit, curând, o obligație pentru copii. Napoleon însuși, după ce a organizat învățământul superior pe principii și reguli militare, a încercat un învățământ obligatoriu pentru copii, dar marea masă a părinților a refuzat să-și dea copiii pe mâinile altora.

[articolul integral ››

Ce as mai putea adauga? Solutia nu pot sa o dau eu si nici nu ar fi auzita sau pusa in aplicare. Solutia trebuie sa vina de la cei din invatamant, adica ei sa fie oameni responsabili si iubitori, ca sa deschida ochii si sa isi dea seama unde gresesc si ce trebuie schimbat. Pai trebuie schimbata mentalitatea lor. Copiii de azi sunt oamenii politici de maine. Daca ne plecam capetele si nu punem mana sa ne facem noi curatenie in curte si pe strada, copiii vor fi tentati sa ajunga oameni politici deoarece e usor, e simplu: o tara intreaga ti se supune. Asta daca nu ii deranjeaza rahatul din curtea vecinului.

Libertatea individului sau controlul societăţii?
Data: 10 aprilie 2014
Octavian Lupu

Am fost educat într-o societate care te obliga să îţi reprimi sistematic trăirile de fiecare dată când ele veneau cumva împotriva cadrului stabilit de către cei care o conduceau. Cel mai mare pericol era acela de „a gândi altfel” decât aşa cum era impus printr-un fel de exerciţiu de programare socială. În plus, colegii, formaţi pe un asemenea tipar, nu puteau să înţeleagă cât de mult se pierdea prin eliminarea impulsurilor creatoare doar din raţiuni ce ţineau de confortul adulţilor ce nu doreau niciun fel de modificare a cadrului existent la acea dată. În felul acesta am ajuns să meditez mai profund asupra raportului ce trebuie să existe între individ şi societate.

Însă, nu înseamnă că permiterea necenzurată a oricărui gen de manifestare reprezintă un lucru benefic. Dimpotrivă, într-o astfel de perspectivă se ajunge la extrema opusă, ce suprimă construcţia colectivităţii, ce presupune mai mult sau mai puţin respectarea unor seturi obligatorii de reguli acceptate de către toţi cei care o compun. Astfel, evoluţia post-decembristă din ţara noastră a constituit o trecere de la rigiditatea unei construcţii „perfecte” la fragilitatea unei întocmiri lipsite de principii clare şi respectate de către toţi. Mai precis, o trecere de la suprimarea individului la cea de contestare a socialului, de aici decurgând în mare măsură neputinţa redresării României din ultimii 20 de ani.

Dialectica raportului dintre individ şi colectivitate nu reprezintă un fenomen nou, dar tranziţia prin care trece spaţiul românesc a pus în evidenţă mai mult decât în alte perioade ale istoriei acest balans între extreme fără să se ajungă la un echilibru benefic. În realitate, reculul individualist din perioada actuală reprezintă într-o mare măsură descătuşarea energiei negative acumulate excesiv în etapa anterioară a construirii unei societăţi ce călca în picioare noţiunea de individ, promovând doar utopicul ideal al „omului nou”.

Dacă vom extinde cadrul de observaţie, vom remarca în decursul secolului trecut o alternanţă de evoluţii în perioade ce au durat de regulă mai multe zeci de ani. Astfel, secolul XX a debutat prin regimuri totalitare gata de război, care treceau cu brutalitate peste aspiraţia către libertate a fiecărei fiinţe umane. Putem vorbi despre un cult al socialului în detrimentul individului, fapt care a făcut posibilă lansarea ucigaşului proiect de nimicire a milioane de oameni pe fronturile Primului Război Mondial.

După ce forţele totalitare au fost înfrânte, a urmat o perioadă de explorare a unei libertăţi individuale fără precedent, fapt care a condus la o explozie economică, din păcate insuficient controlată, ce a permis afirmarea multor oameni de valoare în toate domeniile. Din nefericire, lipsa de discernământ în gestionarea acestor noi posibilităţi a adus o criză economică prin intermediul căreia idealul „societăţii perfecte” a pus din nou stăpânire peste multe zone ale lumii generând a doua mare conflagraţie a secolului XX. Forţele aflate în conflict îşi disputau de fapt dreptul de a controla masele de oameni ale acestui pământ trecând peste aspiraţia către libertate şi dreptate ce subzistă în fiecare fiinţă umană.

