Mokonje

Încet dar sigur, fiecare om se îndreaptă spre o zi în care va rămâne singur pe lume, înconjurat de amintiri la care nu vrea să se mai gândească. Este refuzul vieţii de a se mai opune morţii. Şi, din nefericire, unii mor trăind.

abbilbal a scris:

Încet dar sigur, fiecare om se îndreaptă spre o zi în care va rămâne singur pe lume, înconjurat de amintiri la care nu vrea să se mai gândească. Este refuzul vieţii de a se mai opune morţii. Şi, din nefericire, unii mor trăind.

Alibabaule...ce vrei sa spui cu asta?

zuum a scris:

abbilbal a scris:

Încet dar sigur, fiecare om se îndreaptă spre o zi în care va rămâne singur pe lume, înconjurat de amintiri la care nu vrea să se mai gândească. Este refuzul vieţii de a se mai opune morţii. Şi, din nefericire, unii mor trăind.

Alibabaule...ce vrei sa spui cu asta?

Nu mă refeream la tine Zuumule, stai liniştit. Era o reflecţie personală, dată întâmplător în stupul tău.
Am destui cunoscuţi, mai tineri ca mine, epave mergătoare, care nu fac altceva decât să se gândească la timpul care trece peste ei şi că îmbătrânesc.

Mai zilele trecute am fost la atelierul unde am lucrat la CFR pentru a umfla bicicleta Puiului Mic şi acolo am dat peste cel care mi-a luat locul (are 46 sau 48 de ani), tare afectat că i s-a spus că este cel mai vechi pe post din toată regionala şi asta l-a făcut să se gândească la bătrâneţe etc, etc, etc.

La toate astea eu i-am spus că de 15 ani mănânc din pensie (deci el este de 15 ani pe postul ce-l ocupă) şi că nu mor din asta, ba mai am de gând să trăiesc din pensie.

Preacinstite, ştii ce mi-am pus în gând? Să le mănânc pensia exact atâta timp cât le-am muncit! 30 de ani vechime > 30 de ani de pensie!

Asta dacă nu mă enervez şi n-o să vreau dublu!

Anahoret a scris:

Preacinstite, ştii ce mi-am pus în gând? Să le mănânc pensia exact atâta timp cât le-am muncit! 30 de ani vechime > 30 de ani de pensie!

Asta dacă nu mă enervez şi n-o să vreau dublu!

Aşa şi este Anahoret, nu are nici un rost să ne dăm cu capul de pereţi pentru că ajungem la pensie. Este un ciclu normal de viaţă şi la pensie nu trebuie să-mi pun problema ce fac peste un ceas, o zi, o lună... căci de fiecare dată fac ce se nimereşte şi nu dau nimănui socoată sau raport. Cui nu-i place facă el/ea ce-i place.

zuum a scris:

Zuma lucreaza departe si nu prea are cum sa faca transportul la orele respective, asta e de fapt problema. Amandoi impartim drumurile si lectiile cam in mod egal, eu mai putin gatitul si spalatul de rufe dar il fac si pe ala ca doar masina spala singura.
Dupa cum vad....nu zice nime sa-mi fac bagajul pt iulie! Nu am luat inca biletul tocmai ca nu aveam un rezultat. Vedeti cum se leaga toate?

Sotul meu, care este cu interpretarile astea "cum se leaga toate"
si care crede mult in lucrurile astea care nu se leaga intamplator,
ti-ar spune sa dai atentie acestor semne!

abbi... tu nici nu realizezi cat inseamna existenta lu' Puiu Mic pentru tine.
Ce voi face eu la pensie, daca nu apare macar un Pui Mic si pentru mine?
Cat timp vom fi doi, eu si sotul, va fi cum va fi, dar... nici nu vrea sa ma gandsec

aurora a scris:

abbi... tu nici nu realizezi cat inseamna existenta lu' Puiu Mic pentru tine.
Ce voi face eu la pensie, daca nu apare macar un Pui Mic si pentru mine?
Cat timp vom fi doi, eu si sotul, va fi cum va fi, dar... nici nu vrea sa ma gandsec

Aurora, Puiu Mic este cu mine de trei ani şi patru luni. Cu nevastă-mea nu mai stau împreună de 20 de ani. Timp de aproape 17 ani nu mă plâng că n-am avut ce face şi m-am perpelit de singurătate. De fiecare dată am făcut ce s-a nimerit fără să mă gândesc ce voi face peste 5 minute.
Mai greu mi-a fost din toamna lui 2003 până în vara lui 2005, dar Dumnezeu m-a ajutat şi am trecut acea etapă.

aurora a scris:

abbi... tu nici nu realizezi cat inseamna existenta lu' Puiu Mic pentru tine.
Ce voi face eu la pensie, daca nu apare macar un Pui Mic si pentru mine?

