Subiectul zilei

Australia

19 aprilie 1770: James Cook a zărit coasta de răsărit a Australiei.

Australia (pronunțat în engleză /əˈstreɪljə/), oficial Commonwealth of Australia este cea de-a șasea țară în lume după mărime, ocupând 7.617.930 km², și cea mai mare țară din Oceania și Australasia. Populația țării este de aproximativ 23 de milioane de locuitori. Fiind singura țară ce ocupă un întreg continent, pe lângă teritoriul continental, Australia cuprinde mai multe insule, dintre care cea mai mare este insula stat Tasmania. Australia este o federație și o monarhie constituțională parlamentară.

Etimologia numelui

Cel mai probabil, numele provine de la termenul din latină „terra incognita australis”, un termen ce făcea referire la un continent imaginar ce ocupa întreaga Emisferă sudică. Cuvântul „Australia” a fost folosit pentru prima oară într-o scriere în limba engleză: „A note of Australia del Espiritu Santo” scrisă de Master Hakluyt în 1625.
Adjectivul olandez Australische a fost folosit de către oficialii Companiei Olandeze a Indiilor de Est din Batavia (Jakarta de astăzi) pentru a face referire la terenurile sudice nou-descoperite în 1638. Cuvântul „Australia” a fost folosit în traducerea în limba engleză a romanului francez 1693 de Gabriel de Foigny (care folosea pseudonimul Jacques Sadeur) „Les Aventures de Jacques dans Sadeur la Découverte et Le Voyage de la Terre de Sud”, în 1676. Alexander Dalrymple a utilizat termenul în lucrarea sa: „An Historical Collection of Voyages and Discoveries in the South Pacific Ocean (1771)”, pentru a se referi la toate regiunile din Pacificul de Sud Meridional.
În 1793, George Shaw și Sir James Edward Smith, au publicat „Zoology and Botany of New Holland” unde se menționa numele de „Australia” sau „Noua Olanda”. Numele „Australia” a fost popularizat și de publicarea raportului de curse a lui Matthew Flinders A Voyage around Terra Australis (O călătorie în jurul Terrei Australis) publicat la Londra, în 1814. Călătoria exploratorului britanic a fost prima călătorie documentată primprejurul Australiei. Deși titlul reflectă denumirea utilizată de către Amiralitate, Flinders a folosit adesea în raportul său cuvântul „Australia”, un lucru care a jucat un rol important pentru succesul comercial al cărții. Guvernatorul de atunci a New South Wales, Lachlan Macquarie a văzut potențialul noului nume sugerat. Astfel, pe 12 decembrie 1817, secretarul de stat pentru colonii (sau Ministerul Coloniilor) a Imperiul Britanic a primit propunerea pentru a redenumi colonia în „Australia”. În 1824, Amiralitatea și-a dat acordul pentru a schimba numele oficial în „Australia”.

Începuturile

Australia a fost inițial folosită de către autoritățile engleze drept loc de deportare a deținuților de drept comun. La data de 13 Mai 1787, o flotǎ engleză pleacǎ din Portul Portsmouth spre Australia, comandatǎ de Arthur Phillip, cel care avea să fie și primul Guvernator al coloniei. Avea la bord aproximativ 1000 de oameni. Dupǎ o cǎlǎtorie de aproape 8 luni ajung la Botany Bay, în sudul continentului, la data de 21 Ianuarie 1788, denumind izvorul descoperit acolo Sydney, dupǎ numele Ministrului Coloniilor. Începutul este mai greu, provizille aduse din Anglia terminându-se rapid, iar plantele cultivate nu au reușit să se prinda datoritǎ secetei existente. O corabie este trimisǎ in Batavia pentru a aduce provizii, se impun rații pentru deținuți, iar criza va fi rezolvată. A doua flotǎ va ajunge în 1792 la Botany Bay.
Dacǎ la început relațiile cu aborigenii sunt bune, ele se vor strica treptat, ajungându-se la masacre în special din partea populației albe. Imaginarul pe care societatea englezǎ îl are despre Botany Bay este dublu: pe de o parte este vǎzut ca cel mai cumplit loc unde pot ajunge deținuții, iar pe de altǎ parte este vǎzut ca locul unui nou început. O importantǎ minoritate care are de la început o situație specialǎ este cea irlandezǎ, catolicǎ, în conflict continuu cu englezii. Relațiile cu aborigenii sunt la început bune, materializându-se în schimburi mǎrunte, însǎ curând vor începe masacrele de ambele pǎrți. Populația englezǎ, conștientǎ de superioritatea sa, va deveni treptat o forțǎ asimilatoare.