Perioada postbelică a fost într-o zonă de „gri” prin faptul că lumea s-a scindat într-o tabără care punea preţ pe valoarea individului, în timp ce alta accentua idealul totalitar al societăţii ce subsumează complet pe acesta într-o masă amorfă cu un singur vârf vizibil: Conducătorul Iubit, un fel de Mesia care gândeşte, plănuieşte şi acţionează în numele tuturor. Războiul „rece” care a urmat nu a făcut altceva decât să continue la nivel ideologic, dar şi prin nenumărate războaie regionale, această dispută dintre două sisteme ce nu puteau să ajungă la un compromis. Cu argumente din ambele tabere, această „conflagraţie” a durat până către ultima decadă, când blocul totalitar s-a fărâmat graţie paradoxalei dorinţe de libertate a elitelor din cercurile de la vârf, doritoare să se manifeste într-un cadru lipsit de constrângere.

A urmat o perioadă în care haosul a luat locul ordinii rigide, rezultatele nefiind pe măsura dorinţelor maselor largi, iar echilibrul dintre individ şi societate rămânând ca un ideal pentru o altă epocă. Astfel, construcţia socială a avut mult de suferit punând în pericol chiar noţiunea de organizare statală, fapt ce a condus la dezmembrarea unor structuri ce păreau solide în perioada anterioară şi la războaie ce au degenerat până la nivel de ură dintre rase şi etnii. În plus, perioada de relaxare a controlului individului a permis reapariţia fenomenelor de corupţie din perioada interbelică, lucru ce a condus la subminarea structurilor fundamentale ale statului în genul: educaţiei, sănătăţii, sistemului de asistenţă socială, ordinii publice şi chiar apărării.

Oferindu-se prea multă libertate s-a constatat că individul nu este totuşi pregătit să acţioneze responsabil în folosul comunităţii, ci dimpotrivă, el ajunge să se izoleze de ceilalţi sau să se întovărăşească în „găşti” distructive ce ignoră dorinţele legitime ale semenilor. Şi astfel, am intrat în secolul XXI cu o dilemă nerezolvată în perioada anterioară, mai precis cu o restanţă la impresionanta lecţie de istorie pe care trebuie să o înveţe întreaga omenire.

Totalitarismul a continuat în anumite zone ale lumii oferind un model de stabilitate şi de ordine aparent mai profitabil decât cel al permiterii libertăţii individuale. Companii importante au intuit potenţialul afacerilor cu producţie în zona totalitară şi distribuţie în cea liberă, fără să ia în calcul jocul periculos pe care îl fac prin transferul de putere economică spre zone ale lumii ce pot relua oricând disputele secolului trecut.

Prin urmare, mă aştept la o perioadă în care căutarea echilibrului dintre individ şi societate să îşi găsească o soluţie mai bună decât ceea ce s-a oferit până în prezent prin intermediul unei societăţi cu reguli clare şi principii armonioase, dar şi cu indivizi care nu îşi reprimă creativitatea în a aduce tot ce poate fi mai bun în progresul lumii din care facem parte. Dincolo de evenimentele istorice, la care din păcate nu putem asista mai mult de câteva zeci de ani, există o nevoie stringentă pentru soluţionarea adecvată a raportului dintre colectivitate şi oamenii ce o compun.

Este posibil ca evoluţiile recente din domeniul tehnologiei informaţiei prin dezvoltarea fără precedent a Internetului să permită o mai mare flexibilitate în rezolvarea „temei de casă” pe care secolul trecut ni l-a lăsat. La fel de posibilă este şi reluarea ciclurilor distructive cu nuanţe totalitare, ce din păcate, continuă să existe şi să îşi facă simţită prezenţa de fiecare dată când oamenii uită că nimeni nu trăieşte doar pentru sine, ci fiecare fiinţă umană trebuie să slujească deopotrivă colectivităţii din care face parte.

Dolion a scris:

[...]Oferindu-se prea multă libertate s-a constatat că individul nu este totuşi pregătit să acţioneze responsabil în folosul comunităţii, ci dimpotrivă, el ajunge să se izoleze de ceilalţi sau să se întovărăşească în „găşti” distructive ce ignoră dorinţele legitime ale semenilor. Şi astfel, am intrat în secolul XXI cu o dilemă nerezolvată în perioada anterioară, mai precis cu o restanţă la impresionanta lecţie de istorie pe care trebuie să o înveţe întreaga omenire.[...]

Degeaba ti se da libertate, daca simturile tale sunt atrofiate. Biserica iti spune sa nu faci aia sau ailalta ca dai de dracu'. Conducerea tarii iti da alocatii ca sa faci copii, ca altfel ei de unde sa ia impozite? Dar ne plangem ca ne inmultim si nu ne ajunge hrana. Codurile morale te inlantuie si ele.
Si asta pentru ca omul nu stie adevarul despre el insusi. Religiile au gustat din Putere si nu mai pot da inapoi. Au facut din Dumnezeu o putere care le asigura lor un trai linistit. Dar universul are niste legi care se deruleaza implacabil, indiferent de preoti. Cum ti-e gandul, asa te serveste si Pamantul. Daca nu ne schimbam, Pamantul va fi distrus. Sau el se va scapa de oameni.

