LUMEA IN CARE TRAITI

Adevărul e că, pare-se, polul optimismului la nivel mondial nu se mai află în spaţiul occidental. Conform unei analize a Pew Research Centre, 87% dintre chinezi, 50% dintre brazilieni şi 45% dintre indieni cred că ţările lor merg în direcţia bună – în timp ce 31% dintre britanici, 30% dintre americani şi 26% dintre francezi cred aceasta în ceea ce-i priveşte. ● Acest optimism derivă şi din faptul că India & China au ritmuri de creştere anuală de 9-10%, comparativ cu un sperat 3% pentru SUA şi un nici 2% pentru Occidentul european. ● Alarmă naţională în Marea Britanie! Din 2005 pînă azi, peste 6000 de pub-uri au tras obloanele de-a latul ţării. Altfel spus, mai mult de jumătate dintre satele englezilor au rămas fără un pub al lor. Numai în anul 2009 consumul de alcool a scăzut cu 6% – cel mai abrupt regres din 1948 şi pînă azi. Believe it or not, britonii beau astăzi sub media drojdierilor din UE – şi chiar şi-aşa cheltuiesc anual 17 miliarde de lire (!) pe berile lor preferate (berea reprezintă încă 60% din alcoolul vîndut în pub-uri, restaurante şi hoteluri). ● Contingentul de studenţi din universităţile Chinei a crescut în ultimele două decenii cu 400%. Iar o statistică UNESCO reţine că, la nivel mondial, proporţia oamenilor de ştiinţă locuind în ţări în curs de dezvoltare era de 30% în 2002 şi a urcat spre 38% în 2007. Creşterea, la nivelul acestui indicator, continuă. ● În medie – potrivit altor studii savante –, oamenii în vîrstă de 50 de ani sînt mult mai puţin fericiţi decît cei cu vîrsta de 20 de ani, în schimb cei cu vîrsta de 78-80 de ani sînt mai fericiţi decît toţi ceilalţi. Artistul francez Maurice Chevalier a spus-o mai elegant: Bătrîneţea nu este, totuşi, atît de rea, dată fiind alternativa. Nu mi-e clar dacă asta e valabil şi pentru România. ● Un alt studiu, propus de o universitate din California: într-un clasament al celor mai fericite ţări (în funcţie de raportul dintre cîştigul bănesc şi mulţumirea cetăţeanului), pe primul loc în clasamentul european al satisfacţiei se află Danemarca, iar pe ultimul loc Bulgaria. ● De la 1 ianuarie, Ungaria a preluat preşedinţia semestrială a Uniunii Europene. Dar nu prea are timp (şi nici motive) de celebrări, dat fiind că vecina noastră de la Vest e ţara din UE cu cel mai scăzut nivel de angajare a forţei de muncă (55% dintre cetăţeni au o slujbă stabilă), iar o treime dintre maghiari trăiesc pe/sub „pragul sărăciei“ – proporţia fiind mult mai mare în rîndul romilor/ţiganilor locali. ● Institutul Danez de Studii Internaţionale analizează dosarele a 228 de terorişti islamici capturaţi în Occident, în ultimul deceniu şi jumătate, şi observă că 27% dintre cei prinşi între 1997 şi 2003 aveau un antecedent occidental (în sensul că erau educaţi sau născuţi acolo) şi mai toţi aveau legături cu organizaţii teroriste mondiale. În schimb, în rîndul celor prinşi între 2004 şi 2008, 84% dintre ei au oarecare legături (naştere, educaţie etc.) cu Occidentul, dar numai 28% dintre ei sînt conectaţi la reţelele fundamentaliste pan-islamice. Nu e de bine, ci de rău. ● Circa 13.000 de turişti chinezi vizitează anual Karl Marx Haus – casa memorială din Trier (Germania), locul de naştere al părintelui faimosului îndemn pentru proletari din toate ţările etc. Ei sînt pe departe cel mai numeros grup naţional ce trece pe-acolo. ● În acelaşi timp, în cursul anului 2009 turiştii chinezi i-au depăşit pe cei ruşi în clasamentul extra-europenilor ce cheltuiesc cel mai mult în Franţa! Stau mărturie magazinele Louis Vuitton din Paris, care au angajat vînzătoare vorbitoare în dialect mandarin. În medie, un turist chinez îşi rezervă o treime din banii alocaţi vacanţei pentru cumpărături (inclusiv de lux) – în condiţiile în care, pe timpul vizitei, ei nu pregetă să locuiască în ieftine hoteluri periferice şi să pape tăiţei instant. ● Cea mai activă industrie cinematografică din Africa se dezvoltă în Nigeria – aşa-numitul Nollywood. Logic, dat fiind că o superproducţie locală costă cel mult 100.000 de dolari. În Lagos (capitala ţării) se toarnă anual mai puţine pelicule decît în Bollywood-ul indian, dar oricum mai multe decît la Hollywood. l În Afganistan, la aproape 10 ani de la începerea operaţiunilor militare, sînt 150.000 de soldaţi ai coaliţiei occidentale – dintre care două treimi americani. Pentru SUA, e cel mai îndelungat conflict armat din istoria lor – peste Războiul Al Doilea Mondial, cel din Coreea sau din Vietnam. Unde eşti tu, Rambo 2.0.? ● Datele de mai sus provin din numărul de Crăciun 2010 al revistei The Economist (interpretarea îmi aparţine). ● Ah, şi mi s-a terminat spaţiul taman cînd doream să vă spun despre Roxelana, cea mai teribilă femeie din istoria umanităţii! Rămîne pe altădată.(Adrian Cioroianu)
http://www.dilemaveche.ro/sectiune/ieri-vedere-azi/articol/adevarul-lumea-care-trai-i

