LITERATURĂ

Doamna Înţelepciune
Camelia Radu

Uneori simţeam că inima îmi bate atît de tare, încît, e gata-gata să îmi iasă din piept... atunci cuvintele mi se opreau pe buze, şi explicaţiile ce mi se cereau, rămîneau în mine, lovindu-se de pereţii gîndurilor, într-un vacarm ce mă speria şi mai tare...
Pe vremea aceea, eram o fetiţă... care scria primele ei poezii... o fetiţă... puţin mai ciudată... emotivă şi tăcută, destul de veselă de felul ei, dar care, de obicei, vorbea prea puţin despre sine...
Cei mari, aveau un obicei pe care nu îl înţelegeam... mă priveau de acolo de sus, spunîndu-mi fel de fel de lucruri, toate pe tonuri, ce semănau cu cioburile unui obiect spart... mii de cuvinte ascuţite, de vorbe răstite, de zgomote stridente şi asurzitoare coborau parcă pe neaşteptate, înfingîndu-se dezordonat în sufletul meu, ca nişte păsări violente şi înfometate, ce nu cunoşteau mila... nu mai spuneam nimic, lăsam capul în jos, aşteptînd să vină ziua cînd voi fi şi eu mare şi voi putea să răzbesc mai uşor prin asemenea zile ce îmi păreau că nu mai au sfîrşit... dar anii au trecut, am crescut, iar cei mari au rămas parcă tot acolo, uitîndu-se, cu sprîncenele încruntate, în acelaşi fel, iar cioburile vorbelor lor cad la fel de ascuţit şi de asurzitor, exact cînd mă aştept mai puţin...
Într-o zi, în casa noastră a apărut o doamnă. Era înaltă, foarte slabă, îmbrăcată în negru. Nu îmi aduc aminte chipul ei. Nu ştiu să fi fost frumoasă, nu ţin minte mai nimic despre ea... doar de mîinile albe, lungi, uscate, ce parcă pluteau peste obiecte, mîngîindu-le, îmi aduc aminte cu precizie... eram vrăjită, privindu-le... mîinile acelea semănau cu vocea doamnei, o voce caldă, deloc sonoră, cu un timbru potolit, grav... şi, în aceeaşi măsură, deloc dramatic...
Era profesoara de istorie şi se mutase cu serviciul în alt oraş; pînă să primească o locuinţă, cîteva săptămîni... a locuit la noi. Deşi îmi părea atît de minunată, am aflat că cei doi băieţi ai ei nu prea o luau în seamă, iar soţul o ignora cu totul... domnul doctor, şef de secţie, căruia, femeia aceasta ii părea lipsită de farmec şi senzualitate... nici nu o vedea...
Pentru mine, fiecare etapă a unei zile, alături de ea, avea un farmec nebănuit... dimineaţa, în locul agitaţiei şi a grabei care mă derutau mereu, făcîndu-mă să încep ziua cu regret, apăruse o stare nouă... ceaiul din căni era auriu, porţelanurile cîntau, mierea licărea ca soarele toamnei în borcan, hainele de şcoală erau deodată ale mele, drumul spre şcoală, plin de speranţe... amiaza era cea mai frumoasă... de pe balcon, casele erau poleite şi lîngă mine, cineva se bucura de hohotele ploii... apoi tăcerea... serile în care se furişa tăcerea, ca o pisica înţeleaptă, torcînd lîngă veioză... se auzeau doar paginile cărţilor citite pe îndelete, iar cărţile... erau vii... vii... ştia să privească... de parcă mi-ar fi citit gîndurile... cu drag, fără reproş... în preajma ei... nu mă simţeam niciodată în plus, gîndurile mele se deschideau sfioase, fără teamă, fără grija de a fi repezite... eram o fiinţă, eram o lumină, mi se îngăduia să exist, să ies la iveală, într-un dans abia schiţat, întrebător, ca şi cum, fără să văd prea bine, pipăiam totuşi lumea cu propriile mele întrebări, simţindu-i conturul, aspru şi nou, uşor agresiv, uşor presimţit, prin cine ştie ce vise...
Într-o zi, m-am oprit tăcută în faţa ei şi i-am întins, cu degetele tremurînde, o foaie de caiet, scrisă strîmb şi mîzgălită cu stiloul... era o poezie... a luat-o fără cuvinte, încet, a parcurs-o cu privirea, apoi m-a privit lung, în tăcere... zîmbea... "Cami, e cel mai frumos cadou pe care l-am primit vreodată, pentru că aici, în hîrtiuţa aceasta, e sufleţelul tău, cum aş putea să-ţi mulţumesc...".
Era prima dată, cînd cineva mă lua în serios, cînd nu îmi spunea că mă joc, că nu mă pricep la nimic practic, că nu sunt aiurită, era prima dată cînd cineva spunea că ceea ce fac e bine, ba chiar mai mult,,, "deci iubirea există, îmi spuneam, deci nu mi se pare, deci sunt şi alţii care o văd, care nu ceartă... care...".
Nu am putut să îi spun nici un cuvînt, din tot ce simţeam, aş fi vrut să îi spun că eu îi mulţumesc, pentru că există, că eu o iubesc, aş fi vrut să îi sar de gît, să o îmbrăţişez, aş fi vrut să îi spun să nu plece, iar dacă pleacă... să mă ia cu ea, aş fi vrut să îi spun măcar să mai vină, să o mai văd, cîte aş fi vrut să îi spun... nu am putut rosti o vorbă... cred că m-am înroşit şi în sinea mea speram cu disperare să înţeleagă ea pentru mine şi restul... şi peste ani, tot mai simt acel regret că nu am putut să îi spun nimic...
Dar ea a fost desăvîrşită... în puţinul timp care îi mai rămăsese, a stat aproape mereu numai cu mine şi mi-a vorbit, şi m-a privit, şi m-a mîngîiat şi cînd a plecat, aveam atîtea lacrimi în ochi şi sufletul plin şi atîta înţelepciune că mi-au ajuns mulţi ani după aceea...
La plecare, mi-a spus... că eu am ajutat-o să se regăsească şi că voi înţelege aceasta... mai tîrziu... Da, am înţeles mai tîrziu... am înţeles că nimic din ceea ce face un om, din ce înfăptuieşte sau creează, nu se vede, nu se aude, nu respiră, dacă nu are picătura aceea de suflet, nimic nu rămîne... nu aduce bucurie, nu mîngîie pe nimeni, totul se risipeşte, ca nisipul luat de vînt... da, o carte, o casă, o şosea, toate pier...
De atunci am învăţat să am un fel de a privi, din înăuntrul meu, aşa mi-am ales de atunci cărţile, obiectele din casă, cuvintele, prietenii, micile bucurii, răspunsurile, întrebările... căutîndu-mă în ele... pe mine...
Adevărata înţelepciune... pentru mine e o doamnă înaltă şi îmbrăcată în negru, cu degete lungi şi sensibile, cu vocea scăzută, al cărei chip nu îl ţin minte, dar care, a ştiut , nu să îmi controleze temele la matematică, ci să audă cîntecul ascuns în sufletul meu mic şi speriat... Adevărata înţelepciune... o doamnă ce vine în vizită, poate o dată în viaţă şi pe care, unii o văd ca pe un musafir oarecare, alţii... ca pe acea prezenţă ce ar putea să le schimbe viaţa la plecare.
... Poate că nu mereu ea arată la fel, de aceea, e bine să privim cu atenţie, cu multă atenţie, ca nu cumva, pe lîngă noi să treacă tocmai cea care ar putea să ne răspundă la întrebările sufletului, tocmai doamna Înţelepciune, iar noi, grăbiţi cum sîntem, să nu băgăm de seamă...

