Literatura universala

Istoria generală a diavolului - Gerald Messadie

O carte minunată, bine documentată științific și scrisă cu nerv, talent și umor. O carte, care, pe lângă că vă pune pe tavă o bogăție de informații captivante din istorie și mitologie, vă poate scăpa definitiv de frica de diavol.
Un diavol, pe care Gerald Messadie, romancier, eseist și istoric francez, nu îl găsește cu adevărat nicăieri- pornind de la zeii din mitologiile greacă și romană, apoi căutând printre demonii arhaici din Oceania, de pildă, și ajungând până la răul absolut, fabricat și modelat continuu de unele religii actuale. Ce găsește în schimb? Acea nevoie a omului de a-și nega responsabilitatea propriilor alegeri, de a-și declina vina și, în ultimă instanță, de a se lăsa pătruns de groază. Fiindcă, spune Messadie, ”omului îi place să-i fie frică”.

Iată ce spune el: ” Istoria este reprezentată doar de evenimentele reale, iar Diavolul n-a participat la niciun eveniment. El este chiar scandalos de absent în marile momente ale veacurilor din urmă. Nimeni nu i-a văzut vreodată nici coada, nici coarnele, nici în timpul Revoluției Franceze și nici în octombrie 1917. Nu a fost zărit nici la Hiroshima, nici pe Luna, nici în laboratorul lui Pasteur, nici în buncărul lui Hitler. Ne așteptam să apară în Cambodgia, pe vremea lui Pol Pot, si la Sarajevo, atunci când mureau femei și copii sub gloanțele partizanilor din același oraș. Nu s-a văzut în toate acestea decât exprimarea patimilor omenești, a libertății și a demnității, a descoperirii intelectuale, precum și a urii, o ură cum animalul nu cunoaște, căci el nu e niciodată fiară: doar omul poate fi. ”

”Ar trebui să trăim fără noțiunea Răului? Grecii și budiștii sunt dovada că este posibil. Și că îl poți iubi pe Dumnezeu fără să te temi de Diavol, în demnitatea pe care el ne-a dăruit-o.”

Andreeea Burdalescu (Dragomir) - Deosebita!

Paul Verlaine - Arta Poetică

Ci numai muzica s-o dezmierzi.
Precumpănească, deci, vers impar,
Mai vag în aer, fără habar,
Uşurel ce-i, tot uşor îl pierzi.

Nu te-avânta cuvântul să-l alegi
De nu ti-e arma puţin dispreţ:
Cântul de-i tern e cel mai de preţ;
Precisu-i neprecis: privilegi.

Priviri ascunse după-un voal,
Ziua ce tremura-n amiezi,
Stelele limpezi care le vezi
În cerul serii, autumnal!

Ca numai Nuanţa e de folos.
Iată Culoarea. Nu – nicidecum!
Singura Nuanţă, mai ştie-acum
De vis să lege vis sfiicios!

Fugi dar de crima ce-o Poantă e,
Spiritul crud si Râsul impur,
Lacrimi smulg ele şi din Azur,
Asta fiertura de be-he-he!

Ia elocinţa, strânge-o de gât!
N-ar strica – tot eşti în forma azi –
Rima în ape cuminţi s-o scalzi,
Că nu-şi face iar de cap – dar cât?!

De-atâta rimă, zău ca mi-e sila!
Ce copil surd sau care nebun
Ne-a dat veriga asta drept bun,
Vadit fier vechi de-o freci cu-o pila?!

Ci numai muzica, tot mereu!
Stihul tau fie-acel zburător
Ce-si ia avânt din cei ce mor
Spre noi iubiri, spre-un nou empireu.

Versul tau fie o aventură,
Vântului sora-n zori şi-n perind,
Menta şi cimbru, câmp înflorind...
Sa ştii ca restu-i literatură!

Rubayate / Catrene - Omar Khayyam
1
Să-ţi faci puţini prieteni. Din tine nu ieşi
Căci prea des falsitatea credinţa ne-o înfrânge.
Când ţi se-ntinde-o mână, 'nainte de-a o strânge,
Gândeşte-te că poate te va lovi-ntr-o zi.
Să nu-ţi dezvălui taina din suflet celor răi.
Nădejdile, - ascunse să-ţi stea de lumea toată.
În zâmbet să te ferici de toţi semenii tăi,
Nebunilor nu spune durerea niciodată.
O, tânăr fără prieteni mai vechi de două zile,
Nu te-ngriji de Cerul cu-naltele-i feştile!
Puţinul să-ţi ajungă, şi zăvorât în tine,
Tăcut contemplă jocul umanelor destine.

