Personalitatea zilei

Nicolae Titulescu (n. 4 martie 1882, Craiova – d. 17 martie 1941, Cannes) a fost un diplomat, jurist, profesor și om politic român, în repetate rânduri ministru al afacerilor străine, ministru plenipotențiar, fost președinte al Ligii Națiunilor. A fost membru titular (din 1935) al Academiei Române.
Născut la Craiova ca fiu al unui avocat, Nicolae și-a petrecut copilăria la moșia tatălui său, Ion Titulescu, în Titulești, Olt. Ion Titulescu era descendent al unei familii de moșeni și fiul protopopului Nicolae Economu. A îndeplinit funcția de prefect al județului Dolj, președintele Înaltei Curții, deputat în Parlament sub guvernul Ion Brătianu. Între 1893-1900 urmează cursurile Liceului „Carol I” din Craiova. Pe baza rezultatelor excelente obținute (premiul de onoare la examenul de bacalaureat) primește o bursă la Paris și timp de 5 ani va urma cursurile Facultății de Drept. În 1903 obține premiul „Ernest Beaumont” la un concurs organizat la toate Facultățile de Drept din Franța, cu lucrarea intitulată: „Efectele actelor cu titlu gratuit, consimțite sub regimul comunității, fie de către femeia singură fie de către cei doi soți în profitul copilului din prima căsătorie, al unui copil comun sau unui al treilea”. Un faimos profesor la Drept, profesorul Berthelemy caracteriza astfel lucrarea înaintată comisiei: „claritatea expunerii, precizia cunoștințelor, excelentul plan adoptat, maniera foarte riguroasă a unor părți lasă o impresie foarte favorabilă”. La Paris își obține doctoratul cu teza Essai sur une théorie des droits éventuels. În această perioadă este inițiat în francmasonerie într-o lojă masonică din capitala Franței.
În 1905 s-a întors în România ca profesor de drept la Universitatea din Iași, iar în 1907 se mută în București. Nicolae Titulescu intră în politică în 1909 și în anul 1912 câștigă un loc pe lista Partidului Conservator-Democrat condus de Take Ionescu, devenind astfel deputat de Romanați. După primul discurs ținut în Parlament despre poziția României față de evenimentele din Balcani, Take Ionescu remarca: „Un mare, un extraordinar talent s-a ridicat la tribuna românească și acest talent este al nostru”, cinci ani mai târziu devine membru al guvernului lui Ion I. C. Brătianu ca Ministru al Finanțelor.
Încă din perioda neutralității, Nicolae Titulescu susține ideea Unirii Transilvaniei cu România, într-un discurs rostit la Ploiești și intitulat „Inima României”, el declara: „România nu poate fi întreagă fără Ardeal…Ardealul e leagănul care i-a ocrotit copilăria, e școala care i-a făurit neamul, e farmecul care i-a susținut viața…Ardealul nu e numai inima României politice, priviți harta: Ardealul e inima României geografice”. În vara anului 1918, împreună cu alte personalități române (Take Ionescu, Octavian Goga, Traian Vuia, Constantin Mille) înființează la Paris Comitetul Național Român, cu scopul de a propaga în opinia publică internațională dreptul poporului român la unitatea națională, comitet recunoscut oficial de guvernele puterilor aliate ca organ plenipotențiar al națiunii române.
În anii 1928 - 1936, Nicolae Titulescu a fost de mai multe ori Ministru al Afacerilor Străine. În primul ministeriat la Externe (1927-1928) are o contribuție decisivă la acceptarea internațională a punctului de vedere românesc cu privire la problema „optanților” maghiari, ridicată de Budapesta, precum că România ar fi discriminat la reforma agrară din 1921 pe marii proprietari (moșieri) maghiari transilvani. Titulescu a combătut reproșul guvernului maghiar, demonstrând clar corectitudinea efectuării reformei respective de către București.
Ion I. C. Brătianu, președintele Partidului Național-Liberal și al Consiliului de Miniștri, se gândea în urma decedării regelui Ferdinand la proclamarea Republicii și alegerea lui Nicolae Titulescu în funcția de președinte.
Începând din anul 1921 a funcționat ca delegat permanent al României la Liga Națiunilor de la Geneva, fiind ales de două ori (1930 și 1931) Președinte al acestei organizații internaționale. În această calitate a militat contra revizionismului din Europa, pentru păstrarea frontierelor stabilite prin tratatele de pace, pentru raporturi de bună vecinătate între statele mari și mici, pentru respectarea suveranității și egalității tuturor statelor în relațiile internaționale, pentru securitate colectivă și prevenirea agresiunii. Contemporanii i-au reproșat apropierea nepotrivită de ministrul de externe al URSS, Maxim Litvinov, ca și prea marea încredere arătată liderilor bolșevici. Simpatia deschisă pentru acțiunile stângii politice europene, cu precădere în Războiul Civil din Spania, a fost, de asemenea, negativ văzută de clasa politică românească a vremii.
Titulescu și-a bazat întreaga activitatea pe problemele majore, fundamentale, ale politicii externe a României. După instaurarea nazismului în Germania, dându-și seama de pericolul pe care-l reprezenta acesta pentru România (ca și pentru alte state europene), Titulescu a depus o vie activitate în direcția întăririi colaborării internaționale, în interesul păcii și securității europene. Pe această linie politică, Titulescu a semnat la Londra, în 1933, în numele guvernului României, convențiile:
- împotriva agresorului și a depus eforturi remarcabile pentru încheierea în 1933 a Micii Înțelegeri;
- pentru încheierea în 1934 a Înțelegerii Balcanice (pacte regionale în care vedea o pavăză împotriva agresiunii din partea statelor revizioniste);
În 1936, regele Carol al II-lea, aliniindu-se presiunilor cercurilor de dreapta (pro-naziste) legionare dar și externe, îl îndepărtează din toate funcțiile oficiale și îl obligă să se exileze. Stabilit la început în Elveția, apoi în Franța, Nicolae Titulescu a propagat chiar și în exil, prin conferințe și articole de ziare, ideea prezervării păcii, anticipând pericolul unui nou război.
Nicolae Titulescu moare la Cannes (sau Souvrettes, Elveția, după Petre Pandrea), după o lungă suferință, la data de 17 martie 1941. În 1992 rămășițele sale au fost aduse în țară și înhumate în curtea Bisericii „Sfântul Nicolae” din Șcheii Brașovului.
O analiză a gândirii sale diplomatice este făcută însuși de Nicolae Titulescu: „Întreagă politică externă pe care am urmat… n-a avut decât acest țel: nu de a pregăti războiul, ci de a pregăti o rețea de alianțe de așa fel încât războiul să devină imposibil”.