Lumea in care traim este asa cum trebuie sa fie, nici mai buna, nici mai rea . Nici mai buna, ca altfel nu ne-am putea dezvata de rau. Si nici mai rea, ca s-ar putea sa ne placa .



ps: asta nu inseamna ca nu pot visa la o lume mai buna ...

Da, Cristina, lumea e asa cum e.
E buna, atita timp cit exista tineri care dau speranta ca nu e totul in zadar, ca stiu sa creeze, ca au capacitatea sa creeze si sa discearna. Uneori chiar, mai bine decit noi cei cu oarece experienta. Imi place sa-i ascult, sa discut cu ei, sa am dispute intelectuale. Nu am luat niciodata in viata mea ceva gata "mestecat" de altii, doar pentru ca era in moda sau mai comod. Asa ca nici pe tineri nu i-am indemnat la asa ceva vreodata. Am norocul sa traiesc, sa lucrez cu multi tineri. Cred ca e un avantaj pe care soarta mi l-a dat. Imi place sa-i observ, sa le "fur" expresii din jargonul supercibernitizat, sa le vad stralucirea din ochi si, de ce nu, sa le-o imprumut cind pot.
Un exemplu tonifiant, care mie imi aduce aminte de tineretea mea , este un tinar despre care va voi spune mai jos. Inchei partea personala cu convingerea ca, da, lumea e ceea ce trebuie sa fie, atit timp exista EI.
"Tânărul Dan Barbulescu a inventat un sistem de transport care poate fi o soluţie economică pentru cei mai mari industriaşi. Timişoreanul a creat, cu ajutorul lui Alexandru Stoian, profesor de fizică ce se ocupă de tinerii inventatori, o construcţie uriaşă pentru transportul mărfurilor. Ceea ce este inedit şi avantajos la ideea lui este faptul că tot sistemul, perfect funcţional, nu consumă energie aproape deloc.Proiectul invenţiei lui şi o machetă a acesteia au fost prezentate în cadrul Salonului Naţional de Creaţie şi Inventică pentru Tineret de la Bucureşti, de anul acesta. Inventatori din întreaga ţară au admirat invenţia şi au apreciat inventatorul. Acum, Dan aşteaptă ca invenţia la care a lucrat două săptămâni să fie brevetată de către OSIM.