Biserica
Luminiţa Manole

"Aici se intră pentru a învăţa să-l iubeşti pe Dumnezeu
şi se iese pentru a învăţa să iubeşti lumea."
(Scrie la intrarea unei bisericuţe dintr-o ţară frumoasă)

Oraşul este absolut minunat, oriunde privim vedem numai frumuseţe. Astăzi, o mulţime de obiective turistice sînt pe lista de priorităţi a grupului nostru.
Primul obiectiv este o catedrală celebră. Ieri nu am putut intra pentru că unele dintre noi aveam umerii dezgoliţi şi unele aveau fusta prea scurtă. Astăzi toată lumea este corect echipată.
Am ajuns. Deja este coadă la intrare. Se aşteaptă ora deschiderii. Peste cîteva minute vom reuşi să admirăm interiorul, renumit prin frumuseţea lui.
Iată, se apropie cineva dinăuntru, să ne deschidă. Fuge, de fapt. Ne mirăm.
- Probabil vrea să fie foarte punctual, îşi dă unul din grup cu părerea.
Omul se apropie tot mai mult şi îi putem vedea faţa schimonosită de spaimă. Ne uităm la el ca la film, pentru că sîntem incapabili să reacţionăm ca la ceva real. Omul strigă ceva, deschide uşa, dă cu ea de perete şi fuge, cu intenţia clară de a se depărta cît mai repede de biserică. Strigă cît poate, în continuare, ceva ce noi nu înţelegem.
Ne uităm spre cel din grupul nostru care ştie puţin limba.
- Spune că s-a topit. Nu spune ce anume s-a topit. Strigă numai: "S-a topit! S-a topit!"
Noi aşteptăm în continuare cuminţi să vină cineva şi să ne verifice biletele, cumpărate încă de ieri.
Pînă să ne mai punem noi alte întrebări, a mai ieşit încă un om din biserică. Era tot bulversat. Era şi mai straniu, pentru că acesta era preot. Părea răvăşit de tot. Îşi făcea cruce şi ne-a spus, prin semne, să ne depărtăm. Executăm, conştiincioşi indicaţiile.
- Ieri nu păreau să fie un popor de ciudaţi. Dar dacă mai iese unul ca ăsta din biserică, eu zic să ne cărăm de aici, spune cu tot bunul simţ posibil mucalitul grupului.
Şi a ieşit rapid încă "unul ca ăia".
- Go! Go! striga el disperat.
Asta am înţeles cu toţii. Ne-am depărtat rapid şi ne-am regrupat în celălalt capăt al pieţei.
- Poate este vreo bombă. Haideţi şi mai departe.
- La ce ziduri groase are biserica, nu cred că e vreun pericol de aici. Şi în plus, vreau să văd şi eu ce era cu nebunii aceia.
- Da, aşa se uitau, cum te uiţi tu acum. Ce, vrei să-i imiţi? Ei, ce ai?
- Uite, acolo… reuşi să îngaime prietenul nostru.
Toţi ochii s-au aţintit asupra bisericii. S-au făcut mari, apoi din ce în ce mai mari. Ceea ce se întîmpla acolo era prea greu de suportat.
Nu ştia nimeni dacă e mai bine să fugă sau dacă e mai bine să rămînă pe loc. De fapt, nu mai avea importanţă măcar. Era atît de dureros ce se vedea şi atît de neînţeles, încît mintea refuza să mai gîndească.
Se vedea cum biserica, frumoasa şi măreaţa biserică se … da, se… se topeşte. De la vîrf spre temelie. Se transformă în nisip, cu o viteză uluitoare. În cîteva secunde, dacă procesul continuă, va dispărea de pe faţa pămîntului o capodoperă.
Ceea ce a rezistat sute de ani, ceea ce a fost restaurat în zeci de ani, cu atîta migală şi măiestrie, va dispărea în mai puţin de un minut. Şi nu e nimic de făcut…
Dispar, rînd pe rînd, turnuleţe, dantele din piatră, vitralii inestimabile.
…Gata. S-a dus. Nu a mai rămas nimic. Doar o movilă de nisip mai este acolo.
Ne uităm la locul gol şi la biletele din mîini. E mai mult decît frustrare ceea ce simţim.
- Poate este un spectacol pus la cale pentru turişti, sparge tăcerea grea un curajos. Şi poate "nebunii" erau actori. Haideţi să ne apropiem.
Vizibil uşuraţi, toţi i-am urmat sfatul. Dar nu se mai poate ajunge acolo. Nu se ştie cum de s-au grupat atît de repede, dar deja este un cordon de poliţişti care limitează accesul.
- Aici nu prea mai avem ce căuta, deci… Haideţi să mergem la hotel, să vedem ce se întîmplă. Cine ştie ce arme au mai descoperit unii. Dacă au fărîmiţat o clădire aşa de mare într-un minut, pe noi ne fac fărîmiţe într-o clipă.