Pe cei curaţi la suflet şi luminaţi la minte
Neîncetat să-i cauţi. Şi fugi de tonţi şi răi.

2
"Trăieşte-ţi clipa! Căci clipa-i viaţa ta!"
Viaţa se grăbeşte, rapidă caravană.
Opreşte-te şi-ncearcă să-ţi faci intensă clipa.
Nu mă-ntrista şi astăzi, făptură diafană,
Mai toarnă-mi vin! Amurgul m-atinge cu aripa…
Bea vin! în el găsi-vei Viaţa-fără-moarte.
Pierduta tinereţe din nou ţi-o va reda,
Divinul timp al rozei şi-al inimii curate!
Trăieşte-ţi clipa dată! Căci clipa-i viaţa ta!
Grăbite ca şi apa şi repezi ca un vânt
Ce-aleargă prin pustiuri, fug zilele-mi puţine.
Şi totuşi douâ zile indiferente-mi sunt:
Ziua de ieri şi ziua care-o să vină mâine.
Nu depăşi prezentul cu gândul!
Ştii tu oare
Măcar dacâ-ai să termini cuvântul început?

Pământul este scena, iar oamenii sunt actorii. Aşa e orânduit de sus, ca în general omul trupesc să nu ştie de noi, să nu creadă în ruptul capului că există, prin spaţiile eterate, o lume a entităţilor spirituale. Omul neagă cu putere existenţa noastră. Cei care ar vrea să creadă cer probe peste probe. Ar vrea să ne audă vorbindu-le prin odaia lor, ar vrea ca o rudă a lor plecată din lumea pământească să le lase o probă scrisă pe hârtie. Pentru unii nici aceste probe nu sunt de ajuns, ar vrea să li se arate iubitul lor plecat, în carne şi oase, să-l vadă şi mai ales să-l pipăie, ca nu cumva ochii şi urechile să-i înşele. Majoritatea oamenilor declară: „Cum să credem în existenţa spiritului? când el nu ni se arată, când nu ştim cum este, ce constituţie are, dacă mai gândeşte ca noi. Nu ştim dacă cineva a văzut, auzit sau vorbit cu vreun spirit. Aşadar, nu putem crede numai după vorbe în existenţa spiritului”. Noi, duhurile, îi înţelegem şi le dăm dreptate. Cum să creadă, dacă nu ne aud, nu ne văd şi nu ne pot pipăi? într-adevăr, ia-l pe un sălbatic antropofag din pădurile Noii Guinee şi vorbeşte-i de stilou, cerneală şi hârtie. El te va asculta, dar nu va înţelege nimic, măcar că i se vorbeşte de lucruri comune, pentru că în viaţa sa de până atunci nu a văzut şi nu a pipăit asemenea obiecte.
Legi severe ne opresc să ne facem cunoscuţi oricui. Nu orice îi este permis unui duh. Bineînţeles, e vorba de duhurile conştiente de ceea ce fac, iar nu de cele cu totul inferioare, pentru care nu există nici o lege. Ele sunt oarbe şi se conduc, ca şi animalele pe care le-au însufleţit, numai după impulsul de moment şi sub imboldul instinctului.

(DIN TAINELE VIEŢII SI ALE UNIVERSULUI / PROF. SCARLAT DEMETRESCU)

Cristina a scris:

Majoritatea oamenilor declară: „Cum să credem în existenţa spiritului? când el nu ni se arată, când nu ştim cum este, ce constituţie are, dacă mai gândeşte ca noi. Nu ştim dacă cineva a văzut, auzit sau vorbit cu vreun spirit. Aşadar, nu putem crede numai după vorbe în existenţa spiritului”. Noi, duhurile, îi înţelegem şi le dăm dreptate. Cum să creadă, dacă nu ne aud, nu ne văd şi nu ne pot pipăi? într-adevăr, ia-l pe un sălbatic antropofag din pădurile Noii Guinee şi vorbeşte-i de stilou, cerneală şi hârtie. El te va asculta, dar nu va înţelege nimic, măcar că i se vorbeşte de lucruri comune, pentru că în viaţa sa de până atunci nu a văzut şi nu a pipăit asemenea obiecte.