Alexandru Dimitrie Xenopol (n. 23, după alte surse 24 martie 1847, Iași - d. 27 februarie 1920, București) a fost un academician, istoric, filosof, economist, pedagog, sociolog și scriitor român. Alexandru D. Xenopol este autorul primei mari sinteze a istoriei românilor. A fost și un filozof al istoriei de talie mondială, fiind considerat printre cei mai mari istorici români, alături de Nicolae Iorga.
Alexandru Dimitrie Xenopol s-a născut la Iași, pe data de 23 martie 1847 (după alte surse, pe 24 martie 1847), fiind fiul lui Dimitrie Xenopol, care era de origine anglo-saxonă. Iată ce spunea chiar Alexandru D. Xenopol:
„Sunt născut în 23 Martie 1847 în Iași, mahalaua Păcurari în niște case de zestre ale mamei mele... Tatăl meu Dimitrie Xenopol se trăgea din o veche familie anglo-saxonă, după tată Brunswick, după mamă Smith. El a rătăcit în tinerețe, în urma unei dureri sufletești, prin Suedia, pe mare până la Constantinopole, de unde venise la Galați. Aici fu botezat de colonelul Schelety, tatăl generalului Carol Scheleti, care-i dădu numele de Dimitrie și-i schimbă tot odată și familia din Brunswick în Xenopol, adică fiul străinului”.
După absolvirea liceului în orașul natal, și-a completat studiile universitare de filosofie, drept și istorie (1867 - 1871), culminând cu obținerea doctoratului în drept la Berlin și a celui în filosofie la Giessen, în același an, 1871. În ambele sale lucrări de susținere a disertației de doctor, Alexandru Xenopol se arată a fi un adept al modelelor de drept, filozofice și istorice propuse de savanții germani.
Reîntors în țară, Alexandru D. Xenopol a intrat în magistratură, fiind, în 1872, prim-procuror al Tribunalului din Iași. Este acceptat în asociație culturală Junimea, Titu Maiorescu cunoscându-l încă din timpul studenției. Iacob Negruzzi îl numea pe Xenopol „cel mai iubit și mai alintat copil al Junimii”.
În 1878, obține, prin concurs, Catedra de istorie a românilor la Universitatea din Iași, urmând ca din 1883 să renunțe la magistratură integrându-se total, având preocupări intelectuale multiple, ca profesor, cercetător, editor, istoric, în viața Universității din Iași.
În anul 1891 obține, tot prin concurs, și Catedra de istorie universală, la aceeași Universitate, devenind astfel unul dintre acei intelectuali de forță, capabili de a susține multiple cariere intelectuale.
În calitatea sa de istoric, filozof al istoriei, economist, literat, pedagog, jurist, sociolog, profesor, pedagog, Alexandru D. Xenopol a fost ales în 1893 membru titular al Academiei Române. Între 1898 - 1901 devine rector al Universității din Iași.
Între anii 1894 - 1903 și, respectiv 1906 - 1908, a editat revista „Arhiva”, care apărea la Iași.
Ca om de știință, cu deosebire pentru meritele sale excepționale în domeniul istoriei, începând cu anul 1900, Xenopol a devenit membru de onoare al Societății de Arheologie din Bruxelles, apoi a primit același titlu de la Societatea Academică din Cernăuți, în 1901, a fost ales membru al Institutului Internațional de Sociologie (1903) și, respectiv, membru titular al Academiei de Științe Morale și Politice din Paris (1914) și vicepreședinte al Societății de Sociologie din Paris (1916).
S-a aflat întotdeauna într-un fertil dialog cu învățații renumiți ai Europei, prin intermediul forurilor științifice istorice, care i-au acordat adeseori premii de excelență, alături de Academia Română.

A murit la 27 februarie 1920 în București, unde se mutase din anul 1915.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Alexandru_D._Xenopol

Simone Signoret este numele de scenă al Simonei Kaminker (n. 25 martie 1921, Wiesbaden, Germania - d. 30 septembrie 1985 Autheuil-Authouillet, Normandia, Franța), născută într-o familie de evrei și devenită o faimoasă actriță franceză de film, laureată a premiului Oscar în 1960 și a Festivalului de la Cannes în 1959, pentru creația artistică izbutită în filmul Drumul spre înalta societate, unde a jucat alături de Laurence Harvey.

A fost căsătorită cu Yves Montand.

Viktor Emil Frankl (n. 26 martie 1905 la Viena — d. 2 septembrie 1997) a fost un psihiatru vienez, părintele logoterapiei, doctor în neurologie și filozofie; Frankl este fondatorul celei de‘a treia școli vieneze de psihoterapie – Logoterapia’ (după psihanaliza lui Sigmund Freud și psihologia individuală a lui Alfred Adler).
Austriac, de origine evreu, supraviețuitor a patru lagăre de concentrare naziste; mama sa provenea dintr-o veche familie evreiască de viță nobilă din Praga.

Printre strămosii mamei mele se numără Rashi, care a trăit în secolul al XII-lea și Maharal, renumitul mare-rabin al Pragăi. Aproape că m-am născut în renumita cafenea Siller Café din Viena. Acolo a simțit mama mea prima dată durerile nașterii într-o frumoasă după masă de primavară din Martie 26, 1905. Ziua mea de naștere coincide cu ziua în care a murit Beethoven. (“Recollections” - Frankl Autobiography, 2000)

Considerat „profetul sensului vieții”, Frankl a militat încă din adolescență pentru valoarea sensului pe care viața îl are, considerând că voința de a găsi și de a da un sens vieții sale este forța motrice primordială a omului. A rămas celebră replica pe care a dat-o profesorului său de chimie, deși nu avea decât 13 ani, când acesta a afirmat că „viața nu este altceva decât un proces de ardere”: Am sărit în picioare și i-am spus: „Domnule profesor, dacă viața nu este altceva decât un proces de ardere, atunci care mai este sensul ei?!”' (“Recollections” - Frankl Autobiography, 2000)

După instalarea nazismului în Germania, în timpul celui de Al doilea război mondial, în 1942, Frankl este deportat în lagărele morții împreună cu mama, tatăl și una din cele două surori ale sale.
La intrarea în lagăr Frankl purta cu sine manuscrisul primei sale cărți (care ulterior a fost publicată sub numele de "The doctor and the soul" - Doctorul și sufletul, n. nst.) și care conținea conceptele fundamentale ale logoterapiei create de Frankl, precum și a experienței sale clinice ca neurolog și psihiatru, care susținea și valida empiric teoria sa. Manuscrisul i-a fost, desigur, confiscat. Frankl a refăcut manuscrisul în timp ce se afla la Auschwitz, pe bucățele de hârtie furate de un camarad din birourile lagărului.
"Pot să mărturisesc că, printre alte lucruri, îmi datorez supraviețuirea din lagăr hotărârii mele de a reface manuscrisul confiscat".
Acesta a fost publicat ulterior sub numele de „Doctorul și sufletul” (The doctor and the soul), deși cartea care l-a făcut celebru este „Omul în căutarea sensului” (Man’s search for meaning). Citatul cel mai elocvent al concepției frankliene, care suprinde concepția centrală a lui Frankl despre libertatea de voință a omului, sună astfel:
"Omului îi poate fi luat totul, dar nu și ultima dintre libertățile omenești: aceea de a-și alege atitudinea într-un anumit set de circumstanțe, de a-și alege propriul fel de a fi."
Contextul în care face Frankl această afirmație este următorul:
"Noi, cei care am trăit în lagărele de concentrare, ne putem aminti de acei oameni care, trecând din baracă în baracă, își dăruiau altora ultima lor bucată de pâine. Vor fi fost puțini la număr, dar îndeajuns de mulți pentru a dovedi că totul îi poate fi luat omului, mai puțin un lucru: ultima dintre libertăți - aceea de a-și alege atitudinea într-un anumit set de circumstanțe, de a-și alege propriul mod de a fi - Viktor Frankl, "Man's search for meaning")"
Cartea sa de căpătâi, care l-a făcut celebru în lumea întreagă - "Man's search for meaning" (Omul în căutarea sensului vieții - trad. în lb. română Silvian Guranda, Editura Meteor Press, 2009 - http://www.meteorpress.ro/carti-830-Omul_in_cautarea_sensului_vietii.php), rezumă experiența sa din lagărul de concentrare, unde a putut verifica "la cald" principiile Logoterapiei, pe care deja le stabilise în timpul muncii sale ca neurolog la cel mai mare spital policlinic din Viena (Rotschild). Ulterior a adăugat cărții o secțiune teoretică – „Logoterapia într-o coajă de nucă” și „Pledoarie pentru optimismul tragic”.