Cuvintele „libertate” (eleuthería) și „cetățean” (polités) au apărut în Grecia în secolul V î. Hr., iar ideea că oamenii în totalitatea lor și nu un monarh absolut sau o persoană sunt autorii cadrului lor de viață, a prins contur și s-a-ntrupat (dar numai în zona occidentală a lumii) abia în secolele XVIII – XIX. Putem chiar afirma că libertatea nu e mai mult decât o întâmplare fericită a istoriei. Dacă atenianul Temistocle nu l-ar fi învins pe regele persan Xerxes la Salamina în 480 î. Hr., Orientul s-ar fi revărsat definitiv peste noi și femeile ar fi purtat astăzi văl pe toată planeta.

Așadar, nu romantica „sete de libertate” pare să fi mișcat masele în istorie. Să ne amintim o clipă de Cartea Exodului, de povestea ieșirii din robia egipteană a poporul lui Israel condus de Moise. Cei patruzeci de ani de traversare a deșertului, cât durează drumul către „Țara Făgăduinței”, se consumă de fapt ca o sfadă permanentă între poporul lui Israel (câteva zeci de mii de „revendicatori ai protecției”) și Moise ca „agent al libertății”. Traversarea deșertului are ca laitmotiv reproșul adresat lui Moise (și fratelui său Aaron) de către poporul său: „Pentru ce ne-ai scos din Egipt?” („…căci e mai bine pentru noi să fim robi egiptenilor decât să murim în pustiu.” – Exodul 14, 12; „De ce nu ne-a fost dat să murim în țara Egiptului, când ședeam lângă oala cu carne și mâncam pâine pe săturate? Ci voi ne-ați adus în pustiul acesta, ca să moară de foame toată mulțimea aceasta.” – Ibid., 16, 3)

Parabola poveștii e simplă: statistic vorbind, omul preferă să moară în robie lângă „oala cu carne”, decât flămând pe drumurile libertății. Iar în povestea lui Dostoievski, de care am amintit într-un alt text, Marele Inchizitor îi spune „de la obraz” lui Isus că oamenii n-au nevoie de darul libertății, de „pâinea Cerului” pe care le-a adus-o El, ci de pâinea pământului oferită de Satana în „ispitirea în pustie”.

Istoria libertății, ca istorie a lungului drum de la pâinea pământului la pâinea Cerului, este așadar un raport subtil între puțini și mulți. Ameliorarea stării omenirii se datorează de fiecare dată câtorva „agenți ai libertății” care, prin faptele lor, lucrează în folosul celor mulți doritori de protecție. Ce dialectică stranie! Calitatea protecției depinde în permanență de o libertate pe care protejații nu o revendică defel și care, pentru nu puțini, nu-i altceva decât „o plictiseală și o belea” (Alfred Jarry). Instalați pentru un timp nedefinit în inerția vieții, cei mai mulți dintre noi se mulțumesc să asiste cum noul și salvarea vin peste ei dintr-un cer care cel mai adesea le rămâne străin. Orice pas în bunăstarea noastră a fost fapta cuiva care a îndrăznit să înfrunte „despotismul Obiceiului”:

„Această minoritate este sarea pământului; fără ea viața omului ar deveni o baltă stătută. [...] Oamenii de geniu sunt – și vor fi probabil mereu – doar o mică minoritate; dar pentru a avea această minoritate, trebuie să păstrăm solul din care ei răsar. Un geniu poate respira doar într-o atmosferă de libertate. [...] Nici un lucru nu s-a făcut vreodată fără să-l fi făcut cineva primul. Tot ce e bun e rod al originalității. [...] Începutul tuturor lucrurilor înțelepte și nobile vine de la indivizi; în general, mai întâi de la un singur individ. Toată cinstea și gloria omului obișnuit constă în a fi capabil să urmeze această inițiativă..”.