Când eram de vârsta lui fi-miu (el are 21 de ani) mă stresau întrebările maică-mii (care, de fapt, era una singură: dacă am o prietenă ) urmate de sfarturile că trebuie să mă însor şi toate celelalte.
Abia acum îmi dau seama de ce mă tot întreba mama... şi parcă-parcă l-aş întreba şi eu pe fi-miu! Dar îmi aduc aminte cât de mult mă enervau întrebările maică-mii!

Anahoret a scris:

aurora a scris:

abbi... tu nici nu realizezi cat inseamna existenta lu' Puiu Mic pentru tine.
Ce voi face eu la pensie, daca nu apare macar un Pui Mic si pentru mine?

Când eram de vârsta lui fi-miu (el are 21 de ani) mă stresau întrebările maică-mii (care, de fapt, era una singură: dacă am o prietenă ) urmate de sfarturile că trebuie să mă însor şi toate celelalte.
Abia acum îmi dau seama de ce mă tot întreba mama... şi parcă-parcă l-aş întreba şi eu pe fi-miu! Dar îmi aduc aminte cât de mult mă enervau întrebările maică-mii!

Nimeni nu face nimic în afară de ce şi când trebuie să fie făcut. Şi atunci, pentru a face ceea ce faci, treci cu capul prin zid ca şi berbecul.

asa e, mai, barbatilor, bineinteles ca aveti voi dreptate!

azi am vorbit cu o prietena din Constanta, si ea era furioasa pe fiica-mea
ca uite cum trec anii, are 30 de ani, ar trebui sa aiba si ea o familie, un copil...

dar fata zice ca se simte ea inca un copil

si apoi, asta nu-i ca la supermarket sa te duci sa-ti cumperi "unu"

Sa ne dea Dumnezeu sanatate, la toti!

aurora a scris:

asa e, mai, barbatilor, bineinteles ca aveti voi dreptate!

Nu, Aurora! Abia acum îmi dau seama că întrebările maică-mii (alea care mă enervau) aveau un rost. Un rost care se înscrie în ciclul normal al vieţii. Însă eu eram, la vârsta aia, cu capul prea plin de teorii... aşa cum este şi fi-miu acum!

Şi, a propos, am aflat care este cel mai crunt blestem părintesc: "Să-ţi dea Dumnezeu un copil ca tine!"

Anahoret a scris:

aurora a scris:

asa e, mai, barbatilor, bineinteles ca aveti voi dreptate!

Nu, Aurora! Abia acum îmi dau seama că întrebările maică-mii (alea care mă enervau) aveau un rost. Un rost care se înscrie în ciclul normal al vieţii. Însă eu eram, la vârsta aia, cu capul prea plin de teorii... aşa cum este şi fi-miu acum!

Şi, a propos, am aflat care este cel mai crunt blestem părintesc: "Să-ţi dea Dumnezeu un copil ca tine!"

Am inteles, ca desi mie nu mi s-au pus astfel de intrebari,
pentru ca eu m-am maritat la 20 de ani si jumatate
(dar la mine situatia cu aprintii era alta), eu ca mama le inteleg pe toate.

Dar sa stii ca nici nu o stresez pe fiica-mea cu intrebari, cu presiuni de-astea
Ca stiu ca n-are rost, ca e viata ei, si ca va fi asa cum ii va fi dat de la Dumnezeu.
Si ma bucur ca o vad sanatoasa si ca ii merge bine... mai mult ce pot sa cer?

"Să-ţi dea Dumnezeu un copil ca tine!" nu cred ca este un blestem,
ci mai degraba o apreciere a mamei ca ai fost copil bun

Anahoret a scris:

aurora a scris:

asa e, mai, barbatilor, bineinteles ca aveti voi dreptate!

Nu, Aurora! Abia acum îmi dau seama că întrebările maică-mii (alea care mă enervau) aveau un rost. Un rost care se înscrie în ciclul normal al vieţii. Însă eu eram, la vârsta aia, cu capul prea plin de teorii... aşa cum este şi fi-miu acum!