TINERI DE AUR Dan Bărbulescu, inventatorul de numai 23 de ani care are soluţia de aur pentru cei mai mari industriaşi

Olivia Tulbure
6624 afişăriJoi 6 ian 2011

Timişoara
Dan Bărbulescu Tânărul a inventat un sistem de transport care poate fi o soluţie economică pentru cei mai mari industriaşi. Timişoreanul a creat, cu ajutorul lui Alexandru Stoian, profesor de fizică ce se ocupă de tinerii inventatori, o construcţie uriaşă pentru transportul mărfurilor. Ceea ce este inedit şi avantajos la ideea lui este faptul că tot sistemul, perfect funcţional, nu consumă energie aproape deloc.

Proiectul invenţiei lui şi o machetă a acesteia au fost prezentate în cadrul Salonului Naţional de Creaţie şi Inventică pentru Tineret de la Bucureşti, de anul acesta. Inventatori din întreaga ţară au admirat invenţia şi au apreciat inventatorul. Acum, Dan aşteaptă ca invenţia la care a lucrat două săptămâni să fie brevetată de către OSIM.

Pregătire şi oportunitate

„O astfel de construcţie poate fi de ordinul zecilor, sutelor de mii de euro, dar avantajul este pe măsură“, a explicat Dan. Tânărul îşi aminteşte că, încă de mic, era curios şi autodidact şi că orice lucru nou era, pentru el, interesant de descoperit. „Foarte mic fiind, am primit un calculator vechi ce se lega la televizor. Am luat un manual de programare şi am început să programez, să fac jocuri”, a povestit zâmbind, studentul. Dan este totuşi conştient că ideea fără muncă nu este nimic şi că reuşita depinde de foarte mulţi factori. „Ţine şi de pregătire, dar şi de oportunitate. Dacă nu l-aş fi cunoscut pe profesorul Stoian, probabil că nu s-ar fi ales nimic de abilităţile mele creative”, a spus inventatorul.

Cheia succesului

În puţinul timp liber care îi rămâne, Dan Bărbulescu este inginer de sunet la o trupă locală şi este IT-istul la care apelează toţi prietenii şi vecinii care au probleme cu calculatorul, fără să ştie că el este unul dintre cei mai promiţători tineri inventatori timişoreni. Dan crede că secretul unei invenţii reuşite este ca creatorul ei să fie suficient de puternic pentru a o promova. „Totul este să îndrăzneşti, să ai încredere în tine. Trebuie să ai curaj să te gândeşti, să contrazici. Ţine foarte mult de natura persoanei. Trebuie să existe mentalitate”, a spus tânărul.

Munca pe care el o face, ca inventator, este una creativă, una care presupune răbdare şi depăşirea mai multor piedici. „Poţi să te uiţi la foaia goală şi să nu ştii ce să pui pe ea. Te blochezi la fel ca orice scriitor. În plus, mai sunt de înfruntat probleme economice, birocratice care pot să-i descurajeze pe cei care n-au ambiţie”, a explicat timişoreanul.

Întrebări şi răspunsuri

Unde poate fi folosită invenţia ta?
Poate fi folosită în combinate, în regiunile montane, în mine, oriunde se poate profita de faptul că există o diferenţă de nivel. Practic, instalaţia este formată din trei părţi: o conductă de chiar un metru grosime care uneşte două puncte siuate la altitudini diferite şi la capete, două camere în care sunt încărcate şi respectiv descărcate materialele ce trebuie transportate.
Care sunt avantajele instalaţiei inventate de tine?
Este rapidă şi ecologică, nu ţine cont de condiţiile meteo şi necesită un minim de personal care să încarce şi să descarce containerele cu marfă. Nu are o complexitate de construcţie foarte mare.

