ZBOR DE CONDOR (I)

Sotia si fata mea îti împărtăsesc părerea, Aurora dar eu m-am săturat, săturat, săturat...
Nimic material nu mă încântă - asa am ajuns!

Da, să stii că voi vorbi si cu avocatul înainte de a lua decizia finală.
Multumesc Aurica!

Emil Condor a scris:

Sotia si fata mea îti împărtăsesc părerea, Aurora dar eu m-am săturat, săturat, săturat...
Nimic material nu mă încântă - asa am ajuns!

Da, să stii că voi vorbi si cu avocatul înainte de a lua decizia finală.
Multumesc Aurica!

Da chiar! Ia uite, am trecut cu vederea casa! De fapt Emil a bagat atatea "necunoscute" ca nu mai stiam ce e mai important.
Casa pe numele unui copil de 25 de ani ? Cand zici "casa" inseamna si ratele la banca?
In orice caz a-i pune casa pe nume cand e asa de incapatanat nu-i ajuta cu nimic lui. Nici tie. Ba dimpotriva zici ca vrei liniste si o sa ai numai frichineala la ficati!
Vrei sa fie independent? Plateste-i o garsoniera 3 luni si dupa aia lasa-l sa si-o plateasca singur daca vrea independenta. Pai nu? Sa vada cum e 'libertatea' ! Bill la lumina, bill la gaz, bill la cable, bill la telefon, alimente, spalat vase , rufe si restul.
Stii cum e aia ca sa te fereasca Dumnezeu sa capeti ceea ce ceri!

Miercuri, sotia merge cu el să vadă ce poate face în sensul descris de tine.
Circa 30 minute în urmă, băiatul a acceptat initiativa mamei de a căuta o garsonieră undeva.
Deci cuvintele tale vin aproape în acelasi timp cu decizia lor.
Poate asa să se rezolve mai usor si mai bine. Să vedem! Nimic nu este definitiv, oricum!

Eu stiu un lucru: am cam ajuns la capătul răbdărilor nu doar a variantelor posibile să rezolve situatia!!!

zuum a scris:

Emil a bagat atatea "necunoscute" ca nu mai stiam ce e mai important.

Hmmm! Atâtea... din cauză că sunt si pentru mine încă necunoscute - pe nimic nu pot fi sigur, nici pe faptul că mâine mă voi ridica din pat!!!

Citat :

Plateste-i o garsoniera 3 luni si dupa aia lasa-l sa si-o plateasca singur daca vrea independenta.

Eu doresc independenta lui, mai mult ca el însusi!!!

zuum a scris:

Emil Condor a scris:

Cred că si iarna asta mă depresionează,

Esti 'depresionat' Emile?!

Mai mult acrit decât depresionat dar se poate spune si aceea, eventual.

Chiar vorbeam cu sotia: dacă vom continua astfel, ne distrugem cu certitudine! Deci trebuie numaidecât o schimbare. Eu am promis sotiei si mie însumi că voi încerca să las totul să treacă pe lângă mine fără să reactionez, ca atunci când nu ar exista! Sper să reusesc! Oricum, măsurile ce trebuiesc luate, mai bine să fie mai devreme decât prea târziu, ori niciodată! Ceva vom face... Numaidecât!

Emil Condor a scris:

zuum a scris:

Emil Condor a scris:

Cred că si iarna asta mă depresionează,

Esti 'depresionat' Emile?!

Mai mult acrit decât depresionat dar se poate spune si aceea, eventual.

Chiar vorbeam cu sotia: dacă vom continua astfel, ne distrugem cu certitudine! Deci trebuie numaidecât o schimbare. Eu am promis sotiei si mie însumi că voi încerca să las totul să treacă pe lângă mine fără să reactionez, ca atunci când nu ar exista! Sper să reusesc! Oricum, măsurile ce trebuiesc luate, mai bine să fie mai devreme decât prea târziu, ori niciodată! Ceva vom face... Numaidecât!