Cred cu totală convingere acest adevăr: pentru om, lucrul neînteles nici nu există.
Asa că fiecare, atunci când afirmă că „nu, nu există...!”, să gândească la faptul că mai are mult de înaintat în cunoastere până să realizeze... chiar contrariul!

Asta e ca atunci cand spui:sa nu zici niciodata,niciodata.

Citatul redat este din, cred eu, prima editie aparuta in Romania, si pe care o detin. O editie mai noua se gaseste apasand aici

Charles Dickens, faimos cu pretul vietii lui Seymour

Scandalul care lanseaza primul roman al lui Charles Dickens, "Cronicile Clubului Pickwick", este readus in atentie de catre biografi, care vin cu noi dezvaluiri privind apartenenta operei, dar si despre un posibil asasinat.
Astfel, Stephen Jarvis, de la Asociatia Dickens Fellowship, confirma ipoteza ca romanul scris in doua parti nu apartine celebrului scriitor, ci este opera lui Robert Seymour, cel mai cunoscut caricaturist al acelor timpuri, supranumit si “Shakespeare al Caricaturii”.
Mai mult decat atat, Jarvis, care, in prezent, scrie biografia lui Seymour, spune ca Dickens a avut o contributie decisiva in moartea ilustratorului, care s-a sinucis din disperare, dupa ce scriitorul si-a insusit nemeritat opera lui.
Potrivit istorisirilor binecunoscute, dupa ce Robert Seymour isi zboara creierii, sotia sa pretinde ca el fusese autorul "Cronicilor Clubului Pickwick". Atunci, Dickens intra in lupta pentru recunoasterea drepturilor de autor, lupta pe care o va purta si cu alte prilejuri.

Sursa: Unica.ro

Shakespeare - a fost sau nu a fost?

Cine este de fapt cel mai mare scriitor englez al tuturor timpurilor?
Exista speculatii potrivit carora Shakespeare nu ar fi fost cel pe care il stim cu totii. Teoreticienii spectici considera ca nu exista dovezi care sa demonstreze ca negustorul din Straford a fost autorul tuturor lucrarilor care ii poarta numele.
Cum este posibil ca un om simplu, de la tara, fara studii universitare, sa fi creat capodopere literare?, este una dintre intrebarile pe care le lanseaza miscarea "anti-Stratford", care sustine ca “William Shakespeare nu a existat”.
Disputa cu privire la adevaratul autor al operelor lui Shakespeare este una cat se poate de serioasa.
Nu putini sunt cercetatorii care au dubii cu privire la existenta faimosului dramaturg. prin urmare, cercetatorii britanici vor sa il dezgroape.

Sursa: Unica.ro

Nu stiu de ce nu l-au dezgropat pana acum si se termina cu supozitiile...

Dante Alighieri nu a scris Divina Comedie

Exista unii sceptici care au dubii in privinta operei scrise de Dante Alighieri. Potrivit unora, "Divina Comedie" nu ar fi fost scrisa de renumitul filosof italian.

Sursa: Unica.ro

Dar de cine...?

Dumnezeul lucrurilor marunte - Arundhati Roy

Romanul de debut al scriitoarei Arundhati Roy primeste in 1997 premiul Booker Prize.

Romanul spune povestea fermecatoare si plina de suspans a doua surori gemene, care locuiesc in India. Rahel si Estha isi traiesc o copilarie fericita alaturi de familia lor pestrita. Viata lor linistita se schimba insa atunci cand verisoara lor din Anglia vine in vizita de Craciun.

Alegerea Sofiei - William Styron

O iubire pasionala, dar si o poveste dureros de trista, romanul este drama unei femei - Sofia -, care trebuie sa isi sacrifice un copil pentru a-l salva pe celalalt.
Intre timp, Sofia, care este cu Nathan, il cunoaste pe Stingo, cu care are o pasiune devoratoare.

"Alegerea Sofiei" este premiat in 1980 cu National Book Award.

Un veac de singuratate - Gabriel Garcia Marquez

Recunoscuta drept cea mai buna lucrare a sa, romanul este o poveste absolut captivanta care descrie, imbinand realul cu fantasticul, istoria misteriosului sat columbian Macondo.
Locuitorii din Macondo se trezesc napastuiti de calamitati ca insomnia, razboiul si ploile, iar misterele apar ca din senin.