Toate posturile transmiteau aceeaşi ştire: datorită unui fenomen complet necunoscut, toate bisericile din lume au fost transformate în nisip. Nici o altă clădire nu a fost afectată şi nici o fiinţă nu a avut de suferit fizic. Doar bisericile.
Oricîte întrebări şi-au pus reprezentanţii tuturor religiilor, la congresul organizat imediat, nu au putut lămuri ce s-a întîmplat.
Oamenii erau debusolaţi. Cei care erau obişnuiţi să mergă în fiecare zi la biserică îşi puneau cele mai multe întrebări. Credeau că Dumnezeu este supărat pe oameni, dar nu înţelegeau de ce tocmai pe ei, care mergeau des la biserică i-a "lovit" cel mai tare. Părea nedrept. Oamenii se adunau lîngă movilele de nisip care înainte au fost biserici şi stateau mai mult tăcuţi, gînditori. Acei preoţi care înainte erau cei mai siguri pe ei şi pe adevărul spuselor lor, acum stăteau şi ei în jurul moviliţelor de nisip, fără să mai simtă nevoia de predici.
Cei care înainte de aceste evenimente strigau sus şi tare că religia lor e cea mai bună şi că e singura care duce la Dumnezeu, acum au văzut că şi biserica lor a fost la fel de afectată ca oricare alta. Durerea din sufletul lor era aceeaşi ca cea din sufletul oricărui alt credincios din oricare altă religie. Şi compasiunea pentru ceilalţi a luat tăcută locul predicilor înzorzonate, părtinitoare şi nedrepte.
Se simţea peste tot în lume o stare de smerenie cum nu a mai fost niciodată. Cine altcineva decît Dumnezeu ar fi putut face aşa ceva? se gîndeau oamenii. Puterea lui Dumnezeu era deci imensă. Faptul că nu a murit absolut nimeni în aceste evenimente, arăta că El nu vroia să îi pedepsească pe oameni, că să arate poate că greşesc în raportarea lor la divinitate?
Deşi le-a luat toate bisericile, abia acum omenirea Îl simţea parcă atît de aproape, atît de viu, atît de preocupat de măruntele fiinţe omeneşti, de faptele lor, de gîndurile lor, de credinţele lor. Totuşi, era atît de minunat că Dumnezeu se gîndea la ei!

În această stare generală de cuminţenie, o ştire senzaţională a făcut rapid ocolul planetei: o biserică a scăpat neatinsă!
Era o biserică dintr-o şcoală aflată pe o insulă foarte izolată, pentru copii supradotaţi.
Erau adunaţi acolo din toată lumea. Se făcea un experiment cu ei. Nu li s-a impus nimic. Nici măcar nu s-a ţinut cont că nici unul nu vorbea aceeaşi limbă cu celălalt. Nu erau doi copii din aceeaşi ţară. Erau lăsaţi să se dezvolte singuri, în direcţiile în care doreau. Cei care au iniţiat programul sperau să afle direcţii noi şi inedite de cercetare şi dezvoltare pentru omenire. Nu vroiau să intervină decît dacă li se cerea ajutorul. Copiii erau supravegheaţi discret şi ajutaţi în toate ideile pe care vroiau să le pună în practică. Pentru că nu aveau atîtea biserici şi pentru că nu se punea accentul pe religie, pe insulă era o singură biserică. Preoţii erau instruiţi să îi lase să facă ce vor ei, în eventualitatea că ar fi atraşi de biserică.
Pentru că nu se puteau înţelege prin cuvinte, şi pentru că gesturile nu permiteau o comunicare foarte nuanţată, aşa cum simţeau ei să comunice, au reuşit în foarte scurt timp să pună la punct între ei comunicarea telepatică.
Adulţii priveau acum fără să înţeleagă mai nimic. Copiii se adunau toţi într-un loc sau altul fără să vorbească mai întîi între ei. Uneori, la întîlnirile lor rîdeau toţi deodată sau erau îngînduraţi toţi, iar observatorii nu aveau nici cea mai vagă ideea ce anume a putut provoca astfel de manifestări în masă. Cel mai mult însă erau curioşi adulţii de ce oare copiii stăteau uneori ore întregi aproape nemişcaţi, parcă sondînd universul, parcă sorbind nişte informaţii de care erau avizi. Pe faţa lor se putea citi uimire, veneraţie şi înţelegere profundă. Candoarea firească a chipurilor lor de copii se transforma în astfel de momente în ceva care nu mai putea fi numit "uman" ci mai degrabă "divin".
Din start deci experimentul a luat o întorsătură neaşteptată. Savanţii credeau că va fi pe insulă un vacarm de nedescris, din cauză că erau atîţia copii acolo, fiecare vorbind limba lui. Credeau că cel cu personalitatea cea mai puternică îşi va impune limba sa ca fiind oficială şi că toţi ceilalţi o vor învăţa. În schimb, în loc de vacarmul de nedescris, ascultau acum doar liniştea frumoasei insule exotice.
Experimentatorii şi-au dat seama într-un tîrziu că se comunica telepatic acolo şi că ei erau în mare dificultate acum. Dar au lăsat experimentul să continue.
Spre noua mirare a savanţilor, copiii tocmai de biserică au fost atraşi cel mai mult. Se adunau mereu acolo şi se gîndeau la ceva. Se vedea că îi preocupă ceva foarte mult. Fiecare şi-a făcut un colţişor în biserică, în care şi-a adus o poză sau un obiect care amintea de religia lui. La început se rugau separat, în felul specific fiecărei religii. Au urmărit să extragă şi de aici esenţialul, să găsească limbajul comun, ca atunci cînd au găsit comunicarea telepatică, valabilă pentru toţi, indiferent de limba pe care o vorbeau.

