LA TACLALE CU ABBILBAL (I)

Camera 2

RELATIVITATEA BINELUI ŞI RĂULUI

Relaţia alb-negru este clară, la fel ca şi relaţia plus-minus, sau altfel spus pozitiv-negativ în fizică, unde este diferită faţă de adunarea şi scăderea aritmetică, prin care reprezintăm a câştiga şi a pierde. Dar relaţia bine-rău, adică pozitiv-negativ în viaţa noastră cea de toate zilele, este la fel de clară?
Eu cred că nu şi iată pentru ce fac această afirmaţie. De unde ştiu eu ce este bine şi ce este rău? Pot şti eu că binele ce vreau să-l fac este întradevăr bine? Pot şti că acest bine nu este totuşi un rău involuntar, ascuns şi bine mascat? Dar pot fi sigur că un rău făcut cuiva nu este spre binele acelui ins? La toate aceste întrebări răspunsul meu este... nu ştiu. De ce? Pentru că s-ar putea să fac un bine cuiva, dar acel bine să fie un rău pentru altcineva. Favorizez pe unul şi defavorizez pe altul. Este posibil acest lucru? În mod sigur, da! Atunci, care este binele şi care este răul? De fapt, eu am făcut bine sau am făcut rău? Nu ştiu. De ce? Pentru că posibilitatea mea de a discerne binele de rău este limitată. De ce? Pentru că Dumnezeu m-a înzestrat cu o gândire limitată. La ce se limitează gândirea mea? La ce am învăţat, la ce văd, la ce aud şi la ce apreciez. Dar această limitare a gândirii este în defavoarea mea sau în folosul meu? Eu consider că această limitare a gândirii este în folosul meu, pentru că ştiu atât cât Dumnezeu vrea, iar dacă aş şti mai mult, mi-ar folosi... la nimic. Atât cât ştiu îmi ajunge, pentru că ceea ce ştiu aplic în viaţa cotidiană şi ca atare mă descurc. Am nevoie de ceva mai mult? Nu! Deoarece orice aş şti mai mult decât ştiu mi-ar fi de prisos, neintrând în sfera mea de activitate, iar dacă ar fi să mă ocup de altceva, cu siguranţă că aş învăţa acel alt ceva şi aş uita ceea ce ştiu acum. Şi atunci, la ce bun să ştiu mai mult? Dar va putea cineva să ştie mai mult decât îi este dat sau va putea cineva să ştie totul? Cu siguranţă nu! În afară de Dumnezeu nimeni altul nu va şti vreodată totul, nici măcar Fiul Său Iisus şi ca dovadă, în Biblie se spune că sfârşitul, Ω, îl ştie doar Dumnezeu Tatăl (Isus Sirah, 18, 2-3; Ecclesiastul fiul lui David, 3, 11,14-15; Matei, 24, 35-36; Marcu, 13, 31-33).
Revenind la relaţia bine-rău se cuvine a vorbi puţin şi despre răul necesar. Este oare de combătut sau trebuie acceptat acest rău făcut pentru a salva o situaţie? Avem dreptul să ne folosim de dictonul: „Scopul scuză mijloacele“? Cu certitudine, cei care au profitat de pe urma unui rău necesar apreciază măsura luată, dar cei care au avut de suferit în urma acestuia, mai pot să-l accepte? Şi ca această afirmaţie să nu rămână doar un joc de cuvinte să ne gândim la o situaţie în care un grup de nouzeci şi nouă ostatici este eliberat cu preţul vieţii unui grup format din doi copii, trei femei: din care una însărcinată, şi un bătrân. Ce spuneţi, este echitabil schimbul? Dacă înclinaţi spre da, cum vor judeca familiile celor dispăruţi? Vor avea motiv de bucurie? Dar dacă înclinaţi spre nu, ce vor declara cei nouăzeci şi nouă? Şi ei oameni nevinovaţi.
Să medităm puţin şi asupra unui alt aspect al bine-răului. Dacă spinarea dealurilor gârbovite sub povara Creaţiei Divine simte greutatea acesteia aşa cum simte greutatea poverii păcatelor unui singur om care l-a uitat pe Dumnezeu şi care prin aceasta recurge la cele mai josnice mijloace de sporire a bunăstării lui materiale sau pentru te miri ce altceva?
Oameni care au furat şi fură sunt mulţi. Dar ce diferenţă mare este între cel care fură de flămând şi cel care fură pentru a-şi spori averea. Dar oare flămândul chiar nu găseşte o altă cale de a se hrăni? Pentru că nu de puţine ori se întâmplă ca dând mâncare unui cerşetor, acesta să ne înjure pe motivul că nu i-am dat bani. Atunci mai poţi crede că respectivul ins este flămând? Dar oare mai poţi avea milă de copilul cerşetor când ştii că părinţii lui sunt oameni zdraveni şi trândăvesc, iar el te scuipă dacă nu-i dai banii ceruţi? Mai poţi compătimi pe bătrânul cerşetor neputincios după ce-l vezi că-şi dă banii primiţi unui tânăr sau tinere în putere? Dar oare cel care ia banii cerşetorului nu este un ticălos care-şi zice protector? Şi atunci ce este bine? Să-i ajutăm pe cerşetori sau să trecem nepăsători pe lângă ei? Dar oare printre ei nu sunt şi oameni cu adevărat necăjiţi? Dar eu, acum, ce fac? Susţin binele sau răul?
Toate aceste „de ce”-uri şi întrebări la care nu ştiu răspunsul corect, mă împing într-o permanentă dilemă şi-mi generează o altă întrebare: Oare eu nu sunt la fel de ticălos ca şi ei, dar de altă natură?
Timp de mai bine de un an şi jumătate am fost măcinat zi de zi, minut cu minut de gândul că am ajutat pe cineva să iasă dintr-o mare încurcătură şi am intrat eu în mocirla urât mirositoare a datoriilor. Acest gând m-a măcinat aşa cum se macină pietrele de moară: încet, sigur şi profund. Mă chinuiau întrebările de ce, unde şi când am greşit, pentru că am vrut să fac bine unui străin şi mi-am făcut mie rău. Mă întrebam dacă am fost cumva prea orgolios? Dacă am vrut mai mult decât mi s-a cuvenit sau dacă am ajutat destul pe cei care au avut nevoie de ajutorul meu? Dacă atunci când am spus „nu pot“, într-adevăr nu s-a putut sau nu m-am străduit îndeajuns? Dar când am spus „da“, acel „da“ a fost total dezinteresat sau în subconştientul meu a existat un licăr de dorinţă necuvenită?
Uneori simţeam că-mi plesneşte capul pentru că nu găseam răspuns la multele întrebări ce-mi veneau în minte. Mă întrebam şi mă gândeam de ce sunt în această situaţie.
Mă rugam ca bunul Dumnezeu să-mi dea răspunsul de care aveam mare trebuinţă şi să mă ajute pentru a ieşi din impasul în care mă aflam. Timpul trecea şi eu aşteptam cu răbdare, pentru că în Biblie am găsit scris: „Cine pierde răbdarea lui, va pierde mai mult decât va câştiga“.
Mai zilele trecute am deschis o carte cu comentarii biblice, carte ce o aveam de ceva timp, dar prin care nu m-am uitat. De astă dată citind-o, am găsit următorul citat: „Aceasta este plăcut lui Dumnezeu, să sufere cineva întristări pe nedrept, cu gândul la El. Căci ce laudă este dacă, pentru greşală, primeşti bătaie întru răbdare? Iar dacă, pentru binele făcut, veţi pătimi şi veţi răbda, aceasta este plăcut lui Dumnezeu. Căci spre aceasta aţi fost chemaţi, că şi Hristos a pătimit pentru voi, lăsându-vă pildă să păşiţi pe urmele lui“ (I Petru 2, 19-21) Da! Acesta a fost răspunsul pe care l-am căutat şi mi la dat Dumnezeu doar atunci când s-a cuvenit şi a trebuit să-l primesc, pentru că, repet, aveam respectiva carte, dar nu m-am obosit să o deschid decât atunci când mi-a fost rânduit să fac acest lucru. Dar cele prin care am trecut au fost spre răul sau spre binele meu?
Acum, că m-am trezit la adevăr din somnul necunoaşterii, sunt liniştit. Dumnezeu m-a supus unor încercări şi eu nu mi-am dat seama de acest lucru. Ce pot să mai spun? Nimic altceva decât atât: Iartă-mă Doamne pentru necugetarea şi nepriceperea mea!
Şi mă mai rog lui Dumnezeu, aşa cum s-au rugat şi mulţi alţii înaintea mea, şi poate se mai roagă şi azi: „Supune-mă Doamne şi altor încercări mai grele, dar ajută-mă să trec peste cele de azi şi peste cele care vor mai fi. Ţie Doamne îţi mulţumesc pentru ajutorul pe care mi l-ai dat până acum, căci mi-a fost de mare folos şi Te rog Doamne nu mă uita nici de acum în colo. Fie Doamne voia Ta în vecii vecilor. Amin!“