Sintetizându-și opera, Viktor Frankl a răspuns unui reporter care l-a întrebat care este sensul vieții sale: Sensul vieții mele este să îi ajut pe alții să îl găsească pe al lor.
În limba română a apărut o sinteză a vieții și operei ilustrului psihiatru vienez sub titlul SENSUL VIEȚII - viața și opera lui Viktor Frankl (Silvian Guranda, Ed. Roprint, Cluj Napoca, 2010,).

Articol principal: Logoterapie.

Ideea centrală a lui Frankl este că principiul motivator fundamental din om este voința de sens, de a găsi și a da sens vieții sale. Frustrarea existențială este generată de frustrarea voinței de sens a omului, care nu vede sau nu găsește sens în viața sa. Frankl repetă în toate lucrările sale concluzia, validată empiric (atât în viața omului “de pe stradă”, cât și clinic, în viața bolnavilor sau persoanelor cu handicap, ori a bolnavilor în fază terminală, etc.), că “viața are sens până la ultima suflare… în orice circumstanțe, indiferent cât de mizerabile ar fi acestea”. De îndată ce omul (re)găseșțe un rost în viața sa, el se echilibrează lăuntric și devine capabil să facă față greutăților vieții și suferinței și să își trăiască viața în mod plenar, în pofida adversităților, a ceea ce Frankl numește în logoterapie "triada tragică": vinovăția, suferința, moartea. Desigur, nu toate tulburările psihice își au cauza în frustrarea voinței de sens a omului, dar indiferent de cauza generatoare a tulburărilor psihice, terapia prin sens are darul de a pune la dispoziția individului resursele interioare, spirituale, care îl fac capabil să se reechilibreze lăuntric și să întâmpine viața cu curaj și bucurie de viață, în ciuda acelor fenomene care însoțesc "triada tragică".
"Nu aș fi de acord cu fraza aceasta, dintr-o scrisoare pe care Sigmund Freud a scris-o cândva Prințesei Bonaparte: ‘dacă un om se îndoiește cu privire la sau se întreabă care este sensul existenței sale, înseamnă că este bolnav’. Eu nu cred că este într-adevăr bolnav, ci mai degrabă cred că aceasta este o manifestare a faptului că este om! Om cu adevărat! Nici o furnică, nici o albină, nici un animal nu își va pune vreodată întrebarea dacă existența sa are sau nu un rost, dar omul o face! Este privilegiul său să îi pese ca viața lui să aibă sens" (extras din Conferința lui Frankl: "Tineretul în căutarea sensului", Toronto Youth Corps, 1973)

   -I wouldn’t subscribe to a sentence included în a letter that Sigmund Freud once wrote to Princess Bonaparte, when he said "at the moment a man doubts or asks the question what is the value of his life, doubts the meaning of his existence, he is sick”. I don’t think that he is really sick. I rather think that this is the manifestation of his state of being human! Truly human! No ant, no bee, no animal will ever raise the question whether or not its existence has a meaning, but man does! It’s his privilege that he cares for a meaning to his existence (Frankl Lecture: "Youth în search of Meaning")

http://ro.wikipedia.org/wiki/Viktor_Frankl

Francis Ford Coppola (n. 7 aprilie 1939) este unul dintre cei mai cunoscuți și influenți regizori și producători de filme american. Fimele sale au fost de numeroase ori premiate, în special seria Nașul.

Amza Pellea (n. 7 aprilie 1931 în Băilești, Dolj - d. 12 decembrie 1983, București) fost un actor român de teatru și film. A fost creatorul și interpretul personajului Nea Mărin, care i-a relevat atât de bine disponibilitățile pentru comedie. A fost actorul care a interpretat unele dintre cele mai strălucite figuri ale istoriei românilor, precum Decebal sau Mihai Viteazul.
S-a născut la Băilești, într-o familie cu cinci copii, tatăl său s-a numit tot Amza Pellea și a fost directorul cooperativei "Munca Noastră" din Băilești în anul 1933. A absolvit cursurile Colegiului Național Carol I din Craiova. Un reprezentant al Promoției de aur a teatrului românesc, Amza Pellea a jucat la Teatrul Național din Craiova, Teatrul Mic, Teatrul Nottara, Teatrul de Comedie și Teatrul Național din București, unde s–a impus ca unul dintre actorii cei mai dotați ai scenei românești. A fost profesor la IATC.

Pe scena craioveană realizează, în perioada stagiaturii de trei ani (1957-1959), nu mai puțin de 14 roluri, între care Jack Worthing (Ce înseamnă să fii onest de Oscar Wilde), Vedernikov (Ani de pribegie de Aleksei Arbuzov), Vladică Ilarion (Tudor din Vladimiri de Mihnea Gheorghiu), Comandantul vasului (Tragedia optimistă de Vsevolod Visnevski), Bepe (Galcevile din Chioggia de Carlo Goldoni), Horatio (Hamlet de Shakespeare), Colonelul Dobre (Ecaterina Teodoroiu de Nicolae Tăutu), Otto Katz (Soldatul Svejk de Jaroslav Hašek), Esteban (Fântâna turmelor de Lope de Vega).

Pe scena Teatrului de Comedie creează alte personaje, printre care Brettschneider (Svejk în al doilea război mondial de Brecht- 1962), Pietro (Umbra de E. Svart- 1963), Manole (Somnoroasa aventură de Teodor Mazilu- 1964), Subcomisarul (Capul de rățoi de G. Ciprian- 1966), Platonov(Un Hamlet de provincie de Cehov- 1967), Voievodul Basarab (Croitorii cei mari din Valahia de Al. T. Popescu- 1969), Noah (Arca bunei speranțe de I.D. Sîrbu- 1970), Hrisanide (Interesul general de Aurel Baranga- 1972), Hickok (Buffalo Bill și indienii de A. Kopit- 1973),"inginerul" din Nic Nic.

Pe scena Teatrului Național din București dă viață lui Petre Dinoiu (Comoara din deal de Corneliu Marcu- 1977) și lui Vlad Țepeș (A treia țeapă de Marin Sorescu - 1979).

Ultimul rol creat la teatru îl readuce pe scena Teatrului de Comedie, realizând - în regia lui Gheorghe Harag - personajul bătrânului moșier Muromski în Procesul de Suhovo-Kobilin - 1983.

Amza Pellea a interpretat atât personaje istorice (Vladica Hariton din Tudor din Vladimiri de Mihnea Gheorghiu, Voievodul Basarab din Croitorii cei mari din Valahia de Al. Popescu, rolurile din Tudor, Răscoala, Haiducii, Dacii, Columna, Mihai Viteazul), cât și personaje contemporane (Ailincii din Secunda 58 de Dorel Dorian, Manole din Somnoroasa aventură de T.Mazilu), dar și personaje din repertoriul clasic universal (Esteban din Fântâna turmelor de Calderon, Horațiu din Hamlet, Platonov din Un Hamlet de provincie de Cehov).
Rămas probabil în conștiința publicului prin rolul domnitorului din Mihai Viteazul și prin Nea Mărin, reușește în Atunci i-am condamnat pe toți la moarte să atingă ambele personaje. Umilul, și câteodată veselul Ipu recapătă, în finalul filmului, figura dârză și tragică a soldatului țăran din primul război.
A câștigat în 1977 premiul de interpretare masculină, cel mai bun actor, la Festivalul Internațional de Film de la Moscova, pentru rolul său excepțional (Manlache Preda) din filmul Osânda, unde a jucat alături de Gheorghe Dinică și Ernest Maftei, într-o ecranizare de Sergiu Nicolaescu după "Velerim și Veler Doamne" de Victor Ion Popa.
Între 22 martie 1973 și 24 septembrie 1974 a fost director al Teatrului Național Craiova.
A fost căsătorit timp de 25 de ani din 1958 până la moartea sa în 1983 cu Domnica Mihaela din familia Policrat din Craiova. Este tatăl actriței Oana Pellea.
A decedat în data de 12 decembrie 1983 la București în vârstă de 52 de ani. Este înmormântat la cimitirul Bellu.
Fundația Enciclopedică „Amza Pellea” a realizat un film documentar numit „Douăzeci de ani fără Amza”.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Amza_Pellea