Nu le-a fost deloc greu să îşi dea seama că esenţialul în religii este Dumnezeu, oricum s-ar numi el în limbi diferite. Apoi au urmărit să extragă esenţialul din gesturile pe care le făceau cînd se rugau. Şi au renunţat la toate gesturile, pentru că nu erau esenţiale. Gesturile, ritualurile, incantaţiile erau pentru liniştirea minţii celui care se roagă. Erau pentru separarea lui de alte gînduri, care nu-l lăsau să se concentreze asupra lui Dumnezeu. Dar mintea lor nu avea nevoie de astfel de cîrje. Mintea lor era perfect liniştită şi perfect focalizată asupra oricărui lucru pe care îl făceau. Aşadar esenţialul în religii nu erau nici gesturile, nici ritualurile. Era Dumnezeu. "Dumnezeism", deci, ar putea fi numită în cuvinte religia esenţială. Iar scopul religiei esenţiale era comuniunea cu Dumnezeu. Nu era nici cuminţenia, nu erau nici faptele bune, nu era nici cunoaşterea scripturilor. Era întîlnirea efectivă cu Dumnezeu.

Aşadar, ei trebuiau să-l întîlnească pe Dumnezeu.

Pentru a cunoaşte pe cineva, trebuie să te uiţi la el mai întîi, au concluzionat ei. Numai că Dumnezeu nu putea fi văzut, nici auzit. Dar aşa cum comunică ei telepatic, fără să se vadă, aşa pot comunica şi cu Dumnezeu. Aşa cum îşi trimit gîndurile telepatic exact la destinaţie, avînd în minte chipul colegului, aşa pot avea în minte chipul lui Dumnezeu cînd îi transmit mesajele.
Deci au început să-l privească cu ochii minţii. Stăteau în biserică şi îl "priveau" pe Dumnezeu ore întregi, aşteptînd în acelaşi timp, răbdători, gînduri de la El. Nu ştiau cum arată deci nu se aşteptau să vadă un chip anume. Aşteptau să vadă "înfăţişarea" sau orice altceva ce el le-ar fi dezvăluit din fiinţa lui. Îi căutau practic "adresa energetică"sau pur şi simplu "adresa", dacă aceasta nu ar fi fost energetică. Şi aşteptau un semn de la el.
Aşteptau aşa cum numai un copil poate să aştepte. Sperau aşa cum numai un copil poate să spere. De fapt, se jucau aşa cum numai un copil poate să se joace. Devenise jocul lor preferat.
Adulţii, dacă nu şi-ar fi luat un ajutor clarvăzător şi telepat, nu ar fi înţeles nimic din această nemişcare a grupului. Chiar şi aşa era greu de înţeles ce se petrecea acolo, în mica biserică.
Uneori minţile copiilor ajungeau în spaţii la care clarvăzătorul adult nu avea acces. Alteori, datorită faptului că mintea lui era focalizată asupra minţilor copiilor, era luat de puternicii curenţi mentali şi ajungea prea departe pentru puterile lui, care erau totuşi foarte mari. Lîngă aceşti copii a învăţat în aşa puţin timp cît în ani întregi de antrenamente făcute de unul singur.
Copiii îl priveau pe Dumnezeu. La început priveau ca şi cum l-ar vedea deja. Apoi, cu timpul, chiar începeau să vadă.
De fapt "priveau în sus", interior, către Dumnezeu. Şi erau atenţi cînd Dumnezeu "se uita" şi El la ei. Erau atenţi să "îi prindă privirea", adică să existe un transfer energetic. Şi cînd privirile li se întîlneau astfel, rămîneau aşa, ochi în ochi, lumină în lumină, extaz în extaz.
Rugăciunea era privit ochi în Ochi, adînc, neîntrerupt. (Mica) creatură privea cu iubire şi mirare către Creator, iar Creatorul, extaziat de atenţia Reală care i se acorda îşi trimitea iubirea Lui imensă către creatură. Şi creatura, fiind mică şi neştiind că este foarte mult ce deja i se oferă faţă de ceea ce primesc alţi oameni, şi neştiind că acesta este extaz, vroia şi mai mult. Şi primea…

Dumnezeu şi creatura deveneau o singură lumină.

În acest moment au început să apară minunile. Experimentatorii nu mai pridideau să le însemneze cît mai ştiinţific în documente. Din această cauză nu au avut timp să asculte ştirile. Abia cînd au venit proviziile săptămînale cu elicopterul au înţeles că experimentul a atins proporţii cel puţin planetare.

Aceasta este povestea de-a privitul ochi în ochi cu Dumnezeu.

“Atracţie” este romanul de debut al Elenei Costea şi a apărut în aprilie 2011 la editura “Scrisul Românesc”.

“Atracţie” este povestea de dragoste dintre Ema, o adolescentă din Manhattan şi Brian, directorul liceului la care ea învaţă.
În urma participării la un concurs de eseuri, Ema pleacă, alături de prietena ei cea mai bună, Magda, şi de tatăl acesteia, Brian, într-un schimb de experienţă în Anglia. Departe de casă şi familie, atât Ema, cât şi Magda, se simt libere să facă lucruri pe care acasă nu le-ar fi putut face. Dacă Magda îşi pierde noapte după noapte la petreceri extravagante îmbibate în alcool, Ema cedează atracţiei pe care o simte pentru Brian şi insistenţelor lui.
Dar orice greşeală are consecinţele sale, după cum viaţa o va învăţa în modul cel mai crud pe Ema; consumul exagerat de alcool pune capăt vieţii Magdei într-un mod tragic, lăsând-o pe Ema singură cu durerea, teama şi nesiguranţa ei.
Ştie, în adâncul sufletului, că e greşit să continue ce a început cu Brian, dar mai ştie că nu se poate întoarce din drum, de parcă ar fi “o marionetă în mâinile unui păpuşar nebun, un păpuşar masochist.”
“Lasă-mă. Nu, mai bine ia-mă în braţe. Nu, pleacă, te urăsc. Braţele tale mă strâng atât de tare că mă sufocă. Eşti un nebun, bun de nimic. Te urăsc, mi-ai distrus viaţa. Şi ştii de ce te urăsc aşa tare? Pentru că te-am iubit!”
Dar de ce? De ce a ales-o Brian pe ea? De ce i se întâmplă ei? Toate aceste întrebări au un răspuns, sau aceasta a “fost voia Cerului atunci când viaţa mea s-a schimbat dramatic?“ Dacă ar putea da timpul înapoi şi să schimbe ceva… Viaţa “e o mare plină de smoală încinsă, iar sufletele noastre sunt mai fierbinţi decât ceea ce tu numeşti dragoste.”