Şi toate acestea mă împing şi mai mult în marea dilemă a necunoscutului. Cine am fost? Cine sunt? De ce a fost aşa şi nu altfel? Am avut libertatea propriilor mele decizii sau am fost un mic roboţel programat să fac ce am făcut? Am avut libertatea liber-arbitrului sau am avut un program rigid şi extrem de bine pus la punct? Am înfăptuit programul meu benevol sau punctual obligatoriu? Merg logic, firesc cu aceste întrebări sau şi aici îmi depăşesc competenţele şi intru pe un domeniu interzis? De ce-mi vin aceste gânduri şi de ce le scriu? Pentru cine şi la ce-mi folosesc? Este ceva util în gândurile mele sau doar un ceva bun de aruncat? Am libertatea de-a alege? Scriu pentru a pierde timpul? Scriu pentru că nu am altceva de făcut? Scriu de dragul scrisului sau scriu pentru că trebuie să rămână scris ceea ce scriu? Dar ideile îmi vin chiar la voia întâmplării? Ceea ce scriu este sporadic, haotic sau este bine rânduit?
După ce am depăşit un anumit prag al vieţii mi-am format şi apoi, mult mai târziu, mi-am definitivat şi consolidat convingerile religioase. Prin ceea ce cred eu acum, uneori contravin dogmelor şi canoanelor, dar asta nu înseamnă că nu mă supun practicilor statornicite prin tradiţie.
Dacă eu cred că nu am liber-arbitru şi că Dumnezeu m-a programat în cel mai mic amănunt ce să fac şi când să fac ceea ce am de făcut, generez o contradicţie. Dar asta nu înseamnă că nu respect părerea celor ce susţin liberul-arbitru, sau poate chiar eu prin liber-arbitru am ales varianta NU. Cu toate acestea, nu mă simt obligat să-mi însuşesc ideea rigidă a liberului-arbitru cum că aş avea libertatea deplină, neîngrădită de Dumnezeu, să fac, să desfac, să spun, să tac, să merg, să mă opresc sau să optez pentru multe alte alegeri. Prefer să cred că fac numai ceea ce Dumnezeu a vrut atunci când m-a programat. Pentru El poate nici nu mai exist eu, cel de acum şi de aici, iar eu am rămas doar să finalizez un program prestabilit.
Dar dacă eu vreau să cred că sufletul meu a fost creat de Dumnezeu cu mult înainte de a mi se naşte trupul şi a fost purtat de alte trupuri, care de fapt tot trupul meu au fost, iar după moartea trupului actual, sufletul meu va mai hoinări încă mult timp până să ajungă la forma finală a purităţii? De ce nu este bine? Nu am voie să cred că Dumnezeu îmi trimite sufletul şi în alte trupuri mai apropiate sau mai îndepărtate de El? Nu sunt tot eu acela, dar cu chipuri diferite, şi când va fi Marea Înviere a tuturor morţilor mă voi „aduna” de pe unde am fost? Că acum nu ştiu ce a fost într-o viaţă sau alta mi se pare firesc, pentru că Dumnezeu a creat şi uitarea, iar eu ştiu doar atât cât trebuie şi nimic mai mult. În afară de Dumnezeu, mai este altcineva care să cunoască sau să fi cunoscut toate formele vieţii?
Ce este mai important? Să credem orbeşte în dogme sau să credem cu toată fiinţa noastră, până-n cel mai ascuns ungher al sufletului, în existenţa şi puterea nemărginită, nelimitată şi neîndoielnică a lui Dumnezeu? Este aceasta o blasfemie? Poate cineva, muritor ca şi mine, să precizeze unde sunt limitele credinţei la care trebuie să mă opresc pentru a nu săvârşi păcatul crucial?
Dar dacă îndrăznesc să afirm că Dumnezeu ne dă binele, dar şi răul, că tot El este acela care ne-a programat să fim supuşi încercărilor prin fapte neplăcute chiar Lui, şi uneori să fim suspuşi, iar alteori să fim subpuşi acestora pentru a ne trezi la adevăr? Este cineva care poate îndrăzni să spună că Dumnezeu nu ştia că îngerii din grupul Satana vor nesocoti poruncile Lui? Nu ştia Dumnezeu că Adam şi Eva vor păcătui? De ce nu acceptăm ideea că toate acestea s-au înfăptuit cu voia lui Dumnezeu ca o formă de diversificare a Creaţiei Divine? Poate şti cineva că Dumnezeu nu se amuză uneori de prostia omenească a celor mai înţelepţi muritori? Dar, la fel de bine, poate şti cineva că Dumnezeu nu apreciază inteligenţa celor cu mai puţină şcoală? Cine a creat paradoxurile şi de ce? Nu cumva tocmai Dumnezeu pentru ca să ne arate puterea Lui?
Este lesne de înţeles că atunci când Dumnezeu vrea ceva, acel ceva se face de mâna sau mintea omului, iar dacă Dumnezeu nu vrea, nici măcar prin gând nu ne trece ceea ce ne este oprit. Până şi războaiele, cele mai oribile realizări omeneşti, se produc tot cu voia lui Dumnezeu, ca formă a pedepsei Lui. Dar niciodată ele nu se declanşează şi nici nu se opresc mai repede decât au fost rânduite. Şi putem spune că războaiele ori alte mari nenorociri cum ar fi: inundaţiile, cutremurele, tornadele, avalanşele şi multe altele care apar în zone unde aceste fenomene nu sunt caracteristice, nu au ca scop pedepsirea celor implicaţi în ele? Sau poate purificarea lor?
Dar dacă credem că nimic nu putem face fără să fi fost programaţi sau că facem ceea ce nu vrem de fapt noi, ci Dumnezeu, înseamnă că suntem fatalişti? Poate fi cineva fatalist, idealist, materialist sau realist fără voia lui Dumnezeu? Aş vrea să-l văd şi eu pe cel care ar muta un pai sau un fir de aţă fără să-l lase Dumnezeu, dar şi pe acela care nu vrea să facă ceea ce-l pune Dumnezeu. Cu ce mijloace omeneşti se poate opune cineva lui Dumnezeu?
Şi atunci, păcătuim sau ne purificăm mai mult decât vrea Dumnezeu? Dar păcatul nu tot Dumnezeu l-a lăsat ca formă de încercare şi motiv de purificare? Nu intră şi acest rău în diversificarea Creaţiei Divine? De ce ar trebui să ne temem de astfel de afirmaţii? Oare cel mai oribil păcătos nu se purifică atunci când vrea Dumnezeu, iar cel mai desăvârşit credincios nu poate să aibă cele mai grele îndoieli şi să ajungă un oribil păcătos dacă Dumnezeu vrea?
Cum am ajuns la aceste opinii? Simplu! Analizând atent propria-mi viaţă cu suişurile şi coborârile ei mai abrupte ori mai domoale, alternanţe inevitabile în peisajul personal al fiecăruia. De aici am desprins concluzia că nimic din ce am făcut sau am lăsat nefăcut nu a fost o întâmplare, un hazard, un fie ce-o fi. Tot ce am făcut, şi aici trebuie considerată şi neexecutarea unei lucrări tot o facere, a fost o acţiune temeinic programată în cele mai mici amănunte, iar eu, robotul, nu am făcut altceva decât să înfăptuiesc acel program, chiar dacă uneori m-am codit şi nu mi-a plăcut ceea ce am făcut. Nimic din ceea ce am păţit nu au fost întâmplări întâmplătoare. Toate au fost încercări temeinic rostuite, care au avut menirea să mă educe aparent pe mine, dar, în profunzime, cel educat a fost sufletul meu, „hoinarul“ care are menirea să-şi continue drumul său în veşnicie şi după ce eu nu voi mai fi. El, sufletul, nu este nici mai deştept, nici mai prost; nu este nici mai îndemânatic, nici mai închedecat decât a fost programat să fie şi să evolueze. Cunoştinţele dobândite au fost şi ele numai cele programate a fi, iar acestea au fost prinse din zbor, iar cele neprogramate au trecut pe lângă mine ca şi vântul sau precum trece umbra pe apă şi pe faţa pământului.
La această concluzie am ajuns acum, şi numai acum, pentru că acum m-am dumirit. După ce în primii ani ai adolescenţei visam multe, apoi în anii maturităţii speram multe, pentru ca pe la mijlocul vieţii să devin mai ponderat, acum…