Şi, a propos, am aflat care este cel mai crunt blestem părintesc: "Să-ţi dea Dumnezeu un copil ca tine!"

O fi ciclul normal al vietii, dar exista si exceptii. Inainte totul decurgea firesc, copiii erau educati de si prin colectivitate, daca parintii nu aveau talent in domeniul asta. Acum treburile s-au schimbat mult si nu mi se pare firesc sa ai copii, sa te casatoresti, daca nu simti ca asta e rostul tau, cel putin la un moment dat. Stau si ma uit la fiica mea si cum s-au "aranjat" treburile. De ea depinde, deocamdata, viitorul prietenului ei, lasat balta de parinti si rude, care sunt cam otova toti. Dar baiatul merita o sansa. Si de aceea, vor pleca impreuna la toamna in Cluj si vor locui impreuna cu chirie. Ei se inteleg bine, o ajuta la invatat, dar trebuie sa accept ca traditiile nu mai pot fi urmate cu ochii inchisi. Nu mi-e greu sa accept, sunt deschisa schimbarilor, sper sa nu fie probleme mai tarziu care sa o afecteze pe fiica mea. In orice caz, ea e destul de matura pentru varsta ei si cred ca va reusi sa treaca peste probleme. Noi, parintii, si mai ales eu, ii vom fi alaturi.

zaraza... se schimba viata, se schimba vremurile si trebuie sa fim in pas cu ele

apropos de ce ai scris mai sus de fata ta... m-ai dus cu gandul inapoi, cand am fost si eu in situatia ta

si fata mea avea un prieten, cu un am mai mare ca ea
el a terminat a XII-a si a mers sa dea admitere la Arad,ca avea bunica si sora la fac acolo
(deci avea unde sa stea). Noroc pentru mine ca n-a intrat,ca am aflat ca daca el intra,
fata mea intentiona sa mearga la fac la Arad...asta nu mi-ar fi convenit deloc, ea fiind
preagatita pentru ASE in bucuresti, avand garsoniera ei in buc si pe mama mea acolo,
la 5 minure distanta de ea... deci din punctul meu de vedere era exclus sa o las la fac.
in arad. (fa. particulara si cred ca mult mai jos ca nivel decat ASE buc)

Deci i-am spus baiatului, si parintilor lui... te pui cu burta pe carte (l-am dus la meditatii
la profesorii cu care facea fata mea) ca Oana merge la Bucuresti!
In vara l-am luat si pe el in Buc (cu luna inainte de admitere), i-am platit si lui o luna
de curs de preagtire intensiv la universitate, a stat cu noi in garsoniera, practic absolut
tot ce am facut pentru fata mea, am facut si pentru el.
Au intrat amandoi (ra la stat la ASE, el la particlara, pe baza de dosar).
Noi aveam o camera in buricul bucurestiului... i-am dat-o lui sa locuiasca, fara nici o
pretentie de chirie.
Dar el statea continuu la Oana, practic in totalitate pe banii ei.
N-am zis niciodata nimic, n-am avut niciodata nici o pretentie (chiar daca in sinea mea
am avut multe de comentat cu privire la comportamentul lui, sa cei "7 ani" - chiar daca mama lui e priofesoara, tatal colonel)
Dar... vezi cum e, viata le modifica pe toate... dupa un an s-au despartit,
ea s-a indragostit de un alt baiat, coleg de facultate cu ea... el nu si-a luat examenele, prieteni nu avea decat in cercul ei de prieteni, in bucuresti era practoc strain... s-a mutat
la timisoara, nu stiu pe unde mai e, dar stiu ca s-a insurat si are o fetita.

Nu-mi pare rau insa de nimic ce am facut sau cheltuit cu el... am facut-o pentru
fata mea, iar daca i-a folosit si lui, m-as bucura.

Trebuie sa avem incredere in copiii nostri, sa le fim alaturi la bine si mai ales la rau.
Sa stie ca orice ar fi ne au pe noi.
Ca daca ajungem sa le reprosam ceva.. poate ar trebui mai degraba sa ne intrebam
daca nu e si greseala noastra pe undeva candva.
Eu multumesc lui Dumnezeu ca pana acum nu am a-i reprosa nimic.
Si nici ea noua.