Exista doua feluri de ajutor. Cel de nevoie si cel care il ajuta pe cel care primeste ajutorul sa ramana legat de parinti. Sper că fiul tau vrea sa se simta independent. Sper sa isi revina treptat...
Si eu ma voi confrunta cat de repede cu ceva asemanator. Fiica mea va pleca din toamna la facultate impreuna cu prietenul ei in Cluj. Ea abia asteapta sa fie mai departe de noi. Din pacate le va fi foarte greu din punct de vedere material. Ii ajutam cu ce putem, isi vor cauta slujbe, dar nu vor avea decat conditii la limita. Le vom cauta garsoniera...parintii lui sunt despartiti. Baza e in mama lui, dar e in Italia si nu castiga prea mult.

zaraza26 a scris:

Exista doua feluri de ajutor. Cel de nevoie si cel care il ajuta pe cel care primeste ajutorul sa ramana legat de parinti. Sper că fiul tau vrea sa se simta independent.

În situatia noastră este doar unul: cel de nevoie.

Numa' Dumnezeu mă poate ajuta în problema asta, numa' El... Dar vrea?!

Emil Condor a scris:

zaraza26 a scris:

Exista doua feluri de ajutor. Cel de nevoie si cel care il ajuta pe cel care primeste ajutorul sa ramana legat de parinti. Sper că fiul tau vrea sa se simta independent.

În situatia noastră este doar unul: cel de nevoie.
Azi nu am putut pleca la lucru din cauza lui.

Numa' Dumnezeu mă poate ajuta în problema asta, numa' El... Dar vrea?!

Situatie aparent fara iesire. E greu si cu el, e greu si daca il asezi la "casa lui". Am primit un document interesant anul trecut sau chiar in 2007. O carte scrisa de un medic din Romania, Ovidiu Dragos Argesanu. Are niste metode proprii, preluate din mai multe parti, metode de vindecare ale psihicului uman. E mult de citit, din pacate. Si conteaza daca voi credeti in unele metode... Poate are legatura cu loviturile suferite la cap. In cazul asta se poate sa fi fost inchise sau partial inchise chakrele baiatului. Eu mi-am marcat pasajele interesante, poate te ajuta.

http://www.4shared.com/file/83888045/be665395/Atacul_PSI.html

Multumesc frumos, Zaraza! O am deja pe calculator si am început să citesc.
Începutul e promitător, sunt convins că o s-o citesc cu interes.

Citez din ea: "am descoperit ca este mai apreciata comoditatea, minciuna si nonvaloarea în detrimentul a tot ceea ce consider eu frumos, bun si adevarat", afirmatie pe care am făcut-o în trecut si o voi face mereu.

Emil Condor a scris:

Multumesc frumos, Zaraza! O am deja pe calculator si am început să citesc.
Începutul e promitător, sunt convins că o s-o citesc cu interes.

Citez din ea: "am descoperit ca este mai apreciata comoditatea, minciuna si nonvaloarea în detrimentul a tot ceea ce consider eu frumos, bun si adevarat", afirmatie pe care am făcut-o în trecut si o voi face mereu.

Atunci prind curaj sa iti trimit ceva primit de curand si mult mai scurt.

Terapia Iertarii.doc

Apreciez curajul tău!

În seara asta, în urma absentei voastre (ok! ok! absente motivate... ), îmi consum timpul cu Niculutză Labis:

Am iubit...

Am iubit de când mă stiu
Cerul verii, străveziu,
Despletitele răchite,
Curcubeiele pe stânci
Ori pădurile adânci
Sub ger alb încremenite.
Mi-a fost drag pe bărăgane
Să văd fetele morgane
Ori pe crestele din munte
Joc de trăsnete rotunde,
Scurgerea cocorilor,
Pacea înăltimilor,
Semetia pinilor
Plini de scama norilor.

Am iubit iubirea pură,
Floare rosie pe gură
Si în inimă arsură,
În priviri zăpezi candide
Si-n piept voci necontenite.

M-a înfiorat ades
Tot ce gândurile tes:
Pe al filelor polei
Dansuri repezi, legănate,
De pe arcuri înstrunate,
Săgetarea de idei...