Camera 3

RELATIVITATEA TIMPULUI ŞI A INDEPENDENŢEI

Trecut, prezent, viitor. Sunt trei moduri gramaticale, specifice fiecărei limbi, prin care se tratează timpul, iar oamenii îl percep ca atare.
Un citat biblic spune că faţă de Dumnezeu, mia de ani este ca ziua de ieri. Cu alte cuvinte nici n-am început un mileniu şi acela este deja trecut. Raportându-ne la această numărătoare divină a miei de ani se naşte firesc întrebarea: Noi cunoaştem cu adevărat timpul? Răspunsul acestei întrebări este: Se pare că nu!
Ştiu ce a fost ieri. Ştiu ce este azi până-n clipa ce o trăiesc. Dar mai ştiu ce este din clipa imediat următoare spre ce urmează să fie? Dar ieri şi azi sunt fracţiuni de timp reale sau imaginare? Ele sunt pentru toţi oamenii la fel sau fiecare om percepe timpul său?
Unii oameni susţin că intuiesc ceva ce se va petrece într-un timp mai apropiat sau mai îndepărtat. Dar Biblia spune clar şi trebuie să-i dăm crezare că Dumnezeu nu spune nimănui ce se va întâmpla. Deci nimeni în afară de Dumnezeu nu cunoaşte viitorul. Atunci ce sunt acele intuiţii? Pentru că ele există în realitate şi chiar mie mi s-a întâmplat să intuiesc, să presimt ceva ce urma să mi se întâmple.
Pentru această mult prea delicată întrebare am un singur răspuns, o părere personală: Intuiţia este o trăire a prezentului în mod diferenţiat. Adică, fiecare individ are prezentul lui. Toţi trăim azi, dar azi, ca unitate de timp, este diferenţiat pentru fiecare dintre noi. Suntem unii alături de alţii doar în spaţiu nu şi în timp. Pentru exemplificare să considerăm trei persoane: „X“„Y“„Z“. Penru „X“ azi este identic cu azi; pentru „Y“ azi este identic cu ieri al lui „X“; iar pentru „Z“ azi este identic cu mâine al lui „X“ şi alaltăieri al lui „Y“, dar toţi trei s-au întâlnit în acelaşi parc şi discută. Cu alte cuvinte, Dumnezeu a repartizat mia de ani în mod diferit pentru fiecare. Doar teoretic şi convenţional ne aflăm în aceeaşi zi (unitate de timp), pentru că de fapt fiecare dintre noi are altă unitate de timp, mai mult sau mai puţin decalată în comparaţie cu a celorlalţi, nefiind exclusă nici egalitatea perfectă la un grup mai mare sau mai restrâns de indivizi. Şi totuşi, paradoxal, dialogurile au logică!
De aceea, trăindu-l pe azi decalat, unii pot „intui“ ce se va întâmpla cuiva din grupul său, dar de fapt acel individ nu prevede viitorul, ci ştie trecutul său legat de al celorlalţi. Consider deci intuiţia ca o componentă a timpului relativ, timp care este o unitate nedefinită. Că este aşa sau altfel, doar Dumnezeu ştie cu exactitate ce şi cum este. Pentru mine rămâne doar o supoziţie în care atât elementele pro cât şi cele contra sunt în egală măsură valabile.
În acest timp relativ, stau pe malul Ampoiului, pe undeva, pe unde am stat cândva cu mama şi Cornelia când era mică. Ascult gânguritul molcom al apei împletit armonios cu trilul diferitelor păsărele şi nelipsita sfadă a vrăbiuţelor.
Apa ar vrea să-mi spună ceva, dar ce anume? Ascult şi nu pot tălmăci. Ea este alta şi nu poate fi vorba despre aduceri aminte. Nici măcar pietrele nu mai sunt aceleaşi. Doar sălciile au rămas aceleaşi, dar ele sunt prea bătrâne şi au uitat ce a fost atunci, cu mulţi ani în urmă.
Mă uit întrebător la apă. Din licărul luminilor reflectate de oglinda agitată apare Cornelia, un ghemotoc de fată cu picioruşele în unda răcoroasă. Îi văd pălăria de paie, mare cât o roată de car în comparaţie cu căpşoru-i de păpuşe, pălărie ce-i sta mai mult pe-o ureche decât pe creştetul capului. O văd cum se zbenguia şi o aud cum chiuia. Erau anii când trăia fără nici o grijă, dar îngrijită.
Timpul a trecut şi au apărut tot felul de griji. La început grădiniţa, apoi şcoala. Şi pe măsură ce creştea, Cornelia îşi căuta tot mai mult independenţa.
Dar ce este independenţa? Independenţa este... nimic altceva decât un cuvânt magic.
Pot fi oare copiii total independenţi faţă de părinţi şi părinţii faţă de copii, indiferent de numărul anilor ce-l au? Pot fi chiar şi străinii independenţi unul faţă de altul? Pot fi statele total independente faţă de marile sau micile puteri şi marile puteri între ele? Categoric: Nu!
Nimeni nu poate fi independent, aşa după cum nici zalele din lanţ nu sunt independente, căci o zală independentă devine belciug şi este cu totul altceva decât zală de lanţ.
Dar dacă nu suntem total independenţi, putem fi total liberi? Cred că NU! Dar atunci, ce este libertatea? Părerea mea este că libertatea nu-i decât o simplă iluzie, sau altfel spus, o Fata Morgana a deşertului. Poate fi cineva cu adevărat liber atâta timp cât este dependent de cineva sau de ceva?
Se spune că am deplina libertate de a alege să fac sau să nu fac ceva. Oare chiar aşa să fie? Pot alege varianta să stau în casă când afară e furtună şi mie-mi trebuie o pâine căci mă chinuie foamea şi peste puţin timp se închide prăvălia? Mă lasă foamea să fiu liber în alegere? Dar dacă vreau să merg după pâine şi mie mi s-a blocat încuietoarea uşii? Dar în aceste situaţii aleg varianta „X“ sau „Y“ în mod liber sau această libertate este relativă şi ea?
Dar oare gândesc ce vreau eu sau gândesc ce vrea Dumnezeu, pentru că El îmi dirijează gândul? Şi atunci de ce nu acceptăm ideea că nu suntem liberi şi independenţi nici măcar o clipă? De ce nu acceptăm că tot timpul şi în orice loc depindem în primul rând de Dumnezeu şi apoi de mediul înconjurător.
…Vraişte! Totul este vraişte în viaţa, în sufletul şi în capul meu. Sau poate totul este într-o dezordine ordonată, iar ideea şi gândul îmi iese din compartimentul rezervat în creier atunci când este momentul clipei sorocului.
Nimic nu ştiu dinainte ce voi face. Nimic din ceea ce-mi propun să fac nu-mi iese, după cum nimic din ce fac nu este dinainte programat. Nimic din ceea ce încep să fac nu rămâne început şi abandonat, deci neterminat. Pentru mine totul are un început şi un sfârşit, dar niciodată nu ştiu dinainte când au loc acestea. Singurul lucru pe care pot să mi-l impun este să am răbdare. Trebuie să am răbdare pentru că Dumnezeu ştie când este cazul şi merit să înceapă sfârşitul şi să sfârşească începutul. Până atunci datoria mea este să mă achit cât mai bine de obligaţiile ce le am faţă de viaţă, pe care nu am dreptul să o consider nici bună, nici rea. Este aşa cum ştie Dumnezeu să mi-o dea şi pentru aceasta îi mulţumesc.
…Şi cum în căutările mele paşii m-au purtat prin diferite locuri, am revenit pe malul Ampoiului după o bună bucată de vreme. Era pe la mijlocul toamnei. Crengile sălcilor şi mai îmbătrânite de torida vară care a trecut peste ele, refuzau să elibereze podoaba clorofiliană cu care au fost înzestrate în primăvară. Continuau să o hrănească cu seva adunată din bogatul pământ în care erau ancorate prin intermediul unor tulpini brăzdate de riduri adânci în scoarţa groasă.
Totul era liniştit în jurul meu. Zarva primăverii şi verii trecuse. Doar un greier, cu cetera-i hodorogită şi acompaniat de corul câtorva ciori, încerca să spargă tăcerea.
M-am îndreptat spre apă pentru a-i asculta susurul şi cu speranţa că totuşi voi desluşi ceva în spusele ei. Dar... surpriză. Nu se mai auzea nimic. Mâna brutală a omului a intervenit şi aici. Urmele i se cunoşteau prin dâra de noroi mocirlos lăsată de gigantele basculante cu care s-a cărat pietrişul frumosului râu de odinioară. Să fi fost vorba de o regularizare a albiei? sau doar o simplă exploatare de material pentru construcţii. Nu ştiu. Dar oare omul numai sfinţeşte locul sau îl şi spurcă?
Priveam apa. Îmi făcea impresia că s-a oprit din curgerea ei firească. Părea că s-a transformat într-o baltă staţionară şi avea un luciu mâlos, iar pe suprafaţa ei pluteau gunoaie şi o spumă gen zai. Totul era incredibil de urât şi prin minte mi-a trecut gândul năuc: ce au făcut unii cu trudă, strică alţii cu zor, dar fără spor.
S-ar putea să nu am dreptate. Poate să fie vorba despre o exploatare de pietriş combinată cu amenajarea hidrografică a râului, iar peste un anumit timp totul să fie şi mai frumos decum a fost. Cine ştie! Oare eu voi mai avea parte de aşa ceva?

bibule

abbilbal a scris:

Un citat biblic spune că faţă de Dumnezeu, mia de ani este ca ziua de ieri. Cu alte cuvinte nici n-am început un mileniu şi acela este deja trecut. Raportându-ne la această numărătoare divină a miei de ani se naşte firesc întrebarea: Noi cunoaştem cu adevărat timpul? Răspunsul acestei întrebări este: Se pare că nu!

Intrarea noastră în timpul real este după moarte,
vreau să spun că o să aibă loc odată cu intrarea noastră în dumnezeire.

Să continui deci povestea vieţii mele.

Camera 4

SPECULAŢII

Mai nou avem prilejul să auzim vorbindu-se despre tot felul de practici ale culturilor chineze. Sunt ritualuri de tot felul, pe care practicienii lor ni le prezintă ca făcătoare de minuni pentru corpul omenesc.
Or fi, nu zic ba. Eu unul nu le-am încercat şi nici nu le voi încerca. Secretul meu în a mă simţi bine este încrederea în Dumnezeu. Ce poate fi mai plăcut decât să simţi cum mâna lui Dumnezeu te ocroteşte când este cazul şi te bate când meriţi?
Poate fi practicat cu succes oricare cult fără voia lui Dumnezeu? Pot avea succes practicile Yoga sau Tao dacă Dumnezeu nu vrea?
Atunci de ce unii dintre noi sunt aşa de naivi, chiar dacă au multă şcoală, şi cred că o practică a unui ritual chinez este mai bună decât o rugăciune spusă, în cel mai curat stil românesc, într-o cămăruţă modestă?
Câţi dintre maeştrii artelor chineze şi ai altor arte îşi oferă serviciile gratuit? Dumnezeu o face! Dar pentru asta trebuie să învăţăm a ne ruga lui. În primul rând pentru a-L slăvi şi doar mai apoi pentru a pretinde. Să învăţăm să ne rugăm pentru cel care ne înjură sau ne scuipă. Să învăţăm să ne rugăm pentru cei care aruncă cu noroi în noi. Să învăţăm să fim mai toleranţi şi să nu mai credem că dreptatea este numai de partea noastră, pentru că s-ar putea ca şi cel mai înverşunat duşman al nostru să aibă mai multă dreptate decât noi. Să învăţăm să avem răbdare nu doar o secundă, două… ci atât cât este nevoie.
Când vom reuşi toate acestea, cu siguranţă vom fi plăcuţi lui Dumnezeu. Dar până acolo drumu-i lung şi greu.
Din nefericire eu fac mai multe păcate decât fapte bune. Am prostul obicei de a înjura. Înjur mult şi urât pentru că sunt o fire impulsivă şi încă nu reuşesc să mă stăpânesc suficient, dar înjur fără să fiu auzit, pentru că „sudui” doar când sunt singur, iar când este cineva cu mine sudui în gând. Deci am prostul obicei de a păcătui cu gândul şi-mi pare sincer rău că nu-mi pot struni şi gândul la fel cum îmi strunesc impulsivitatea fizică. Poate şi de aceea privirea lui Iisus, din icoana amintită, este dojenitoare şi aspră, precum privirea părintelui faţă de copilul său când face rele. Dar nu al părintelui îngăduitor, ci al părintelui exigent. Şi să nu uităm că Iisus este Părintele Nostru Ceresc alături de Dumnezeu Creatorul şi Duhul Sfânt, de viaţă făcătorul.
Totuşi nutresc speranţa că voi reuşi să mă debarasez de obiceiul de a înjura la fel cum am reuşit să renunţ la fumat, la consumul de cafea şi la multe altele, căci partea bună al acestui rău este că după ce înjur mă rog lui Dumnezeu să mă ierte şi Fecioarei Maria să mă ajute să-mi stăpânesc impulsivitatea. Rugăciunea mea este: „Doamne, Iisuse Hristoase iartă-mă cu puterea Ta, iar Tu Născătoare de Dumnezeu apără-mă, îndrumă paşii mei şi mă fereşte de rele. Daţi-mi puterea de a mă stăpâni şi de a binechibzui lucrurile înainte să le fac, mai ales, când lucrul pe care-l fac trebuie terminat în timp scurt“.
Fie împlinită voia Ta Doamne Dumnezeule şi ce vine de la Tine este bine primit oricând şi oricât. Nu mă voi întrista şi nu mă voi bucura mai mult decât se cuvine. Pentru toate câte mi le-ai dat şi mi le vei da, Îţi mulţumesc. Amin
Despre toate astea s-au scris multe şi se vor mai scrie încă multe. Unele lucrări sunt directe, altele mascate, datorită perioadei în care au fost scrise, când credinţa în Dumnezeu nu putea fi mărturisită deschis, deşi era acceptată tacit. Atunci îngerilor li se spuneau spiriduşi şi învăţăturile din Biblie erau „creaţii populare anonime” transmise pe cale orală. De aceea nu trebuie respinse cu brutalitate nici un fel de scrieri, ci trebuie căutat în ele subînţelesurile unor afirmaţii.
Cu mulţi ani în urmă, un politolog comunist spunea: „Ştirile de senzaţie nu trebuie căutate la « Europa liberă ». Căutaţi-le în ziarele noastre citind articolele pe diagonală şi ve-ţi afla tot ce doriţi.“
Da, era şi acesta un mod de informare. Dar eu niciodată nu am citit ceva pe diagonală, pentru că nu m-am obosit să învăţ acest lucru. Am preferat calea dreaptă, aşa cum m-au învăţat mama şi bunicii mei, unul plugar, tatăl mamei şi celălalt, tatăl tatei, muncitor feroviar.
Pe plugar l-am cunoscut mai bine pentru că a trăit mai mulţi ani şi de la el am învăţat cel mai mult. Am învăţat truda şi respectul. Am învăţat să-mi câştig existenţa doar prin muncă, nu prin jocuri de noroc. Am învăţat să respect omul simplu şi nu pot uita niciodată vorbele moşului Lae, care mi-a spus: „Mă cochile, când o să ai oameni su mână, să nu-ţ baţ joc de ei, da nici să nu laşi după ei“.
*
* *
Ajungând aici, mă întreb din nou: De ce scriu toate
acestea? Este o altă explicaţie decât că aşa vrea Dumnezeu?