Cuvintele acestea se află în faimoasa carte a lui John Stuart Mill, On Liberty (1859). Frustrații lumii s-au grăbit să strige că au fost jigniți, că „există intelectuali” care și-au arogat dreptul de a se considera, ei doar, „agenți ai libertății”, că în felul acesta omenirea a fost împărțită în „puțini” și „mulți”, „cei puțini” (geniile și elitele) disprețuindu-i și sfidându-i, cu aroganța lor binecunoscută, pe „oamenii obișnuiți”. Nedându-și seama că, din toate punctele de vedere, este mai rentabil să admiri și să iubești decât să invidiezi și să urăști, ei s-au grăbit să strige: „Jos elitele!” Dar niciodată „cei de jos” nu vor putea fi ridicați coborându-i pe „cei de sus. Ațâțând ura împotriva „celor puțini”, ei n-au făcut doar să văduvească comunitatea pe care-o instigau – și pe ei înșiși – de uzufructul unor fapte excepționale, dar au promovat în același timp, de la nivelul unei mediocrități neîmpăcate cu ea, o enormă minciună. Căci în fapt, isprava oricărei ființe aparte înzestrate este bazată nu pe dispreț, ci pe dăruire. Un muzician de geniu nu și-a compus muzica pentru a o asculta între patru pereți, iar marii scriitorii nu s-au îngropat cu manuscrisele lor. Putem fi jigniți de existența lui Platon? A lui Dostoievski? A lui Fleming? A lui Marconi? A lui Einstein? A lui Churchill? A lui Steve Jobs? Sau mai degrabă profităm cu toții de pe urma existenței lor? Nu cumva suntem toți mai bogați și suntem ceea ce suntem grație lor? A iubi agenții libertății nu-nseamnă a nu iubi oamenii în general. A-i admira pe cei puțini nu-nseamnă a-i disprețui pe cei mulți. Îți poate fi cel mult milă de cei care n-au ajuns să se înfrupte din tot ce a dat omenirea mai bun.

Poate că oamenii – în majoritatea lor – n-au nevoie de libertate, ci, preponderent, de protecție. Și totuși! Ei au nevoie de cei care au nevoie de libertate nu numai pentru a-și spori gradul de protecție, ci deopotrivă pentru a învăța de la ei nevoia de libertate. Cei puțini i-au iubit pe cei mulți, le-au oferit protecție, un trai mai bun, un grad sporit de civilizație, un mod mai rafinat de a simți, un comportament superior și, mai ales, le-au deschis calea către propria lor libertate. Agenții libertății au devenit educatorii ei. Căci acesta e lucrul nemaipomenit care s-a întâmplat la un moment dat în istoria libertății: interesul câtorva gânditori s-a mutat de pe produsele libertății pe condiția ei. N-ar putea oare libertatea deveni însăși starea societății, s-au întrebat ei? Cândva, la începutul modernității europene, o mână de oameni au început să-și bată capul nu cu un mod mai avantajos de a învârti o piatră de moară sau de a iriga un teren, ci cu proiectarea unui spațiu social care ar fi urmat să-i pună pe toți în condiția libertății. Gândul acestor clasici ai „societății deschise” era simplu: numai într-un cadru al vieții în care libertatea e garantată, societatea poate să aștepte de la fiecare o ispravă în folosul tuturor. În felul acesta, agenții libertății nu deveneau cei mulți (nu toată lumea, având-o, își poate folosi creator libertatea), dar puteau deveni, prin eliberarea unui uriaș potențial social, mai mulți. Iată axioma, formulată de Mill în cartea amintită, care fixează definitiv raportul ideal dintre protecție și libertate: „Grație libertății pot exista tot atâtea centre independente de promovare a îmbunătățirilor câți indivizi există”.

Cu poticnirile de rigoare, aceasta a fost istoria Occidentului. Alta mai bună, specia umană nu a cunoscut. Aceasta e istoria la care încercăm să ne-ntoarcem și din care nu vrem să fim din nou azvârliți. E istoria în care, în ultimele luni, ucrainienii se chinuie, cu măreție și disperare, să intre. Orice dezertare din istoria Occidentului presupune mizerabila revenire la „oala cu carne” și la „robia Egiptului”, la șantajul conductei de gaze siberiene, la kilul de zahăr și litrul de ulei cu care se cumpără un vot, la micii lui Vanghelie, la „suta” devenită simbolică pe care, cu privirea rătăcită, Ceaușescu o oferea din balcon sclavilor „lui” ca preț al perpetuării celei mai dezgustătoare „protecții” din istoria poporului român. (Pentru ei „oala cu carne” devenise de mult o fantasmă!)

Dar dacă libertatea nu este prima nevoie a omului și nici nu e neapărat dorită de cei mulți, dacă prețul ei e scump, s-a spus și factura trebuie plătită în fiecare zi, de ce, atunci, se cuvine să punem piciorul în spațiul ei de risc și să vrem, uneori cu prețul vieții, să rămânem acolo?

De dragul speciei umane. Ca să nu arătăm ca niște dobitoace zgribulite de frică, la care un dobitoc mai obraznic și lipsit de scrupule rage de câteva ori pe zi.

