LITERATURĂ

Sunt omul lacrimii

Sunt omul lacrimii si-al cetii
in mana mea adun inele
si plang in ochiul diminetii
mestecenii cazuti din stele

Sunt om de lacrimi si de ploaie
strang pasii tuturor in mine
strang crengile care se-ndoaie
si strang semintele straine

imi port pe umeri luna noua
si inca-o luna de secure
si stau cu lunile -amandoua
pe culmi de dealuri si-n padure

va fi un arbore sa creasca
va mai ramane-n cer o pata
va fi o floare sa-nfloreasca
si va mai fi un plans de fata

atata e ce se mai poate
purtandu-si linistea stelara
in pasii mei se-aduna toate
cuvintele ce-au plans afara

Sunt omul lacrimii si-al cetii
cu mana mea adun furtuna
si plang in ochiul diminetii
mestecenii cazuti din luna

Sanja-Adriana

superba poezie, adriana... dar atatea lacrimi, prea multe lacrimi... acum si eu sunt "omul lacrimii " la propriu, parca toata viata sunt numai lacrimi, sau mai multe lacrimi decat...

Nu am cuvinte, Adriana! Excelentă compozitie!

Nu-s ingerii in ceruri

Atunci de ce aceste toamne
si-aceste lacrimi,multe,multe?...
Nu-s ingerii in ceruri ,Doamne
Si nu esti Tu sa ma asculte?

Te chem din margini de padure
Ca mi se prabusesc copacii
Si vine-un fulger sa mi-i fure
Si cum sa-i mai ajut saracii

I-aprinde lacrima cereasca
Si plang cu ei mai la o parte
Nu stie nimeni sa-i iubeasca
Su sa-i iubesc sunt prea departe

Se-ascunde-o pasare-n cenusa
Mai canta-un pic si-apoi se duce
Eu stau ascunsa dupa usa
Cu mainile la piept si-n cruce

Si-atunci de ce aceste toamne
Si-aceste multe lacrimi,multe?...
Nu-s ingerii in ceruri ,Doamne
Si nu esti,Tu sa le asculte?...

sanja-adriana

multumesc, Aurora, multumesc Emil.

mi-ar face placere de ati vizita www.resursecrestine.ro-rubrica muzica Mp3. Acolo am cam 82 de cantece -cum s-ar zice compozitii proprii-atat doar ca eu nu stiu sa compun, le aud asa in cap cu muzica si text-si veti gasi si Sunt omul lacrimii.Numele este Sanja Cristea Tiberian.Le cant eu si fiul meu ma acompaniaza.

Eu nu am putut accesa adresa data de tine, dar am gugalit dupa numele tau, si am gasit alte adrese, de unde am putut asculta muzica plina de sensibilitate

http://www.versuri.ro/artist/hfgi_sanja+cristea+tiberian.html

http://www.misiune.ro/muzica-crestina/download-muzica-crestina-mp3/sanja-cristea-tiberian.html



adriana, te rog sa-mi ierti curiozitatea (ofofof, sunt femeie!), exista vreo legatura intre tine si " Mircea Tiberian (n. 4 mai 1955) - pianist şi compozitor român de jazz " sau este o simpla coincidenta de nume? (daca sunt prea indiscreta, te rog sa ma ierti si sa nu raspunzi, nu-i nici o suparare din partea mea!)

Aurora, vezi aici: http://www.resursecrestine.ro/muzica_mp3.php?alb=4367#ancor
La pagina deschisă, jos sunt circa 60 de piese.

cum sa ma supar, draga mea? In urma unor cercetari discrete se pare ca suntem verisori dar nu ne cunoastem personal desi fratele meu a incercat mai demult sa intre in legatura cu el.
acum daca tot am revenit mai postez

Luna noua,luna noua

Luna noua, luna noua
Domnul mi te frange-n doua
Si cu solzi curati de peste
Si cu flori te-mpodobeste

Luna noua peste umar
Cate stele-o sa mai numar?
Cate vor mai fi sa cada
Sa ma faca de zapada?