Cota +7

MEDITAŢII

Camera 1

MEDITAŢIE DIURNĂ

Privesc în oglinda vieţii mele şi văd copilul care, stând în genunchi, cu palmele împreunate, recita, cu glas tare, o rugăciune. O recita mecanic şi nu o înţelegea. Dar o recita. Şi o recita de câte ori se aşeza la masă pentru a mânca şi seara la culcare. Aşa a fost învăţat de mama sa.
După ce a mai crescut a mai încercat să înveţe şi altă rugăciune. Dar nu a reuşit. Mecanic nu putea învăţa, iar de explicat nu avea cine să-i explice, pentru că nu mai era timp şi de aşa ceva. Timpul a trecut cum a trecut şi pentru copilul devenit adolescent, a fost mai uşor să uite rugăciunile învăţate cândva, cu destulă trudă, decât să mai înveţe altele.
Ajuns bărbat cu părul alb, copilul de atunci a încercat din nou să recite rugăciunea, învăţată cândva, cu zeci de ani în urmă. Şi ce surpriză. Nu o mai ştia. Dar s-a chinuit, azi cu un cuvânt, mâine cu o strofă şi până la urmă a reuşit să-şi amintească acea rugăciune. Ar fi fost mai uşor să ia o carte şi să o citească. Dar nu a vrut. Şi-a autoimpus că trebuie să-şi amintească rugăciunea recitată de micul copil. A vrut apoi să înveţe şi cealaltă rugăciune. De astă dată a luat una din cărţile ce le avea şi nu le-a băgat în seamă. A citit rugăciunea o dată, de două, de nouă şi de mai multe ori… Până la urmă a învăţat şi această rugăciune. De ce aşa greu? Pentru că nici de data aceasta nu se gândise la esenţa rugăciunii, ci o învăţase tot mecanic.
În una din zile, stând şi meditând, s-a luminat. Gândindu-se la rugăciune, a înţeles că rugăciunea nu se face în neştire, pentru că rugăciunea nu este altceva decât exprimarea credinţei în Dumnezeu. Cum ne exprimăm această credinţă? Simplu. Spunând de la bun început: „Cred într-unul Dumnezeu“ apoi afirmând că este „Tatăl atotţiitorul“.
- De ce este atotţiitor?
- Pentru că este „Făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute“.
- Dar eu mai cred în cineva?
- Da? În cine?
- „Şi într-unul Domn Iisus Hristos“.
- Cine este Iisus?
- „Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut“.
- Din cine s-a născut Iisus?
- „Care din Tatăl s-a născut“.
- Când s-a născut Iisus?
- „Mai înainte de toţi vecii“.
- Ce este Iisus?
- „Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat“.
- Cum este Iisus ca şi creaţie?
- „Născut iar nu făcut“.
- Cum este Iisus în raport cu Tatăl?
- „Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut“.
- Ce a făcut Iisus pentru noi?
- „Care, pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire, s-a pogorât din ceruri şi s-a întrupat“.
- Cum s-a întrupat Iisus?
- „De la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria“.
- Ce s-a făcut Iisus întrupat?
- „Şi S-a făcut om“.
- Ce a mai făcut Iisus pentru noi?
- „Şi s-a răstignit pentru noi“.
- Când s-a răstignit Iisus?
- „În zilele lui Ponţiu Pilat“.
- Ce s-a întâmplat după răstignire?
- „Şi a pătimit şi s-a îngropat“.
- Ce s-a întâmplat cu Iisus după ce a murit?
- „Şi a înviat“.
- Când a înviat Iisus?
- „A treia zi după scripturi“.
- Şi ce a făcut Iisus după Înviere?
- „Şi s-a suit la ceruri“.
- Şi ce face Iisus la ceruri?
- „Şi şade de-a dreapta Tatălui“.
- Ce va mai face Iisus?
- „Şi iarăşi va să vină cu mărire“.
- De ce va veni Iisus?
- „Să judece viii şi morţii“.
- Cât va dăinui venirea lui Iisus?
- „A cărui împărăţie nu va avea sfârşit“. Aici afirmaţia are un dublu sens. Un sens este ca durată în timp, iar celălalt sens este ca întindere în spaţiu.
- Dar în afară de Tatăl şi Fiul, mai cred în cineva?
- Da! „Şi întru Duhul Sfânt“.
- Cine este Duhul Sfânt?
- „Domnul de viaţă făcătorul“.
- De unde vine Duhul Sfânt?
- „Care din Tatăl purcede“.
- Cum este situat Duhul Sfânt alături de Tatăl şi Fiul?
- „Cel ce împreună cu Tatăl şi Fiul este închinat şi mărit“.
- Ce a făcut Duhul Sfânt?
- „Care a grăit prin prooroci“.
- Şi în cine mai cred după Sfânta Treime?
- „Într-una, sfântă, sobornicească şi apostolicească Biserică“.
- Ce mărturisesc?
- „Mărturisesc un botez”
- De ce?
- „Spre iertarea păcatelor“.
- Ce aştept?
- „Aştept învierea morţilor, şi viaţa veacului ce va să fie. Amin.“

Cealaltă rugăciune este rugăciunea prin care cer Lui Dumnezeu mai multe lucruri. Iată cum o fac:
În primul rând fac precizarea cui mă adresez şi spun:
„Tatăl nostru“, după care spun unde se află: „Care eşti
în ceruri“. Urmează apoi un şir de patru dorinţe: (1)„Sfinţească-se Numele Tău“; (2)„Vie împărăţia Ta“; (3)„Fie voia Ta“; (4)„Precum în cer aşa şi pe pământ“.
După exprimarea dorinţelor încep cererile, care sunt cereri colective: (1)„Pâinea noastră cea de toate zilele dăne-o nouă astăzi“. (2)„Şi ne iartă nouă greşelile noastre“, dar nu oricum, ci condiţionat: „Precum iertăm şi noi greşiţilor noştri“. (3)„Şi nu ne duce pe noi în ispită“. Aceasta este o cerere prin care îl rog pe Dumnezeu să ne ferească de ispitele diavolilor sau cu alte cuvinte, să nu-i lase pe diavoli să se apropie de noi, ci să-i ţină departe, rugăminte care se regăseşte în ultima cerere pe care o adresez Tatălui Ceresc: (4)„Ci ne izbăveşte de cel rău“.
Rugăciunea se încheie cu recunoaşterea atotstăpânirii, atotputerniciei şi măririi adică a strălucirii, gloriei, dar şi a creşterii, sporirii şi dezvoltării măreţiei lui Dumnezeu, prin cuvintele: „Că a Ta este împărăţia şi puterea şi mărirea“, regăsit în Sfânta Treime: „Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh“.
Pecetea rugăciunii este cuvântul „Amin“, care înseam-nă: „Aşa să fie“.
Da, Amin spun sensului pe care l-am găsit în aceste rugăciuni. Nu a fost simplu, dar nici prea greu.