Mamă... Aurora! Nu ştiu câţi ar face ce ai făcut tu! [emoticon cu plecăciune]

Ei, ce sa zic, am facut si pentru ca am putut, nu mi-am luat de la gura.
Dar... n-a fost sa fie, si iara zic, mi-a convenit ca n-a fost!
Al doilea prioeten al fetei mi-a placut tare mult, sub toate aspectele.
Si noua baiatul, si parintilor lui, fata noastra. Si noi parintii,
familiile intre noi toti ne-am placut foarte mult. Era brunet cu ochii albastri
cu parul usor cret... ne si vedeam cu nepotei cu ochii albastri
(socrul meu are ochi albastri, dar i-a mostenit cealalta nepoata, nu fata noastra).
Dar... iara n-a fost sa fie, dupa ce au fost impreuna toata facultatea si inca un an dupa,
dupa ce am cumparat (noi, adica maica-mea, pe numele fetei) locul pentru casa
la Mogosoaia, pe cand ne-am fi pregatit mai degraba de nunta... s-au despartit.
Asa a fost sa fie... iar ciorba reincalzita nu mai are rost! Au ramas amici, in relatii bune,
civilizate, se ajuta daca au nevoie, au acelasi cerc de prieteni...
DAR... si culmea, amandoi sunt inca singuri!

Anahoret a scris:

aurora a scris:

abbi... tu nici nu realizezi cat inseamna existenta lu' Puiu Mic pentru tine.
Ce voi face eu la pensie, daca nu apare macar un Pui Mic si pentru mine?

Când eram de vârsta lui fi-miu (el are 21 de ani) mă stresau întrebările maică-mii (care, de fapt, era una singură: dacă am o prietenă ) urmate de sfarturile că trebuie să mă însor şi toate celelalte.
Abia acum îmi dau seama de ce mă tot întreba mama... şi parcă-parcă l-aş întreba şi eu pe fi-miu! Dar îmi aduc aminte cât de mult mă enervau întrebările maică-mii!

Hm, hm şi eu mai bat apropouri fiicei mele, are 25 ani şi nici un gând. La vârsta ei eu aveam copil, soţ, facultate şi servici!

Anahoret a scris:

Şi, a propos, am aflat care este cel mai crunt blestem părintesc: "Să-ţi dea Dumnezeu un copil ca tine!"

Crede-mă că ştiu cum este!
Să ne vezi pe toate trei: mama, eu, copchila!

Citat :

Dar... vezi cum e, viata le modifica pe toate... dupa un an s-au despartit,
ea s-a indragostit de un alt baiat, coleg de facultate cu ea... el nu si-a luat examenele, prieteni nu avea decat in cercul ei de prieteni, in bucuresti era practoc strain... s-a mutat
la timisoara, nu stiu pe unde mai e, dar stiu ca s-a insurat si are o fetita.

Nu-mi pare rau insa de nimic ce am facut sau cheltuit cu el... am facut-o pentru
fata mea, iar daca i-a folosit si lui, m-as bucura.

Trebuie sa avem incredere in copiii nostri, sa le fim alaturi la bine si mai ales la rau.
Sa stie ca orice ar fi ne au pe noi.
Ca daca ajungem sa le reprosam ceva.. poate ar trebui mai degraba sa ne intrebam
daca nu e si greseala noastra pe undeva candva.
Eu multumesc lui Dumnezeu ca pana acum nu am a-i reprosa nimic.
Si nici ea noua.

Multa alinare mi-au adus vorbele tale!...
N-am avut cu cine sa discut despre aceasta situatie. Sotul meu ar fi extrem de bucuros sa se desparta si nici eu n-as fi extrem de suparata. Dar nu pot acum decat sa ii ajut sa mearga mai departe pe drumul ce li se arata. Baiatul ar fi altfel singur cuc, fara niciun suflet cu adevarat alaturi. Cel putin am fost un ajutor intr-o perioada dificila a vietii lui. Si fata e sensibila si nu pot sa fiu dura cu ea, dar insist sa-i spun ca drumul ei in viata e numai al ei.
Iti impartasesc opiniile si modul cum ai procedat!

yzzy a scris:

Anahoret a scris:

aurora a scris:

abbi... tu nici nu realizezi cat inseamna existenta lu' Puiu Mic pentru tine.
Ce voi face eu la pensie, daca nu apare macar un Pui Mic si pentru mine?