In 1982, maestrul operei narative primeste premiul Nobel pentru acest roman.

Asasinul orb - Margaret Atwood

O poveste de dragoste inventata, care se petrece pe planeta Zycron, ii aduce scriitoarei Premiul Booker in 2000.
Romanul descrie aventura riscanta dintre o tanara bogata si un fugar. In timpul intalnirilor lor secrete in camere de hotel inchiriate, cei doi amanti creeaza o poveste fantastica de senzatie, care se consuma pe planeta Zycron.

O plimbare prin palat - Naghib Mahfuz

Romanul romancierului egiptean, care ii aduce Nobelul in 1988, spune povestea unei familii traditionaliste, surprinsa in timpul ocupatiei britanice.
Ahmad Gawad este un negustor prosper si un patriarh sever care impune sotiei si copiilor regimul sau despotic.
Incet- incet, copiii sai afla ca el nu e tocmai modelul de moralitate demn de urmat, iar fiicele sale imprumuta noua mentalitate a fami­liilor in care se integreaza.

Strada sardinelor - John Steinbeck

Personajele lui Steinbeck isi duc viata la periferia oraselului Monterey, printre pescariile de sardine.
Doc, biolog marin, si este un personaj excentric pentru cei din jurul sau: un individ mic de statura, cu o barba mare si accese de furie.
Romanul a primit Premiul Nobel in anul 1962.

Copiii din miez de noapte - Salman Rushdie

Considerat cel mai bun roman din primii 25 de ani de la prima decernare, care a castigat premiul Booker, romanul este povestea celor 1001 copii nascuti la miezul noptii dintre 14 si 15 august 1947, inzestrati cu puteri supranaturale.
Povestea urmareste indeaproape destinele a doi dintre ei - Saleem, fiul nelegitim al unei femei hinduse sarace, si Shiva, singurul mostenitor al unei familii musulmane instarite.

Cartea primeste in 1993 distinctia Booker of Booker’s.

Sa ucizi o pasare cintatoare - Harper Lee

Una dintre cele mai cunoscute capodopere, atat in literatura, cat si in cimematografie, romanul nemuritorului Harper Lee, desi publicat acum o jumatate de secol, ramane mai actual ca niciodata.
Un roman realist si brutal despre rasism si ratarea copi­lariei inocente, totul filtrat prin ochii unei fetite, Scout Finch, martora la intamplarile dramatice declansate intr-un mic orasel din sudul Americii, atunci cand un barbat de culoare este acuzat ca a violat o femeie alba.

Vandut in milioane de exemplare, romanul primeste Premiul Pulitzer in 1960.

Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu.
366 cuvinte de folos pentru toate zilele anului

Traducere din limba rusa de Boris Buzila

Numele autorului cartii „Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu” s-a pierdut în anonimat. Se cunoaste, în schimb, numele uneia dintre cele mai asidue si mai atente cititoare a acestei carti, nimeni alta decât ultima tarina a Rusiei, Aleksandra Feodorovna. Primise cartea cu putin înainte de cumplitele evenimente care aveau sa se abata asupra Rusiei. Din momentul când a descoperit-o, Aleksandra Feodorovna nu s a mai despartit de ea pâna la sfârsitul vietii.
Nu a fost o întâmplare nici ca Aleksandrei Feodorovna i s a oferit în dar cartea „Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu”. Fara îndoiala, purtarea de grija dumnezeiasca este cea care a facut ca aceasta carte sa se afle printre cartile cu continut duhovnicesc pe care Familia Imperiala a reusit sa le ia în surghiun. Pentru orice crestin aceasta scriere va fi un reazim si îndrumar deopotriva de bun, la bine si la rau, ca pentru sfânta mucenita încoronata.

O fabulă de La Fontaine

Leul a devenit bătrân și sta bolnav
În casa lui, toate animalele au venit
pentru a vizita pe prințul lor,
cu excepția vulpii.
Deci lupul, sechestrează posibilitatea favorabil,
și a acuzat vulpea în fața leului:
"Ea n-a avut, a spus el, nici un respect pentru cineva care
a fost maestru de-ale pe toate, și acesta este motivul pentru care
nici măcar nu a venit pentru a-l vizita. "
Între timp, vulpea a venit prea încet, și a auzit
ultimele cuvinte ale lupului.
Astfel, leul a urlat împotriva vulpii.
Dar ea s-a gândit un timp pentru a se justifica:
"Și că, spune el, printre toți cei care s-au adunat aici,
ți-au făcut un astfel de serviciu mare, încât eu, care a mers
să cer medicilor un leac pentru tine,
și l-am găsit, nu a contat? "
. Leul i-a cerut să-i spună imediat care-i remediul
"Leule, acesta este: un lup jupuit de viu,
și să te îmbraci în pielea lui cât e fierbinte. "
Lupul a fost pus imediat la moarte, și vulpea a râs:
"Nu te excita maestre de
răutate, căci dulceața e aici. "