Se formeazǎ o a doua așezare la Paramatta.

Al doilea Guvernator este Francis Grose, care are un rol important in dezvoltarea agriculturii și a comerțului. Dupǎ eliberare, deținuții se angajau ca muncitori pe fermele ofițerilor, nemai dorind sǎ se repatrieze în țara de origine. Este semnalul apartenenței la o nouǎ civilizație, însǎ, la acel moment, numele pe care îl poartǎ colonia este New South Wales. Pe lângǎ ciocnirile cu aborigenii, englezii sunt într-un conflict perpetuu cu iralndezii catolici. O rebeliune a acestora, în martie 1804 a dus la uciderea principalilor lideri ai irlandezilor și calmarea momentanǎ a spiritelor. Economia crește treptat, în special datoritǎ cantitǎților imense de lânǎ sau cereale exportate.

Cândva am vrut să plec în Australia.
Chiar si după ce m-am stabilit aici în Canada, văzând că nu-mi acceptă diplomele de dincolo,
am început să mă interesez de imigrarea în tara cangurilor.
Nu am mai ajuns s-o fac din diverse considerente. Dar e bine asa cum e...

Romane poliţiste

20 aprilie 1841: a văzut lumina tiparului prima povestire poliţistă din lume, "Crimele din Rue Morgue" scris de Edgar Allan Poe

Nu fac apologie crimei sau criminalilor. Nu scriu roman poliţist. Ceea ce mă preocupă este cercetarea cauzelor criminalităţii, iar din multitudinea acestora mă frământă psihopatia criminală, boala criminalilor, aceasta pentru că procentul cel mai mare de cauze ale crimei îl constituie boala psihică, alterarea facultăţilor mintale prin etilism, pasiune, ură, gelozie, incultură în stadiul degenerativ, dezlănţuirea criminală. Boala ce va cuprinde lumea este demenţa; de aceasta să ne temem mai mult pentru urmaşii şi urmaşii urmaşilor noştri.

Sava Ionescu

Cărţi
Ziua Internaţională a Cărţii şi a Dreptului de Autor

Cărţile sunt cărăuşii civiizaţiei. Fără cărţi, istoria e mută, literatura nu are glas, ştiinţa paralizată, iar gândirea şi meditaţia suspendate.

Barbara Tuchman

Aud tot mai des o formulă care mă contrariază: „a citi cărţi“. „Ce faceţi în timpul liber?“ „Citesc cărţi.“ „Mai citeşte şi tu cărţi, că nu strică!“ „Am auzit că X citeşte cărţi.“ Pînă mai ieri, cititul îşi subînţelegea complementul direct. Puteai, desigur, să citeşti şi gazete sau scrisori sau inscripţii, dar, în genere, a spune despre cineva că „citeşte“, că e „un tip citit“, că e „un mare cititor“ implica, necesarmente, obiectul numit „carte“. Citim cărţi, ce altceva? Există, e drept, formula celebră a lui Miron Costin despre „cetitul cărţilor“. Dar ea se referea la o ocupaţie încă minoritară, care trebuia definită precis. În plus, cronicarul folosea pluralul avînd în minte, inevitabil, Cartea, pe care multiplicitatea „cărţilor“ nu face decît să o reflecteze edificator. („Cu cetitul cărţilor cunoaştem pe ziditorul nostru, Dumnezeu...“) Reapariţia, într-un context cu totul nou, a expresiei cronicăreşti sugerează reintrarea lecturii în condiţia minoratului. „A citi“ nu mai e, astăzi, o ocupaţie atît de răspîndită încît să fie enunţată ca atare, fără detalii. De citit, mai citim cîte ceva. Dar cărţi nu prea mai citim. Pe de altă parte, cărţile continuă să apară, să se înmulţească epidemic, să alimenteze galopant librăriile şi bibliotecile. Se scrie imens. De aceea, a vorbi numai de „declinul lecturii“ e a neglija un straniu fenomen complementar: „inflaţia textului“. În ziua de azi, pierdem contactul cu universul cărţii, nu doar pentru că nu mai avem timp, nu doar pentru că preferăm computerul şi televizorul, ci şi pentru că sîntem înconjuraţi de prea multe cărţi. Abandonăm, uneori, mai degrabă din cauza saţietăţii, decît din cauza subţierii apetitului. Dacă nu mai citim nu este pentru că nu avem ce, nu pentru că bibliotecile s-au golit, nu pentru că avem alte tentaţii, ci, dimpotrivă, pentru că bibliotecile stau să pocnească, pentru că oferta e inhibitorie.

