ZBOR DE CONDOR (I)

Informaţii interesante. Le aştept şi pe cele ale lui Accent.

Informatiile reprezintă circa 25% sau mai putin din Jurnalul de Călătorie întocmit pe vremea aia. Nu vreau să vă plictisesc cu prea multe amănunte. Oricum, nu am avut o viată usoară în tara cailor verzi. În 10 luni cât am stat acolo, am îmbătrânit cât în 10 ani!!! Voi continua cu alte momente din perioada consumată în lagărul sârbesc.

Dacă ar fi ca acum (după toate cele experimentate de mine într-o trecere reusită) să trebuiască a pleca din tară în conditiile în care am făcut-o în 1985, nu as mai face asa ceva! Categoric nu as mai trece granita dincolo. Nu as mai risca. Pur si simplu mi-ar fi teamă.
Dar acum, fiind aici, sunt extrem de multumitor lui Dumnezeu - dacă stăteam în România, probabil eram mort de mult... Mi-am riscat viata la frontieră... ca să-mi salvez viata!
Riscul a fost enorm dar după plecarea lui Bogdana nu-mi mai păsa de mine, de viata mea.

Îmi pare rău domnul meu că te dezamăgesc, dar pentru mine acel Jurnal de Călătorie este integral sursă de "informare şi documentare politico-ideologică". Demult aşteptam aşa ceva.

Într-adevăr informaţii care te ţin în suspans. Dar una e să citeşti experienţele altora, şi alta e să treci tu prin aşa ceva.
Am avut ocazia să cunosc un caz destul de zguduitor.
Cred că nu trecuse mult timp după anul 89. Poate în al doilea mandat a lui Iliescu.
Atunci ca să ajungi în Europa îţi trebuia viză specială. Aveai voie să ieşi din ţară dar nu te primea Vestul, decît cu intervenţii pe la ambasade în anumite condiţii.

O fată care încă nu împlinise 14 ani, mergea la şcoală într-un sat din Moldova. Ieşise prin centrul satului ca să-şi cumpere ceva de mîncare în pauza mare.
Un TIR opreşte lîngă ea, şi şoferul o convinge să urce în cabină. De atunci fata n-a mai continuat studiile, şi nici acasă nu s-a mai întors.
Cei de-acasă au fost un pic îngrijoraţi dar au aşteptat-o vre-o cîteva zile să apară, făcînd investigaţii pe la rude. Abea cînd n-or mai avut pe unde s-o mai caute, au anunţat poliţia.
Era deja destul de tîrziu ca să mai poată fi găsită în ţară.

Trec aşa cîteva luni şi nimic. Abea peste un an jumate telefonează ea tocmai din Grecia.
Povestea că a trecut fraudulos graniţa la îndemnul acelui şofer de TIR. Îi găsise o ascunzătoare undeva pe sub vagonul TIR-ului, şi aşa a trecut la Sîrbi. Acolo, şoferul a învăţat-o să arunce într-un canal documentele personale ca să nu-i cunoască nimeni identitatea, iar dacă o întreba cineva ceva, să nu spună adevărul despre ea.

Odată ajunsă în Grecia a reuşit să cunoască foarte mulţi bărbaţi... nu explic cum.
Dar se cunoştea că era supravegheată de către cineva, că se auzea cum îi şoptea, iar răspunsurle la întrebări le dădea după ce se consulta cu cineva.
Spunea că se simţea bine, că acolo se pune preţ mare pe sănătate, că nu suferă de foame, că face tot felul de analize medicale, şi că medicii se poartă foarte frumos cu ea. Deja făcea tratament cu nişte medicamente în mod gratuit...

A doua oară cînd a sunat, spunea că se afla în Italia. De acolo a trimis părinţilor 500 mărci germane. Spunea că se află într-un laborator secret al celor de la cercetări anatomice, şi că banii erau o parte din salarul ei. Avea intenţia să mai trimită.

Următoarea convorbire telefonică a fost cu o colegă de-a ei tot refugiată din România. Ea spunea că sunase discret fără ştirea celor care le păzeau. A reuşit să spună că acolo nu erau numai fete, ci şi băieţi tineri sănătoşi, dar că aflase din surse sigure că nu era lucru curat ce se întîmpla pe acolo. Zicea că le supune la tot felul de operaţii. Ei i se extrăsese deja un rinichi, măcar că era sănătoasă. În momentul acela fata oamenilor aceia era pe masa de operaţie ca să i se extragă deasemenea un rinichi.