Epigramă fiscală

Contestaţie fiscală

N-am venit
Că am venit;
Am venit
Că n-am venit.

Păstorel Teodoreanu

A trecut si La Fontaine cu Păstorel pe la Popas!

Când citesc ceva, orice, scris de Păstorel îmi apare automat un zâmbet pe fată.
M-a încântat mereu cu ceea ce a scos el din mintea-i ascutită.

abbilbal a scris:

O fabulă de La Fontaine

Leul a devenit bătrân și sta bolnav
În casa lui, toate animalele au venit
pentru a vizita pe prințul lor,
cu excepția vulpii.
Deci lupul, sechestrează posibilitatea favorabil,
și a acuzat vulpea în fața leului:
"Ea n-a avut, a spus el, nici un respect pentru cineva care
a fost maestru de-ale pe toate, și acesta este motivul pentru care
nici măcar nu a venit pentru a-l vizita. "
Între timp, vulpea a venit prea încet, și a auzit
ultimele cuvinte ale lupului.
Astfel, leul a urlat împotriva vulpii.
Dar ea s-a gândit un timp pentru a se justifica:
"Și că, spune el, printre toți cei care s-au adunat aici,
ți-au făcut un astfel de serviciu mare, încât eu, care a mers
să cer medicilor un leac pentru tine,
și l-am găsit, nu a contat? "
. Leul i-a cerut să-i spună imediat care-i remediul
"Leule, acesta este: un lup jupuit de viu,
și să te îmbraci în pielea lui cât e fierbinte. "
Lupul a fost pus imediat la moarte, și vulpea a râs:
"Nu te excita maestre de
răutate, căci dulceața e aici. "

Am cautat originalul, dar nu am gasit decat fabula in franceza a lui La Fontaine, fabula care e mai lunga. Traducerea de mai sus e facuta cu google translate dupa o forma moderna si prescurtata a fabulei originale.

LE LION, LE LOUP ET LE RENARD

Un Lion décrépit, goutteux, n'en pouvant plus,
Voulait que l'on trouvât remčde ŕ la vieillesse :
Alléguer l'impossible aux Rois, c'est un abus.(1)
Celui-ci parmi chaque espčce
Manda des Médecins ; il en est de tous arts : (2)
Médecins au Lion viennent de toutes parts ;
De tous côtés lui vient des donneurs de recettes.
Dans les visites qui sont faites,
Le Renard se dispense, et se tient clos et coi. (3)
Le Loup en fait sa cour, daube (4) au coucher du Roi
Son camarade absent ; le Prince tout ŕ l'heure
Veut qu'on aille enfumer Renard dans sa demeure,
Qu'on le fasse venir. Il vient, est présenté ;
Et, sachant que le Loup lui faisait cette affaire :
Je crains, Sire, dit-il, qu'un rapport peu sincčre,
Ne m'ait ŕ mépris (5) imputé
D'avoir différé cet hommage ;
Mais j'étais en pčlerinage ;
Et m'acquittais d'un voeu fait pour votre santé.
Męme j'ai vu dans mon voyage
Gens experts et savants ; leur ai dit la langueur
Dont votre Majesté craint ŕ bon droit la suite.
Vous ne manquez que de chaleur :
Le long âge en vous l'a détruite :
D'un Loup écorché vif appliquez-vous la peau
Toute chaude et toute fumante ;
Le secret sans doute en est beau
Pour la nature défaillante.
Messire Loup vous servira,
S'il vous plaît, de robe de chambre.
Le Roi goűte cet avis-lŕ :
On écorche, on taille, on démembre
Messire Loup. Le Monarque en soupa,
Et de sa peau s'enveloppa ;
Messieurs les courtisans, cessez de vous détruire :
Faites si vous pouvez votre cour sans vous nuire.
Le mal se rend chez vous au quadruple du bien.
Les daubeurs ont leur tour d'une ou d'autre maničre :
Vous ętes dans une carričre
Oů l'on ne se pardonne rien.