Speologie
26 aprilie 1920: Emil Racoviţă a înfiinţat primul institut speologic din lume la Cluj-Napoca

Institutul de Speologie „Emil Racovita”, primul de acest gen din intreaga lume, isi datoreaza existenta initiativei marelui savant Emil Racovita (1868-1947), biolog, explorator polar si fondatorul biospeologiei, crearea acestui institut fiind consfintita printr-o lege speciala, promulgata la 26 aprilie 1920.
Pentru inceput, institutul a functionat ca parte componenta a Facultatii de Stiinte din Cluj, reprezentand cadrul oficial in care fondatorul sau a mutat si sediul Societatii Stiintifice „Biospeologica”, pe care o intemeiase in 1907, ca instrument international de coordonare a activitatii tuturor zoologilor interesati de studiul faunei subterane.
Alaturi de Emil Racovita, in institutul din Cluj si-au desfasurat activitatea doi eminenti biologi: francezul Rene Jeannel, entomolog si biogeograf de seama si elvetianul Pierre-Alfred Chappuis, specialist in fauna acvatica subterana.
In 1956, institutul a fost reorganizat sub conducerea profesorului Constantin Motas (1891-1980), in noua sa structura el avand sediul central la Bucuresti si o sectie la Cluj, iar patru ani mai tarziu, a trecut sub egida Academiei Romane, sub conducerea profesorului Traian Orghidan si a profesoarei Margareta Dumitrescu, primind numele de Institutul de Speologie "Emil Racovita".
In deceniile urmatoare, vastului program biospeologic pe care Emil Racovita il concepuse initial in scopul de a ajunge la o reconstituire cat mai fidela a istoriei naturale a domeniului subteran, i s-au adaugat studii din sfera speologiei fizice si paleontologiei.
Justificata de faptul ca speologia este o stiinta prin excelenta sintetica, aceasta multiplicare a directiilor de cercetare a avut drept consecinta perpetuarea si consolidarea recunoasterii de care institutul s-a bucurat de la bun inceput pe plan international.
In prezent, organizat sub egida Academiei Romane, Institutul de Speologie "Emil Racovita" cuprinde patru compartimente cu directii si programe specifice de cercetare:
- Biospeologie si Edafobiologia Carstului
- Geospeologie si Paleontologie
- Carstonomie, Cadastrul si Protectia Carstului,
- Compartimentul Cluj – Napoca.

DIRECTII PRINCIPALE DE ACTIVITATE

- Studii taxonomice, filogenetice, biogeografice si ecologice ale mediilor subterane pentru evidentierea diversitatii si complexitatii acestora.
- Studii de cristalografie si mineralogie in mediul speleic, geochimia apelor carstice.
Reconstituiri ale variatiilor climatice din Cuaternar, utilizand metode de stabilire a varstelor absolute prin seria U–Th in laboratoare proprii.
- Studierea faunelor fosile de mamifere.
- Studiul complexitatii si distributiei sistemelor carstice, cercetari de carstologie regionala.
- Protectia mediului carstic si vulnerabilitatea acestuia la poluare.

9 mai - Ziua Europei (Europe Day)

Declaraţia Schuman, 9 mai 1950

Declaraţia rostită la 9 mai 1950 de Robert Schuman, ministrul francez al afacerilor externe, a rămas înscrisă în istoria construcţiei europene drept „declaraţia Schuman”. Textul prevedea crearea unei Comunităţi a cărbunelui şi oţelului, ai cărei membri urmau să-şi gestioneze împreună aceste două resurse.

Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), înfiinţată de Franţa, Germania, Italia, Ţările de Jos, Belgia şi Luxembourg, a fost prima dintr-o serie de instituţii europene supranaţionale care au stat la baza Uniunii Europene de astăzi.
Context istoric

În 1950, naţiunile Europei făceau încă eforturi pentru a înlătura consecinţele dezastruoase ale celui de-al Doilea Război Mondial, care încetase cu 5 ani în urmă.