Luna noua peste pleoape
Cate stele mi-s aproape?
Cate vor mai fi sa vina
Sa ma faca de lumina?

Luna noua si subtire
Mi-am primit un Domn de mire
Luna galbena marunta
Si-mi aduce dar de nunta

Luna noua mi te frange
Domnul meu si-apoi te strange
Si te matura din poarta
Si te face-o luna moarta

Sanja-Adriana

Asa sunt venita

Cu ochii de frunze si maini de furtuna
Cu buze de ape si plete de vant
Cu fruntea de stele si gene de luna
Asa sunt nascuta din cer si pamant

Cu trup de-nserare vestind dimineata
Cu suflet de flutur rotund si usor
Asa ma dezmiarda si-mi tremura viata
Firava ascunsa in umbra de nor

Cu brate de veghe si minte sihastra
Cu lacrimi de pasari suite la cer
Asa mi se face faptura maiastra
Asa sunt venita in lume sa cer

Cu ochii de arbori si pasi de furtuna
Cu buze de mare si plete de vant
Asa mi se face faptura din luna
Asa sunt venita din nou pe pamant...

sanja-adriana

Asculta-ma

Asculta-ma cand bate vantul
Si vine iarna de ma ninge
Cand mi-am cutreierat pamantul
Si vesnicia mi se stinge

Asculta-ma cand mi se lasa
O noua liniste-n oglinda
Cand stelele imi cad pe casa
Si vesnicia ma colinda

Asculta intristarii mele,
Asculta-mi inima saraca,
Vorbeste-mi,Doamne,dintre stele
Si spune-i inimii sa taca

Asculta-ma cand inca ploua
Si-mi sufla peste umeri vantul
Cand mi se face luna noua
Si mi-am cutreierat pamantul...

sanja-adriana

Nu ! Doamne, nu o asculta pe Sanja-Adriana
Pentru a-i spune inimii să-i tacă
Atunci când veşnicia o colindă
Şi întristarea o cuprinde.

Dă-i Doamne sănătate şi putere
Să-şi cutreiere pământul
În iarna care ninge
Cu stele albe, strălucinde.

Nu asculta Doamne pe Sanja-Adriana
în nopţi şi zile care plouă,
C-atunci o prinde întristarea
Privind oglinda din odaie.

Doamne, nu lăsa pe Sanja-Adriana
Să uite-azurul de cleştar
La răsăritul soarelui de mai,
Nici bolta înstelată cu cleştar.

Te saluă Sanja-Adriana un ardelean bătrân trecut prin multe.

Mie versurile zarazei mi se par foarte "vizibile", cu multa culoare, cu multa imagine... cred ca s-ar putea foarte bine imbina cu ilustrarea coloristica a desenelor lui nynna

Floare albastră de nu-mă-uita
E cântul Zarazei cu frunze de toamnă.

a zis Shefu s-o pun aici; ma rog; daca zice el...

OFF TOPIC
In miez de noapte stam de vorba la o masa a tacerii.
El la un capat eu la celalalt.
O Cina de Taina in doi, dar de data asta fara taine.
Ne spunem ce avem de spus in cele mai putine cuvinte,
in cea mai pura saracie verbala si plecam ... fiecare
pe unde vrea sa mearga.
Pana la urma totul va fi bine.

In miez de noapte ma intorc la masa tacerii, de fapt e
doar o simpla masa pe care noi am transformat-o intr-o
proverbiala masa a despartilor tacite si gasesc doi
straini ... omul care nu a fost niciodata si cel care
trebuie sa vina. Imbracati in haine sangerii ma
cearta:
- nu ati facut bine risipind ceea ce multi ar da sa
aiba. Omenirea ... e minunata, dar prea risipitoare.
Mai ales cu dragostea.
Dau din umeri si vreau sa plec, dar ma pironesc cei
doi la masa ... la masa asta blestemata.
- Ce e aia dragoste, intreaba cel care trebuie sa
vina.
- E rotita care unge efectiv mecanismele sufletesti. E
sentimentul fara de care nu exista nimic. Si oamenii
astia, superbi in constructie si bizari, isi bat joc
de ce le-a fost dat mai bun.