Ce-i place
„Îmi place muzica, şi să o ascult şi să să-i ajut pe alţii să o producă. Consider că am o cultură bogată despre muzica modernă, dar şi mai veche, de la începutul secolului XX. Îmi place ciclismul, dar nu am reuşit să am o bicicletă mai mult de două luni, pentru că mereu mi se fură”.

Ce nu-i place
„Nu-mi place neseriozitatea oamenilor şi că dintr-o sumedenie de cunoştinţe pe care le am, sunt doar câţiva în care am încredere. Nu-mi place că se fură bicicletele şi nu-mi place că este foarte multă politică în tot”.

( citate din interviul luat pentru Adevarul")

De acord cu tine si apreciez faptul ca gindesti astfel despre tineri .
Felicitari tinarului inventator Dan Barbulescu ! Este imbucurator ca -iata - a gasit sustinere si ca este incurajat !

Cristina, nu cred ca merit felicitari: EU sint in cistig, pe linga ei.
De o viata admir frumosul. Estetic si de gindire. Ori asta, din pacate, este exceptie de la o virsta in colo... Birfa si rautatile, nu m-au interesat nicodata. Imi place si acum sa fiu cel mai prost din grup, ca sa am ce invata-cistiga de la ceilalti. Asa ca, am ales ceea ce era logic pentru mine.
Bucurie mare ai intotdeauna cind vezi ca cel ajutat de tine realizeaza ceva, parca ai merge si tu mai departe, pe cai noi. Nu?

Cruciatule, din pacate exista multa invidie in lume si p-orma se-ntreaba -tot ei- de ce sunt nefericiti ...
Da, ai dreptate, si eu ma bucur cind vad ca celui de linga mine ii merge bine, cu-atit mai mult daca este cinstit si pe merit. Invidia mi s-a parut intotdeauna a fi, nu numai trista si intristatoare, dar mai ales o frustrare, o dovada a propriei incapacitati de a deveni/avea ceea ce a devenit/are cel invidiat. In loc sa ne dezvolte personalitatea si talentul, invidia ne blocheaza, pe toate planurile.

Mi-a placut cum ai spus Cristina!

Da, Cristina, invidia este dovada propriei incapabilităti, cum bine spui tu.
Cei buni nu au de ce fi invidiosi.

Puterea ideilor, plus un polonez de treabă

....Dar mai ales l-am bănuit de inteligenţă şi de normalitate.

Altfel spus, Adam Michnik mi se pare a fi exact prototipul omului în faţa căruia comunismul nu avea nici o şansă: omul inteligent, dispus să ţină cu dinţii de normalitatea lui. E genul de bărbat care descumpăneşte orice sistem. Nu vrea să fie erou (deşi, se pare, ar putea fi) şi, de fapt, e mai degrabă circumspect faţă de eroi. Nu urăşte şi nu idolatrizează. Crede că o femeie interesantă face, în viaţa unui bărbat, cel puţin cît o carte bună. Are umor şi apreciază oameni care au şi ei. În condiţiile în care regimul comunist al ţării lui, în ultimul an ’80, invitase opoziţia la discuţii, Michnik a preferat să întîrzie în toaletă – numai pentru că soţia sa ar fi fost descumpănită foarte dacă l-ar fi văzut la TV dînd mîna cu ministrul de Interne al Poloniei comuniste.