Emil Cioran (n. 8 aprilie 1911, Rășinari; d. 20 iunie 1995, Paris) a fost un filozof și scriitor român stabilit în Franța, unde a trăit până la moarte fără să ceară cetățenia franceză.
Emil Cioran s-a născut la Rășinari, aflat pe atunci în comitatul Sibiu. Tatăl său, Emilian Cioran, a fost protopop ortodox și consilier al Mitropoliei din Sibiu. Mama sa, Elvira Cioran (n. Comaniciu), era originară din Veneția de Jos, comună situată în apropiere de Făgăraș. Tatăl Elvirei, Gheorghe Comaniciu, de profesie notar, fusese ridicat de autoritățile austro-ungare la rangul de baron. Astfel, pe linie maternă, Emil Cioran se trăgea dintr-o familie din nobilimea transilvană.
După studii clasice la liceul Gheorghe Lazăr din Sibiu, începe la 17 ani studiul filozofiei la Universitatea din București. A fost coleg cu Constantin Noica și elev al lui Tudor Vianu și Nae Ionescu. Bun cunoscător al limbii germane, a studiat în original pe Immanuel Kant, Arthur Schopenhauer și mai ales pe Friedrich Nietzsche. Încă din tinerețe a arătat înclinație spre agnosticism, apărându-i evidentă "incoveniența existenței". În timpul studenției a fost în mod deosebit influențat de lectura lui Georg Simmel, Ludwig Klages și Martin Heidegger, precum și de filozoful rus Lev Șestov, care situase întâmplarea în centrul sistemului său de gândire. În 1933 obține o bursă, care îi permite să continue studiile de filozofie la Berlin, unde intră în contact cu Nicolai Hartmann și Ludwig Klages.
Prima lui carte apărută în 1934 în România, Pe culmile disperării, a fost distinsă cu Premiul Comisiei pentru premierea scriitorilor tineri needitați și premiul Tinerilor Scriitori Români. Succesiv au apărut: Cartea amăgirilor (1935), Schimbarea la față a României (1936), Lacrimi și Sfinți (1937). Cel de-al doilea volum, Schimbarea la față a României a fost autocenzurat în ediția a doua aparută la începutul anilor '90, autorul însuși eliminând numeroase pasaje considerate extremiste, "pretențioase și stupide".
Nevoia resimțită atunci de generația tânără a unei treziri spirituale pornită din exaltarea valorilor vitale, antiraționaliste, care din păcate a culminat într-un extremism de dreapta, a influențat viziunea tânărului Cioran. Deși nu a fost niciodată membru al Mișcării legionare, în perioada interbelică simpatizează cu ideile acesteia, fără a fi de acord cu metodele ei violente. Plecat cu o bursă la Berlin în 1933, se declară într-un articol admirator al lui Hitler și justifică provocator Noaptea cuțitelor lungi. Va repudia apoi definitiv, cu furie și rușine, această viziune, ca pe o inadmisibilă rătăcire a tinereții, argumentând prin ea refuzul oricărei implicări a individului în istorie.
Reîntors în țară, ocupă vreme de un an (1936) postul de profesor de filozofie la Liceul "Andrei Șaguna" din Brașov. În 1937, pleacă la Paris cu o bursă a Institutului Francez din București, care i se va prelungi până în 1944. În 1940, începe să scrie Îndreptar pătimaș, ultima sa carte în limba română, limbă pe care a abandonat-o în favoarea francezei. Varianta definitivă a Îndreptarului (rămasă inedită până în 1991) a fost încheiată în 1945, anul în care Cioran s-a stabilit definitiv în Franța. După retragerea cetățeniei române de către autoritățile comuniste a trăit la Paris ca apatrid.

Opera franceză

În 1937 Emil Cioran pleacă în Franța cu o bursă a Institutului Francez din București. După o scurtă întoarcere în România (două luni, sfârșitul lui 1940- începutul lui 1941), el părăsește pentru totdeauna România și se stabilește la Paris. Din acest moment Cioran va publica numai în limba franceză, operele lui fiind apreciate nu numai pentru conținutul lor, dar și pentru stilul plin de distincție și finețe al limbii. În 1949 îi apare la editura Gallimard - editură care va publica mai târziu majoritatea cărților sale - prima lucrare scrisă în limba franceză, Précis de décomposition, distinsă în 1950 cu premiul Rivarol. Ulterior, Cioran refuză toate distincțiile literare care i-au fost atribuite.
Emil Cioran a locuit la Paris în Cartierul Latin, pe care nu l-a părăsit niciodată. A trăit mult timp retras, evitând publicitatea. În schimb a cultivat darul conversației cu numeroșii săi prieteni (Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Paul Celan, Barbu Fundoianu, Samuel Beckett, Henri Michaux). Cioran a întreținut o vastă corespondență, dezvăluindu-se ca un remarcabil autor epistolar.
Epuizând încă din tinerețe interesul pentru filozofia de catedră, Cioran a părăsit devreme gândirea sistematică și speculațiile abstracte, pentru a se consacra unor cugetări profund personale. "N-am inventat nimic, am fost doar secretarul senzațiilor mele", va constata mai târziu. Din eseurile apărute în limba română se desprinde portretul unui tânăr gânditor din anii treizeci, influențat de mișcarea de idei din acea epocă în care intelectualii români descopereau gândirea existențialistă (sub varianta ei românească, cu accente creștine și mistice, "trăirismul").

Tematica operei

Emil Cioran a început prin a fi un gânditor torturat de sentimente și senzații violente. Preocupat de problema morții și a suferinței, este atras de ideea sinuciderii ca idee care ajută supraviețuirii. Tema alienării omului, temă existențialistă prin excelență, prezentă la Jean-Paul Sartre sau Albert Camus, este formulată astfel, în 1932, de tânărul Cioran: "Să fie oare pentru noi existența un exil și neantul o patrie?"
Câteva teme mari străbat opera lui Emil Cioran: contingența ființei umane, păcatul originar, sensul tragic al istoriei, sfârșitul civilizației, amenințarea Răului, refuzul consolidării prin credință, obsesia absolutului, viața ca expresie a exilului metafizic al omului etc. Cioran a fost un gânditor pasionat de istorie, pe care o cunoaștea bine din vastele sale lecturi și mai ales din autorii și memorialiștii perioadelor de decadență, de unde reflecțiile marcat gnostice și antimoderniste, oarecum în linia spengleriană, asupra destinului omului și civilizației. Atâta vreme cât a păstrat legătura cu originile și nu s-a înstrăinat de sine, omul a rezistat. Astăzi, el este pe cale să se distrugă prin obiectivare de sine, producție și reproducție irepresibilă, exces de autoanaliză, de transparență și prin triumful artificialului.
Ironia destinului a vrut ca Emil Cioran să devină celebru tocmai în limba franceză, ale cărei constrângeri le repudiase în tinerețe.
Curând după debutul francez, Cioran începe să-și semneze volumele E.M.Cioran. Destui au presupus că inițiala M. trebuie să reprezinte comprimarea unui prenume francez sau românesc, probabil Michel sau Mihai. În realitate, inițiala "M." din semnătura sa de autor nu comprimă nicidecum un prenume real și a fost adoptată de filozof exclusiv din rațiuni fonetice și de reprezentare. După cum avea să-i relateze în 1984 prietenei și traducătoarei sale Sanda Stolojan, în limba franceză prenumele Emile are o rezonanță calină, în totală opoziție cu caracterul scrierilor sale. E. Cioran ar fi sunat nepotrivit. Astfel - consemnează Sanda Stolojan în jurnalul său parizian, Nori peste balcoane - s-a gândit la E.M. Forster și a adoptat inițiala. Aceasta e originea reală a literei M. Misterul a născut însă o neînțelegere care s-a perpetuat, unele site-uri, biografii de dicționar și articole de enciclopedie menționând încă și astăzi existența unui ipotetic prenume Mihai sau Michel al filozofului. (Cf. Sanda Stolojan, Nori peste balcoane. Jurnal din exilul parizian, București, ed. Humanitas, 1996, p. 191.)