Camera 2

MEDITAŢIE NOCTURNĂ

Sfânta Scriptură conţine istorisiri şi proorociri scrise cu mult înainte de venirea lui Iisus pe pământ. Deci scrierea era cunoscută. Dar de la Iisus nu avem nimic rămas în scris. De ce?
Unii defăimători „atotştiutori“ se grăbesc să spună că Iisus n-ar fi ştiut scrie. Deci era analfabet. Oare? Chiar aşa să fie? Suntem îndreptăţiţi să facem o aşa tâmpită afirmaţie? Pe ce ne bazăm când scoatem din gură această afirmaţie?
Părerea mea, a umilului mirean provenit din secretar de partid, este că o mai mare prostie decât afirmaţia că Iisus nu ştia scrie, nici că se poate.
În primul rând trebuie avut în vedere că Iisus era un poliglot. El se înţelegea cu oameni din neamuri diferite, care, fiecare-şi vorbea graiul lui. Apoi, mai trebuie spus că Iisus, pentru a scrie, nu avea nevoie de materialele necesare scrisului: pergament – pană – cerneală. Ar fi fost suficient să se gândească la ce ar fi vrut să scrie şi slovele s-ar fi aşternut pe un suport (pergament, piatră, scândură, pânză, frunză, pom sau orice altceva) aflat undeva, în cu totul altă parte. Dar Iisus nu a vrut să lase scrise învăţăturile Sale. El a fost, este şi rămâne Dumnezeu Cuvântul. De ce? Pentru că în acele timpuri, ca de altfel şi azi, nu erau prea mulţi cei care se îndeletniceau cu cititul. Unii pentru că nu ştiau, alţii din comoditate. Dar vorbele erau ascultate de toţi. Cei mulţi, le luau ca atare. Doar „înţelep-ţii auguri“ îşi permiteau să le „tâlcuiască“. Şi a ieşit ce a ieşit. Una e Scriptura, scrisă de cei loiali lui Dumnezeu, şi alta-i făcătura celor ce-şi spun „tălmaci ai Scripturii“. Aceştia din urmă nu ţin seama că Dumnezeu nu ne lasă să pătrundem ceea ce nu se cuvine. Sau poate cineva să fie aşa de sigur că o anumită previziune a celui mai titrat augur nu este întoarsă de Dumnezeu?
Dumnezeu face ce vrem noi sau face ce vrea El? Şi atunci ce rost au tălmăcirile şi răstălmăcirile Scripturii, care nu sunt altceva decât citit printre rânduri?
O altă categorie de defăimători, cu idei neavenite, este a celor care neagă existenţa lui Iisus ca Fiu al lui Dumnezeu şi Îl consideră ca „un simplu făcător de minuni“, iar pe Fecioara Maria o consideră „o femeie oarecare“, negând Cultul Marian. Aici trebuie să avem în vedere două aspecte contrare: a crede şi a nu crede. Fiecare este liber să meargă spre o direcţie sau alta şi să creadă în ceea ce doreşte, dar nimeni nu are dreptul să defăimeze ceea ce nu crede. Fiecare este obligat să respecte credinţa părintelui carnal, fratelui şi aproapelui chiar dacă nu o împărtăşeşte. Bunul simţ ne obligă la aceasta în calitatea pe care o avem de fiinţe raţionale, căci prin raţionament deducem şi ceea ce nu vedem. A se hazarda cineva în negări vehemente doar de dragul contrazicerii este o dovadă a incapacităţii interlocutorului de a discerne binele de rău, cultura de incultură, lumina de întuneric. Mintea acelui ins este şi va rămâne întunecată de propria-i ignoranţă.
Ideologii şi filosofii comunişti cunoşteau bine Scriptura. Analizându-le obiectiv lucrările se poate vedea că acestea sunt de fapt o îmbrăcare a Scripturii într-o altă haină. Vorbind mai din topor, cărţii cu coperte negre, i s-au pus coperte roşii. Cu toate că ei negau existenţa lui Dumnezeu şi propovăduiau ateismul, nu-şi permiteau să blasfemieze. Şi când spun ideolo-gii şi filosofii, aceştia să nu fie confundaţi cu o anumită categorie de activişti inconştienţi. De aşa ceva nu ducem lipsă nici azi.

Camera 3

CIRCUITUL VIEŢII

- Crucea Universului este omul.
- De ce?
- Pentru că omul este de fapt o cruce.
- Cum?
- Iată !
Stând drept, în poziţie verticală, şi întinzând braţele la nivelul umerilor obţinem o cruce. Postându-ne în faţa unei hărţi atârnată pe perete, în creştet avem Miază-noaptea (nordul), la tălpi Miază-ziua (sudul), în palma dreaptă Răsăritul (estul, soarele) şi în palma stângă Apusul (vestul, luna). Deci punctele cardinale ale Universului, căci ştia Dumnezeu ce face când l-a făcut pe om.
Dacă din această poziţie îndoim braţele, lipind palmele, concomitent cu îndepărtarea picioarelor, obţinem CIRCUITUL VIEŢII. De ce? Pentru că în creştet, la vârtecuş, avem punctul de plecare, echivalentul miniaturizat al Centrului Universului. Sufletul, creaţie divină, echivalentul unei miimi dintr-un mili-micron, se află în aşteptare, plimbându-se liber prin marea gră-dină a sufletelor, pe creştet. De aici, la sorocul cuvenit, milimi-cronul (sufletul) pleacă în lunga-i călătorie. Şi câtă mulţime de suflete există pe CREŞTET !
Din multitudinea căilor de coborâre, care sunt de ordi-nul unui infinit de infinite, sufletul este dirijat spre un anumit drum cu sens unic, înainte, dar la rându-i cu un infinit de infi-nite ramificaţii, unele simple bifurcări, altele un nod, aidoma pânzei de păianjen.
Prin liber-arbitru sufletul îşi alege o anumită cale, fără să ştie în ce direcţie merge şi ce va întâlni în drumul său. El va merge doar înainte, pe drumul ce şi l-a ales, drum pe care Creatorul, ştiindu-l, îl presară cu tot felul de obstacole, încercări menite să călească şi să purifice respectivul suflet. În funcţie de calea aleasă, sufletul poate hoinări o vreme liber, dar, nezmin-tit, el va îmbrăca şi haina materiei. Pentru aceasta este necesar să pătrundă în pântecele femeii mamă de unde se va naşte om după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Aici este etapa pe care o asemăn zonei gâtului corpului uman.
Părăsind zona gâtului, sufletul îmbrăcat în haina mate-riei îşi continuă drumul spre braţe sau spre picioare, drum care rămâne pe mai departe necunoscut, dar pe care-l face pentru că trebuie făcut.
Dacă sufletul-om va merge spre picioare, va avea parte de căi mai spaţioase şi mai luminoase, bustul. Dar, atenţie ! Deplasarea este în jos, spre tălpi, unde este şi Talpa Iadului. Cu toate acestea, sufletul mai poate evita destinaţia fatală prin alegerea unor ramificaţii care să-l depărteze de drumul spre Talpa Iadului. Cum poate realiza această alegere? Simplu. Citind şi interpretând corect „indicatoarele” întâlnite pe traseu. Şi în acest fel se poate întoarce, prin mers înainte, chiar de la poarta Tălpii Iadului. Dar nu va fi uşor pentru că drumul de întoarcere este un urcuş anevoios.
Dacă sufletul-om va merge spre braţe, căile sunt mai strâmte, dar drumul nu are o direcţie în jos, ci orizontală. Şi aici există posibilitatea ca mergând înainte, să ne întoarcem de fapt înapoi prin alegerea traseului la ramificaţii.
Pentru amândouă variantele, braţe ori picioare, drumul are direcţionare stânga sau dreapta. Numai că la braţe se poate pleca şi întoarce pe aceeaşi parte (stânga-stânga, dreapta-dreapta), după cum se poate pleca la stânga şi întoarce pe braţul drept prin puntea palmelor, sau invers, dreapta – stânga, iar la picioare nu mai există această alternativă. Aici este numai singura variantă stânga-stânga sau dreapta-dreapta.
Sufletul (omul-spirit ideal) este nemuritor. El parcurge aceste trasee din infinit spre infinit, îmbrăcându-se în „haine“ (trupuri) diferite, deoarece sufletele au fost create pentru a sălăşlui într-un anumit trup. De aici presupun că fiecare suflet îşi reia ciclul vieţii materiale într-o evoluţie ascendentă, dar neştiută de purtător, fiecare individ având impresia că face ce vrea, dar de fapt şi la urma urmei, fiecare face ce i-a fost desti-nat sufletului. De aceea, pe traseul străbătut de trup, nimic nu este cunoscut, nimic nu se repetă. Totul este nou şi nimic nu poate fi prevăzut şi ocolit pentru a nu păţi sau a nu face ceea ce nu ne convine. Orice traseu al acestui circuit se alege în necu-noaştere, iar mersul nu poate fi grăbit ori încetinit şi nici oprit.
Prin mers înainte şi numai înainte se pleacă de la creştet şi se ajunge din nou la creştet, după ce am străbătut un traseu mai lung sau mai scurt. Dar nu pe creştetul tău omule, ci pe Creştetul Universului, traseu ce poate fi cu oprire pe la Talpa Iadului. Apoi, la un nou soroc, se reia drumul pe un nou traseu. Şi pentru că pe aceste trasee sunt mulţimi de suflete, ele se întâlnesc şi chiar reîntâlnesc. Atunci, noi, purtătorii unui anumit suflet spunem: „Pe ăsta parcă-l ştiu de undeva…“

Camera 4

EREZIILE HOINARULUI

Câteva păreri personale despre cea mai curată
şi sfântă componentă a fiinţei noastre: SUFLETUL