„Valorile fundamentale ale generaţiei noastre au fost obţinute. Sîntem liberi, putem călători unde vrem... Dar tot sîntem furioşi. Despre asta vom discuta aici.“ – a spus Michnik, dintru început, în sala Ateneului Român. Sau: „Filozoful şanticomunist, n.m.ţ trebuie să fie precaut atunci cînd îşi pune hainele procurorului“ – a mai adăugat el, atrăgînd apoi o replică a dlui G. Liiceanu. Sau: „Eroismul trebuie să-l ceri de la tine, nu de la celălalt“ (cu trimitere la incriminările recurente în spaţiul românesc/estic despre cine şi cum a rezistat totalitarismelor). Sau: „Cînd Politica intră în tribunal, Justiţia iese pe uşa din spate“ – o frază aiuritor de actuală într-o ţară ca a noastră, în care neîncrederea în Justiţie merge mînă-n mînă cu neîncrederea în partidele politice (oare de ce?!). Mie, unuia, cel mai mult mi-a plăcut răspunsul dlui Michnik referitor la polonitatea lui. Un polonez (şi evreu, după rădăcini) care spune „Polonia mea este ca o casă părintească, în care nu vreau să se scuipe pe jos şi în care nu agreez violenţa“ mi se pare a fi realmente demn de citat. Probabil că aceasta este marea diferenţă dintre polonezi şi români: felul în care se raportează la polonitatea/românitatea lor. De-o parte e mîndrie, de-o parte e dubiu. Fără trimitere la Michnik sau la Pleşu, cred că această dilemă ne va mai urmări.
Adrian Cioroianu
tot articolul:
http://www.dilemaveche.ro/sectiune/ieri-vedere-azi/articol/puterea-ideilor-plus-un-polonez-treaba

CRUCIAT a scris:

Puterea ideilor, plus un polonez de treabă

....Dar mai ales l-am bănuit de inteligenţă şi de normalitate.

Altfel spus, Adam Michnik mi se pare a fi exact prototipul omului în faţa căruia comunismul nu avea nici o şansă: omul inteligent, dispus să ţină cu dinţii de normalitatea lui. E genul de bărbat care descumpăneşte orice sistem. Nu vrea să fie erou (deşi, se pare, ar putea fi) şi, de fapt, e mai degrabă circumspect faţă de eroi. Nu urăşte şi nu idolatrizează. Crede că o femeie interesantă face, în viaţa unui bărbat, cel puţin cît o carte bună. Are umor şi apreciază oameni care au şi ei. În condiţiile în care regimul comunist al ţării lui, în ultimul an ’80, invitase opoziţia la discuţii, Michnik a preferat să întîrzie în toaletă – numai pentru că soţia sa ar fi fost descumpănită foarte dacă l-ar fi văzut la TV dînd mîna cu ministrul de Interne al Poloniei comuniste.

„Valorile fundamentale ale generaţiei noastre au fost obţinute. Sîntem liberi, putem călători unde vrem... Dar tot sîntem furioşi. Despre asta vom discuta aici.“ – a spus Michnik, dintru început, în sala Ateneului Român. Sau: „Filozoful şanticomunist, n.m.ţ trebuie să fie precaut atunci cînd îşi pune hainele procurorului“ – a mai adăugat el, atrăgînd apoi o replică a dlui G. Liiceanu. Sau: „Eroismul trebuie să-l ceri de la tine, nu de la celălalt“ (cu trimitere la incriminările recurente în spaţiul românesc/estic despre cine şi cum a rezistat totalitarismelor). Sau: „Cînd Politica intră în tribunal, Justiţia iese pe uşa din spate“ – o frază aiuritor de actuală într-o ţară ca a noastră, în care neîncrederea în Justiţie merge mînă-n mînă cu neîncrederea în partidele politice (oare de ce?!). Mie, unuia, cel mai mult mi-a plăcut răspunsul dlui Michnik referitor la polonitatea lui. Un polonez (şi evreu, după rădăcini) care spune „Polonia mea este ca o casă părintească, în care nu vreau să se scuipe pe jos şi în care nu agreez violenţa“ mi se pare a fi realmente demn de citat. Probabil că aceasta este marea diferenţă dintre polonezi şi români: felul în care se raportează la polonitatea/românitatea lor. De-o parte e mîndrie, de-o parte e dubiu. Fără trimitere la Michnik sau la Pleşu, cred că această dilemă ne va mai urmări.
Adrian Cioroianu
tot articolul:
http://www.dilemaveche.ro/sectiune/ieri-vedere-azi/articol/puterea-ideilor-plus-un-polonez-treaba

Retrovizoarele unui emigrant recent (DoR #4)
February 12th, 2011
Tags: DoR #4, eseu, Miruna Cugler, Reactor, Vitalie Chirică După 15 ani de luptă cu morile de vânt, mi-am pus țara în raniță și m-am mutat la Luxemburg. Acest text este despre ce am lăsat în urmă.