Despre cartea Elenei ar fi multe de spus, este o carte care m-a surprins în toate modurile posibile, genul de carte pe care odată ce ai început-o nu poţi să o mai laşi din mână.
Primul gând pe care l-am avut după ce am terminat de citit a fost că nu este ceea ce pare. Fiecare cititor are anumite aşteptări de la o carte atunci când priveşte coperta, deschide la prima pagina şi începe să citească. Dar această carte este o poveste aparte, scrisă într-o manieră diferită, simplă şi totuşi complexă, realistă şi totuşi filosofică, într-un cuvânt: uimitoare.
Ema nu este o eroină tipică a unei poveşti fabuloase, ci o fată coborâtă din lumea reală în paginile cărţii, cu calităţi şi defecte, cu slăbiciuni, temeri şi frustrări. Realismul cărţii te face să trăieşti alături de ea fiecare întâmplare, să aştepţi, să speri, să plângi… iar pasajele mistice te poartă într-o lume de vis, perfectă prin însăşi imperfecţiunile sale.
Şi ajungi să te întrebi ce e viaţa. Care sunt acele momente în care destinul ni se schimbă fără să băgăm de seamă? Putem prevedea cotiturile inexplicabile şi le putem evita, sau plutim în acest spaţiu ca o barcă solitară pe apele spumegânde ale unui râu învolburat? Şi dacă barca aceea este viaţa noastră, avem vâsle? Putem ocoli pericolele ce ne pândesc, pietrele ce ne lovesc sau ne scufundă? Putem lupta contra lor, sau orice am face vom pluti în continuare, fără a avea control asupra propriului destin?
“Oricât de tare aş vrea acum să-mi întrerup călătoria spre trecut, nimic nu mă poate opri spre a-ţi demonstra că te înşeli. Viaţa şi moartea se împletesc încet, iar ceasul nostru sună neîncetat pentru a ne demonstra propria-i putere.”

Publicat de Ramona Badea

Concursul Naţional de Literatură “Agatha Grigorescu Bacovia” 2011

Asociaţia Culturală „Agatha Grigorescu Bacovia” şi Primăria oraşului Mizil organizează a cincea ediţie a Concursului Naţional de Literatură „Agatha Grigorescu Bacovia”.
Nu există condiţii de vârstă, apartenenţă la U.S.R. etc.

Participanţii vor trimite, până la data de 10 septembrie 2011:
- Pentru Secţiunea Poezie: 15 poezii.
- Pentru Secţiunea Proză: 15-20 pagini, culese cu diacritice (corp Times New Roman – 14).

După cum informează Lucian Mănăilescu, înscrierile la concurs se pot face prin poştă (trimiţând un CD – verificaţi corectitudinea formatării!) sau prin e-mail.

Pentru ambele secţiuni, textele se semnează cu numele real. Dacă autorul doreşte să fie publicate sub pseudonim, va specifica acest lucru. Se anexează un scurt C.V. ce va cuprinde, obligatoriu: adresele de corespondenţă (adresa poştală, e-mail, nr. de telefon), precum şi o fotografie (JPEG, TIF) cu latura mare de minimum 15 cm.

CD-urile expediate prin poştă se trimit în plic, pe adresa:

Asociaţia Culturală Agatha Grigorescu Bacovia
str. Agatha Grigorescu Bacovia, nr.13 A
Mizil, jud. Prahova

Textele prin e-mail vor fi expediate la adresa:
lucian_manailescu@yahoo.com

Primirea textelor va fi confirmată telefonic sau prin e-mail. Câştigătorii (desemnaţi de juriul prezidat de domnul Academician Eugen Simion) vor fi anunţaţi în timp util, în legătură cu festivitatea de premiere.

Publicat de Gheorghe Culicovschi in Concursuri

Am tot dat cu mouse-ul prin virtual până am dat de asta. Nu-i o capodoperă, este doar un text frumuşel. Mi-a plăcut, în mod deosebit, finalul.

http://citesteasta.ro/3465/ochii-sunt-oglinda-sufletului/

Anahoret a scris:

Am tot dat cu mouse-ul prin virtual până am dat de asta. Nu-i o capodoperă, este doar un text frumuşel. Mi-a plăcut, în mod deosebit, finalul.

http://citesteasta.ro/3465/ochii-sunt-oglinda-sufletului/

Sau cum poate iubirea sa dea in isterie si apoi in patologie... Scuze daca, poate, sunt mai prozaica insa mi-a facut placere sa citesc textul este frumos scris.

— De ce l-ai ucis? M-a întrebat el brusc, încruntându-şi sprâncenele.

Am întors capul cu dispreţ si durere, ştiind că nu va putea înţelege. Cuvintele mi-au ţaşnit printre dinţi, încetişor, ca un blestem. O dată cu ele, două lacrimi captive până atunci, îmi udară obrajii.

— Pentru că nu-i mai străluceau ochii…

-----------------------------------------

Cineva experimentat ar fi dezvolatat mai bine subiectul, pentru că ultimul dialog face legătura cu titlul: "Ochii, oglinda sufletului". Nu-i mai străluceau ochii, deci se stinsese jarul. Mie atât mi-a plăcut: justificarea. Dacă ar fi fost după mine, înainte de dialog m-aş fi rezumat doar la atât: "Cuvintele mi-au ţâşnit printre dinţi, încetişor, ca un blestem: Pentru că nu-i mai străluceau ochii". Ar fi fost de-ajuns.