După cîteva zile, aceeaşi fată, reuşeşte speriată să anunţe telefonic că toţi tinerii de acolo sînt păstraţi sănătoşi în mod special deoarece din ei se aprovizionau nişte bănci de organe umane. De aceea erau atît de bine păziţi şi n-aveau voie să cunoască adresa şi nici să vadă alte puncte de reper. Iar convorbirile telefonice erau ascultate. Erau puşi în mod special ca să sune acasă pentru a şti ce numere de telefoane să le urmărească.
Aceasta fusese ultima informaţie pe care oamenii din Moldova o aflase despre fata lor. Au aflat că fata lor a fost hăcuită complet şi toate mădularele ei au fost vîndute la cei care aveau nevoie de transplanturi. Convorbirea s-a întrerupt brusc, nu înainte de a se auzi o bufnitură şi un ţipăt al acelei fete. Apoi nu s-a mai aflat nimic.

Am auzit despre astfel de "Organizatii" criminale si cred că sunt realităti, Accent.
Din păcate, cel mai mare pericol pentru om este... omul!

Atata groaza cat baga in mine astfel de istorisiri, ca nici nu pot sa comentez.
Si acum, ca are fata mea aproape 30 de ani, si nu ma culc seara pana nu vorbesc cu ea, atata vreau s-o stiu in sanatate in casa. Cand o sa locuiasca cu cineva care sa-i poarte grija, n-o s-o mai sun seara de seara eu.
Cum sa poti dormi cand nu stii unde iti este copilul? si copilul din momentul in care iese singur in strada, trebuie sa fie educat, invatat, ca nici nu vorbesti cu strainii, cu oamenii pe care nu ii cunosti.

Dar mai sunt si atacuri, rapiri.

Mda! Asta e lumea în care trăim, Aurora.

Vorbeam (aproximativ o oră în urmă) cu prietenul meu drag Triandafil si îmi spunea: ca să "fixăm" aceste neajunsuri, e nevoie doar de un pic de dragoste pentru semenul nostru. Si are dreptate, Filu. Asa este: avem nevoie de iubire pentru ca planeta noastră să fie mai curată, mai bună...

Eu sper ca Preotul Tria să găsească un pic de timp si pentru noi, să vină aici cu un topic despre Iubire, asa cum l-am rugat.
Auzi Filuleee! Câtiva useri te asteaptă cu dragă inimă, nu întârzia!
Iar ceilalti te vor îndrăgi cu sigurantă...

abbilbal a scris:

Îmi pare rău domnul meu că te dezamăgesc, dar pentru mine acel Jurnal de Călătorie este integral sursă de "informare şi documentare politico-ideologică". Demult aşteptam aşa ceva.

Nu pot fi dezamăgit chiar asa de usor.
Am experimentat atâtea pe propria-mi piele că nu mai este asa simplu să fiu - hai să zic - impresionat asa simplu. S-a întărit "opinca" pe mine!

De mult asteptai asa ceva?!
La ce-ti foloseste acea "informare şi documentare politico-ideologică"?

voi va dati seama ca ramane istoria acestei lumi mult prea saraca prin disparitia acestor experiente de viata prin care voi, si alte cine stie cate mii, zeci, sute de mii de oameni au trecut?


Azi a murit Paul Niculescu Mizil... odata cu el s-au mai dus inca alte pagini de istorie din acea epoca, vor ramane necunoscute.

Măcar dacă toate experientele trecute (si nu vorbesc de ale mele acum!) ar fi scrise pentru generatiile ce vin. Asa vor putea realiza si ei că tot ce au este "din cauza" celor din fata lor pe care nu-i mai respectă (că asa e la modă, nu?), chiar îi urăsc în inconstienta lor ce devine cronică în societatea modernă.