Ţările Europei erau determinate să caute modalităţi de a evita un alt război. Au ajuns la concluzia că prin punerea în comun a producţiei de cărbune şi oţel (conform Declaraţiei), un eventual război între Franţa şi Germania, rivali istorici, „ar fi nu numai de neconceput, ci şi imposibil din punct de vedere material”.

De bună seamă, reunirea intereselor economice a contribuit la creşterea standardelor de viaţă şi la crearea unei Europe mai unite. Posibilitatea de a adera la CECO le-a fost oferită şi altor ţări.
Citate din Declaraţia Schuman

„Pacea mondială nu poate fi asigurată fără a face eforturi creatoare proporţionale cu pericolele care o ameninţă.”
„Europa nu va fi construită dintr-odată sau ca urmare a unui plan unic, ci prin realizări concrete care să creeze în primul rând o solidaritate de facto.”
„Punerea în comun a producţiilor de cărbune şi oţel...va schimba destinele acelor regiuni care s-au dedicat în trecut fabricării muniţiei de război, dar care au fost, în acelaşi timp, cele mai constante victime ale conflictelor.”

Text integral

Pacea mondială nu poate fi asigurată fără a face eforturi creatoare proporţionale cu pericolele care o ameninţă.

Contribuţia pe care o poate aduce civilizaţiei o Europă organizată şi activă este indispensabilă pentru menţinerea unor relaţii paşnice. Asumându-şi, timp de mai bine de 20 de ani, rolul de campioană a unei Europe unite, Franţa şi-a pus dintotdeauna eforturile în slujba păcii. Nu am reuşit să realizăm o Europă unită şi ne-am confruntat cu războaie.

Europa nu se va construi dintr-o dată sau ca urmare a unui plan unic, ci prin realizări concrete care vor genera în primul rând o solidaritate de fapt. Alăturarea naţiunilor europene implică eliminarea opoziţiei seculare dintre Franţa şi Germania. Orice acţiune întreprinsă trebuie să aibă în vedere în primul rând aceste două ţări.

În acest scop, guvernul francez propune ca măsuri imediate să fie întreprinse într-o direcţie concretă, dar decisivă.

Guvernul francez propune ca producţia franco-germană de cărbune şi oţel să fie plasată sub o Înaltă Autoritate comună, în cadrul unei organizaţii deschise şi altor state europene. Punerea în comun a producţiilor de cărbune şi oţel va asigura imediat stabilirea unor baze comune de dezvoltare economică, un prim pas către realizarea unei federaţii europene şi va schimba destinele acelor regiuni care s-au dedicat în trecut fabricării muniţiei de război, dar care au fost, în acelaşi timp, cele mai constante victime ale conflictelor.

Solidaritatea de producţie astfel stabilită va demonstra că orice război între Franţa şi Germania devine nu numai inimaginabil, ci şi imposibil din punct de vedere material. Înfiinţarea acestei unităţi de producţie puternice, deschisă tuturor ţărilor care doresc să colaboreze, va pune bazele reale ale unificării economice, angajându-se să le furnizeze tuturor ţărilor membre elementele principale ale producţiei industriale, în condiţii egale.

Această producţie va fi oferită lumii întregi, fără diferenţieri sau excepţii, pentru a contribui la creşterea nivelului de trai şi pentru a promova realizările paşnice. Cu mijloace suplimentare, Europa va putea să ducă mai departe realizarea uneia dintre misiunile sale esenţiale: dezvoltarea continentului african.

În acest mod se va realiza, simplu şi rapid, acea fuziune a intereselor care este indispensabilă pentru crearea unui sistem economic comun; aceasta ar putea fi piatra de temelie a unei comunităţi mai largi şi mai complexe reunind ţări aflate multă vreme în conflicte sângeroase.

Prin punerea în comun a producţiei de bază şi prin instituirea unei Înalte Autorităţi, ale cărei decizii vor reuni Franţa, Germania şi alte state membre, această propunere va conduce la stabilirea primelor baze concrete ale unei federaţii europene, indispensabilă pentru menţinerea păcii.

Pentru a promova realizarea obiectivelor astfel definite, guvernul francez este pregătit să iniţieze negocieri pornind de la următoarele considerente.