Ce sa le spun? Nu am cuvinte ... Sa le spun ca a ales
sa plece de langa mine pentru totdeauna? Cum sa explic
ca nu am de ce sa mai fiu? Ca nu inteleg de ce ma mai
trezesc dimineata fara omul pe care il stiu de o
viata? Ma trezesc si nu e langa mine. Asta e tot ce
stiu ... ca nu e langa mine. Goluri peste goluri,
lipsuri si pauze existentiale. Si eu am ales sa-l las
sa plece fara nici un cuvant. Fara sa intind mana sa-l
opresc. Stiam ca il pot opri, ar fi vrut poate gestul
asta ... dar nu am putut. Faptul ca vroia sa plece era
suficient. De ce sa fi ramas daca vroia sa plece? Cu
ce il puteam opri? Iar daca a fost doar un test sunt
inselata oricum in asteptari ... asa ca, daca
dragostea e rotita care unge mecanismul sufletului,
portile la care vei bate, tu cel care vei veni sau tu,
cel care ai fost si trebuie sa vii din nou, vor
scartai din toate balamalele.
si totusi eu am fost cel ce a plecat.....
doare....."ai sa vii la nunta?".....
"am sa incerc.. doar ti-am promis"
raman uimit cum reusesc sa iasa cuvintele din gura mea
caci in interiorul sufletului e un urlet asurzitor
"am pierdut-o!" si se lasa linistea.
e o liniste de mormant...
.................
ma uit la trandafirii albi din mana mea....
"ce caut eu aici?"
"te simti bine?" ma intreaba o colega
"nu-i nimic" o mint si imi intorc privirea la trandafiri......
"ce caut eu aici?"
o vad.....
ochi ni se intalnesc pentru o clipa si zaresc o umbra de tristete aparand in privirea ei.
"ce caut eu aici?"
O voce mica din interior raspunde.
"ai venit sa ingropi speranta!"
intradevar ce simteam era mai aproape de inmormantare decat de nunta.
......................................................
Dorinta firii albe si neprihanite,
Era sa stea pe culmile cu valuri
Dar intr-un rod al simturilor noastre,
S-a spart ceva...

S-au spart iubirile maiestre
Si ochii tai se vad acum in ceata,
Mirosi precum o piersica albastra
Ma simt de parca maine este dimineata

Putina libertate in gesturi
Si rodul mintii si al ierbii
Ne va intinde mana vietii
Ca sa gasim inca odata iubiri si versuri.
Cind, am avut iubirea
pentru putine clipe,
credeam ca sunt in vise...
credeam ca-i fantezie,
ca totu-i ireal...
macar ca-o vesnicie
daca-as avea in zile,
as darui in schimbul
acelor clipe iar,totul,totul e-nzadar..

Si chipul nu ti-l vad decat in vise
Si mi-as dori sa-ti pot intinde-n taine,
Dar cum sa intru ?... portile-s inchise.
Degeaba intind bratul sa te-ating,
Caci nu stiu ce distanta ne desparte
Si n-as vrea sa-ntelegi ca-ti cer ceva
Si nici nu stiu de cine esti acum aproape.
Doar noaptea te mai vad prin somn,
Cand toate lumanarile sint stinse
Si vreau atit de mult sa nu se faca zi,
Caci e atat de greu sa te trezesti din vise.
Degeaba intind bratul sa te-ating,
Caci nu stiu ce distanta ne desparte
Si doar in ganduri pot sa te cuprind
Tacut, in clipelPierduta e pentru vecie
Iubirea ce m-a fericit
Si totu-i azi zadarnicie....
Un crez, un vis dezamagit!....

Ce-au fost oare toti anii de iubire
Pornita de un pusti de saispe ani
Iubire-adevarata a fost sau amagire
Poveste siropoasa de doi bani ?