Post scriptum de dincolo de moarte

După moartea Simonei Boué, prietena de o viață a lui Emil Cioran, o serie de manuscrise ale acestuia (peste 30 de caiete) au fost găsite în apartamentul lor de o menajeră, care a încercat în 2005 scoaterea la licitație și valorificarea lor. Într-o primă etapă, o hotărâre a Curții de Apel din Paris a oprit comercializarea acestora. În urma judecării, Tribunalul din Paris decide în decembrie 2008 restituirea tuturor documentelor către persoana găsitoare, urmând ca aceasta să dispună de ele cum crede de cuviință. Printre manuscrise, în general versiuni ale unor lucrări deja aparute, se află și un jurnal inedit al lui Cioran, cuprinzând câțiva ani din perioada ulterioară lui 1972 (anul în care se opresc Caietele sale), document de un excepțional interes pentru editori și cititori, și probabil ultima scriere inedită a filozofului.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Emil_Cioran

Ieri, românii au pierdut-o pe una dintre cele mai iubite poete. Nina Cassian s-a stins la New York, la vârsta de 89 de ani. Din 1985 era stabilită în Statele Unite, unde continua să scrie neobosită.
Nina Cassian s-a născut la 27 noiembrie 1924, la Galaţi, în familia unui funcţionar. La naştere se numea Renée-Annie Cassian-Mătăsaru. Între 1926-1935 s-a aflat împreună cu familia ei la Braşov, unde a urmat şcoala primară şi a început liceul. Din 1935, stabilită odată cu ai săi la Bucureşti, şi-a continuat studiile secundare la Institutul Pompilian.
În 1940 îi trimite, prin tatăl său, un caiet cu versuri lui Tudor Arghezi, care dă verdictul: "Talent incontestabil." Nu este singurul domeniu artistic de care se simte atrasă. Ia lecţii de desen cu G. Loewendal şi M. H. Maxy, de actorie cu Beate Fredanov şi Al. Finţi, de pian şi compoziţie muzicală cu Th. Fuchs, Paul Jelescu, Mihail Jora şi Constantin Silvestri. În 1942 parcurge ultimele două clase de liceu într-un singur an şi trece examenul de bacalaureat.
A lăsat în urma sa numeroase poeme, care au apărut atât în România, cât și în străinătate.
„Mă mustru pentru că am fost o dreptcredincioasă, că m-am supus anumitor canoane şi am scris nişte poezii proaste. Mă mustru pentru buna mea credinţă, pentru naivitatea mea. Mă felicit că am putut să ies din acea enclavă, din acel prizonierat al limbajului şi că am putut să revin la poezie, la muzică şi la mine insămi.
Am o problemă cu scurgerea timpului, pe care am şi făcut-o publică. Eu nu am avut o senzaţie de trecere de la copilărie la adolescenţă, tinereţe, maturitate, bătrăneţe... Nu simt nici o modificare cu excepţia anatomiei. Mi se pare viaţa mult prea scurtă ca să o mai segmentăm. Bătrăneţea nu mă sperie decăt sub raport fizic. Nici moartea nu mă sperie. Nu programez niciodată nimic. Dacă o să simt să scriu o poezie de ziua mea, o voi face", spunea poeta pentru Jurnalul Național, în 2007.
Poeta a murit în urma unui stop cardiac. În ultimele clipe, cei dragi i-au fost alături.

Iată una dintre cele mai frumoase poezii ale sale:

Când s-au văzut?

Sînt clipe ciudate,
neînsemnate
pe harta iubirii
de la-nceput.
Clipe pe care,
mult mai tîrziu,
la cauţi, cum cauţi,
printre nisipuri,
firul de aur
pur, străveziu...

Cînd s-au văzut?
Într-una din acele clipe
cînd o fată vrea să-şi agaţe
jacheta roşie-ntr-un cui,
şi cuiul e prea sus,
şi el îi ia jacheta roşie
şi cu un gest sigur
o atîrnă în cuiul cel negru -
sau cînd el o întreabă:
"nu vă supără fumul"
şi ea răspunde "nu",
şi pentru întîia oară
îşi fac intrarea în scenă
glasurile, glasurile
aceste suple
fiinţe de taină
cu roluri duble,
de slavă şi hulă,
de cîntec şi spaimă,
sau cînd avionul se-apleacă pe-o parte,
şi fata se teme
şi pentru că se teme, surîde,
şi surîde şi el
ca să-i de acuraj,
sau cînd cade o carte
şi el o ridică
şi află că ea citeşte "Roşu şi Negru"...

Doina Cornea

Născută în Braşov, la 30 mai 1929, a fost asistent universitar (specialitatea limba franceză) la Facultatea de Filologie a Universităţii "Babeş-Bolyai" din Cluj. În perioada anilor '80, a fost unul dintre cei mai cunoscuţi opozanţi ai regimului comunist din România.
În 1980 a realizat primul "samizdat" (volum fabricat manual, distribuit prin reţele de prieteni), Încercarea Labirintului, urmat de alte patru traduceri-samizdat (din limba franceză), cărora le-a scris note şi prefeţe: Pr. Petru Gherman - Ieremia Valahul, Lao-tse - Tao to king, Gabriel Marcel - Dreptate şi Adevăr, Ştefan Lupaşcu - partea de Trialog din Omul şi cele trei etici ale sale. Între 1982 şi 1989 a difuzat 31 de texte şi proteste prin radio Europa Liberă.
În 1983 a fost destituită de la Universitatea din Cluj şi supusă unor anchete, interogatorii, bătăi, ameninţări. Împreună cu fiul ei, Leontin Iuhas, a răspândit 160 de manifeste de solidaritate cu muncitorii din Braşov răsculaţi la 15 noiembrie 1987, ambii fiind arestaţi pentru 5 săptămâni (noiembrie-decembrie 1987). Ulterior, a fost practic arestată la domiciliu până la 21 decembrie 1989. A participat la manifestaţia stradală de la Cluj din 21 decembrie 1989, sub gloanţe. După 22 decembrie 1989, a fost cooptată în Consiliul Naţional al FSN, organism din care şi-a dat demisia la 23 ianuarie 1990, din cauza dependenţei FSN de Gorbaciov şi de gorbaciovism.
A fondat (împreuna cu alţii, devenind apoi preşedintă) Forumul Democrat Antitotalitar din România (6 august 1990, Cluj), ca o primă mişcare de unificare a opoziţiei democrate, din care s-a format mai tarziu Convenţia Democrată din România (CDR). Este membră fondatoare a Grupului pentru Dialog Social, a Alianţei Civice şi a Fundaţiei Culturale Memoria.
A publicat peste 100 de articole în ziare şi reviste precum 22, România liberă, Vatra sau Memoria. A susţinut conferiţe în ţară şi în străinătate, multe dintre ele publicate în volume colective (Une culture pour l'Europe de demain, Il nuovo Areopago, Mission, Quelle securité en Europe a l'aube du XXI čme sičcle?, Europe: les chemins de la democratie, Politique Internationale, Amicizia fra i popoli).