Dar, cum nu toată lumea este Camil Petrescu, să poată face un sacrificiu de sine dintr-o crimă pasională...

Anahoret a scris:

— Pentru că nu-i mai străluceau ochii…

De-a lungul vietii am avut ocazia, la fel ca voi, să întâlnesc străluciri diferite în ochii semenilor mei si fiecare strălucire sau lipsa ei arăta starea lor sufletească.
Supărarea îndelungată îti sterge mult din strălucire, bolile psihice îti dau o altă strălucire, suferinta fizică sapă diferit în luminozitatea ochilor.
Astea toate pentru că lumina ochilor scoate în relief ceea ce există în adâncul sufletului.
Când scânteia din priviri dispare, eu cred că viata si-a irosit scopul de a fi. Gresesc?

Emil Condor a scris:

Supărarea îndelungată îti sterge mult din strălucire, bolile psihice îti dau o altă strălucire, suferinta fizică sapă diferit în luminozitatea ochilor.

Prin 2004 sau 2005 am avut un accident în Bucureşti. Un taximetrist n-a ţinut distanţa regulamentară şi m-a lovit din spate. S-a lăsat doar cu fiare îndoite. Câteva zile a trebuit să merg la secţia de poliţie din Bucureştii Noi (accidentul se produsese în zona aeroportului Băneasa) ca să-mi scot dovada necesară reparării maşinii (pe vremea aia nu era amiabilul).

Mă întorceam cu autobuzul de la acea secţie de poliţie şi, dintr-o staţie au urcat câţiva copii de la o şcoală specială. Erau copii cu handicap psihic. Aunci am avut ocazia să mă uit în ochii unui astfel de copil. Erau nişte ochi mari, negri, sub nişte sprâncene bine conturate. Aveţi cuvântul meu că am trăit senzaţia că mă uit într-un hău. Nu-i o figură de stil. N-am putut să mă uit mai mult de câteva secunde. M-am speriat şi am mutat privirea în altă parte. Şi acum mă urmăresc ochii ăia!

Anahoret a scris:

[... Nu-i mai străluceau ochii, deci se stinsese jarul. Mie atât mi-a plăcut: justificarea. Dacă ar fi fost după mine, înainte de dialog m-aş fi rezumat doar la atât: "Cuvintele mi-au ţâşnit printre dinţi, încetişor, ca un blestem: Pentru că nu-i mai străluceau ochii". Ar fi fost de-ajuns.

Dar, cum nu toată lumea este Camil Petrescu, să poată face un sacrificiu de sine dintr-o crimă pasională...

Da, se stinsese... Adevarul este ca, una din dramele noastre ale oamenilor, este sa continui sa iubesti fara sa mai fii iubit. Si cei care au trecut prin asta pot sa inteleaga mai bine, iar cei care au depasit (fara sa omoare pe cineva ) consider ca pot infrunta toate nenorocirile lumii acesteia...

Anahoret a scris:

...Erau copii cu handicap psihic. Aunci am avut ocazia să mă uit în ochii unui astfel de copil. Erau nişte ochi mari, negri, sub nişte sprâncene bine conturate. Aveţi cuvântul meu că am trăit senzaţia că mă uit într-un hău. ...

Adica nu era chiar nimic acolo... sau era ceva sumbru...

Mihaela a scris:

Anahoret a scris:

...Erau copii cu handicap psihic. Aunci am avut ocazia să mă uit în ochii unui astfel de copil. Erau nişte ochi mari, negri, sub nişte sprâncene bine conturate. Aveţi cuvântul meu că am trăit senzaţia că mă uit într-un hău. ...

Adica nu era chiar nimic acolo... sau era ceva sumbru...

Nu neapărat sumbru ci, mai degrabă întunecat. Te-ai uitat vreodată într-o fântână foarte adâncă? Dacă da, cam asta a fost senzaţia pe care am avut-o când m-am uitat în ochii copilului ăluia.

Nimic nu poate sa spuna asa de expresiv, asa de profund cat poate sa fie
de calda, de blanda, de dulce, de expresiva, de profunda, privirea unui copil.
Privirea de copil spune cat o mie de cuvinte.
Asta pentru ca l-a inzestrat natura in schimbul lipsei limbajului, al cuvintelor,
pe care nu le poate articula inca.

Pe masura ce creste, si cuvintele ii vin, expresia aceea nu se diminueaza, ci se transforma
in altceva tot atat de frumos.

Principalul este sa incerci sa intelegi atat privirile copiilor , cat si cuvintele mai tinerilor.
In felul acesta le citesti gandurile.

Ce putea oare sa-ti spuna, Anahoret, privirea acelui copil cu handicap?
Numai el stia cata suferinta se ascunde in "fantana adanaca" a ochilor lui.

Aici exista un cult nu numai pentru copiii cu handicap, ci pentru orice om, de orice varsta.
Peste tot se incearca sa le usureze suferinta prin diferite masuri, prin diferite activitati.
Chiar si sportive, artistice, etc...

Mai avem inca nevoie de timp sa ajungem sa avem o mentalitate normala, sanatoasa,
fata de cei cu handicap, pentru a le usura suferinta, si a-i ajuta sa se integreze cu cat mai putine eforturi in viata sociala.

Un lant de magazine, numit "Stop & Shop" angajeaza aici cu precadere
tineri cu handicap.
Sa-i vedeti cum se straduiesc sa fie la inaltimea cerintelor locului de munca unde sunt angajati.

Iar lumea ii intelege, ii ajuta, nimeni nu se impacienteaza.

Fii bun, Doamne, cu toata lumea!
Ion

ion a scris:

Nimic nu poate sa spuna asa de expresiv, asa de profund cat poate sa fie
de calda, de blanda, de dulce, de expresiva, de profunda, privirea unui copil.
Privirea de copil spune cat o mie de cuvinte.