De la inceput stia ca ea
E prea departe dar avea speranta
Ca inimile care bat asemenea
Vor fi mai tari decat distanta.

Timpul trecut a fost oare traire
Si cu folos trecut-a pentru el ?
Sau numai iluzorie fericire
In mintea unui baietel ?

Un an trecu peste iubirea care
Pentru intaia oara-mpartasita ii parea.
Primind cuvantul de adio, cu-ntristare,
Vazu ca nu s-a stins tot ce simtea.

Si multa vreme isi spuse ca iubirea
Ca sacrificiu ii cere sa taca nesfarsit
Sa poata ea sa-si construiasca fericirea
Ceea ce el intotdeauna i-a dorit....

Foarte bine ai făcut, cactus. Aici e locul scrierilor noastre.
De ce ai renuntat la scris?

Versurile lui Zaraza26, îti curătă ochii, susură la vale în inimile noastre si le umple de mirosuri de primăvară.

E o plăcere să trec pe aici, pe acest topic căci...

Curge din Carpati la vale, râu de viată cristalină,
Eminescu'n fiecare, plin de dor, prelung suspină.

<<Eminescu suntem noi (Emil Condor)>>

Toamna

Pe copacii primitori
Azi sunt mii şi mii de sori
Frunzele-s înveşmântate
În rochiţe colorate.

Ploaia le-a dat luciu şi-s ca noi
Ce beţie de lumină şi culori!

Ce e aia dragoste, intreaba cel care trebuie sa
vina.
- E rotita care unge efectiv mecanismele sufletesti.

Iubirea iti transforma sufletul intr-un cantec pe care n-ai voie sa-l uiti.

De-ai semănat grâu pe ogoare
Nu e porumb cel ce răsare,
Iar primăvara n-o să vină
Plantând o floare în grădină!

Săcele - 1984

zaraza26 a scris:

Barca

In fiecare zi alunec usor pe suprafata apei
In fiecare zi barca trece purtata de curenti
Nu vislesc, nu las nimic in apa sa-mi scape
La fundul apei monstrii stau cuminti.

Inevitabil insa mai are loc cite-un cutremur
In apa danseaza monstrii rebeli
In aer ingerii zboara,eu tremur,
Doamne, iarta-ma pentru aceste placeri!

Foarte frumos, zaraza!

Emil Condor a scris:

De-ai semănat grâu pe ogoare
Nu e porumb cel ce răsare,
Iar primăvara n-o să vină
Plantând o floare în grădină!

Săcele - 1984

Tâlcuire ardeleană:

De-ai semănat grâu pe ogoare
Nu-i cucuruz cel ce răsare
Că poate hi numa neghină
Rămasă-n holdă de cu toamnă.

Aştepţi ca primăvara să mai vină
Ştiind că-i bai c-o floare în grădină
Da na-i de unde pune alte flori
Şi-ţi laşi grădina doar cu pari.

Pari în grădină, pe ogor doar neghină,
Vede Condorul din zarea senină
Şi lin pluteşte melancolic
Condus de-a vântului fir magic.

Iar primăvara o să vină iar şi iar
Că n-are bai de parii din grădină
Şi nici de-a ogorului găteală
Căci ea aşterne flori din traista ei.

Pentru Emil C. (ce potriveală de nume şi ţară în litera C)
de la abbilbal (Liviu Bimbea)

Le tâlcuiesti bine...

Odată, în mijlocul unei păduri de conifere crescuseră şi doi copăcei cu frunze căzătoare. Cât au fost mici au trecut neobservaţi, dar într-o iarnă, brazii s-au simţit incomodaţi de arătările astea. „Ăştia ce mai sunt? Să ajungă pădurarii odată şi aici să taie uscăturile din pădure!” Dar pădurarii veneau, plecau şi copăceii rămâneau tot acolo. „Ah, ce chin! Nu mai suport beţele astea!” se văitau molizii dimprejur şi-şi scuturau acele, vrând parcă să acopere copăceii. „Uite la noi! Suntem înalţi, suntem verzi, toată lumea ne priveşte cu admiraţie! Ba la începutul iernii, brăduţii sunt duşi în casele oamenilor şi e mare sărbătoare atunci!”