Spicuiri din Au oare oamenii nevoie de libertate? de Gabriel Liiceanu

dolion a scris:

Cuvintele „libertate” (eleuthería) și „cetățean” (polités) au apărut în Grecia în secolul V î. Hr., iar ideea că oamenii în totalitatea lor și nu un monarh absolut sau o persoană sunt autorii cadrului lor de viață, a prins contur și s-a-ntrupat (dar numai în zona occidentală a lumii) abia în secolele XVIII – XIX. Putem chiar afirma că libertatea nu e mai mult decât o întâmplare fericită a istoriei. Dacă atenianul Temistocle nu l-ar fi învins pe regele persan Xerxes la Salamina în 480 î. Hr., Orientul s-ar fi revărsat definitiv peste noi și femeile ar fi purtat astăzi văl pe toată planeta.

Așadar, nu romantica „sete de libertate” pare să fi mișcat masele în istorie. Să ne amintim o clipă de Cartea Exodului, de povestea ieșirii din robia egipteană a poporul lui Israel condus de Moise. Cei patruzeci de ani de traversare a deșertului, cât durează drumul către „Țara Făgăduinței”, se consumă de fapt ca o sfadă permanentă între poporul lui Israel (câteva zeci de mii de „revendicatori ai protecției”) și Moise ca „agent al libertății”. Traversarea deșertului are ca laitmotiv reproșul adresat lui Moise (și fratelui său Aaron) de către poporul său: „Pentru ce ne-ai scos din Egipt?” („…căci e mai bine pentru noi să fim robi egiptenilor decât să murim în pustiu.” – Exodul 14, 12; „De ce nu ne-a fost dat să murim în țara Egiptului, când ședeam lângă oala cu carne și mâncam pâine pe săturate? Ci voi ne-ați adus în pustiul acesta, ca să moară de foame toată mulțimea aceasta.” – Ibid., 16, 3)

Parabola poveștii e simplă: statistic vorbind, omul preferă să moară în robie lângă „oala cu carne”, decât flămând pe drumurile libertății. Iar în povestea lui Dostoievski, de care am amintit într-un alt text, Marele Inchizitor îi spune „de la obraz” lui Isus că oamenii n-au nevoie de darul libertății, de „pâinea Cerului” pe care le-a adus-o El, ci de pâinea pământului oferită de Satana în „ispitirea în pustie”.

Istoria libertății, ca istorie a lungului drum de la pâinea pământului la pâinea Cerului, este așadar un raport subtil între puțini și mulți. Ameliorarea stării omenirii se datorează de fiecare dată câtorva „agenți ai libertății” care, prin faptele lor, lucrează în folosul celor mulți doritori de protecție. Ce dialectică stranie! Calitatea protecției depinde în permanență de o libertate pe care protejații nu o revendică defel și care, pentru nu puțini, nu-i altceva decât „o plictiseală și o belea” (Alfred Jarry). Instalați pentru un timp nedefinit în inerția vieții, cei mai mulți dintre noi se mulțumesc să asiste cum noul și salvarea vin peste ei dintr-un cer care cel mai adesea le rămâne străin. Orice pas în bunăstarea noastră a fost fapta cuiva care a îndrăznit să înfrunte „despotismul Obiceiului”:

„Această minoritate este sarea pământului; fără ea viața omului ar deveni o baltă stătută. [...] Oamenii de geniu sunt – și vor fi probabil mereu – doar o mică minoritate; dar pentru a avea această minoritate, trebuie să păstrăm solul din care ei răsar. Un geniu poate respira doar într-o atmosferă de libertate. [...] Nici un lucru nu s-a făcut vreodată fără să-l fi făcut cineva primul. Tot ce e bun e rod al originalității. [...] Începutul tuturor lucrurilor înțelepte și nobile vine de la indivizi; în general, mai întâi de la un singur individ. Toată cinstea și gloria omului obișnuit constă în a fi capabil să urmeze această inițiativă..”.