Imediat după revoluţie s-a înapoiat aurul la o anumită categorie de cetăţeni români. Aceştia au ieşit primii din ţară în mod legal. Ei aveau bani să mituiască pînă şi pe ambasadori ca să capete o viză pentru vest. Aşa au plecat atunci, cetăţenii respectivi prin Germania, Franţa, Spania, Elveţia, Olanda, etc. Ei au reuşit să facă o imagine României astfel încît au speriat vestul. Cînd auzeau de români, făceau cu toţii alergie, chiar dacă nu făceai parte din rîndul cetăţenilor respectivi.

Unii dintre cetăţeni mai merseseră şi pe la şcoală, aşa cîine-cîneşte, şi nu de-aiurea. Şcoala era necesară mai tîrziu cînd aveau nevoie de carnet de conducere. Fără să buchiseşti literele nu puteai face şcoala de şoferi. Ori ei îşi permiteau de-acuma să aibă maşini luxoase. De ce să plătească ei şoferi de altă culoare, mai ales în vest.

Acuma voi relata povestea unui român care a încăput pe mîna unor asemenea cetăţeni români acum vre-o 5-6 ani în urmă.
Văzuse şi el nişte anunţuri prin ziare, şi cum avea paşaport, s-a prezentat la cei care recrutau forţă de muncă pentru vest. Promiteau marea cu sarea, aşezînd cîte un văl mare şi gros peste ochii credulilor.

Aşa a ajuns românul nostru în Spania, împreună cu alţi români ce căutau un loc de muncă mai bine plătit. Au tăbărît cu toţii în apropiere de Madrid şi de Albacete, ocupînd casele părăsite de prin imensele suprafeţe cu viţă de vie. Casele nu aveau geamuri, nici uşi, nici mobilier, nimic. Şi era aproape de Crăciun. Frigul şi uneori zăpada îi adunau pe oamenii din casele acelea grămadă ca să se-ncălzească unul de la altul.

Într-o casă cu patru camere erau cazaţi cam 50-60 oameni. Dormeau ca sardelele pe jos. Unii mai norocoşi găseau saltele aruncate pe la gunoaie. Ce făceau ei acolo? Nimic. Aşteptau să fie chemaţi la lucru, şi nimeni nu-i chema. Dar cetăţenii care i-o adus acolo nu stăteau cu ei, ci aveau apartamente încălzite la oraş. Şi pretindeau de la fiecare român cîte 50 euro/lună pentru chirie. Deci ei aveau asiguraţi cîte cel puţin 2500 euro/lunar, indiferent dacă mulţimea aceea lucra sau nu.

Nu le păsa de loc cum trăiau oamenii aceia. Dar cine nu plătea (că nu mai avea de unde) ori era luat la bătaie noaptea din somn, ori era "convins" să meargă la cerşit sub directa lor observaţie. Era cumplit pentru atîţia oameni care nu ştiau limba spaniolă, nu cunoşteau locurile, nu ştiau cum să se apere, nu puteau reclama nimănui... cine să-i înţeleagă. Niciunul din ei nu avea acte. Paşapoartele şi buletinele erau strînse de "cetăţeni" încă înainte de a ajunge ei la locul stabilit. Nimeni nu-şi putea declina identitatea.

Odată pe săptămînă venea unul din boşii "cetăţeni" ca să facă chetă şi să adune bani pentru a cumpăra de mîncare. Le lua banii şi pleca cu maşina aducînd de obicei pîine şi fasole la borcan. Alţii mai omenoşi aduceau şi nişte salam, plus nişte bidoane cu apă.
L-i se amintea tuturora că n-aveau voie să iasă din vie sub pretextul că oricînd putea veni cineva să-i cheme la muncă, şi dacă n-ar fi fost acolo ar fi pierdut ocazia.

Prin februarie, aproape toţi oamenii erau deznădăjduiţi. Nu muncea nimeni, iar banii se terminau văzînd cu ochii, chiar dacă se mai ajutau între ei.
La un moment dat, unul dintre "cetăţeni" întreabă cine are carnet de conducere. Au fost cîţiva care aveau, printre care şi povestitorul în cauză. El a fost ales. A fost scos din rîndul celorlalţi şi dus la un hostal, asigurîndu-i-se toate cele necesare. I s-au cumpărat haine noi, a fost bine hrănit vre-o cîteva zile; apoi i s-a arătat o maşină de ultimă generaţie ce trebuia să o conducă.