Vorbind despre această particularitate a noastră, trebuie să avem în vedere că sufletul fiecăruia dintre noi este o mică părticică din Duhul lui Dumnezeu Tatăl şi ca atare trebuie să nu ne batem joc de el. Este necesar să ne venerăm sufletul, fără să uităm a-L venera pe Creatorul nostru şi al Universului. Nu trebuie să uităm nici măcar o fracţiune infimă dintr-o clipă că Dumnezeu, Tată Ceresc al tuturor celor făcute de El, poate să ia oricând şi de oriunde tot ce îi aparţine, deci şi sufletul.
Mai trebuie să avem în vedere că deşi iniţial sufletul nostru a fost creat cu o puritate desăvârşită, puritate luată de la Duhul Sfânt, mai pe urmă, începând chiar de la zămislirea noastră ca materie, el s-a încărcat cu tot felul de păcate. Din acest motiv viaţa pe acest Pământ trebuie privită ca pe un Purgatoriu în care ne aflăm pentru curăţirea sufletelor noastre de păcatele care ne bântuie. Aici, pe Pământ, este Purgatoriul şi nu în altă parte. Aici este, de fapt, raiul şi iadul pentru trupul nostru, care nu este altceva decât carcasa sufletului. Să mai avem în vedere că numele ce-l purtăm nu este al trupului, ci al sufletului şi el ne-a fost dat chiar de Dumnezeu în momentul creerii acestuia prin desprinderea acelei infime părticele din Sfântul Duh, iar înregistrarea numelui în acte la naşterea noastră nu este decât un joc al hazardului. Aşa, spre exemplu, mama îmi spunea că atunci când s-a născut Livia şi nimeni nu s-a gândit cum să-i pună numele, eu am întrebat: „îi Liviu?“, iar ei au acceptat şi au botezat-o „Livia“. Atunci aveam doar doi ani şi nici să vorbesc nu ştiam prea bine. Şi pentru că numele nostru ne este dat chiar de Dumnezeu, el este etern ca şi sufletul de care nu se va despărţi niciodată, oriunde se va afla.
Sufletul fiind spirit, cunoaşte bucuria ori tristeţea ca şi plăcerea sau durerea prin intermediul trupului. El se apropie sau se depărtează de Dumnezeu, pe măsură ce se purifică sau se încarcă de păcate, tot prin intermediul trupului, pentru că sufletul a fost creat spre a sălăşlui permanent într-un trup. Atunci când viaţa unui trup se stinge, sufletul va fi trimis într-un alt trup care se naşte undeva în Univers sau poate chiar pe acest Pământ, trup care de fapt suntem noi sub altă formă şi cu alte trăsături fizionomice. Şi după cum sufletul este mai curat sau mai puţin curat, trupul o va duce mai bine ori mai rău, până când Dumnezeu consideră că acel suflet merită să stea în Raiul Divin din preajma Sa.
Noi nu avem de unde şti aceste lucruri şi, la urma urmei, nici nu ne interesează. Cei care pretind că le cunosc din diferite surse ale magiei, mint. Pentru noi este important de ştiut doar că sufletul este nemuritor, la fel ca şi Duhul Sfânt din care a fost desprins de Dumnezeu. Mai trebuie să ştim că pentru a ajunge la Raiul Divin drumul este enorm de lung şi anevoios, iar pentru unii calea este imposibil de găsit deoarece Dumnezeu doar ne arată pe unde să păşim, nu ne şi obligă să mergem pe acest drum. Fiecare este liber să facă aşa cum crede! Dar se cuvine să luăm aminte la ÎNVĂŢĂTURILE PE CARE DUMNE-ZEU NI LE-A TRIMIS PRIN INTERMEDIUL ÎNŢELEPŢILOR ŞI APOSTOLILOR SĂI şi să ne folosim de ele în tot ce facem, chiar şi în afacerile comerciale sau de altă natură .
Odată, cineva mi-a spus: „afacerile sunt afaceri şi sunt conduse de diavol“. Da, aşa este, dar afacerile conduse de diavol sunt afacerile murdare, prin care sunt înşelaţi oamenii de bună credinţă, indiferent dacă practicanţii lor sunt mai mult sau mai puţin lacomi şi dornici de un anumit tip de câştig ieftin, fără efort fizic sau intelectual.
Afacerile curate şi corecte sunt ale lui Dumnezeu. Aceste afaceri se fac cu eforturi mari, prin muncă cinstită şi de pe urma lor ai satisfacţii pe măsură, care nu se regăsesc neapărat în câştigul material, ci în acel câştig mult mai de preţ: câştigul spiritual..
Nu este tot una să fii un cămătar sau un mic industriaş care să participi cu munca ta la executarea unor lucrări. Cămătarul câştigă mult mai mult decât micul industriaş, dar ce satisfacţii are? Banii vin şi se duc aşa cum vin. Vin uşor, se duc uşor şi fără folos.
Opus cămătarului, micul industriaş, fie el pantofar, croitor, tinichigiu, electromecanic, fotograf sau orice altceva, după ce a depus un anumit efort fizic şi intelectual pentru a realiza o anumită lucrare, are satisfacţia de a vedea mulţumirea şi uneori chiar încântarea celui pentru care a lucrat, bineînţeles dacă lucrul a fost bine făcut şi poartă în el o infimă parte din sufletul respectivului meseriaş.
Dar, din păcate, şi în rândul micilor industriaşi sunt oameni care lucră doar să se afle în treabă. Şi despre acest tip de oameni se poate spune că fac afaceri conduse de diavol. Lucrările lor sunt făcute de mântuială, lipsite de calitate şi estetică, dar nu se sfiiesc să ceară bani mulţi pentru ele.
Tu (adică eu) caută să faci numai afaceri corecte, pe care să le agreeze Bunul Dumnezeu şi atunci cu siguranţă o să reuşeşti în viaţă şi vei avea satisfacţiile dorite.
Nu te lăsa amăgit de oamenii făţarnici, care nu vor altceva decât să râdă de tine. Nu te lăsa pradă lăcomiei, care ne dă târcoale uneori pentru a ne încerca tăria caracterului. Nu te lăsa sedus de promisiunile celor care vor să te atragă într-o grupare socială, politică sau religioasă, alta decât cea ortodoxă, specifică străstrămoşilor. Dacă vei vrea vreodată să aderi la o astfel de grupare, fă-o numai din propriile tale convingeri şi atunci caută-i tu pe cei alături de care vei vrea să fii şi nu-i lăsa pe ei să te lămurească. Fii cu mare băgare de seamă atunci când cineva urmăreşte să te atragă într-o anumită grupare, deoarece interesele puse în joc sunt mult mai mari decât par la prima vedere şi lasă să se înţeleagă.
Atunci când este vorba de grupări religioase, să ai în vedere că Dumnezeu nu te apreciază după gruparea din care faci parte, ci după credinţa pe care tu o ai în El. De aceea roagă-te lui Dumnezeu să-ţi dea sănătate, să-ţi dea putere de muncă, să-ţi dea linişte, să-ţi dea spor la lucrul pe care-l faci şi câştigul cuvenit pentru munca ta, dar nu te ruga să-ţi dea bogăţii şi câştiguri norocoase. Rugăciunea ta să fie simplă, venită din inimă şi cu credinţă deplină în puterea şi imparţialitatea Domnului Dumnezeului nostru.
Să te rogi ori de câte ori ai ocazia şi oriunde te-ai afla, chiar mergând pe stradă. Nu te sfii să te rogi când te afli într-un mijloc de transport, căci gândul nu ţi-l ştie nimeni. Când te rogi „este suficient să spui Tatăl nostru“, aşa după cum ne învaţă Sfânta Scriptură. Spune „Doamne ajută-mi“ ori de câte ori începi un lucru, iar când termini acel lucru spune „Doamne, îţi mulţumesc că m-ai ajutat să termin această lucrare“. Când te rogi, roagă-te cu gând curat şi cu credinţă deplină că Dumnezeu este lângă tine şi te ajută. Periodic citeşte Cinstitul Paraclis al Maicii Domnului şi-ţi va fi de mare folos, sau audiază-l pe calculator dacă nu mai ai vreme să treci pe la biserică.
Cititorule, toate aceste sfaturi ţi le spun şi ţie, fără să am pretenţia că-ţi voi spune ceva nou, despre care n-ai mai auzit niciodată nimic. Ţi le spun pentru că şi mie mi le-au dat alţii iar eu nu le-am băgat în seamă până când din trăirile mele nu am dat cu capul de un anumit prag şi am învăţat pe viu că-mi sunt de mare folos. Spunând în gând „Doamne ajută-mi“ şi făcându-mi cruce cu limba în cerul gurii, pentru că aşa au fost vremurile şi vremile, eu am reuşit să trec peste toate greutăţile vieţii şi încercările la care am fost supus. Uneori nu mi-am dat seama sau am ignorat ajutorul lui Dumnezeu, dar fără voia Sa nimic nu aş fi putut face din tot ce am făcut până acum, la fel cum nimic nu voi putea face de acum în colo. Pentru ignoranţa mea am plătit şi voi mai plăti. Important este ca Dumnezeu să fie lângă mine şi să mă ajute atât la necaz cât şi la bine.
Continui şi acum să-mi fac cruce cu limba-n cerul gurii. Şi chiar îmi face plăcere. Este o intimitate perfectă. Nimeni nu ştie când şi de ce-mi fac cruce. Uneori, simt că mă arde atât limba, cât şi cerul gurii când îmi fac cruce. Probabil este şi acesta un semn al cărui taine nu le cunosc şi nici nu încerc să le aflu. Dar, din când în când, îmi fac şi cruce la vedere, cu mâna, pentru că sunt mulţi care se uită la mine miraţi, şi se întreabă, probabil, de ce nu-mi fac cruce în timpul slujbelor religioase. Ce să fac? De ochii şi gura lumii trebuie să ne mai şi ferim, pentru că mulţi văd, puţini pricep, de vorbit vorbesc, iar eu nu prea des am chef de explicaţii.
Din tot ce am aflat în ultimul timp, un lucru este cert: pentru a fi cât mai agreaţi de Dumnezeu, noi trebuie să căutăm şi să ne străduim să fim cât mai înţelegători. Să nu dorim răul nimănui şi să nu ne bucurăm atunci când cineva dă de necaz. Fiecare îşi duce cu el propriul destin şi de aceea să ne vedem de treburile noastre în linişte şi pace.
Dumnezeu să ne ajute.

Camera 5

VISE ŞI REALITĂŢI

De regulă nu ţin minte ce visez şi nici nu dau prea mare importanţă visurilor. Dar visurile pe care le-am ţinut minte mi s-au împlinit. Fără să le tălmăcesc în prealabil, fie că au fost spre bine, fie că au fost prevestitoare de necaz, le-am analizat doar după o anumită perioadă de timp prin corelarea celor visate cu cele trăite pe viu.
Când în vis apar şi eu, în general sunt tânăr, cu o vârstă nedefinită. Când eram copil m-am visat pe un deal verde, un verde splendid la marginea unei păduri frumoase, privelişte specifică mijlocului primăverii. Eu eram îmbrăcat cu o cămaşă albă, cu mânecă lungă, descheiată la gât, şi cu pantaloni lungi, de culoare gri deschis. Eram cu o fată care a plecat de lângă mine, coborând dealul, topindu-se şi risipindu-se ca ceaţa. Eu am rămas şi m-am aşezat trist pe un butuc de pom mare, tăiat proaspăt cu ceva ce l¬a lăsat neted. Acel butuc a apărut deodată lângă mine, apoi totul a dispărut şi a rămas doar amintirea. Poate atunci mi-am văzut viitorul.
Cu câteva zile înainte de a merge la Azuga, pentru practica de diplomă, într-o noapte am visat că m-am întâlnit cu o femeie blondă, apoi că am mers pe un drum de munte pe lângă o pădure de brad şi o apă. A fost un vis pe care nu l-am băgat în seamă, dar după ce am ajuns la Azuga şi am fost cazaţi mi-am dat seama că acel vis a devenit realitate. La fabrica unde am fost repartizat, inspector de personal era o doamnă blondă. Cazarea ni s-a făcut la o cabană a fabricii, situată la câţiva kilometri de oraş, pe malul râului Azuga, la marginea unei frumoase păduri de brad. Pentru a ajunge acolo se mergea pe un pitoresc drum forestier.
După visul din copilărie este al doilea vis pe care mi-l amintesc cu lux de amănunte şi-l revăd aidoma ori de câte ori mă gândesc la el.
Un alt vis, de dată mai recentă, a fost un semicoşmar. Se făcea că eram pe malul unui canal. Pe acel canal a apărut o reptilă gen dragon care a prins şi mâncat un copil adus de apă. Am vrut să scot acel copil, dar o voce mi-a spus: „Lasă-l“. Şi acest vis a avut corespondent în realitate prin încheierea unui ciclu de mai multe încercări. Au mai fost şi alte vise pe care nu mai are rost să le relatez. Ce trebuie avut în vedere şi băgat în seamă despre vise este ceea ce spunea, peste ani, părintele arhimandrit Teofil Părăianu: „Pot fi visuri care se pot lua în seamă, dar sunt şi visuri care nu trebuie luate în seamă. Cel mai bine este să nu te iei după visuri pentru că nu ai de unde şti ce fel de vis este“.