Toată-această măretie
Ne-a fost dată din vecie...

Asta-i una din poeziile mele preferate!!!!

Da, este si una din favoritele mele!
De când eram adolescent o stiam a recita.

Am si eu o poveste, asa cum s-au derulat lucrurile in viata mea de a pleca din "raiul comunist", insa dorinta de plecare nu s-a materializat decat in 1993, deci dupa revolutie,lovilutie, ma rog numiti-o cum doriti.
Pur si simplu atunci a fost voia Lui Dumnezeu ca noi sa plecam si atunci am plecat, multumim Domnului!
Dar iata povestea mea care incepe prin 1977-'78-'79.
Am citit cu sufletul la gura, experientele unora care au reusit sa treaca ilegal frontiera Romaniei pe vremea lui “ceasca” si va pot spune ca am un deosebit respect pentru acesti oameni!
Am citit si povestea drumului lui Emil Condor inspre libertate si ceea ce-i pot spune e ca-l felicit din suflet si ca intr-adevar, doresc sa reafrim cele spuse in introducerea mea si cele reafirmate de dansul, ca numai Mana Atotputernicului Dumnezeu a fost cu dumnealui si cu ceilalti cu care a trecut frontiera de stat a rsr pe la Gradinari,CS.
Felicitarile mele si va doresc din suflet numai sanatate si toate cele bune!
Si eu am fost un candidat serios, la acest pas spre libertate, in vremea anilor 1978, cam de pe atunci am inceput sa ma gandesc serios la asta, mai ales ca am copilarit intr-unul din cartierele Timisoarei cu populatie predominant germana, la vremea aceea, iar toti prietenii mei, erau etnici germani si in acelasi timp toti aveau depuse actele pentru plecare definitiva din RSR.
Aceasta depunere a actelor,insa, nu garanta plecarea nimanui, deoarece am cunoscut familii care au asteptat cate 20 de ani sau chiar mai mult, pentru a pleca, chiar si in aceasta varianta au plecat, cand li s-a aprobat plecarea, cum era dealtfel si firesc!
Pentru ca sa scurteze timpul de asteptare, multi alegeau calea ilegala, adica “evadarea din lagarul comunist” trecand Dunarea inot, sau peste frontiera verde.
Eu impreuna cu prietenii mei, am studiat ambele posibilitati, insa era greu de a alege varianta cea mai buna, deoarece, riscul de a fi prinsi, era la fel de mare, atat pe uscat, cat si pe apa.
Pe uscat, era riscant, deoarece trebuia sa cunosti foarte bine zona de frontiera prin care doreai sa te aventurezi( si nu zic “aventura” numai asa la misto, ci de-adevaratelea, deoarece era cu adevarat o aventura), trebuia sa cunosti locurile unde erau amplasate foisoarele si celelalte puncte de paza fixe, pe care trebuia sa le ocolesti, si apoi trebuia sa stii unde sunt amplasate sarmele, care prin atingere declansau rachete de semnalizare, care-i ajutau pe graniceri sa te repereze imediat, iar dupa ce treceai de toate aceste obstacole, trebuia sa fi atent la granicerul care patrula pe fasie.
Daca iti ajuta Dumnezeu sa teci cu bine, de toate acestea, mai era o mare problema, sa nu fi prins de militia sau granicerii sarbi pe o raza de cel putin 20 de km de frontiera cu Ro., deoarece era riscul mare in acea varianta sa fi trimis inapoi. De fapt riscant era oricum sa traversezi Yugoslavia, vreo 600 de km, pana la granita cu Italia, Austria sau Grecia, fara sa fi prins de autoritatile yugoslave. Multi aveau conectii pe teritoriul sarbesc, masini ale prietenilor din tarile occidentale, care-i asteptau in Yugoslavia si ii ajutau sa plece mai departe.