Când eram de vârsta lui fi-miu (el are 21 de ani) mă stresau întrebările maică-mii (care, de fapt, era una singură: dacă am o prietenă ) urmate de sfarturile că trebuie să mă însor şi toate celelalte.
Abia acum îmi dau seama de ce mă tot întreba mama... şi parcă-parcă l-aş întreba şi eu pe fi-miu! Dar îmi aduc aminte cât de mult mă enervau întrebările maică-mii!

Hm, hm şi eu mai bat apropouri fiicei mele, are 25 ani şi nici un gând. La vârsta ei eu aveam copil, soţ, facultate şi servici!

Wow, ce de coincidente: si fiul nostru are 25 de ani ...si tot niciun gind ... Iar eu -la virsta lui, ca si tine: aveam copil, sot, facultate si servici ...Si erau si alte vremuri, mai grele - zic eu...

yzzy a scris:

Anahoret a scris:

aurora a scris:

abbi... tu nici nu realizezi cat inseamna existenta lu' Puiu Mic pentru tine.
Ce voi face eu la pensie, daca nu apare macar un Pui Mic si pentru mine?

Când eram de vârsta lui fi-miu (el are 21 de ani) mă stresau întrebările maică-mii (care, de fapt, era una singură: dacă am o prietenă ) urmate de sfarturile că trebuie să mă însor şi toate celelalte.
Abia acum îmi dau seama de ce mă tot întreba mama... şi parcă-parcă l-aş întreba şi eu pe fi-miu! Dar îmi aduc aminte cât de mult mă enervau întrebările maică-mii!

Hm, hm şi eu mai bat apropouri fiicei mele, are 25 ani şi nici un gând. La vârsta ei eu aveam copil, soţ, facultate şi servici!

Viata e altfel pentru fiecare, si se mai schimba si societatea, si oamenii. Uite un exemplu. Sotul meu n-a avut o prietena in timpul scolii si se incapataneaza sa spuna referitor la prietenia dintre fiica-sa si baiatul respectiv ca el nu a facut asa ceva! Pai cu cine sa fi facut, daca nu si-a gasit un suflet cat de cat similar in scoala?... Faptul ca ne casatorim mai devreme sau mai tarziu tine mai degraba de persoanele pe care le intalnim.
Eu terminasem facultatea si n-am intalnit niciun baiat cu care sa ma inteleg bine. Mama spunea cunoscutilor, in gluma, ca seman cu tata... care s-a insurat la 35 de ani!

Cristina a scris:

yzzy a scris:

Anahoret a scris:

aurora a scris:

abbi... tu nici nu realizezi cat inseamna existenta lu' Puiu Mic pentru tine.
Ce voi face eu la pensie, daca nu apare macar un Pui Mic si pentru mine?

Când eram de vârsta lui fi-miu (el are 21 de ani) mă stresau întrebările maică-mii (care, de fapt, era una singură: dacă am o prietenă ) urmate de sfarturile că trebuie să mă însor şi toate celelalte.
Abia acum îmi dau seama de ce mă tot întreba mama... şi parcă-parcă l-aş întreba şi eu pe fi-miu! Dar îmi aduc aminte cât de mult mă enervau întrebările maică-mii!

Hm, hm şi eu mai bat apropouri fiicei mele, are 25 ani şi nici un gând. La vârsta ei eu aveam copil, soţ, facultate şi servici!

Wow, ce de coincidente: si fiul nostru are 25 de ani ...si tot niciun gind ... Iar eu -la virsta lui, ca si tine: aveam copil, sot, facultate si servici ...Si erau si alte vremuri, mai grele - zic eu...

Vremurile erau mai usoare din punctul asta de vedere, pentru ca aveai asigurata o casa, un serviciu...

zaraza26 a scris:

Cristina a scris:

yzzy a scris:

Anahoret a scris:

aurora a scris:

abbi... tu nici nu realizezi cat inseamna existenta lu' Puiu Mic pentru tine.
Ce voi face eu la pensie, daca nu apare macar un Pui Mic si pentru mine?

Când eram de vârsta lui fi-miu (el are 21 de ani) mă stresau întrebările maică-mii (care, de fapt, era una singură: dacă am o prietenă ) urmate de sfarturile că trebuie să mă însor şi toate celelalte.
Abia acum îmi dau seama de ce mă tot întreba mama... şi parcă-parcă l-aş întreba şi eu pe fi-miu! Dar îmi aduc aminte cât de mult mă enervau întrebările maică-mii!