Cuvintele acestea se află în faimoasa carte a lui John Stuart Mill, On Liberty (1859). Frustrații lumii s-au grăbit să strige că au fost jigniți, că „există intelectuali” care și-au arogat dreptul de a se considera, ei doar, „agenți ai libertății”, că în felul acesta omenirea a fost împărțită în „puțini” și „mulți”, „cei puțini” (geniile și elitele) disprețuindu-i și sfidându-i, cu aroganța lor binecunoscută, pe „oamenii obișnuiți”. Nedându-și seama că, din toate punctele de vedere, este mai rentabil să admiri și să iubești decât să invidiezi și să urăști, ei s-au grăbit să strige: „Jos elitele!” Dar niciodată „cei de jos” nu vor putea fi ridicați coborându-i pe „cei de sus. Ațâțând ura împotriva „celor puțini”, ei n-au făcut doar să văduvească comunitatea pe care-o instigau – și pe ei înșiși – de uzufructul unor fapte excepționale, dar au promovat în același timp, de la nivelul unei mediocrități neîmpăcate cu ea, o enormă minciună. Căci în fapt, isprava oricărei ființe aparte înzestrate este bazată nu pe dispreț, ci pe dăruire. Un muzician de geniu nu și-a compus muzica pentru a o asculta între patru pereți, iar marii scriitorii nu s-au îngropat cu manuscrisele lor. Putem fi jigniți de existența lui Platon? A lui Dostoievski? A lui Fleming? A lui Marconi? A lui Einstein? A lui Churchill? A lui Steve Jobs? Sau mai degrabă profităm cu toții de pe urma existenței lor? Nu cumva suntem toți mai bogați și suntem ceea ce suntem grație lor? A iubi agenții libertății nu-nseamnă a nu iubi oamenii în general. A-i admira pe cei puțini nu-nseamnă a-i disprețui pe cei mulți. Îți poate fi cel mult milă de cei care n-au ajuns să se înfrupte din tot ce a dat omenirea mai bun.

Poate că oamenii – în majoritatea lor – n-au nevoie de libertate, ci, preponderent, de protecție. Și totuși! Ei au nevoie de cei care au nevoie de libertate nu numai pentru a-și spori gradul de protecție, ci deopotrivă pentru a învăța de la ei nevoia de libertate. Cei puțini i-au iubit pe cei mulți, le-au oferit protecție, un trai mai bun, un grad sporit de civilizație, un mod mai rafinat de a simți, un comportament superior și, mai ales, le-au deschis calea către propria lor libertate. Agenții libertății au devenit educatorii ei. Căci acesta e lucrul nemaipomenit care s-a întâmplat la un moment dat în istoria libertății: interesul câtorva gânditori s-a mutat de pe produsele libertății pe condiția ei. N-ar putea oare libertatea deveni însăși starea societății, s-au întrebat ei? Cândva, la începutul modernității europene, o mână de oameni au început să-și bată capul nu cu un mod mai avantajos de a învârti o piatră de moară sau de a iriga un teren, ci cu proiectarea unui spațiu social care ar fi urmat să-i pună pe toți în condiția libertății. Gândul acestor clasici ai „societății deschise” era simplu: numai într-un cadru al vieții în care libertatea e garantată, societatea poate să aștepte de la fiecare o ispravă în folosul tuturor. În felul acesta, agenții libertății nu deveneau cei mulți (nu toată lumea, având-o, își poate folosi creator libertatea), dar puteau deveni, prin eliberarea unui uriaș potențial social, mai mulți. Iată axioma, formulată de Mill în cartea amintită, care fixează definitiv raportul ideal dintre protecție și libertate: „Grație libertății pot exista tot atâtea centre independente de promovare a îmbunătățirilor câți indivizi există”.

Cu poticnirile de rigoare, aceasta a fost istoria Occidentului. Alta mai bună, specia umană nu a cunoscut. Aceasta e istoria la care încercăm să ne-ntoarcem și din care nu vrem să fim din nou azvârliți. E istoria în care, în ultimele luni, ucrainienii se chinuie, cu măreție și disperare, să intre. Orice dezertare din istoria Occidentului presupune mizerabila revenire la „oala cu carne” și la „robia Egiptului”, la șantajul conductei de gaze siberiene, la kilul de zahăr și litrul de ulei cu care se cumpără un vot, la micii lui Vanghelie, la „suta” devenită simbolică pe care, cu privirea rătăcită, Ceaușescu o oferea din balcon sclavilor „lui” ca preț al perpetuării celei mai dezgustătoare „protecții” din istoria poporului român. (Pentru ei „oala cu carne” devenise de mult o fantasmă!)

Dar dacă libertatea nu este prima nevoie a omului și nici nu e neapărat dorită de cei mulți, dacă prețul ei e scump, s-a spus și factura trebuie plătită în fiecare zi, de ce, atunci, se cuvine să punem piciorul în spațiul ei de risc și să vrem, uneori cu prețul vieții, să rămânem acolo?

De dragul speciei umane. Ca să nu arătăm ca niște dobitoace zgribulite de frică, la care un dobitoc mai obraznic și lipsit de scrupule rage de câteva ori pe zi.