Sarcina pe care o va avea de îndeplinit Înalta Autoritate comună va fi de a asigura, în cel mai scurt timp posibil, modernizarea producţiei şi îmbunătaţirea calităţii acesteia; furnizarea în condiţii egale a cărbunelui şi oţelului pentru pieţele din Franţa şi Germania, precum şi pentru pieţele din alte ţări membre; dezvoltarea în comun a exporturilor către alte state; egalizarea şi îmbunătăţirea nivelului de trai al muncitorilor din aceste ramuri industriale.

Pentru a îndeplini aceste obiective, pornind de la condiţiile de producţie diferite din statele membre, propunem să se instituie o serie de măsuri cu caracter tranzitoriu, cum ar fi aplicarea unui plan de producţie şi investiţii, stabilirea unui mecanism compensatoriu pentru egalizarea preţurilor şi crearea unui fond de restructurare care să faciliteze raţionalizarea producţiei. Circulaţia cărbunelui şi a oţelului între statele membre va fi imediat scutită de toate taxele vamale şi nu va fi afectată de ratele de transport diferenţiate. Se vor crea treptat condiţii care vor permite o distribuţie cât mai raţională a producţiei, la cel mai înalt nivel de productivitate.

Spre deosebire de cartelurile internaţionale, care au tendinţa de a impune practici restrictive asupra distribuţiei şi exploatării pieţelor naţionale şi de a menţine profituri mari, această organizaţie va asigura fuziunea pieţelor şi extinderea producţiei.

Principiile şi acţiunile esenţiale definite mai sus vor face obiectul unui tratat semnat între state şi înaintat spre ratificare parlamentelor din fiecare ţară. Negocierile necesare pentru stabilirea detaliilor legate de aplicarea acestor prevederi se vor desfăşura cu ajutorul unui arbitru numit de comun acord. Acesta va avea sarcina de a se asigura că acordurile convenite corespund principiilor enunţate şi, în cazul în care se ajunge la un impas, va decide ce soluţie urmează să fie adoptată.

Înalta Autoritate comună care se ocupă de administrarea întregului sistem va fi alcătuită din personalităţi independente numite de guverne, respectându-se principiul reprezentării egale. Guvernele vor alege de comun acord un preşedinte. Deciziile Autorităţii se vor aplica în Franţa, Germania şi în celelalte ţări membre. În cazul în care deciziile autorităţii vor fi contestate, se vor lua măsuri de la caz la caz.

Un reprezentant al Organizaţiei Naţiunilor Unite va fi acreditat pe lângă Autoritate şi va întocmi un raport public pentru ONU de două ori pe an, pentru a face un bilanţ al activităţii noii organizaţii, în special în ceea ce priveşte respectarea obiectivelor acesteia.

Instituirea Înaltei Autorităţi nu va prejudicia în niciun fel regimul de proprietate asupra întreprinderilor. În exercitarea funcţiilor sale, Înalta Autoritate comună va lua în considerare puterea conferită de Autoritatea Internaţională a Ruhrului şi obligaţiile de orice natură impuse Germaniei, atâta timp cât acestea rămân în vigoare.

http://europa.eu/about-eu/basic-information/symbols/europe-day/schuman-declaration/index_ro.htm

9 mai - Ziua Independenţei (proclamarea independenţei faţă de Imperiul Otoman) în România

În data de 9 mai 2013 se împlinesc 136 de ani de cand România şi-a câştigat independenţa. Atunci, sesiunea extraordinară a Adunării Deputaţilor a proclamat independenţa de stat a României.

Cel care a citit Declaraţia de Independenţă a României în Adunarea Deputaţilor este Mihail Kogălniceanu. România a semnat, în data de 4 aprilie 1877, Convenţia cu statul rus în contextul în care în Balcani se prefigura conflictul dintre Imperiul otoman şi cel Ţarist.

Mai exact, în calitate de ministru de Externe în Guvernul Ion Brătianu (primăvara-vara 1876, şi apoi din nou din aprilie 1877 până în noiembrie 1878), Kogălniceanu a fost responsabil pentru intrarea României în războiul ruso-turc din 1877-1878 de partea Rusiei, ocazie cu care ţara şi-a declarat independenţa.