Revenind insa la situatia mea, am analizat cu atentie aceste lucruri si dupa o indelunga dezbatere, ce, cum, cnd, unde si pe unde, am reusit intr-un final sa elimin una dintre cele doua posibilitati, si anume traversarea inot a Dunarii, asta pentru ca in cele mai multe locuri, Dunarea era foarte lata, cel putin 700-800 de metri (asta in caz fericit, prin locurile pe unde era mai ingusta, cica) si nici eu si cu atat mai putin prietenii mei, nu eram inotatori de talia lui Johnny Weissmuller, ca sa facem fata la asa ceva.
Asa ca varianta cea mai plauzibila, a ramas, trecerea peste frontiera verde, dar si aici, marea dilema ramanea pe unde, cand, cum si cu cine si mai ales, odata trecuti, cine ne va astepta dincolo in Yugoslavia, ca sa ne ajute sa plecam mai departe.
Intre timp am studiat tot felul de variante, ba pe la Jimbolia, Checea, Cruceni, Teremia Mare sau Mica, Comlosul Mare, Mic sau Lunga, Giera, Tolvadia, Livezile, Latunas, sau pe la Beba Veche, sau chiar prin judetul Caras-Severin pe undeva.
Si pune-te frate si cumpara atlase geografice si studiaza harti ale celor judete in cauza, si compara distante, procura-ti busole si toate cele necesare unei astfel de schimbari, pentru ca in caz de reusita, asta era de fapt, o schimbare radicala a cursului vietii de atunci inainte.
Toate calculele hartie ieseau foarte bine, insa cand sa facem pasul ne loveam de doua lucruri, niciunul dintre noi nu cunostea literalmente vreo zona din cele mentionate mai sus, cu lux de amanunte, nimeni nu avea rude, prieteni sau macar vreo persoana de incredere in aceste “zone fierbinti”, eu am avut vreo cativa colegi de liceu din Lunga si Teremia Mica, dar n-am mai tinut legatura si nu stiu nici in ziua de azi pe unde sunt si ce fac.
Sa te aventurezi asa, la voia inamplarii, nu puteai, deoarece sansa de a fi prins era de peste 90%, deci trebuia totul atat teoretic cat si practic, calculat in cel mai mic detaliu, asa incat totul sa decurga cu cel mai mic risc posibil.
Apoi mi-am amintit, ca aveam niste rude mai indepartate prin localitatea Varadia, jud. Caras-Severin, de asemenea o localitate de forntiera.
Cand le-am spus ce vreau sa fac si daca ma pot ajuta, s-au “lepadat” de mine spunandu-mi ca si daca ajung pe la ei prin sat sa nu contez pe ajutorul lor, intr-o asemenea escapada, ca eu n-au sa ma ajute, deoarece nu vor sa aiba probleme cu autoritatile.
De mentionat ca pedepsele erau uneori foarte grele si pentru localnicii din zona, care erau gasiti vinovati de a-i ajuta pe frontieristi.
Un alt amanunt demn de luat in considerare, ar fi acela ca pe o raza de 20 de km, de la frontiera cu Yugoslavia mai intai si cu Ungaria, dupa 1985/’86, se faceau controale atat pe soselele cat si pe caile ferate care legau orasul Timisoara cu localitatile din zon de frontiera, deci nu puteai merge intr-o asemenea zona, numai daca declarai la cine te duci, cat stai, etc., un fel de scopul si durata vizitei.
Daca nu-ti puteai justifica prezenta in zona la data si ora la care erai legitimat, erai automat trecut pe lista suspectilor, dus la pichetul de graniceri, batut mar, perchezitionat pana in cele mai mici detalii si in functie de cele “constatate”, eliberat, sau condamnatr pt. “tentativa de trecere “frauduloasa” a frontierei de stat a Republicii Socialiste Romania”, tara noastra “infloritoare”, din perioada cu pricina.