PS. Mai zilele trecute am citit pe un forum opiniile unor useri împotriva părintelui Părăianu. Atunci mi-am amintit că arhimandritul spunea la la o conferinţă: "Din întâmplare am ajuns într-un cerc. Un fel de cenaclu. După puţin timp m-am retras dându-mi seama că acei teologi erau de fapt nişte eretici".

Se pare că am de citit serios pe-aici.
Acu' nu am timp dar am să revin.

Emil Condor a scris:

Se pare că am de citit serios pe-aici...

Doar se pare. Acum fac o pauză aici. Urmează să scriu ceva despre viaţa dublă a secretarului de partid şi mireanului. Până atunci, încă odată mulţam pentru îndemnul dat în noapte trecută. Am rezolvat acele probleme. Dar, uneori îmi este necesar câte un bobârnac pentru a mă aventura în ceva ce nu am mai făcut. Dar mi-a ieşit bine. Deocamdată mi-am curăţat explorerul de musafiri.

Mă bucur.
Deci ai scuipat Explorerul afară si l-ai reinstalat, nou noutz?
Bine că acolo a fost problema.

Trebuie să înveti cum să faci un Restore Point - ăla te poate ajuta în anumite situatii.

Emil Condor a scris:

Se pare că am de citit serios pe-aici.
Acu' nu am timp dar am să revin.

Până nu am citit că tu aici ai în braţe o păpuşică am crezut că-i păpuşel. Tot aşa pare şi Puiul Mic al meu.

Emil Condor a scris:

Mă bucur.
Deci ai scuipat Explorerul afară si l-ai reinstalat, nou noutz?
Bine că acolo a fost problema.

Trebuie să înveti cum să faci un Restore Point - ăla te poate ajuta în anumite situatii.

Ţi-am mai scris pe undeva că am instalat un fluture MSN şi l-am resetat.

Da, este Monica Andrea - o dulceată de copil care mă iubeste mult, mult.

Emil Condor a scris:

Da, este Monica Andrea - o dulceată de copil care mă iubeste mult, mult.

Să-ţi trăiască păpuşica şi voi, să vă bucuraţi de ea şi ea de voi.

Tu faţă de mine ai un mare dezavantaj. Deşi eşti tânăr şi ai mai mulţi ani de stat cu ea decât eu, tinreţea ta te obligă să munceşti. Muncind pierzi o mare parte din vreme de a sta lângă un pui mic şi drăgălaş. Când va fi mare, ajungi la concluzia că a crescut fără să şti când şi cum. De abia atunci o să regreţi că nu ai avut timp suficient să o ţii în braţe şi să te joci cu ea.

Ai avantaj în sensul pe care-l descrii...

Sănătate si vouă - să vă bucurati împreună mult timp.

abbilbal a scris:

Emil Condor a scris:

Da, este Monica Andrea - o dulceată de copil care mă iubeste mult, mult.

Să-ţi trăiască păpuşica şi voi, să vă bucuraţi de ea şi ea de voi.

Tu faţă de mine ai un mare dezavantaj. Deşi eşti tânăr şi ai mai mulţi ani de stat cu ea decât eu, tinreţea ta te obligă să munceşti. Muncind pierzi o mare parte din vreme de a sta lângă un pui mic şi drăgălaş. Când va fi mare, ajungi la concluzia că a crescut fără să şti când şi cum. De abia atunci o să regreţi că nu ai avut timp suficient să o ţii în braţe şi să te joci cu ea.

Inseamna ca si eu voi avea avantaj... daca o fi sa fie un nepotel/nepotica, eu voi fi la pensie atunci!

Vezi, Aurora? Toate dezavantajele prezente se pot transforma în avantaje!

Vedeţi voi, de multe ori mă gândesc ce repede a trecut vremea şi nu am avut timp să stau mai mult cu puiu mare de acum, când era la fel ca puiu mic. Seamănă mult una cu alta, dar mie tare dor mi de Cornelia de atunci, care a plecat definitiv. Cornelia de acum nu mai este cea de atunci, care venea în calea mea de mână cu mama şi când mă vedea o lua la fugă să mă prindă. Cornelia de acum este mult schimbată şi schimbarea s-a produs în ultimii ani de liceu.
Puiu mic de acum mă întreabă: moşulică mă iubeşti ? Îi răspund că o iubesc tare, tare, la care ea îmi răspunde. Nu văd mă bătânule, hai iubeşte-mă. Atunci o iau în braţe şi o strâng la piept, iar ia îmi zice. Noa vezi, mai iubeşte-mă odată.

abbilbal a scris:

Vedeţi voi, de multe ori mă gândesc ce repede a trecut vremea şi nu am avut timp să stau mai mult cu puiu mare de acum, când era la fel ca puiu mic. Seamănă mult una cu alta, dar mie tare dor mi de Cornelia de atunci, care a plecat definitiv. Cornelia de acum nu mai este cea de atunci, care venea în calea mea de mână cu mama şi când mă vedea o lua la fugă să mă prindă. Cornelia de acum este mult schimbată şi schimbarea s-a produs în ultimii ani de liceu.
Puiu mic de acum mă întreabă: moşulică mă iubeşti ? Îi răspund că o iubesc tare, tare, la care ea îmi răspunde. Nu văd mă bătânule, hai iubeşte-mă. Atunci o iau în braţe şi o strâng la piept, iar ia îmi zice. Noa vezi, mai iubeşte-mă odată.

Offff, Abbilule, cum reusesti sa ma inmoi de fiecare data cand povestesti de Puiu mic!