Tu spui altceva. Nu am reţinut exact unde locuieşti (am înţeles că undeva în afara României), dar să ştii că şi aici au început să se mişte lucrurile în sensul pe care-l descrii tu. Mai greu, ce-i drept, dar se mişcă, în sensul că pot învăţa carte şi pot învăţa unele meserii. Problema lor este cu integrarea în societate. Cam greu sunt acceptaţi, de aceea (cei mai norocoşi) lucrează cu precădere în cooperative. Totuşi am văzut la Real un băiat cu handicap neuromotor lucrând la casă. Bănuiesc că supermarketurile, fiind mai vizibile, trebuie să ţină seama de lege cu mai multă stricteţe, ca să zic aşa.

Există şi reversul medaliei, când oameni fără scrupule profită de starea lor şi caută să facă bani. Nu trimţându-i la cerşit, ci explatându-le munca. A fost prezentat pe un post TV directorul uni sanatoriu care făcea bani frumoşi de pe urma persoanelor bolnave psihic pe care le punea să muncească în ferma proprie. Chipurile terapia prin muncă.

În cazul acelui copil am descris doar ce m-a tulburat. Întotdeauna ochii cuiva au o expresie, "spun" ceva. Ochii aceia aveau o adâncime inexpresivă... pentru mine a fost reprezentarea golului. Nu a vidului (care înseamnă nimic), ci a golului. Nu ştiu dacă înţelegi ce vreau să spun.

Cred ca am inteles, Anahoret, ce vrei sa spui.
E adevarat ca eu am cam deviat de la ceea ce ai vrut tu sa spui.

Locuiesc in America, de 12 ani, in Long Island. Langa New York City, la o ora de mers cu trenul, sau cu masina.

La NYU şi-a luat nepoată-mea doctoratul în literatura franceză. Acum este assistant professor la Wayne State University şi locuieşte în Detroit. N-am mai văzut-o de mai bine de 5 ani... cred că de când a terminat studiile.

Anahoret a scris:

Mă întorceam cu autobuzul... ... dintr-o staţie au urcat câţiva copii de la o şcoală specială. Erau copii cu handicap psihic. Aunci am avut ocazia să mă uit în ochii unui astfel de copil. Erau nişte ochi mari, negri, sub nişte sprâncene bine conturate. Aveţi cuvântul meu că am trăit senzaţia că mă uit într-un hău. Nu-i o figură de stil. N-am putut să mă uit mai mult de câteva secunde. M-am speriat şi am mutat privirea în altă parte. Şi acum mă urmăresc ochii ăia!

Am trăit exact aceeasi experientă (nu odată):
nu pot să privesc prea mult în ochii unui bolnav psihic.
Am aceeasi simtire ca atunci când am rău de înăltime privind într-o prăpastie.
Mă răscoleste prea prufund si imediat îmi mut privirile, fiind de-a dreptul cutremurat de ceea ce văd si simt.

Anahoret a scris:

Am tot dat cu mouse-ul prin virtual până am dat de asta. Nu-i o capodoperă, este doar un text frumuşel. Mi-a plăcut, în mod deosebit, finalul.

http://citesteasta.ro/3465/ochii-sunt-oglinda-sufletului/

Dupa ce am citit textul am facut imediat legatura cu ce am citit de curand. O femeie creste spiritual cand iubeste. Atunci se simte ea intreaga si incepe urcusul spiritual. Cand un barbat mediteaza, atunci incepe urcusul lui spiritual. Intr-o relatie trebuie mentinut constant echilibrul ca relatia sa reziste... se refera evident atunci cand cei doi sunt interesati de urcusul spiritual. Cand el devine meditativ ea trebuie sa ii acorde spatiul si timpul necesar si sa il iubeasca mai mult. Cand femeia iubeste, la un moment dat devine interesata de urcusul spiritual. O noua iubire se naste in ea, si atunci barbatul trebuie sa devina mai meditativ. Daca nu se intampla asa, femeia va iubi divinul.

Eu am ramas cu impresia asta, ca ea nu a inteles ce se intampla in ochii lui. Ochii lui priveau "dincolo" si ea trebuia sa continue sa il iubeasca intr-un fel spiritualizat.

zaraza26 a scris:

Dupa ce am citit textul am facut imediat legatura cu ce am citit de curand. O femeie creste spiritual cand iubeste. Atunci se simte ea intreaga si incepe urcusul spiritual. Cand un barbat mediteaza, atunci incepe urcusul lui spiritual. Intr-o relatie trebuie mentinut constant echilibrul ca relatia sa reziste... se refera evident atunci cand cei doi sunt interesati de urcusul spiritual. Cand el devine meditativ ea trebuie sa ii acorde spatiul si timpul necesar si sa il iubeasca mai mult. Cand femeia iubeste, la un moment dat devine interesata de urcusul spiritual. O noua iubire se naste in ea, si atunci barbatul trebuie sa devina mai meditativ. Daca nu se intampla asa, femeia va iubi divinul.

Eu am ramas cu impresia asta, ca ea nu a inteles ce se intampla in ochii lui. Ochii lui priveau "dincolo" si ea trebuia sa continue sa il iubeasca intr-un fel spiritualizat.

Este foarte frumos cum ai descris fenomenul! Ai privit vreodată iedera cu atenţie? Ea, singură, nu se poate ridica; se târăşte pe pământ sau caută un zid ca să se înalţe. Dar, atunci când se întâlnesc două tulpini de iederă, se împletesc una cu cealaltă şi reuşesc să se ridice fără a mai avea nevoie de alt ajutor. Pentru mine, acesta este cel mai bun exemplu de sufletele-pereche.

Revenind la text, eu văd finalul în alt fel.
Dar, mai întâi, trebuie să trag o linie şi să clarific un aspect: nu ştiu ce a vrut să spună autoarea, eu scriu doar ce am înţeles sau, mai bine, ce am vrut eu să înţeleg.