Asa ca negasind pe nimeni, care sa ne ajute, chiar si gasirea unor astfel de persoane bune cunoscatoare ale zonelor de fronntiera, era o problema foarte “acuta”, deoarece necunoscand persoana, nu stiai cu cine stai de vorba, multi erau turnatori la vremea aceea, am renuntat, temporar numai, la idea plecarii, eu fiind nevoit sa plec la scoala in alt oras, insa eram in contact permanent cu prietenii din Timisoara, iar de cate ori ne revedeam, ne intalneam la un prieten acasa, care locuia peste drum de casa parintilor mei, unde discutam analizand si reanalizand aceste posibilitati, si totodata ne mai impartaseam unul-altuia toate noutatile de ultima ora, de pe la frontiera, cine a mai trecut, cine a fost prins, ce s-a intamplat, etc.
In plus locuind la 32 de km de cel mai apropiat oras de frontiera ,Jimbolia, noi nu aveam acea stampila triunghiulara in buletin, care spunea ca esti “locuitor al zonei de frontiera”, asa ceva aveai, numai daca locuia la o distanta de pana-n 20 de km, de frontiera.
Deci cum, spuneam, dorinta de a trece frontiera era inca in picioare, doar ca schimbarile petrecute in viata mea plecand la o scoala, intr-un alt oras, au facut ca intalnirile cu prietenii mei cu care intentionam sa fac marele pas, sa fie mult mai rare.
Intre timp, am mai descoperit un personaj in scoala unde invatam, de fapt erau mai multi, insa acesta din urma era coleg de clasa cu mine, in care puteam avea putina incredere, care era din Yugoslavia, din Grebenac, un sat romanesc de pa e langa Bela Crkva( Biserica Alba).
Ma rog acest tip nu ma putea ajuta sa trec frontiera, insa mai discutam cu el probleme legate de a ma ajuta, in cazul in care intr-o zi se va trezi cu mine batandu-i in poarta.
A spus bca ma ajuta, mi-a dat telefonul si mi-a spus, ca dupa ce trec, sa-l sun numai si el va veni sa ma ia de oriunde ma voi afla.
Mi-a mai schimbat si lei in dinari si ma rog, mai multe, insa toate astea in mare secret, ca daca ne auzea sau prindea cineva, puteam avea probleme amandoi, lui prin interzicerea de a mai veni la studii in Romania si mie, va puteti da seama ce mi s-ar fi intamplat.
Un lucru pe care il luam permanent in calcul, eu si prietenii mei de acasa, era acela, ce vom face in cazul unei tentative nereusite, adica daca ne vor prinde granicerii pana sa apucam sa trecem in Yugoslavia, sau daca vom trece si ne vor trimite sarbii inapoi.
Era clar ca odata prins pe fasie erai supus la niste tratamente inumane, niste batai crancene, puteai fi chiar impuscat chiar si fara somatie, iar daca treceai si te dadeau sarbii inapoi, teoretic “tratamentul” nu erai mult prea diferit si in ambele circumstante te alegeai pe langa toate celelalte, si cu un dosar penal, pentru tentativa sau trecere “frauduloasa”, a frontierei de stat. Ca sa numai vorbim de “viitorul stralucit, sau luminos”, pe care ti-l oferea viata in RSR, avand o astfel de “pata” pe cazier. Toti frontieristii fiind considerati detinuti politici.
Era clar ca in varianta in care erai Domane fereste, prins, duopa ispasirea pedepsei, cea mai buna decizie de a-ti spala “pacatele”, era sa incerci din nou sa fortezi frontiera.