Scrieri
Liberté , Criterion, Paris, 1990
Libertate, Humanitas, Bucureşti, 1991
Scrisori deschise şi alte texte, Dacia, Cluj, 1991
Faţa nevăzută a lucrurilor, Dacia, Cluj, 1999
La face cachée des choses, Du Felin, Paris, 2000
Traduceri, Dacia, Cluj, 2000

Premii şi distincţii
A primit un mare numar de distincţii, titluri şi premii, dintre care cele mai importante sunt:
Premiul Thorolf Rafto (Norvegia, 1989)
Doctor honoris causa al Universităţii Libere din Bruxelles (1989)
Ordre national de la Légion d’Honneur, în grad de ofiţer (Franţa, 2000)
Ordinul Steaua României în grad de Mare Cruce (2000)

Alexandru Pesamosca - trei ani de la moartea sa (1 septembrie 2011)

Am iubit mult copiii, toată viaţa m-a urmărit zâmbetul lor de dinaintea unei operaţii. Zâmbeau într-un fel pe care mi-e greu să-l descriu. Cam toţi aveau aceeaşi reacţie. Zâmbeau cu lacrimi în ochi. Spaimă, durere, resemnare, speranţă. Şi milă, cu zâmbetul ăla îmi cereau toată mila din lume. Cum să nu te tulbure imaginea asta? Şi totuşi, n-aveam voie să greşesc, eram obligat să ignor orice emoţie.

Alexandru Pesamosca (n. 14 martie 1930, Constanța, d. 1 septembrie 2011, București) a fost un chirurg pediatru din România. Timp de jumătate de secol, el a făcut circa 45 000 de operații, salvând de la infirmitate pe viață sau de la moarte mii de copii, inclusiv pe cei considerați fără speranță și inoperabili de către ceilalți medici.

Alexandru Pesamosca s-a născut la Constanța, unde a urmat școala primară și Liceul „Mircea cel Bătrân”. A absolvit Facultatea de Medicină Generală la București în anul 1954 și a fost repartizat la Niculești-Jianu, (actualmente Dudești, Brăila) un sat de lângă Fetești, unde a profesat timp de 3 ani (1954-1957). Este apoi transferat în calitate de chirurg pediatru la Spitalul de Copii „Grigore Alexandrescu” (1957-1984) și „Budimex” (actualmente „Marie Skłodowska-Curie”) (1984), unde face un număr mare de operații (circa 45 000 după propriile declarații). Operează și în străinătate (China, Franța, Italia, Republica Moldova, etc), dobândind prestigiu internațional în domeniul chirurgiei pediatrice încă dinainte de 1989. A avut doi fii legitimi care au murit (unul din ei, doctor, în 1993, a murit din pricina unei tumori cerebrale) și încă două fete și doi nepoți. A locuit din 1999, de când a rămas văduv, într-o cămăruță din Spitalul „Marie Sklodovska-Curie” (fostul „Budimex”) din București. În ultimii ani nu a mai operat, ci doar a dat instrucțiuni medicilor chirurgi care veneau să-i ceară ajutorul.

Doctorul Alexandru Pesamosca este ctitor al Bisericii Cuviosul Stelian și Sfântul Nicolae-Brâncoveanu, aflată în curtea spitalului Marie Sklodovska-Curie (fostul Budimex) și președinte al Asociației „Așezământul social sfinții Martiri Brâncoveni”. Patriarhul României a fost de acord ca să fie îngropat acolo, fiind ctitor de biserică. În vara anului 2011, el a fost internat la Spitalul Floreasca din cauza unor afecțiuni cardiace și renale. A murit în dimineața zilei de 1 septembrie 2011, la vârsta de 81 de ani.

Jimi Hendrix

James Marshall „Jimi” Hendrix (n. Johnny Allen Hendrix; 27 noiembrie 1942; d. 18 septembrie 1970) a fost una dintre cele mai mari personalități ale hard rock-ului, chitarist cu o tehnică de neîntrecut.
Jimi Hendrix este considerat unul dintre cei mai mari chitariști rock din lume, stilul său nou, la acea vreme, de a cânta la chitara electrică a influențat majoritatea chitariștilor moderni. Din cauza vieții dezordonate el a lăsat în urmă puține înregistrări hi-fi; multe dintre discurile sale care circulă, sunt piratate din concerte.
În 2003 a fost numit de revista Rolling Stone „Cel mai mare chitarist al tuturor timpurilor”.

Liviu Rebreanu

Liviu Rebreanu (n. 27 noiembrie 1885, Târlișua, Bistrița-Năsăud – d. 1 septembrie 1944, Valea Mare, Argeș) a fost un prozator și dramaturg român, membru al Academiei Române.
La 4 aprilie 1944, fiind grav bolnav, s-a retras la Valea Mare, fără să mai revadă vreodată Bucureștiul (un control radiologic a semnalat, încă din ianuarie, opacitate suspectă la plămânul drept). La 7 iulie, Rebreanu scria în Jurnal: „Perspective puține de salvare, dată fiind vârsta mea, chistul din plămânul drept, emfizemul vechi și bronșita cronică.”

La 1 septembrie 1944, la Valea Mare, a încetat din viață la vârsta de 59 de ani. Peste câteva luni a fost deshumat și reînhumat la Cimitirul Bellu din București. Nepotul de frate al scriitorului, Ilderim Rebreanu, susține într-un articol din ziarul Adevărul că scriitorul ar fi sfârșit împușcat de niște soldați ruși care intraseră pe proprietatea sa.

Stefan Zweig

Stefan Zweig (n. 28 noiembrie 1881, Viena, Austria – d. 23 februarie 1942, Petrópolis, Brazilia) a fost un scriitor, jurnalist și biograf austriac. În prezent este alături de Hermann Hesse unul dintre cei mai citiți autori de limbă germană. Stefan Zweig și-a petrecut ultimii ani de viață în exil, fiind un opozant fățiș al dictaturii naziste.
Stefan Zweig s-a născut în familia unui antreprenor evreu, Moritz Zweig (1845–1926), căsătorit cu Ida Brettauer (1854–1938), care provenea dintr-o familie prosperă evreiască. Stefan Zweig a crescut împreună cu fratele său Albert într-o clădire impozantă pe strada Schottenring din Viena. Familia Zweig nu era religioasă și Stefan Zweig avea mai târziu să scrie că era evreu din întâmplare (Juden aus Zufall).
În noaptea dintre 22 și 23 februarie 1942 și-a luat viața în Petropolis, cu o supradoză de Veronal (somnifer pe bază de barbital care în cantitate mare oprește metabolismul). Certificatul de deces stabilește drept timp al morții 23 februarie 1942, ora 12:30 și drept cauză a morții ingerarea de otravă – suicid. Soția sa Lotte i-a urmat în moarte. Angajați ai casei i-au găsit pe cei doi în jurul ore 16:00 în pat: el era întins pe spate cu mâinile strânse și soția sa era lipită lateral de el. Despre hotărârea de a-și lua viața, Stefan Zweig a scris în scrisoarea sa de adio că fusese luată din liberă voință și cu simțurile clare (aus freiem Willen und mit klaren Sinnen) nu a fost întâmpinată de toți cu înțelegere, mai ales pentru că existența sa materială era asigurată, altfel decât în cazul altor scriitori exilați. Distrugerea patriei sale spirituale Europa (geistigen Heimat Europa) și lipsa de perspective decursă din aceasta i-au cauzat însă o depresie pe care nu a putut-o depăși.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Stefan_Zweig

Nicolae Labiș(n. 2 decembrie 1935, Poiana Mărului, comuna Mălini, județul Baia, în prezent județul Suceava - d. 22 decembrie 1956, București) a fost un poet român. Criticul Eugen Simion l-a supranumit „buzduganul unei generații”
În noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956, la scurt timp după aniversarea împlinirii a 21 de ani, Labiș, care petrecuse câteva ore în compania unor cunoștințe și consumând țuică la Casa Capșa și apoi la restaurantul Victoria, a fost victima unui grav accident de tramvai.
După ce i-a fost refuzată internarea la spitatele Colțea și Central, spre zorii zilei de 10 decembrie a fost internat la Spitalul de Urgență. Acolo, de pe patul de spital i-a șoptit un poem prietenului său, scriitorul Aurel Covaci, poem care a fost inclus în volumul postum Lupta cu inerția:

Pasărea cu clonț de rubin
S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat.
Nu mai pot s-o mângâi.