Spicuiri din Au oare oamenii nevoie de libertate? de Gabriel Liiceanu

Cata vreme cunoastem istoria din urmele lasate, de unde stim ce s-a intamplat exact in istorie? Lipseste atat veriga din lantul maimuta-om, cat si urme lasate de Adam si descendentii lui. Sunt multe mistere in legatura cu piramidele egiptene, templele aztece, incase, craniile de cristal.

Ne bazam pe ce sugereaza unii ca asta e istoria in loc sa judecam noi insine.

Protectie impotriva cui? Impotriva unor oameni care sunt victime ale unei societati care pune pret pe profit in dauna adevaratei valori, cele umane?

Gabriel Liiceanu isi fundamenteaza ideile pe ceea ce considera el fundatie. Pentru el maestrii spirituali sunt niste saltimbanci ai gandului, nu niste purtatori de adevar. Daca acceptam fundatia lui Liiceanu, ok. Eu nu. El discuta despre societatea asa cum este. Dar de ce este asa? Ce este divinitatea pentru Liiceanu? In cel mai bun caz gestionarul iadului si raiului, dar nu Creatorul a tot ce vedem si exista.

Au oare oamenii nevoie de libertate? de Gabriel Liiceanu

"Nimeni nu este asa de sclav ca acela care, in mod fals, crede ca e liber"( W. G.)

Asadar, dupa Goethe, libertatea este "o credinta".

Despre ce libertate poate fi vorba cand, incepand de la 5 ani, mergi la gradinita, apoi la scoala, apoi
8 ore pe zi la servici.
Veti spune ca asta e viata. Da, viata nu e o libertate, ci o serie de constrangeri.

Ma duc cu gandul si la cei care alearga dupa "putere", crezand ca asta e aducatoare de libertate.
Da de unde!
Nu degeaba se spune despre unii ca au devenit sau sunt "scalvii puterii"

Un Presedinte de Tara, spre exemplu, e supravegheat mai mult decat un "puscarias".
I-ati vazut pe unii ca fug, ies cateodata din aceasta "puscarie"?
Nevoia de libertate este mai stringenta la acest nivel decat a unui cersetor?

Dupa Liiceanu sunt putini acei oameni inteligenti.
Eu vin si precizez ca procentul este de 2%.
Iar geniile se nasc o data pe secol.
Acum depinde de secol. Cat e de mare! Glumesc, bineinteles.

Libertatea este o noţiune la fel de relativă ca şi fericirea.
Părerea mea este că, pentru a fi fericit, îţi trebuie foarte puţine "lucruri". Din punctul meu de vedere, să ai un acoperiş deasupra capului, să fii atât de sănătos încât să nu ai nevoie de tratamente complexe şi să ai un venit (stabil) cât să-ţi poţi asigura hrana şi un confort de bază (apă caldă, energie electrică, canalizare, eventual internet – da, internetul, ca şi automobilul, deja face parte dintre cerinţele "de bază") este ceea ce-şi doreşte cetăţeanul "mediu". Să-ţi doreşti mai mult, deja tinzi să devii sclavul banului.

Aspiraţia spre libertatea absolută te aruncă în complexul lui Iona: peşte, în peşte, în peşte, în peşte. Căutând libertatea absolută vei deveni nefericitul etern. Mulţumindu-te cu libertatea relativă eşti ca şi pasărea de curte. Depinde de fiecare ce-şi doreşte: o moarte "glorioasă" ca a lui Giordano Bruno sau o existenţă tihnită ca a fierarului satului.

Întrebarea lui Ion "Nevoia de libertate este mai stringenta la acest nivel decat a unui cersetor?" mi-a amintit de un citat... pe care, momentan, nu mai ştiu cui să îl atribui. Dar citatul suna cam aşa:

Un împărat trece pe lângă un cerşetor care moţăia la soare. Suveranul se opreşte şi îl întreabă:
— Ce faci aici, cerşetorule?
— Dorm, şi visez că sunt împărat.
— Uite, eu sunt împăratul şi pot să te las, pentru o lună, să cârmuieşti în locul meu.
— Mulţumesc, nu vreau.
— Cum nu vrei?! Doar la asta visezi!
— Da, visez să ajung împărat. Dar, dacă aş ajunge, nu mi-ar mai plăcea.

Cat adevar Dragos in citatul tau,te imbratisez cu drag

Sunt sigur ca v-am mai spus povestile urmatoare, dar am sa le repet, totusi.

O nevoiasa, aproape o cersetoare, e luata de o televiziune franceza pentru un exepriment.
Ii da o locuinta, inbracaminte, o educatie... Dusa la spectacole, la restaurante, la o scoala....