Împreună cu Rosetti şi Brătianu, a susţinut trecerea trupelor ruseşti prin ţară şi, în aprilie 1877, l-a convins pe Carol să accepte alianţa cu Rusia, contrar sfatului iniţial al Consiliului de Coroană. În această chestiune, el a cerut sfatul Franţei care, deşi aflată într-o perioadă de frământări politice, era încă una din puterile ce supervizau România.

Louis, duce Decazes, ministrul de externe francez, a refuzat să-i dea un răspuns ferm şi a arătat că, dacă România se alătură taberei ruseşti, puterile nu-i vor mai oferi protecţie. Kogălniceanu a luat la cunoştinţă şi şi-a exprimat speranţa că Franţa îi va susţine ţara în momentul decisiv.

Discursul său din 9 mai 1877 din faţa Parlamentului a arătat că Guvernul român consideră că ţara a renunţat la suzeranitatea otomană. A doua zi, Parlamentul a votat declaraţia de independenţă, pe care principele Carol a acceptat-o.

În anul care a urmat, Kogălniceanu a depus eforturi pentru a obţine recunoaşterea independenţei de către toate statele europene şi a afirmat că politicile guvernului său se centrează pe „transformarea cât mai rapidă a agenţiilor diplomatice şi consulatelor străine din Bucureşti în legaţii”.

Independenţa României, ca şi independenţa Serbiei şi a Muntenegrului, precum şi unirea Dobrogei cu România, au fost recunoscute prin Tratatul de pace ruso-turc de la San Stefano (3 martie 1878) şi prin Tratatul de la Berlin (13 iulie 1878).

Data de 9 mai ar putea deveni zi liberă daca un proiect de lege, depus de deputatul PSD Bogdan Diaconu, va trece de Parlament. Social-democratul a propus ca ziua de 9 mai sa fie declarata Ziua Independenţei Naţionale a României, sărbatoare naţională legală, zi nelucrătoare, dar şi Ziua Parlamentului României.

http://www.romanialibera.ro/cultura/aldine/9-mai-ziua-independentei-de-stat-301429.html

Incoronare

10 mai 1881: Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen este încoronat Rege al României, după ce anterior fusese Principe al României.

Domnia lui Carol I a început, de fapt, în aprilie 1866, odată cu intrarea sa în țară. Proclamat domnitor al României în ziua de 10 mai 1866, rămâne cu acest titlu până în 14 martie 1881, când este proclamat rege, devenind astfel primul rege al României. A fost primul monarh din dinastia Hohenzollern-Sigmaringen, al cărei nume se transformă, începând cu regele Ferdinand I, în Casa Regală de România, dinastie care va conduce țara până la proclamarea Republicii Populare Române în 1947.

Majestatea Sa Carol I, rege al României, principe de Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, (n. 8/20 aprilie 1839, Sigmaringen - d. 10 octombrie, 1914, Sinaia) a fost domnitorul, apoi regele României, care a condus Principatele Române și, apoi România, după abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza. Din 1867 a devenit membru de onoare al Academiei Române, iar între 1879 și 1914 a fost protector și președinte de onoare al aceleiași instituții.

În cei 48 de ani ai domniei sale (cea mai lungă domnie din istoria statelor românești), Carol I a obținut independența țării, căreia i-a și crescut imens prestigiul, a redresat economia și a pus bazele unei dinastii. A construit în munții Carpați castelul Peleș, care a rămas și acum una dintre cele mai vizitate atracții turistice ale țării. După războiul ruso-turc (1877-1878), România a câștigat Dobrogea, iar Carol a dispus ridicarea primului pod peste Dunăre, între Fetești și Cernavodă, care să lege noua provincie de restul țării.

Anecdotică

La 15/27 mai 1877 regele Carol I a vizitat bateriile regale române de la Calafat. Ajuns acolo, regele a ordonat deschiderea focului asupra Vidinului. La ora 19.30 a fost deschis focul de către tunul 1 din bateria Carol, după care a executat foc tunul 1 din bateria Mircea, urmat de tunul 1 din bateria Elisabeta. Forțele otomane au răspuns cu foc de artilerie după a doua lovitură românească de tun, iar schimbul de focuri a durat o oră. La prima lovitură românească de tun regele Carol I a rostit celebra propoziție: „Asta-i muzica ce-mi place!” Bateria Carol s-a aflat sub comanda directă a locotenentului Ștefan Stoika, decorat de rege cu Ordinul Steaua României și ulterior avansat până la gradul de general.[14]

Coroana regilor Romaniei era fabricată dintr-o țeavă de tun turcesc capturat la Plevna de armata română sub comanda lui Carol I. Poetul George Coșbuc a descris-o în volumul „Coroana de Oțel”.