Am pieptanat putin textul, imi place sa fac traduceri, de obicei din engleza, ale textelor mai usoare de tradus.

Leul, lupul si vulpoiul

Leul devenind bătrân sta bolnav
În palatul lui; si toate animalele au venit
pentru a vizita pe prințul lor,
cu excepția vulpii care nu s-a aratat.
Toti veneau cu retete
Intrecandu-se in temeneli si eticheta.
Lupul, socotind prilejul favorabil,
acuza vulpoiul în fața leului:
"El n-a avut, a spus el, nici un respect pentru cineva care
a fost maestru in toate, și acesta este motivul pentru care
nici măcar nu a venit pentru a-l vizita. "
Între timp, vulpoiul a intrat discret,
Si ultimele cuvinte i le-a auzit.
Astfel, leul a urlat împotriva vulpoiului,
Dar el s-a gândit la timp pentru a se justifica:
"Am fost plecat departe, Sire,
ca să cer medicilor un leac pentru tine,
și acum cand am venit, nu mai conteaza? "
. Leul i-a cerut să-i spună imediat care-i remediul.
"Leule, acesta este: un lup jupuit de viu,
și să te îmbraci în pielea lui cât e fierbinte. "
Lupul a fost trimis imediat la moarte,
Iar vulpoiul a zambit zicandu-i leului:
"Nu te mira de raul facut,
Caci binele obtinut e mult mai mare!"

Dama cu camelii – adevăr şi legendă

Cea mai admirată şi dorită curtezană a timpului, Marie Duplessis îşi împărţea favorurile multor parizieni bogaţi şi nobili, dar faima nemuritoare i-a adus-o legătura cu un tânăr sărac.
După o zi de călărie pe câmp, tânărul înalt, bine făcut şi, ca de obicei, în ciuda dificultăţilor financiare, impecabil îmbrăcat, se duse la spectacol, împreună cu un prieten. La Théatre des Variétés, Alexandre Dumas se uita prin binoclu mai mult la femeile frumoase, ostentativ aşezate în loji, decât la scenă. În acea seară de septembrie, în public se aflau câteva fermecătoare demi-mondene, acea categorie de femei de la marginea societăţii respectabile. Întreţinute de bărbaţi bogaţi şi în general mai în vârstă, cărora le acordau favoruri, cele mai multe tânjeau după iubirea unui tânăr chipeş, fie el şi sărac. Cel puţin, asta era convingerea fermă a tinerilor ca Dumas, care avea 20 de ani.
O femeie îi atrase atenţia în mod special. „Era înaltă, foarte zveltă, avea părul negru şi un ten alb-rozaliu“, avea să scrie el. „Avea un cap mic şi ochii migdalaţi cu acea privire de porţelan precum cea a japonezelor. Dar în ei se citea o natură mândră şi dinamică… Semăna cu o figurină de Dresda.” Femeia descrisă cu atâta pasiune era Marie Duplessis, cea mai faimoasă curtezană a epocii.
Şi ea l-a remarcat pe Dumas, căci îi făcu repede semn unui prieten, Clémence Prat, care îl cunoştea pe tânăr. La sfârşitul spectacolului, doamna Prat, amabilă, îi invită pe Dumas şi pe prietenul său acasă, pe elegantul Boulevard de la Madeleine, chiar alături de casa lui Marie. După puţin timp, Marie bătu în geam, ca să se plângă de vizita unui conte, care o plictisea nespus şi de dorinţa de a avea companie. Doamna Prat şi cei doi tineri s-au mutat imediat acolo, iar după plecarea contelui, Marie îşi invită oaspeţii la o cină cu şampanie. Spre sfârşitul mesei, ea a avut un acces de tuse şi a trebuit să iasă din cameră. Dumas a urmat-o şi a găsit-o prăbuşita pe sofa, lânga un bol de argint cu apă, în care pluteau urme de sânge.
„Sunteţi suferindă?“ o întrebă tânărul. „Puţin, dar m-am obişnuit cu asta“, răspunse frumoasa femeie. „Vă distrugeţi singură!“ „De unde atâta afecţiune spontană? V-aţi îndrăgostit de mine?“ întrebă ea, curioasă. Pentru că el ezita să răspundă, ea a insistat ca să audă mărturisirea, dar l-a şi avertizat în legătură cu două posibile consecinţe. „Ori vă voi refuza, iar atunci vă veţi simţi trădat, ori vă voi accepta, iar atunci veţi câştiga o iubită tristă, nevrotică, bolnavă şi melancolică, a cărei bucurie vi se va părea mai tristă decât durerea ei!“
Întâlnirea dintre Alexandre Dumas şi Marie Duplessis a avut loc la începutul toamnei lui 1844 şi a fost urmată de o scurtă poveste de iubire dulce-amără. Dialogul, însă, face parte din romanul publicat patru ani mai târziu, Dama cu camelii.