Continuare:, hai sa-i spunem numarul 2.
Intre timp, m-a prins anul 1985, prietenii mei nemti, tot in asteptare, fara nici un fel de “progres” in ceea ce priveste emigrarea in RFG, am terminat scoala, am reusit la facultate, de asemenea intr-un alt oras, nu in Timisoara, prietenii mei terminasera si ei scolile, lucrau de acuma in diferite meserii, prin intreprinderile orasului Timisoara, unii dinte ei erau chiar casatoriti deja!
Eu am mers in armata in Bihor, pentru 9 luni, iar dupa liberare in iunie 1986, mi-am continuat studiile, cum am spus intr-un alt oras, intre 1986-1990.
Buuun, insa bineinteles ca idea de a parasi lagarul comunist, nu m-a abandonat si nici eu pe ea, continuam impreuna cu aceeasi prieteni sa studiem varianta plecarii.
Intre timp, fratele si verisorul primar al celui mai bun prieten al meu, imp[reuna cu un alt tip ce nu era de prin zona, locuia in gazda la noi pe strada, si avusese o condamnare pt. trecere ilegala a frontierei, l-au dat sarbii inapoi, au trecut ilegal granita pe la Stamora-Moravita, in 1987, lasandu-ne pe toti ceilalti, frati mai mari, “masca”.
Rezultatul escapadei, pe cei doi, care erau verisori primari, etnici germani fiind, nu i-au mai dat sarbii inapoi, deoarece Yugoslavia semnase la vremea respectiva o conventie internationala, ca pe toti etnicii germani prinsi pe teritoriul sau, ii va lasa sa emigreze neconditionat in Germania, imediat. Insa pe al treilea, romanul nostru, l-au returnat in RO, si acesta fiind din nou condamnat.
Iar noi, restul am ramas in continuare in faza peste care nu puteam trece, studierea celei mai sigure posibilitati de trecere ilegala.
Intre timp s-au “deteriorat” relatiile diplomatice dintre RSR si RP Ungara, iar rezultatul, a fost ca ungurii nu mai returnau indarat cetatenii romani care treceau granita in Ungaria, sau ma rog chiar daca mai returnau din ei, marea majoritate a forntieristilor erau lasati sa plece mai departe.
Prin aceasta veste, am realizat ca ni s-a deschis un alt drum, o noua posibilitate, mai sigura si mai buna.
Bunica mea era din Nadlac, jud. Arad, si aveam multe neamuri pe care le-am vizitat, copil fiind, in vacante, in acea localitate.
Si culmea toti erau angajati, mai mult sau mai putin prin vama Nadlac, aveam un unchi electrician in aceasta vama, sotia lui era barmana la restaurantul vamii, si o rudenie mai indepartata, de fapt era prin alianta, casatorit fiind cu cineva dintre rudeniile mele, ei bine acesta din urma, era ceva ofiter de graniceri, ceva comandant, de pichet, companie sau batalion de graniceri, cert este ca activa in zona, era in Nadlac si nu in alta localitate.
In sfarsit, dupa ani de zile, de cand nu-i mai vizitasem, am decis prin iarna lui 1987, sa ma duc in vacanta la ei, sa “studiez terenul”.
Patrulelor de graniceri de pe tren, le-am spus la cine ma duc in Nadlac, la fel si celor care controlau persoanele la iesirea din gara inspre oras. N-am avut probleme, m-au lasat sa plec la rude.
Aici, dupa cateva zile de sedere, stand mai mult in casa sau mergand prin oras in compania verisorilor, intr-un tarziu, i-am chemat pe doi dintre verisori, cam de aceeasi varsta cu mine si le-am dezvaluit intentiile mele, intrebandu-i totodata care ar fi varianta cea mai buina si daca ar putea ei sa ma calauzeasca si ajute in aceasta actiune, rezultatul a fost dezastros, nu numai ca n-au vrut sa ma ajute, ba chiar s-au uitat la mine de atunci incolo, chiar ca la un adevarat tradator de tara, spunandu-mi ca ei nu ma vor ajuta, ca daca o fac, o fac pe riscul meu, ca ei daca vor stii ca am sa plec noaptea de la ei cu gandul de a trece frontiera, vor alerta imediat autoritatile si ca in aceste circumstante, pentru a sta in afara oricaror probleme si a se asigura ca nu le fac “greutati”, ei ma vor conduce in urmatoarea zi, dis-de dimineata, cu masina pana la gara, se vor asigura ca m-au urcat pe trenul care pleaca spre Arad, la prima ora si de acolo incolo, daca voi incerca sa sar din tren, sau sa fac, vreo alta “prostie”, am s-o fac pe riscul meu, ei spalandu-si mainile si lepadandu-se de mine.