Dupa o perioada i se ia un interviu in direct.
Ei cum iti place aici, la noi? Vrei sa ramai aici sau sa te intorci de unde ai venit?
Nu, nu raman la voi.
De ce?
Voi aveti aici placerea, eu, acolo, am fericirea!

Experimentul a fost dat peste cap.


Un cersetor, la un colt de strada, descult, cam dezbracat, in frig, nu prea primea nimic.
Hotaraste sa schimbe locul. Mai incolo, un alt cersetor, fara picioare.
Cand il vede, renunta la cersit si, sarind intr-un picior de bucurie, zicea asa:
Sunt fericit! Eu, cel putin, chiar daca sunt descult, am picioare.....

Da, fericirea si libertatea nu pot fi despartite.....

Am citit -cred aproape tot, dacă nu cumva mi s-a rupt firul-" Nimeni nu s-a născut adult. Despre invatamantul obligatoriu." Cred că tot ce a fost coerent a fost în titlu. Restul, " bou," "cerb," "prusaci, "Fichte" sunt doar de-ale lui Cațavencu. Cred că tot ce a vrut să spună stimatul educator al educatorilor- presupun cerb, nu bou- e surprins în final:

Marcel Capraru a scris:

Întreaga educație se bazează pe o prejudecată, o premisă falsă: aceea că adulții fac copii și că ei îi formează și îi modelează după proiecte naționale și internaționale.   Noi, românii, dintr-o țară de informatori, ne-am transformat într-una de formatori. E la modă.

Mii de ani oamenii au fost convinși că soarele se învârtește în jurul pământului. Când, în sfârșit, a venit unul care să le spună că  e invers, l-au ars pe rug. Au mai trecut câteva sute de ani pentru a accepta cu toții acest nou fapt. La fel e și cu această prejudecată.  În urmă cu peste 100 de ani ( 1907, cînd la noi pornea răscoala de la Flămânzi) o femeie, prima femeie medic din Italia, Maria Montessori, a spus lumii:COPILUL ESTE CREATORUL ADULTULUI. CARACTERUL ȘI PERSONALITATEA SUNT PROPRIA CREAȚIE A COPILULUI.     A fost exilată din Italia, a fost urmărită de fasciștii lui Mussolini pentru a fi ucisă, a fost complet ștearsă de comuniști din istoria educației și pedagogiei, a fost dată uitării de pedagogiile și universitățile din statele așa-zis democratice, deși cercetările recente din neuroștiințe  îi validează spusele.
  
În această epocă a libertății, a comunicării globale, copiii răspund oprimării și controlului total, ignorării legilor naturale ale dezvoltării lor, în mod neconștientizat, în școlile publice de pe toate meridianele prin creșterea gradului de violență.   Statele cheltuiesc milioane de dolari și de euro pe proiecte de prevenire și reducere a violenței școlare. Școlile seamănă, din ce în ce mai mult, cu pușcăria. Jandarmii și polițiștii păzesc la porțile școlii. Recent, un ministru al educației a propus introducerea cazierului școlar. Inutil. Sclavii s-au eliberat prin răscoale, proletarii prin revoluții, de vreo sută de ani asistăm la mișcări pentru eliberarea femeii (de sub prejudecăți, desigur, altfel e liberă!)  . E nevoie de o nouă revoluție: cea a eliberării copiilor de sub prejudecățile adulților. Ultima. Non-violentă. Pentru că adulții nu fac copii. Ei fac sex.
  
În încheiere, un citat:

  =  Cațavencu

dolion a scris:

Libertatea individului sau controlul societăţii?
Data: 10 aprilie 2014
Octavian Lupu

Octavian face bine că meditează, în scris, dar poate face și mai bine și să citească despre "structuration" și Anthony Giddens

zaraza26 a scris:

Gabriel Liiceanu isi fundamenteaza ideile pe ceea ce considera el fundatie. Pentru el maestrii spirituali sunt niste saltimbanci ai gandului, nu niste purtatori de adevar. Daca acceptam fundatia lui Liiceanu, ok. Eu nu. smile El discuta despre societatea asa cum este. Dar de ce este asa? Ce este divinitatea pentru Liiceanu? In cel mai bun caz gestionarul iadului si raiului, dar nu Creatorul a tot ce vedem si exista.

Ce e adevărul? Și care este el, dacă nu ce zice Liiceanu? Liiceanu nu zice nimic, dacă bine înțeleg eu, despre divinitate (și scurta lui introducere greșește și din punctul ăsta de vedere-
într-adevăr, grecii credeau foarte bine în libertate, și religia a fost o parte determinantă în viața individului și a societății-). Ce trebuia el să vadă despre divinitate?