Mi-a plăcut finalul pentru că eu n-am văzut în el o omucidere. Eu am văzut o parabolă în care Ea nu şi-a ucis iubitul, ci şi-a ucis amăgirea că iubeşte crezând că este iubită. Ca şi cum ar fi dat cu o piatră într-o oglindă mincinoasă: "Pentru că nu-i mai străluceau ochii".

Anahoret a scris:

Mi-a plăcut finalul pentru că eu n-am văzut în el o omucidere. Eu am văzut o parabolă în care Ea nu şi-a ucis iubitul, ci şi-a ucis amăgirea că iubeşte crezând că este iubită. Ca şi cum ar fi dat cu o piatră într-o oglindă mincinoasă: "Pentru că nu-i mai străluceau ochii".

Asta imi aminteste de un caz real, cand ea isi da seama ce departe era de iubire... abia cand a fost iubita. Poti sa iubesti foarte mult... daca nu primesti un "raspuns" cat de cat apropiat, nu e iubire... Nu te poti cunoaste cu adevarat iubind, desi iubind vei atrage iubirea... Dar cand iubesti si esti iubit la intensitate asemanatoare, iti descoperi noi fatete ale tale, ale sufletului tau...
Nu agreez varianta cu spartul oglinzii, ci prefer sa vad trecerea pe un nivel superior. Sa intelegi unde greseai... Te amageai ca traiesti iubirea. Oglinda e deja in urma, nu te mai intereseaza. Pare o reactie de razbunare... pe ceva, spartul oglinzii!

zaraza26 a scris:

Anahoret a scris:

Mi-a plăcut finalul pentru că eu n-am văzut în el o omucidere. Eu am văzut o parabolă în care Ea nu şi-a ucis iubitul, ci şi-a ucis amăgirea că iubeşte crezând că este iubită. Ca şi cum ar fi dat cu o piatră într-o oglindă mincinoasă: "Pentru că nu-i mai străluceau ochii".

Asta imi aminteste de un caz real, cand ea isi da seama ce departe era de iubire... abia cand a fost iubita. Poti sa iubesti foarte mult... daca nu primesti un "raspuns" cat de cat apropiat, nu e iubire... Nu te poti cunoaste cu adevarat iubind, desi iubind vei atrage iubirea... Dar cand iubesti si esti iubit la intensitate asemanatoare, iti descoperi noi fatete ale tale, ale sufletului tau...
Nu agreez varianta cu spartul oglinzii, ci prefer sa vad trecerea pe un nivel superior. Sa intelegi unde greseai... Te amageai ca traiesti iubirea. Oglinda e deja in urma, nu te mai intereseaza. Pare o reactie de razbunare... pe ceva, spartul oglinzii!

Impartasesc parerea Zarazei Cred ca "spartul oglinzii" este un gest care iti opreste accesul in zona in care, desi dezamagit, poti sa analizezi si sa intelegi si apoi chiar sa ti se dea sansa sa experimentezi din nou. Spartul oglinzii este un gest prin care singur iti ridici un zid, singur iti opresti mersul inainte...

Asta ar fi ceva în genul "Lumii oglinzii" din povestirile lui Lewis Caroll.
I idee asemănătoare o dezvoltam cu mai mult timp într-un alt forum (Zaraza, cred că-ţi mai aminteşti) despre Narcis şi lumea oglinzii.

Pornisem de la un articol pe care-l citisem în "Idei în dialog" (pe vrema în care HRP încă o mai edita) şi, în sinuciderea lui Narcis, văzusem, tot aşa, trecerea la un alt nivel, apa jucând rolul oglinzii din povestea cu Alice.

Ca să revin la text... da, cred că se poate şi aşa. Numai că nu văd cum ar fi trecut la alt nivel prin gaura lăsată de glonţ. Gestul este ireparabil şi ireversibil ceea ce m-a dus cu gândul la o oglindă spartă. Dar, cred că noi facem mai multă filosofie în text decât a făcut însăşi autoarea. Ştiţi că circula o butadă: "Criticul literar este acea persoană care-i spune scriitorului ce a vrut să scrie în romanul său..."

Anahoret a scris:

...

Ca să revin la text... da, cred că se poate şi aşa. Numai că nu văd cum ar fi trecut la alt nivel prin gaura lăsată de glonţ. Gestul este ireparabil şi ireversibil ceea ce m-a dus cu gândul la o oglindă spartă. Dar, cred că noi facem mai multă filosofie în text decât a făcut însăşi autoarea. Ştiţi că circula o butadă: "Criticul literar este acea persoană care-i spune scriitorului ce a vrut să scrie în romanul său..."

Pai tocmai asta era ideea, sa nu existe acea gaura lasata de glont... Dar cred ca ai dreptate noi acum suntem niste mici critici literari...

Anahoret a scris:

Asta ar fi ceva în genul "Lumii oglinzii" din povestirile lui Lewis Caroll.
I idee asemănătoare o dezvoltam cu mai mult timp într-un alt forum (Zaraza, cred că-ţi mai aminteşti) despre Narcis şi lumea oglinzii.

Pornisem de la un articol pe care-l citisem în "Idei în dialog" (pe vrema în care HRP încă o mai edita) şi, în sinuciderea lui Narcis, văzusem, tot aşa, trecerea la un alt nivel, apa jucând rolul oglinzii din povestea cu Alice.

Ca să revin la text... da, cred că se poate şi aşa. Numai că nu văd cum ar fi trecut la alt nivel prin gaura lăsată de glonţ. Gestul este ireparabil şi ireversibil ceea ce m-a dus cu gândul la o oglindă spartă. Dar, cred că noi facem mai multă filosofie în text decât a făcut însăşi autoarea. Ştiţi că circula o butadă: "Criticul literar este acea persoană care-i spune scriitorului ce a vrut să scrie în romanul său..."

"Numai că nu văd cum ar fi trecut la alt nivel prin gaura lăsată de glonţ."

Omori o idee...
Pe de alta parte, ea trebuia sa treaca la alt nivel, nu el. Oricum nu agreez ideea sa omori o fiinta.

Criticul literar e un pic ruda cu psihologul care iti asculta visele, framantarile...