Viaţa unei curtezane

Născută în 1824, în acelaşi an cu Dumas, Alphonsine Plessis era fiica unui fermier, despre care se zvonea că ar fi vândut-o ţiganilor. Ajunsă, în cele din urmă, la Paris, sub numele de Marie Duplessis, ea şi-a câştigat, iniţial, existenţa făcând croitorie, dar frumuseţea ei delicată a atras repede atenţia unui proprietar de restaurant, care i-a cumpărat un apartament. Acest prim iubit a fost rapid înlocuit de ducele de Guiche, un tânar înstărit şi monden, care abandonase armata pentru a urma, zice-se, studii la Şcoala Politehnică. Ajunsă iubita ducelui, Marie Duplessis devenise cel mai comun subiect de bârfă şi era asaltată de pretendenţi. Nu avea decât 16 ani.
Plimbări cu trăsura în timpul zilei, seara spectacole la teatru sau la operă, urmate de petreceri strălucitoare şi de întâlniri romantice cu bărbaţi culanţi, aşa arăta viaţa unei curtezane. Curând serviciile lui Marie ajunseseră să fie atât de bine recompensate, încât se zvonea că putea cheltui până la 100 000 de franci aur pe an, pentru un trai luxos. Se îmbrăca frumos şi se înconjura de flori, dar, pentru că mirosul trandafirilor o ameţea, Marie prefera camelia şi îşi umplea casa cu ele, pâna când, după cum spunea un observator critic, „se închidea într-o fortăreaţă de camelii“. Marie era cultivată, putea purta discuţii despre cărţile pe care le avea în bibliotecă şi era o bună pianistă. Singurul ei defect, după cum ea însăşi mărturisea, era că minţea. Dar tot ea adăuga, amuzată: „minciunile albesc dinţii“.
Când l-a cunoscut pe Dumas, era întreţinută de bătrânul conte de Stackelberg, deoarece – l-a minţit ea pe noul pretendent – îi amintea de o fiică a lui care murise. Îl minţea şi pe Stackelberg, spunându-i că îşi petrece serile la prietena ei, Zélia, dar se întâlnea, în realitate, cu Dumas. Se pare că nu îi spusese nici unuia dintre bărbaţi că avea un al treilea iubit, pe contele de Perregaux.
Toţi admiratorii ei, însă, erau de părere că are o inimă de aur. Şi totuşi, Marie dădea impresia că trece de la un bărbat la altul, „tânjind obsesiv după linişte, pace şi iubire“, scria un critic al epocii. Subţire şi palidă, după cum cerea moda, Marie era o frumuseţe eterică. Era, însă, o femeie bolnavă, obsedată de teama că va muri tânără.
După numai câteva luni de fericire, care l-au afundat în datorii, Dumas a început sa se îndepărteze de Marie, deşi ea i-a propus să-i fie prietenă, dacă nu îi mai putea fi iubită. La 30 august 1845, el i-a scris o scrisoare de despărţire: „Nu sunt nici suficient de bogat ca să te iubesc, nici destul de sărac ca sa fiu iubit de tine, aşa cum vrei tu… Eşti prea bună ca să nu înţelegi motivele acestei scrisori şi prea inteligentă ca să nu mă ierţi.”