M-a strivit,
Pasărea cu clonț de rubin,
Iar mâine
Puii păsării cu clonț de rubin,
Ciugulind prin țărână,
Vor găsi poate
Urmele poetului Nicolae Labiș
Care va rămâne o amintire frumoasă...

În ciuda eforturilor medicilor și o mobilizare spirituală a colegilor săi scriitori, cunoștințe și prieteni, starea lui s-a înrăutățit inexorabil, iar la 22 decembrie 1956, la ora 2 dimineața, a decedat. Dr. Firică, medicul care s-a ocupat de cazul lui Labiș, a declarat: Mi-a revenit trista sarcină să constat, încă de la primul examen, că accidentatul nu avea nici o șansă: măduva era complet secționată. Tot ce puteam face era să-i prelungim viața cu câteva zile.

Trupul neînsuflețit a fost depus pentru ultimile omagii la Casa Scriitorilor. A fost înmormântat la cimitirul Bellu.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Labi%C8%99

Anna Freud

Corespondenţa, alcătuită din aproape 300 de scrisori, publicată de editura Fayard, dintre părintele psihanalizei şi cea mai mică din fiicele sale, acoperă perioada 1904 - 1938, oprindu-se puţin înainte de moartea lui Sigmund Freud Lucrarea a apărut deja în 2006, în limba germană.
Sunt scrisori ca de la tată la fiică, cei doi fiind adesea departe din punct de vedere geografic, însă înţelegându-se foarte bine. Anna îi spune cel mai des 'Dragă tată', iar Freud începe scrisorile cu "Draga mea Anna".
"Acum văd, privindu-te, cât sunt de bătrân, fiindcă ai exact vârsta psihanalizei. Amândouă mi-aţi adus necazuri, dar, la urma urmelor, aştept mai multe bucurii de la tine decât de la ea", îi scria Sigismund Freud Annei în 1920.
Născută în 1895, Anna Freud este al şaselea copil şi a treia fiică a lui Sigmund şi a Marthei. Afecţiunea pe care i-o poartă tatăl ei este de la început strâns legată de teoria psihanalitică. Freud observă copilul neliniştit, mai ales activitatea lui onirică, şi îl psihanalizează de două ori, între 1918 şi 1924. Tratamentul pare a fi o prelungire a educaţiei sale, fiind decisiv pentru Anna, care începe să se întâlnească cu membrii International Psychoanalytical Association şi să se intereseze de terapia copiilor.
Anna a fost celibatară şi fără copii, ocupându-se de cei ai Sophiei, sora ei care murise şi sfătuindu-se cu Freud în privinţa educaţiei lor. Însă, dincolo de faptul că le-a purtat de grijă nepoţilor ei, a găsit în legătura cu ei propriul ei drum spre psihanaliză. A devenit principala reprezentantă a şcolii vieneze, având-o ca rivală pe Melanie Klein, reprezentantă a şcolii engleze. După ce familia s-a exilat în Anglia, în 1938, Anna Freud a deschis o clinică şi între cele două şcoli s-a instaurat o înţelegere cordială, încheie AFP.

GOOGLE A REALIZAT DOODLE pentru ANNA FREUD

Vasili Kandinski

Vasili Kandinski (rusă Василий Васильевич Кандинский, Vasilîi Vasilievič Kandinskîi, n. 4 decembrie 1866 (S.N. 16 decembrie), Moscova - d. 13 decembrie 1944, Neuilly-sur-Seine, Franța) a fost un pictor de origine rusă.

Ultimii ani

În 1922, la Weimar este numit profesor la Bauhaus. După ce naziștii închid facultatea Bauhaus, în 1933 pleacă la Paris. La sfatul lui Marcel Duchamp se stabilește împreună cu soția la periferia de vest a orașului, la Neuilly-sur-Seine. Duce aici o viață liniștită, departe de lume.
În martie 1944, este diagnosticat cu arteroscleroză, dar va continua să lucreze până în iulie. Moare la Neuilly-sur-Seine, pe 13 decembrie 1944 ca urmare a unei hemoragii cerebrale.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Vasili_Kandinski

Cesare Cantu

5 decembrie 1804 - s-a născut la Brivio, în Italia
15 martie 1895 (în urmă cu 119 ani) - a murit

Cineva povesti unui filozof toate calităţile soţiei sale; frumuseţe, spirit, educaţie... si filozoful, la fiecare nouă calitate, scria câte un zero. În fine, soţul adaugă că ea are o fire blândă; atunci filozoful puse unitatea înaintea acestor zerouri, care numai aşa primiră o imensă valoare.

Cesare Cantu

Khalil Gibran

Khalil Gibran (Jubran Khalil Jubran, Djubran Khalil Djubran, născut pe 6 decembrie 1883-decedat pe 10 aprilie 1931, a fost un poet, filozof și prozator, poet și eseist libanez, unul din romanticii târzii ai literaturii arabe. A scris în engleză și arabă.

Djubran s-a stins din viață în la New York pe 10 aprilie 1931, bolnav de ciroză și tuberculoză. Rămășițele sale pământești sunt trimise la Beirut, la 21 august și înmormântate în satul Bisharri, unde se născuse.

Opera sa poetică a fost tradusă în peste douăzeci de limbi, iar picturile și desenele sale se află expuse în galerii celebre din lume.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Khalil_Gibran

Maria Luisa Spaziani

Maria Luisa Spaziani (Torino, 7 dicembre 1924), poeta italiana, candidata la Premiul Nobel pentru litteratura, in 1990, 1992 si 1997.

Bjornstjerne Bjornson

Bjornstjerne Martinus Bjornson (n. 8 decembrie 1832 - d. 26 aprilie, 1910, Paris) a fost poet, prozator, dramaturg, ziarist și om politic norvegian, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1903, supranumit Victor Hugo al Norvegiei, cel mai de seamă reprezentant al literaturii scandinave moderne, după Ibsen.
S-a născut în localitatea Kvikna din ținutul Osterdalen. Tatăl său era pastor luteran de țară, iar mama era fiica lui Richard Nordraak, compozitor autor, în 1864, al muzicii imnului național norvegian pe versurile din 1856 ale lui Bjornson. Studiază dreptul la Christiania. În anul 1857 a fost director al teatrului din Bergen, iar în 1859 a condus ziarul "Aftenbladet" din Christiania. Între anii 1865 - 1868 a fost director al Teatrului național din Christiania și a editat în 1866 revista "Norsk Folkeblad". Se dovedește a fi un mare gazetar și un luptator tenace pentru emanciparea teatrului norvegian de sub tutela daneză (vreme de patru secole, până la 1814, Norvegia fusese provincie daneză).