De remarcat ca aceeasi atitudine ostila au avut-o chiar si dupa ‘90, cand in vama Nadlac fiind, le-am solicitat ajutorul la controlul vamal, nici n-au vrut sa auda sa-mi intinda vreo mana de ajutor, desi acuma lucra in vama si fiica lor, la schimb valutar.
Deci, mi s-a mai inchis o alta usa, in tentativa mea de a “zbura spre libertate”.
Am mers la Arad, apoi, acasa la Timisoara si le-am povestit prietenilor mei cat de mult au vrut rudele sa ma ajute.
Bun, deci a cazut si varianta asta si inca odata, pur si simplu nu gaseam nici o calauza, care ne-ar fi putut ajuta, asta si pentru ca metodele noastre de “selectare” a unei asemenae pesroane, erau foarte stricte si riguroase, pur si simplu, nu aveam incredere in nimeni, era foarte riscant oricum.
Intre timp a venit anul revolutiei, am terminat scoala, m-am casatorit, prietenul de peste drum de casa mea, plecase in Germania din iunie 1990, celalalt (cu frate sui verisor in Germania) era casatorit si el cu doi copiii si inca cu cererea depus si pe lista de asteptare.
Intre timp in martie 1990, tatal si cu fratele meu, plecasera in Austria, iar in 1992, au ajuns in America.
Eu casatorit fiind, am “fiert in suc propriu”, fiind in continuare obsedat de ideea plecarii, avand acum si un copil nascut in 1992, pana cand in sfarsit, in septembrie 1993, am obtinut o viza turistica pentru USA, am p lecat singur,
deoarece americanii nu dadeau vize turistice intregii familii, iar dupa un an si patru luni de la venirea mea in America, mi-am adus familia, ni s-a ,mai nascut inca un fiu, aici, am adus si ajutat sa emigreze si alti membrii ai familiei, inclusiv pe un fost coleg de scoala, impreuna cu familia lui, prin anul 2000.
Nu-mi pare rau de pasul facut, l-as mai face daca as mai fi inca de multe ori daca as mai fi in situatia de trabui sa-l fac,nu urasc nici Romania, ma duc in vizita in fiecare an, pentru doua saptamani(pot sta si mai mult, insa nu rezist acolo mai mult de atat) si doresc tuturor amatorilor de emigrare fosti si actuali, sa-si implineasca visul asa cum mi l-am implinit eu, chiar daca au studiat timp de peste 10 ani posibilitatea plecarii si nu au facut-o pana acum, sa stiti de la mine, niciodata nu-i prea tarziu!
Prietenul meu cu care am facut atatea planuri, cel care avea frate si verisor in Germania, a emigrat in cele din urma si el, in vara lui 1995, ne-am vizitat de atunci, eu si familia mea am fost la el in vara lui 2004, cand am facut un tur prin Europa, iar el a venit la noi de aemenea cu familia in vizita in 2005.
Iubesc si acum Romania, imi place acolo, cand ma duc in vizita, prea multe rude apropiate nu mai prea am, sunt mandru ca m-am nascut acolo, traiul de acolo chiar si in “epoca de aur”, a avut si el contributia lui, :)in formarea mea pentru viata, insa de intors, nu m-as mai intoarce niciodata inapoi! Si asta din multe motive, pe care probabil e mai bine sa nu le dezvalui aici.Insa si cu Romania exista o problema, e ca si cu parintii, ii iubesti,dar nu mai vrei sa locuiesti impreuna cu ei, asa si cu Romania, o iubesti, ca mai mult sau mai putin este tara ta, sau cel putin tara in care te-ai nascut, insa n-ai mai vrea sa te intorci inapoi pentru ca sa locuiesti acolo, ma rog, nu zic nu niciodata, pentru ca nu se stie niciodata, insa ceea ce vreau sa spun e, ca trebuie sa se faca voia Lui Dumnezeu!
In principiu, cel mai “solid” motiv ar fi acela, ca desi nu fac politica si nu sunt inscris in nici un partid, preferintele mele politice sunt orientate mult prea spre dreapta, pentru a intelege extrema stanga, care inca are un cuvant greu de spus in politica si societatea romaneasca!
Ii rog pe cei cu alte opinii, contrare celor ale mele, sa-mi ierte afirmatiile!
Numai bine la toti! Andrei Mageriu.