Ispăşirea pedepsei

Abandonată de Dumas, Marie Duplessis s-a consolat cu Franz Liszt. Apoi, la începutul anului 1846, ea a acceptat surprinzătoarea cerere în căsătorie a contelui de Perregaux. Căsătoria a avut loc la Londra, în ziua de 21 februarie. S-a sugerat că lui Perregaux îi era milă de tânăra femeie, chinuită tot mai mult de tuberculoză.
La scurt timp după întoarcerea la Paris, s-au despărţit, iar Marie a rămas singură, incapabilă să mai participe la viaţa mondenă şi obligată să-şi vândă lucrurile, pentru a scăpa de creditori. Şi-a instalat în dormitor o băncuţă pentru îngenuncheat spre a-şi face acasă rugăciunile şi în cele din urmă a chemat un preot să îi administreze ultimele sacramente, aşa cum cere Biserica romano-catolică. La 3 februarie 1847, pe când Boulevard de la Madeleine răsuna de cântecele şi râsetele carnavalului, înăuntru, curtezana de 23 de ani îşi dădea obştescul sfârşit.
Dumas călătorise, între timp, în Spania şi Algeria, împreună cu tatăl său, numit tot Alexandre Dumas, celebrul autor al celor Trei muşchetari şi al Contelui de Monte Cristo. (Cei doi sunt deosebiţi prin Alexandre pęre [tatăl] şi Alexandre fils [fiul].) Dumas a aflat de moartea lui Marie, în drum spre casă. În timpul unei plimbări, el a trecut pe lângă casa în care se întâlniseră prima oară şi îşi declaraseră dragostea şi a văzut un anunţ despre licitaţia în care urma să se vândă tot ce mai rămăsese în casă. Pentru că nu îşi permitea nici o piesă de valoare, s-a mulţumit să cumpere un lanţ de aur, pe care Marie îl purta la gât. Întâmplător, vânzarea nu numai că a adus suficienţi bani pentru plata datoriilor, dar a lăsat şi o sumă pentru o mică moştenire destinată unei nepoate preferate din Normandia. Singura condiţie din testament era ca fata să nu vină niciodată în Parisul cel plin de tentaţii care îi fusese fatal mătuşii.

Durerea naşte un roman ce va deveni clasic

În luna mai a aceluiaşi an, Dumas a închiriat o cameră la hotel, a recitit scrisorile trimise lui de Marie şi a început să scrie un roman care avea să-l facă celebru.
În Dama cu camelii, curtezana Marguerite Gautier renunţă la viaţa strălucitoare din Paris, pentru a fugi cu tânărul ei iubit, Armand Duval. Idila este tulburată de tatăl lui Armand care, în timpul unei discuţii cu Marguerite, se arată sceptic în privinta sentimentelor ei pentru fiul său. Când promisiunile financiare sunt respinse, el o imploră să îl părăsească pe Armand pentru a salva onoarea familiei, căci atât timp cât fiul va avea o relaţie cu o femeie cu o asemenea reputaţie, lui îi va fi imposibil să îi găsească fiicei sale un pretendent potrivit. Cu tristeţe, Marguerite îşi părăseşte iubitul, spunându-i că preferă să se întâlnească cu un nobil bogat din oraş. Curând însă, întoarcerea la viaţa agitată de curtezană o epuizează şi o aduce în pragul morţii. Armand află cele întâmplate când este prea târziu, ajungând, totuşi, la timp pentru a o îmbraţişa pe femeia care îi leşină în braţe.
Publicat în 1848, Dama cu camelii a avut un succes enorm, iar tânărul Dumas a fost asaltat de cereri ale dramaturgilor pentru o dramatizare. Ca răspuns, el s-a retras la ţară şi a scris cu frenezie propria variantă dramatică, pe care apoi a propus-o tatălui său, director de teatru parizian şi principal autor al pieselor jucate acolo. Bătrânul Dumas s-a opus. Subiectul nu era acceptabil pentru a fi pus în scenă, el nu ar fi fost niciodată de acord. Fiul l-a rugat insistent să citească manuscrisul. „Foarte bine!“, a spus tatăl, după ce a citit primul act, după care fiul a trebuit să se ocupe de afaceri. La întoarcere, şi-a găsit tatăl în lacrimi. „Dragul meu băiat“, exclamă el, ,,m-am înşelat atât mult! Piesa ta va fi jucată!“
Piesa a fost pusă în scenă în 1852 şi a avut un succes mai mare decât romanul. Dar când Giuseppe Verdi a transformat povestea în opera La Traviata, în anul următor, Marie Duplessis a câstigat, într-un fel, nemurirea. Bineînţeles, faima ei s-a întins până în secolul XX, când au fost realizate nu mai puţin de cinci filme artistice, cel din 1936, cu Greta Garbo, fiind cel mai admirat.

sursa: Mari enigme ale trecutului