Copăceii nu ziceau nimic. Doar vântul bătea cu putere şi rămurelele scoteau nişte sunete stridente. Ar fi vrut să fie şi ei folositori, dar nici măcar zăpada nu se aşeza pe crenguţe sau se scutura repede, de parcă şi ea îi ocolea. Până acum copăceii nu s-au întrebat cine sunt ei. Simţeau cum creşteau de la un an la altul, vara aveau ceva frunzuliţe, dar uite, iarna asta nu-i mai suportă pădurea de brazi. Ce să facă? Şi întrebarea îi chinuia la fel de tare ca frigul iernii. Poate la primăvară o să le crească ace, să înţepe şi ei pe ceilalţi şi astfel să fie în rând cu lumea. Sau poate că în câţiva ani vor creşte mai înalţi decât brazii şi vor fi regii pădurii. Copăceii aşteptau primăvara cu emoţii, dar şi cu frică. Altă iarnă în condiţiile astea va fi de nesuportat. Se vor ruga de pădurari să-i taie, zgâriindu-i cu crengile.



Iată însă şi un semn bun: copăceii aveau nişte umflături pe crenguţe. „Poate din ei vor creşte ace”, se gândiră. Razele soarelui, tot mai calde, ajutau mugurii să devină tot mai mari. Într-o dimineaţă, deschizând unul din ei ochii somnoroşi, copăcelul suspină: „Iar a nins peste noapte!” Celălalt continuă: „De data asta numai pe noi stă zăpada.” Orele treceau şi soarele nu izbutea să topească zăpada. Miraţi, copăceii scuturară crengile, dar zăpada nu căzu. În schimb, aerul deveni parfumat, ca atunci când vara trecută nişte oameni merseseră foarte aproape de ei. „Asta nu e zăpada!” şoptiră ei cu glasurile gâtuite de emoţie. Brazii se prefăceau că nu văd nimic, în vreme ce copăceii nu-şi mai încăpeau în coajă de bucurie. Aveau ceva ce nu aveau brazii. Mai târziu apărură multe, multe frunze, şi zăpada parfumată se scutură, aşternând pe jos covor alb şi moale.



Vremea trecea şi copăceii se jucau cu vântul care dădea glas frunzelor. Încet-încet, băgară de seamă că printre frunze le creştea un fel de conuri. Fericirea lor era tot mai mare. Odată cu fierbinţeala verii, conurile astea îşi schimbau şi culoarea. Se îngălbeneau, se înroşeau, iar copăceii îşi simţeau obrajii îmbujoraţi. Brazii nu-şi mai putură reţine ciuda şi mirarea. Se porni un susur de vorbe între ei, parcă pe deasupra copăceilor treceau stoluri de păsări. „Ce se întâmplă?, „Ce-i cu ăştia?” „Nu ştie nimeni cauza?” „Dacă e o boală molipsitoare??”



Într-o zi trecură pe acolo pădurarii. „Ia te uită! Ăştia erau meri! La toamnă o să-i mutăm lângă cabană să poată creşte în voie.” Ce emoţii pe copăcei când au venit să-i mute! Tot drumul şi încă o vreme după ce îi sădiră nu mai simţiră nimic, fuseseră inconştienţi. Când se treziră văzură lângă ei ceva mare, care trebuia să fie cabana. Pădurea era aproape, în spatele cabanei. Pe jos era multă iarbă şi flori aşa cum avuseseră ei pe crengi. Se simţeau nemaipomenit.



Anii trecură pe nesimţite şi ei au crescut cât cabana. Cu modestie îşi lăsau crengile în jos când se încărcau de fructe. Şi privind la toate roadele toamnei, vedeau în ele sărbătoarea, aşa cum brazii au sărbătoarea lor iarna.