Hm, hm şi eu mai bat apropouri fiicei mele, are 25 ani şi nici un gând. La vârsta ei eu aveam copil, soţ, facultate şi servici!

Wow, ce de coincidente: si fiul nostru are 25 de ani ...si tot niciun gind ... Iar eu -la virsta lui, ca si tine: aveam copil, sot, facultate si servici ...Si erau si alte vremuri, mai grele - zic eu...

Vremurile erau mai usoare din punctul asta de vedere, pentru ca aveai asigurata o casa, un serviciu...

Depinde de punctul de vedere al fiecaruia, draga Zaraza. Eu nu pot fi de acord cu tine: casa era o mizerie de casa si -cu mici exceptii- se obtinea doar pe pile, cunostinte si relatii bazate pe minciuna si demagogie ceausista; serviciul, la fel, rar puteai cistiga un ban pe merit profesional, fara sa adulezi puterea, iar de muncit in strainatate, nici vorba. In plus, sa nu uitam tortura psihica, deseori fizica, indobitocirea si abuzurile, fara numar, fara numar.

Iar eu nu pot fi de acord cu tine
strict din punctul meu de vedere,
al modului in care a fost viata mea, tot in epoca trecuta.
(ceea ce nu inseamna absolut deloc ca as fi "nostalgica",
ca nu condamn sistemul comunist, cu atrocitatile sale)
Dar viata mea a fost viata unui om normal, derulata mult in familie,
nu am resimtit "tortura psihica, fizica, indobitocire, abuzuri".

Cristina a scris:

... casa era o mizerie de casa si -cu mici exceptii- se obtinea doar pe pile, cunostinte si relatii bazate pe minciuna si demagogie ceausista;

In Bucuresti, ca tineri casatoriti, sotul meu a primit (fara nici o pila) un apartament cu o
camera in Berceni, la parterul uni bloc nou... foarte frumos apartament, confortabil, camera mare, ca la apartamentele cu 2-3 camere de la etaj, baie, bucatarie mari.

In Hunedoara, ca veniti prin transfer, avand "pe vine" un copil, am primit
de la Combinat, un apartament cu 2 camere intr-un bloc nou, apartament frumos,
in centru orasului, in care locuim si acum, dupa 32 de ani.

Cristina a scris:

... serviciul, la fel, rar puteai cistiga un ban pe merit profesional, fara sa adulezi puterea,

Chestia foarte nasoala era obligativitatea de a merge
la locul de munca pe care reuseai sa-l prinzi prin repartitia guvernamentala la nivel national. Se intra la repartitie in ordinea descrescatoare a mediei de absolvire a facultatii. Dar, pe de alta parte, bine era ca toata lumea primea un loc de munca!

Cei care erau casatoriti, aveau avantajul ca aveau prioritate la orasul unde era sotul,
sau sa primeasca amadoi in localitati apropiate.
Mai erau prioritati daca absolventul cerea apropierea de domiciliu.

Din cauza acestor reguli de prioritate, eu am renuntat sa mai fac anul V(de specializare),
ca sa intru la repartitie, si am avut noroc sa prind un post la un Centru de Calcul in Bucuresti (eu eram si bucuresteanca, iar sotul meu luase post in bucuresti in anul precedent).
Serviciile noastre au fost bune, conforme cu studiile, si salariile bune, cele normale-oficiale, pentru acele posturi.
E drept ca in '84 sotzul meu a avut o oportunitate sa iasa din serviciul la stat si
sa lucreze in privat, sa castige de cateva ori mai mult decat la stat, dar si sa munceasca zi lumina, mult mai mult, mai greu, dar si mai placut, mai in stricta lui
pregatire profesionala.
Tot banul l-am castigat amandoi pe munca, pe merit profesional, fara sa adulam puterea.

Repet, este experienta mea de viata.

Cristina a scris:

... iar de muncit in strainatate, nici vorba...

Asta noi nu ne-am pus niciodata problema, pur si simplu nu a existat dorinta,
nici de studiat, nici de muncit, nici de umblat.
Poate pentru ca viata ne-a fost plina de ceea ce am avut, servici, concedii, copil.
Am avut atat de mult plin timpul cu ceea ce aveam aici, si spectacole, si de citit,
si de umblat prin toata tzara, in fiecare an la mare, la munte, la neamuri la tzara.
N-am simtit deloc lipsa "strainatatii".