Text de Miruna Cugler
Ilustrație de Vitalie Chirică
____________________

http://www.decatorevista.ro/retrovizoarele-unui-emigrant-recent/

Reîntoarcere în timpul nu prea îndepărtat

Andrei PLEŞU | Cîteva specii de imbecili
Textul de mai jos a fost scris în timpul unei călătorii la Berkeley, California. Mi se pare plauzibil în continuare, mai ales după discuţia despre prostie, găzduită, de curînd, de Televiziunea Română. Evident, subiectul e inepuizabil…
Ca şi moartea, imbecilitatea e democratică: nu distinge între săraci şi bogaţi, între prostime şi aristocraţie, între est-europeni, vest-europeni şi americani. Cu alte cuvinte, întîlneşti imbecili peste tot şi la toate nivelurile. Imbecilitatea are imaginaţie: ea valorifică în chip diferenţiat resursele de întunecime ale fiecărui individ şi ale fiecărei naţii, aşa încît rezultatul să fie sau să pară multicolor.
În latura ei cinică, nocturnă, orice călătorie este o explorare a imbecilităţii universale: descoperi neîncetat noi variante şi le percepi mai limpede pe cele de-acasă. Din America, de pildă, imbecilul român mediu se vede foarte bine decupat, ca o umbră chinezească perfectă, ca o efigie. El străluceşte prin cîteva indemolabile certitudini: e sigur că e deştept, e sigur că, vreme de cinci sute de ani, a apărat Occidentul de turci şi e sigur că e victima unei conspiraţii mondiale. Imbecilul român mediu se identifică intim cu toate gloriile neamului. El a cîştigat la Călugăreni, el a murit la Mărăşeşti, el i-a bătut pe americani la fotbal. Ca atare, pretinde un respect unanim, necondiţionat. Are aerul că e credincios; în realitate, mai mult decît să creadă în Dumnezeu, el e ocupat să demonstreze că Dumnezeu crede în el, în el mai mult decît în alţii. Cum altfel s-ar explica virtuţile excepţionale cu care a fost dăruit? E un unicat preţios, într-o lume de moftangii. Asta nu înseamnă că imbecilul român mediu nu are şi oarecare insatisfacţii: în perioada de tranziţie mai cu seamă, el percepe dezgheţul ca pe o disoluţie. E trist că nu se conservă „realizările“ anterioare („rod al muncii şi suferinţei noastre“) şi reuşeşte să intoneze un „ce“ ironic ori de cîte ori se referă la „privatizare“ (şi „privatizaţi“), „democraţie“, „economie de piaţă“ sau „FMI“. Imbecilul român mediu declară frecvent că „orice s-ar zice, Ceauşescu a fost un patriot“ şi că Vadim Tudor „o fi cum o fi, dar în chestia ungurească are dreptate“. În aceeaşi suită de convingeri se mai pot cita fraze de genul: „Casa Poporului e o dovadă a creativităţii naţionale“, „Iliescu e prea moale“ sau „eram şef de serviciu şi am ajuns taximetrist“. Evident, citind aceste rînduri, imbecilul român mediu nu înţelege de ce e socotit imbecil.
Există, se subînţelege, şi imbecilul superior: el se recoltează, în genere, dintre intelectuali şi preferă, demagogiei patriotarde, delirul egolatru. Imbecilul superior se simte un erou al eticului, un inspirat, un om al misiunii. El confundă subtilitatea mentală cu acţiunea politică şi îşi ia reveriile drept soluţii constituţionale. Cînd constată că utopia sa nu e împărtăşită de mase, că Montaigne n-are succes la Paşcani, e dezamăgit şi acuză de imbecilitate masele şi Paşcanii. Imbecilul superior crede sincer că toţi cei care-l contestă sau au alte păreri decît el sînt imbecili. El mai crede că intransigenţa opozantă postrevoluţionară e suficientă ca să ne facă să uităm dizgraţioasa lui cuminţenie prerevoluţionară. Imbecilul superior e un campion al nesincronizării, al inadecvării, al suficienţei lunatice. Adeseori, sub aparenţa sa fragilă şi romanţioasă se ascunde o dezmăţată poftă de putere, pofta de putere a imbecilului de rînd...