Camera 6

VIAŢA DUBLĂ A SECRETARULUI DE PARTID ŞI MIREANULUI

După mărturisirea făcută se pune firesc întrebarea: Am trăit sau nu o viaţă dublă?
Răspunsul la această întrebare nu poate fi altul decât unul singur: Da! Am trăit o viaţă dublă, dar atenţie! O viaţă dublă, nu o viaţă duplicitară. De ce fac această precizare? Pentru simplul motiv că nu vreau să se confunde noţiunile dublu şi duplicitar, noţiuni total diferite. Astfel, în timp ce viaţa dublă este o viaţă trăită de omul cinstit şi corect în două moduri diferite, viaţa duplicitară este viaţa omului făţarnic, ipocrit, trăită în mod speculativ. Dacă cineva dintre cei care au citit şi citesc cele scrise de mine ştie că am fost un ipocrit, sau mai din pleasnă spus, făţarnic, om de nimic, să-mi spună direct, în faţă, privindu-mă în ochi. Am tăria să primesc o astfel de mustrare fără a contra. Dar până una-alta eu nu ştiu să fi fost sau să fiu un făţarnic.
Dar atunci pentru ce recunosc acum că viaţa mea a fost, ba mai mult, chiar este, o viaţă dublă? Sunt om cu două feţe? Nu! Nu sunt cu două feţe, dar atunci când eram secretar de partid, unul era crezul meu în subconştient şi alta era viaţa mea exteriorizată, care nu se abătea de la normele societăţii în care trăiam, iar acum nu este unul şi acelaşi lucru cel de pe stradă cu cel din intimitatea lui. Şi când spun „crezul meu în subconştient“ nu mă refer la idei, deoarece acestea corespund faptelor. Ele au fost bine cizelate de filozofii marxişti-leninişti ai perioadei în care m-am format, mai ales că ei găsiră un moral pregătit de un petec de hârtie pe care Mitropolia din Blaj a dat un răspuns nepotrivit tatălui meu. Că am fost mai mult sau mai puţin subiectiv, accept. Că nu am înţeles şi nu înţeleg în suficientă măsură sensul real al încercărilor la care Dumnezeu ne supune, accept. Dar nu pot accepta ideea că unii vorbesc în numele lui Dumnezeu de parcă acei indivizi ar şti mai mult decât se cuvine. Şi oricât aş vrea, nu pot uita formularea „Dumnezeu vrea“, scrisă într-un context nepotrivit din respectivul petec de hârtie. De unde ştia omul, nu supraomul, ce vrea Dumnezeu? căci nimănui nu-i este dat să ştie ce vrea Dumnezeu.
Crezul meu din subconştient provenea din cu totul altă parte. Nu a fost ceva cultivat prin învăţătură sau practici rituale. Nici măcar mama nu a insistat asupra formării mele spirituale. M-a lăsat să aleg singur şi din tot ce am văzut sau auzit în jurul meu: lucruri, fapte, poveşti, care aparent mă lăsau indiferent, în realitate mi s-au întipărit în minte şi am deprins, fără să-mi dau seama, tot ce trebuia respectat cu sfinţenie şi am continuat practica tradiţională. Aici se poate spune că aşa a vrut Dumnezeu, şi tot Dumnezeu a vrut ca tata să moară preot ortodox şi nu preot greco-catolic. Această idee o accept ca voia lui Dumnezeu, dar numai folosind-o la timpul trecut, iar la timpul prezent, numai cu folosirea condiţionalului „dacă“.
Revenind la continuitatea practicii tradiţionale vreau să exemplific faptul că am învăţat să fac prescura la fel cum o făcea mama, deşi dânsa niciodată nu mi-a arătat acest lucru. Doar o singură dată, când, nu ştiu din ce motiv, i s-a ars o prescură, mi-a spus: „Asta trăbă ţâpată pe apă“. I-am spus să mi-o dea să o îngrop la o adâncime mai mare. Atunci mama a mai adăugat: „Dacă prescura strâcată are chistornic, să ţâpă pe apă curgătoare“, iar la plecare m-a mai atenţionat odată să o duc la Mureş sau la Ampoi şi a mai precizat că: „Nici prescura bună nu trăbă mâncată dacă nu o fost sfinţâtă. Şi aia să ţâpă pe apă dacă nu să mai poate sfinţî“. Acestea au fost singurele lucruri care mi le-a spus mama despre prescură. Mai târziu, peste ani, după ce am început să fac eu prescură mi s-a dat să citesc tipicul facerii prescurii şi am fost atenţionat că ce-am făcut înainte nu e păcat pentru că nu am ştiut, dar dacă nu voi respecta acel tipic voi săvârşi un mare păcat. Citind cum trebuie să fie prescura am spus: „Nu am păcătuit până acum şi cu siguranţă nu voi păcătui nici de acum încolo pentru că fac prescura cum scrie aici, deşi este pentru prima dată când citesc acest lucru“.
Dar de ce nu aş pune următoarea întrebare: Oare nu toţi oamenii trăiesc o viaţă dublă şi unii chiar duplicitară? Dacă fiecare dintre noi ne autoanalizăm obiectiv, nu ajungem la concluzia că într-un fel ne purtăm în societate şi altfel ne purtăm în particular? Avem sau nu îndrăzneala să recunoaştem aceasta? Dacă nu avem această îndrăzneală nu ne autominţim?
Eu nu neg nimic din ce am spus şi nici din ce am făcut atunci. Atunci, încă de pe băncile şcolii, am crezut în cauza comunismului. Atunci aveam ca model de viaţă pe Zoia Kosmodemianskaia şi Mitrea Cocor, pentru a nu înşira mai mulţi. Mai târziu, am crezut tot în cauza comunismului dar aveam un singur model de viaţă: pe „tovarăşul“, pentru ca mai târziu să apară şi „tovarăşa“. Dar tinerii de azi, ce modele de viaţă au? Ce învaţă ei de la cutia magică a TV?
Atunci am dorit să-i ajut pe cei mulţi şi fără funcţii. Pentru aceasta am făcut tot ce mi s-a cerut, dar asta nu înseamnă că mergeam înainte cu ochii închişi sau că intram în zid ca un berbec. Nu de puţine ori mi se spunea că sunt negativist pentru că începeam propoziţiile cu o negaţie şi mai uşor mi se scotea un şir lung de nu până să spun da, iar când spuneam da, toţi erau ferm convinşi că respectiva treabă se face bine. Dar când refuzam anumite sarcini care nu-mi conveneau, trebuia să fiu foarte bine documentat, iar argumentele pe care le foloseam trebuiau să fie de necombătut. Aşa spre exemplu, pentru a putea ţine superficial învăţământul de partid, aveam printre cele mai bine puse la punct cabinete de informare şi documentare politico-ideologică. Am dotat acel cabinet cu tot felul de planşe, machete, hărţi, cărţi social-politice, dar şi mult mai multe beletristice, colecţii de ziare, lozinci. Pereţii erau încărcaţi din tavan şi până la nivelul meselor. Toate materialele expuse erau frumos realizate şi ca estetică acel cabinet arăta chiar foarte frumos. Ca propagandişti am selectat oameni bine pregătiţi şi cărora le plăcea să scrie, iar la cea mai dificilă organizaţie am fost chiar eu propagandist. Profitând de faptul că la CFR se lucra în ture şi schimbul acestora se făcea la ora 7,oo şi 19,oo, am programat toate cursurile de învăţământ politic la ora matinală, 7,oo. Era ora când nu se făceau controale, fiind prea matinală pentru unii. Se bănuia, sau poate chiar se ştia că nu ţin cu regularitate acel învăţământ, dar propagandiştii aveau toate documentele ţinute la zi şi discuţiile se purtau cu cine ştiam eu, aşa că, teoretic, totul se derula normal, mai ales că, din când în când, dar nu prea des, mai ţineam şi câte o lecţie model cu invitaţi de marcă. Am fost cinstit? Pentru cei mulţi: Da, pentru cei puţini: Nu. Am fost corect? Categoric: Nu!
Pot spune că am fost corect când pe la mijlocul anului 1989, premergător ultimului congres, trebuia împânzit oraşul cu lozinci şi pentru zona gării am motivat că nu am unde le amplasa? Pricină ce a determinat incidentul relatat anterior.
Pe lângă astfel de întâmplări, mai mult sau mai puţin spontane erau şi discuţiile libere cu oamenii din diferite sectoare de activitate. La un moment dat într-o astfel de discuţie purtată cu un grup restrâns, unul mă întreabă: „Da, dumneata crezi în Dumnezeu? Spune sincer.“ Am fost puţin surprins de respectiva înterbare şi i-am răspuns interogativ: „Ca să-ţi pot răspunde la această întrebare, spune-mi ce înţelegi dumneata prin Dumnezeu?“ Omul a îngăimat ceva de genul Dumnezeu este Dumnezeu, la care eu i-am spus că prin Dumnezeu înţeleg o forţă supranaturală de origine necunoscută nouă care determină un echilibru cosmic universal. Am mai precizat că dacă acceptă o astfel de definire a lui Dumnezeu cred în El, iar dacă mi se dau alte definiţii nu cred. Tot legată de viaţa dublă a secretarului de partid a fost atitudinea mea faţă de sectanţi. Din diferite surse am aflat numele unora dintre ei, apoi, din discuţii directe cu aceştia, i-am cunoscut aproape pe toţi şi, bineînţeles, cei care erau membri de partid au fost excluşi cu tot ceremonialul. La un moment dat un ofiţer de securitate m-a întrebat dacă ştiu că la noi sunt destul de mulţi sectanţi. I-am spus că ştiu de existenţa lor, dar că nu mi se par a fi aşa mulţi ca să fie periculoşi. El a mai spus să am grijă ca cei care sunt să nu mai racoleze şi pe alţii. Atunci eu i-am oferit lista cu sectanţii de care ştiam, rugându-l să-mi spună dacă mai ştie şi pe alţii care nu erau trecuţi pe respectiva listă, dar pe cei de pe listă să îi lase sub supravegherea mea directă. Respectivul ofiţer era un fost inginer feroviar şi se putea discuta cu el. A acceptat propunerea mea, rugându-mă şi el la rândul lui să-l informez dacă apar ceva probleme. Ne-am despărţit cu tradiţionala strângere de mână, fără ca lista unuia sau altuia să mai sufere modificări prin adăugarea de noi nume. Dar printre sectanţi a început o stare de nelinişte. Unii dintre ei au venit să discute cu mine, iar la alţii m-am dus eu pentru discuţii. Pe toţi i-am asigurat că nu vor păţi nimic dacă-şi vor vedea de treabă şi nu se vor ocupa de altceva în timpul serviciului, iar foştilor membri de partid le-am spus că altă pedeapsă nu vor mai primi în afara excluderii din partid. Oamenii m-au înţeles deşi erau neîncrezători. Dar nimeni n-a păţit nimic. După ce nu am mai fost secretar de partid, sau mai bine zis după ce partidul comunist nu a mai fost recunoscut, că-ci nimeni n-a avut inspiraţia să ne şi elibereze din respectivele funcţii, unii dintre sectanţi au venit şi mi-au spus că nici nu le-a venit să creadă că într-adevăr nu vor păţi nimic. Probabil în alte părţi să fi fost altfel.
Ceea ce am relatat aici este doar o mică parte din viaţa dublă a secretarului de partid. Analizând cele trăite în totalitatea lor mă întreb din nou: De ce? De ce ar trebui să-mi fac reproşuri? Doar pentru că recunosc că am trăit o viaţă dublă? Sunt mai buni cei care nu recunosc acest lucru ? Dar cine mi-a hărăzit această viaţă dublă, căci eu, nici într-un caz nu! Dar oare viaţa mea dublă, de atunci şi de acum, nu este cumva, aşa cum se spune în Biblie, „deşertăciunea deşertăciunilor“ ? Acel paradox al vieţii pe care-l trăim fără să ştim de ce, până unde şi cât timp? Că atunci am ales soluţii bune sau mai puţin bune este inutil să analizez acum, după cum este la fel de inutil să se facă acum scenarii de genul cum aş fi procedat dacă… Singurul lucru pe care-l pot spune acum este că nu ştiu cum aş fi acţionat atunci, şi că acum nimic nu mai pot schimba din tot ce am făcut atunci, iar dacă, prin absurd, aş fi readus la timpul de atunci, aş face exact aceleaşi lucruri ca atunci, chiar dacă aş avea mintea de acum. De ce? Pentru singurul motiv că acesta a fost şi este programul „PC“-ului meu strict personalizat. Acesta sunt eu şi nimeni altul.
Dar dacă, tot la absurd vorbind, ne-am reîntoarce în timp, am trăi în altă colectivitate? Fără voia lui Dumnezeu, ar fi putut România să ajungă ţară comunistă? Dar Ceauşescu ar fi putut fi ce a fost? Dar eu aş fi putut fi altcumva? Dar Dumnezeu n-a ştiut că eu voi ajunge secretar al P.C.R., cu exactitate în 1979 şi că voi nega existenţa Lui, aşa cum de altfel a făcut-o şi Sfântul Apostol Petru? Dar Dumnezeu a ştiut că sunt secretar de partid numai când s-a citit procesul verbal cu alegerea mea? Nu cumva a ştiut acest lucru cu mult timp înainte de a mă naşte, pentru că aşa m-a programat? Dar dacă Dumnezeu a vrut să-i încerce pe români şi pe alţii ca ei prin practici comuniste, are cineva dreptul să ne judece pe cei care am îndeplinit misiunea dată? Dar atrocităţile, la care au fost supuşi mulţi preoţi, mai mult sau mai puţin vinovaţi şi chiar nevinovaţi, s-au produs fără voia lui Dumnezeu? Dacă Dumnezeu ar fi vrut, nu le putea opri? Dar oare, Elena şi Nicolae Ceauşescu, care au plătit cu viaţa pentru tot ce au făcut, bine şi rău, nu merită să fie iertaţi în mod oficial de Biserică, mai ales că ei au fost executaţi într-o Sfântă zi de Crăciun? Dar împuşcarea lor nu s-a făcut tot cu voia lui Dumnezeu? Oare dacă Dumnezeu ar fi vrut alt ceva, nu era altul sfârşitul comunismului în România? Nu cumva Dumnezeu i-a şi iertat pe soţii Ceauşescu?
Toate acestea ar trebui să dea de gândit românilor şi să nu se mai joace cu afirmaţii gratuite, fără suport logic.
Dar prin tot ce am scris aici, nu m-am afundat în „deşertăciunea deşertăciunilor“?

adanc si intelept ai gandit si ai scris
cred ca atent iti analizezi viata, si cred ca asa este, ai dreptate in ceea ce spui
si asa este valabil pentru cei mai multi dintre romani, cei care simt si gandesc ca tine, sau cei care asa cum zici vorbesc aiurea, altfel decat simt, altfel decat a fost... aia sunt duplicitarii

gandurile tale ar trebui adunate intr-o scriere, sa le poata citi si altii... ar fi bine daca le-ar putea deschide mintea