Eclipsa

28 mai 585 î.Hr.: a avut loc eclipsa de soare prezisă de filozoful greg Thales.

Fumatul

Ziua Mondială fără Tutun

Ludovic al XIV-lea
7 iunie 1654: Ludovic al XIV-lea a fost încoronat rege al Franţei, vreme de 72 de ani – cea mai lungă domnie din istoria europeană.
Era doar un copil de aproape cinci ani în momentul în care s-a suit pe tron, dar a condus personal guvernul, până la moartea sa.

Suprarealism

11 iunie 1936: s-a deschis Expoziţia Internaţională Suprarealistă de la Londra, prima mare manifestare a suprarealismului.
Suprarealismul este credinţa în realitatea superioară a unor forme de asociere până atunci dispreţuite, în omnipotenţa visului, în jocul dezinteresat al gândirii. (definiţie de Andre Breton-1924)

Baseball


12 iunie 1939: s-a inaugurat Baseball Hall of Fame la Cooperstown (New York)

Internaţional

1 iulie 1881: primul apel telefonic internaţional a fost efectuat între Canada şi SUA

Extratereştri

8 iulie 1947: a apărut ştirea că un OZN s-a prăbuşit în apropiere de Roswell, New Mexico, Statele Unite

Statistică
12 iulie 1859: s-a înfiinţat statistica oficială românească, prin crearea Oficiului Central de Statistică

Bastilia
14 iulie 1789: Căderea Bastiliei, care a marcat începutul Revoluţiei franceze

Aniversarea marcii postale romanesti

În fiecare an, pe 15 iulie se sărbătoreşte Ziua Mărcii Poştale Româneşti. Cu această ocazie, Romfilatelia introduce în circulaţie emisiunea de mărci poştale „Mănăstirea Antim - 300 de ani de la începerea construcţiei", alcătuită din două mărci poştale cu valorile nominale de 3,60 lei şi 14,50 lei şi un plic, în prima zi, cu ocazia aniversării a trei secole de existenţă a lăcaşului de cult. Considerată „una din cele mai frumoase biserici, opera unui arhiereu artist" (Nicoale Iorga), Biserica Mănăstirii Antim a fost ridicată între anii 1713 - 1715, pe baza planurilor realizate de mitropolitul Antim Ivireanul, reprezentând o mărturie elocventă a vieţii bucureştene de la începutul secolului al XVIII-lea. Numele mănăstirii este legat de moaştele mai multor sfinţi, precum şi de personalităţi şi evenimente ce au marcat istoria naţională. Încă din 1950, mănăstirea devine Paraclis Patriarhal, reşedinţă Episcopală, iar astăzi găzduieşte, în Palatul Sinodal, Biblioteca Sfântului Sinod şi Arhivele Sfântului Sinod. În spaţiul românesc, primele mărci poştale au fost tipărite în Moldova, la 15 iulie 1858. Acestea erau vestitele „Cap de bour", a căror primă emisiune cuprindea patru timbre şi care au intrat în circulaţie la 22 iulie 1858, la biroul poştal din Iaşi, şi la 8 august 1858, la celelalte birouri poştale moldovene.

Bistrita

16 iulie 1264: prima menţiune documentară a oraşului Bistriţa.

Bistrița, mai demult Bistrițiu, Bistriță, Târgul Roșu (în dialectul săsesc Nîsner-Bistritz, Nîzn, Bästerts, Bîsterts, în germană Bistritz, Nösen, în maghiară Beszterce) este reședința județului Bistrița-Năsăud, Transilvania, România, și cel mai mare oraș din acest județ, cu o populație de 86.109 locuitori (2002).

http://ro.wikipedia.org/wiki/Bistri%C8%9Ba

Justiţie

Ziua Mondială a Justiţiei Sociale

Pe parcursul ultimului an, valul de schimbări a cuprins mai multe ţări de pe glob. Milioane de cetăţeni şi-au exprimat nemulţumirea faţă de inegalitate, corupţie, represiuni şi absenţa unei munci decente. Această mobilizare a maselor a fost determinata de necesitatea unei justiţii sociale.