Dar să nu fim vanitoşi. Să vorbim şi de imbecilii altora. Există, de exemplu, imbecilul mediu american: se declară liber-cugetător şi crede în fantome, consacră chifteaua fără mirodenii drept vîrf al artei culinare, bea lapte la friptură, crede că tot ce se spune la televizor e „ştiinţific“ şi că nu America a fost descoperită de europeni, ci viceversa.
DE ACELASI AUTOR
Ură și șah-mat
Alte întrebări, alte fragmente de răspuns
Despre disperare
Întrebări. Şi unele răspunsuri
Mult mai interesanţi sînt însă imbecilii americani superiori. Am cunoscut cîţiva, întruchipaţi în profesori universitari, de preferinţă politologi. Ei au o sumedenie de păreri uluitoare: califică dezastrul comunist drept un „experiment istoric interesant“, descalifică drept răuvoitoare invocarea Gulagului în contextul unei analize „obiective“ a stalinismului, refuză să admită că ţările est-europene au trăit sub sisteme politice totalitare. La urma urmelor, comunismul nici n-a fost aşa rău (dovadă că, în fostele ţări comuniste, comuniştii sînt realeşi de „popor“ drept cîrmuitori legitimi şi credibili). Stalin, la rîndul lui, a fost un personaj extrem de „complex“: e ruşinos, intelectualmente, să-l compari cu Hitler. Nici Ceauşescu nu trebuie demonizat abuziv: în unele privinţe, Ronald Reagan s-a dovedit mai dăunător. Imbecilul american superior nu citeşte decît Derrida şi crede că îi flatează pe muzicanţii polinezieni dacă îi compară cu Mozart. De altfel, modul în care un asemenea imbecil înţelege să-şi manifeste „deschiderea“ intelectuală, lipsa nobilă de prejudecăţi, e mai curînd jignitor pentru cei cu deprinderi „convenţionale“: manierele curtenitoare sînt suspectate de „condescendenţă“, declaraţia de amor e un act terorist, de macho discriminator. Aparţinătorii „pieilor roşii“ trebuie numiţi native Americans, dacă nu vrei să treci drept rasist, negrii trebuie numiţi African-Americans (ceea ce dă senzaţia că a pomeni de culoarea pielii e a pomeni un detaliu infamant). Vrei să invoci un gras, îl vei defini horizontally challenged (greu de tradus: „solicitat pe orizontală“, „pus la încercare pe orizontală“?). Cineva prea înalt e – după acelaşi tipic – vertically challenged. Teama (psihanalizabilă) de a nu leza susceptibilităţile minorităţilor a creat – pe lîngă asemenea forme de păsărească – noi şi paradoxale minorităţi, net dezavantajate: minoritatea fumătorilor, „minoritatea“ heterosexualilor, minoritatea albilor ş.a.m.d. Din fericire, America depinde în mai mică măsură de imbecilii ei decît depindem noi, deocamdată, de imbecilii noştri. E însă un fapt că există o internaţională a imbecilităţii, în care riscăm să intrăm mai repede decît în Europa...
Apărut în Dilema, nr. 96, 11-17 noiembrie 1994

[url]