Andrei, mi-a plăcut încheierea pe care ai făcut-o la scrierea ta.
îţi înţeleg opinia, este a multora, e normal după ce ţi-ai găsit un rost bun să nu mai doreşti să locuieşti zi de zi în România.
Dar mă bucur că eşti şi vei fi, vrei-nu vrei, până la moarte, vei fi român!


Dar tu zici de "extrema stanga, care inca are un cuvant greu de spus in politica si societatea romaneasca!" ?!?!? pai cum, cand toti se inghesuie sa fie care mai de care mai de dreapta?
Stai sa vezi acuma daca ne-or creste impozitele si taxele de 6 ori, sa vezi ce de stanga sunt!

Te salut, Andrei! Bine ai venit la Popas! Sper că te vei simti bine.

Am citit povestirea ta care mi-a trezit si mie amintiri despre pregătirile de plecare pe care le-am trăit si eu prin anul 1985. Oricând ascult (citesc) cu interes si plăcere astfel de istorisiri. Mult a trebuit să rabzi pănă la plecarea ta.

Prietenii tăi, rudele din Nădlac care ti-au întors spatele speriati îmi amintesc de o secventă de la muncă, pe timpul când eram în România si deja era decisă plecarea mea: uitându-mă la harta României i-am spus unui prieten (seful meu pe vremea aceea)că "pe aici este drumul meu spre libertate", arătând zona de frontieră cu Yugoslavia. Speriat, a întors fata de la hartă si a spus: Emile, eu nu am auzit nimic! Te rog să nu-mi mai spui despre asta!

Da, multi se temeau chiar si numai să audă despre cineva care dorea să plece!

Mă bucur că ti-ai realizat visul si felicitări pentru reusita ta.

Acum esti tot în America, nu-i asa?

Mda! Între timp am văzut unde esti... doar circa 7 ore de condus de la mine.

Toate cele bune, Andrei!

Te salut si eu Emile, si iti multumesc din suflet pentru urarile de bun venit la Popas, deja ma simt foarte bine, multumesc Bunului Dumnezeu.
Da sunt tot in America, in Statul Michigan,localitate Muskegon, pe malul lacului Michigan(extremitatea vestica a peninsulei/statului Michigan),la distanta egala (aproximativ 180 de mile), vest de Detroit si nord-est de Chicago.
Multumesc mult ica odata de urarile de bun venit si va doresc tuturor numai sanatate(ca-i mai buna decat toate) si toate cele bune. Dumnezeu sa va ajutela toti!
P.S.:Emile, am inteles ca tu esti in Canada?,asa parca am retinut din mesajele tale, si eu am un cumnat(fratele cel mare al sotiei mele), in Toronto si o seama de prieteni si cunostiinte prin Toronto, Montreal, Calgary si chiar Vancouver.

Eu sunt la 100 Km de Toronto, spre West, în zona Kitchener-Waterloo, adică trei ore până la Sarnia si încă patru (+) ore până la Spring Lake. Deci, nu departe de tine...

Am convingerea că te vei simti bine cu noi, aici la Popas.
Doar ce ai intrat în mijlocul unor useri deosebiti - îi vei cunoaste repede.

Te-am citit Andrei. O poveste scurtă şi plină de învăţăminte.
Ce-i drept, nu eşti chiar departe de Emil. Dar nici eu nu sînt chiar departe.
Intră şi pe la popasul meu (ACCENTE). Voi fi o gazdă agreabilă.

Bine-ai venit, Andrei! N-am cunoscut niciun emigrant ilegal pana anul trecut, dar aici am intalnit cativa in 2-3 luni!
Va salut, dragi romani, oriunde va veti afla!

Bun venit printre noi, Andrei!
Ai să te simţi bine aici, ai să vezi!