Atingerea unei justiţii sociale pentru toţi depinde de realizarea obiectivelor asumate la nivel internaţional în cadrul Summit-ului Social de la Copenhaga, Summit-ul Milenar şi multor altele.

În pregătirile pentru apropiata Conferinţă Rio+20 privind Dezvoltarea Durabilă, avem şansa să regândim strategiile de dezvoltare şi practicile de afaceri astfel încît să asigurăm un viitor mai durabil şi mai echitabil.

Durabilitatea depinde de crearea unor pieţe care distribuie eficient beneficiile dezvoltării. Aceasta mai înseamnă satisfacerea cererii în creştere a consumatorului pentru servicii şi produse mai ecologice, precum şi respectarea demnităţii, şi asigurarea stabilităţii şi oportunităţilor pentru fiecare om. În eforturile noastre pentru această transformare, trebuie să integrăm incluziunea socială în politicile şi acţiunile noastre.

Să lucrăm împreună pentru a echilibra economia globală şi construi un nou pact social pentru secolul 21. Să elaborăm o cale de dezvoltare care contribuie la o justiţie socială sporită şi un viitor pe care ni-l dorim.

Disneyland
17 iulie 1955: Walt Disney a inaugurat Disneyland în Anaheim, California

Nota 10
18 iulie 1976: Nadia Comăneci a atins primul punctaj de 10 din istoria Jocurilor Olimpice.

Gimnastica

23 iulie 1881: a luat fiinţă Federaţia Internaţională de Gimnastică, cea mai veche federaţie sportivă internaţională

Ziua Imnului National.

29 iulie este Ziua Imnului National al Romaniei , "Desteapta-te romane!". In aceasta zi, in anul 1848, in parcul Zavoi din Ramnicu Valcea, in fata unei numeroase asistente, dupa ce s-a citit noua Constitutie, un grup de tineri, avandu-l in frunte pe Anton Pann, a intonat pentru prima oara imnul Revolutiei pasoptiste "Desteapta-te, romane", devenit dupa Revolutia anticomunista din 1989 imnul national al Romaniei.

La originea Imnului National al Romaniei se afla poemul patriotic "Un rasunet" de Andrei Muresanu, publicat in numarul iunie-iulie 1848 al suplimentului "Foaie pentru minte, inima si literatura", pe o melodie culeasa de Anton Pann.

Anton Pann este creditat ca autor al muzicii imnului, dar melodia pe care Andrei Muresanu a pus versurile sale avea o larga circulatie in epoca si nu i se cunoaste cu certitudine autorul.

O versiune spune ca insusi Andrei Muresanu este autorul melodiei, iar alta sustine ca de fapt era o melodie cantata pe un text religios, ce purta numele "Din sanul maicii mele".

Incepand din 1848, "Desteapta-te, romane!" a fost un cantec foarte drag romanilor, insuflandu-le curaj in momentele cruciale ale istoriei, cum ar fi Razboiul de independenta (1877 - 1878), Primul si Al Doilea Razboi Mondial. Mai ales in timpul crizei dupa lovitura de stat de la 23 august 1944, cand Romania s-a detasat de alianta cu Germania lui Hitler, alaturandu-se Aliatilor, acest imn a fost cantat in mod spontan de toti si emis pe toate statiile radio.

In ziua revoltei de la Brasov, din 15 noiembrie 1987, muncitorii de la uzinele de Autocamioane au inceput sa cante aceasta melodie, multi dintre ei nemaistiind versurile. Cu toate acestea melodia a continuat fara intrerupere. Pe 22 decembrie 1989, in timpul revolutiei anticomuniste, imnul s-a auzit pe strazi, unind uriasele mase de oameni.

http://www.hotnews.ro/stiri-esential-15277404-29-iulie-ziua-imnului-national-unde-fost-cantat-pentru-prima-data.htm

Ziua Internaţională a Berii

Traditia a inceput in 2007 cand Jesse Avshalomov a convins patronul barului local sa declare ziua de 5 august drept zi a berii! In urmatorul an a fost organizata o campanie de promovare in Anglia si America de Sud iar fenomenul a crescut pana cand a devenit o sarbatoare internationala!

Asa ca astazi e zi de baut bere!