Scriitor patriot, preocupat de viața și destinul poporului său, Bjornson s-a vrut un martor și un implicat al istoriei din partea omului simplu și sărac, un moralist optimist a cărui deviză literară este conținută în această frază: "există două feluri de cărți: cele care sporesc în om dragostea de viață și dorința de a făptui binele și cele care nu fac acest lucru; primele sunt bune, celelalte sunt rele oricât de splendide și geniale ar fi în detaliile lor".

http://ro.wikipedia.org/wiki/Bj%C3%B8rnstjerne_Bj%C3%B8rnson

Ashleigh Brilliant

S-a născut la Londra, în Anglia pe 9 decembrie 1933

Leopoldina Bălănuţă

Leopoldina Bălănuță (n. 10 decembrie 1934, Păulești, județul Vrancea - d. 15 octombrie 1998, București) a fost o actriță română de scenă, film, voce și televiziune.
Leopoldina Bălănuță a fost fată de preot. În 1977 s-a căsătorit cu actorul Mitică Popescu.
Deși a fost considerată o actriță dramatică, Leopoldina Bălănuță a avut și memorabile roluri de comedie. Sceneta TV "Care de dame" de G.H. Brăescu, realizată în 1980 (unde actrița întruchipează 4 personaje) este considerată unul din momentele de referință din istoria divertismentului TV românesc.
Bălănuță a iubit poezia bună și a dat numeroase recitaluri. Nicicând, versurile lui Nichita Stănescu, de exemplu, nu au fost mai limpezi și mai bine descifrate decât în rostirea ei. L-a iubit la fel de mult pe Eminescu, dar a fost aproape, foarte aproape, îndeosebi de poeții contemporani care pledează pentru frumos și adevăr.

Alfred de Musset

Alfred de Musset (n. 11 decembrie 1810 în Paris - d. 2 mai 1857 în Paris) a fost un scriitor și dramaturg francez recunoscut ca unul dintre reprezentanții marcanți ai romantismului în această țară.

Scrierile sale au ca temă predilectă meditația asupra condiției creației artistice și aversiunea față de mediocritatea burgheziei. În special în poezie, a ilustrat predispoziții sufletești contradictorii, capriciile sentimentului erotic în aspirația spre fericire, înclinația romantică a răului veacului (mal du sičcle) și dialogul dintre poet și muze.

A rămas cunoscut și pentru relațiile sale afective cu scriitoarele George Sand și Louise Colet. Romanului său autobiografic „Confesiunea unui copil al secolului” („La Confession d'un enfant du sičcle”), George Sand îi replică prin romanului epistolar „Ea și el” („Elle et Lui”). O jumătate de an mai târziu, Paul de Musset simte nevoia să îi ia apărarea fratelui vizat nu altfel decât prin romanul „El și ea” („Lui et Elle”). Ecourile acestor relații de famile ajunse publice vor fi sintetizate de Louise Colet prin romanul „Ei” („Lui”).

Vasili Grossman

Vasili Semionovici Grossman, în rusă: Василий Семёнович Гроссман, (n. 12 decembrie 1905 - d. 14 septembrie 1964) a fost un scriitor și jurnalist rus.
În scrierile sale evidențiază realitățile sociale și mai ales eroismul ostașilor ruși în cele două războaie mondiale. In cartea Poporul nemuritor, ataca însa minoritățile (țiganii) dând dovadă de rasism și de intoleranță.
La începutul lui 1953, campania anti-cosmopolitismului a culminat cu aşa-zisul complot al doctorilor, în care importanţi doctori din Moscova, majoritatea evrei, au fost acuzaţi că ar fi urmărit asasinarea unor persoane din fruntea partidului. Grossman, împreună cu alţi scriitori evrei, a fost „invitat” să semneze o scrisoare deschisă către Stalin prin care se cerea deportarea evreilor pentru a-i salva de „furia poporului”.

Simţind că arestarea sa nu avea să întârzie prea mult, Grossman a decis să se ascundă împreună cu vechiul său prieten, Semyon Lipkin. Apoi, pe 5 martie, a avut loc marea tragedie naţională: moartea lui Stalin. Investigaţia în cazul complotului doctorilor a fost închisă, iar Hruşciov şi noua elită au început aşa-zisa destalinizarea. Cartea lui Grossman, Pentru o cauză dreaptă, a fost readusă în librării, iar el a primit un premiu pentru servicii aduse literaturii.

În acel moment, Grossman a simţit că era timpul pentru noua sa carte, Viaţă şi soartă, o reprezentare caleidoscopică a fenomenului Gulagului, a lagărelor de concentrare, a luptelor germano-sovietice de pe front; o portretizare soldaţilor şi a mamelor îndurerate, o comparaţie între nazism şi stalinism. Cartea vorbeşte despre dragoste şi pierderi, despre lupta unui Bine fragil împotriva Răului Suprem.

Dar nu cu mult timp în urmă, cartea Dr. Jivago a lui Boris Pasternak făcuse furori din cauza criticii implicite a stalinismului. Fusese scoasă pe ascuns din Uniunea Sovietică şi promovată în Vest, unde obţine în 1958 premiul Nobel pentru Literatură. Statul sovietic nu mai putea face aceeaşi greşeală de două ori, şi sigur nu cu o operă având un potenţial atât de periculos precum Viaţă şi soartă.

Pe 14 februarie 1961, trei oameni ai KGB-ului, doi colonei ca „martori” şi un general au apărut la uşa lui Grossman cu un mandat de arestare... pentru manuscript. El a comparat momentul ca pierderea unui copil. A mers chiar până la Hruşciov cu rugămintea de a-i înapoia cartea. Dar ideologul suprem al regimului, Suslov, l-a chemat pe Grossman la Kremlin pentru a discuta despre lipsa de judecată în „examinarea vieţii sovietice dintr-un punct de vedere non-sovietic”, şi i-a spus că o asemenea carte, „plină de semne de întrebare”, nu poate fi publicată. Totuşi, Suslov nu citise cartea, ci doar rapoartele care comparau ameninţarea acesteia cu cea a „bombelor atomice pe care inamicii noştri le pregătesc împotriva noastră”.

Confiscarea lucrării l-a distrus pe Grossman. El a continuat să scrie, dar şi-a pierdut audienţa şi a murit în 1964. N-a ştiut niciodată că KGB-ul nu ratase o copie a cărţii sale, ulterior microfilmată şi scoasă din ţară. Cartea a fost publicată în Elveţia în 1981.

http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/razboiul-uniunii-sovietice-impotriva-scriitorilor-cazul-vasili-grossman

Nostradamus

Nostradamus (14 decembrie, 1503 – 2 iulie, 1566), pe numele său real Michel de Nostredame, a fost un faimos medic, cabalist și farmacist francez. Celebritatea sa se datorează lucrării Les Propheties, a cărei primă ediție a apărut în 1555. De la publicarea sa, a devenit foarte populară în toată lumea, creându-se în jurul său un cult. În literatura tuturor timpurilor i s-a acordat titlul de prevestitor a tuturor marilor evenimente care se desfășurau sau urmau să se întâmple în lume.
Lucrările lui Nostradamus sunt realizate din catrene, multe dintre ele au fost de-a lungul timpului interpretate sau traduse greșit.
Nostradamus este o figură proeminentă a Renașterii Franceze și profețiile sale sunt strâns legate de aplicarea Codului Bibliei cât și a altor lucrări despre profeții. Cel mai renumit cercetător al operei și vieții sale este românul Vlaicu Ionescu

http://ro.wikipedia.org/wiki/Nostradamus