Continuarea peste cîteva ore.

Multe nelegiuiri pot exista pe lumea asta!
Este imposibil să nu simti o durere în suflet când afli toate acestea.
Dar... în general: cum îti asterni, asa dormi! De acord: sunt si exceptii.

Emil Condor a scris:

De mult asteptai asa ceva?!
La ce-ti foloseste acea "informare şi documentare politico-ideologică"?

La nimic altceva decât pentru cultura mea politico-ideologică.

Da, stiam răspunsul dar am vrut să-l aud de la tine.
Încă te preocupă astea... este si ea o activitate cu atractiile ei specifice.

ACCENT a scris:

Într-adevăr informaţii care te ţin în suspans. Dar una e să citeşti experienţele altora, şi alta e să treci tu prin aşa ceva.

Accentule, nu putem trăi toţi aceleaşi experienţe şi nici nu le putem repeta. Experienţele de viaţă sunt unicat şi fiecare individ îşi are propriile-i experienţe, dar toate, puse cap la cap, ne dau o istorie a experienţelor şi această istorie este istoria adevărată nu cea pe care scrie mare ISTORIE, indiferent de cine este scrisă acea ISTORIE pentru că fiecare are interes să tragă focul la oala lui. Dar ce scriem noi aici este focul fiecăruia aşezat sub oala proprie.

Da! Experientele diferite pe care le trăim ne fac mai utili unii altora, nu-i asa?
Sau cel putin asa ar trebui să fie...

Emil Condor a scris:

Da, stiam răspunsul dar am vrut să-l aud de la tine.
Încă te preocupă astea... este si ea o activitate cu atractiile ei specifice.

Mulţam pentru încredere pretine.

Nicio problemă în a arăta respectul meu pentru tine, dom'le pretin!

Am revenit pentru a continua ce începusem cu cîteva ore în urmă:

Era o maşină de teren mare şi grea (4x4) cu 5 locuri şi caroserie acoperită în spate. Ceva în genul cum este Nissan Navarra. Cetăţenii erau şi ei îmbrăcaţi la patru ace, cu cravată, cămăşi apretate... de ziceai că erau cei mai mari barosani ai planetei. Ei vroiau să meargă la Huelva, dincolo de Sevilia, după de Gibraltar la ocean.

Românul căpătase suficiente promisiuni în sensul că va fi răsplătit regeşte, şi nu va mai fi obligat să locuiască în mijlocul viilor pustii. Ce mîncau ei, mînca şi el... la masă cu ei. Se adapta şi el noilor obiceiuri cu care nu fusese obişnuit niciodată. Programul era non-stop. Cînd cetăţenii dădeau startul, el trebuia să fie la volan şi să demareze în trombă. Aşa că dormea pe apucate, cu capul pe volan.

După multe popasuri pe drumuri abătute de la cel principal, ajung ei la Huelva unde se-ntîlnesc cu alţi concetăţeni de aceeaşi culoare ce se ocupau cu comercializarea căpşunilor.
Aici românul primeşte o cameră la un hotel de lux, foarte bine servit, orice îşi dorea era adus pe tavă indiferent de preţ (plăteau cetăţenii). Dar el era super obosit şi nu-i mai trebuia nimic decît să doarmă într-un pat după un duş bun. Nu-l încîntau ofertele lor.

Cînd s-a trezit, era următoarea zi, şi niciunul din cetăţenii cunoscuţi nu-l deranjase. Nici maşina nu mai era pe acolo. Cineva tot de culoare i-a expălicat că tre să aibă răbdare pînă se întorc stăpînii din voiaj cu yahtul. Au trecut trei zile de relaxare totală. Noaptea a început o ploaie de ziceai că-i potop. Atunci au venit şi cetăţenii cu maşina burduşită cu tot felul de electronice de te minunai cum de mai ţineau arcurile.

L-au trezit pe român, şi... la drum către Madrid, pe vremea aceea. N-au mai mers pe drumuri lăturalnice. Trebuia să ajungă cît mai repede la Madrid ca să descarce. Păreau destul de agitaţi cetăţenii, şi nerăbdători. Mergeau cam cu 140 Km/h şi l-i se păreau că era prea încet. Dar cu asemenea încărcătură şi pe timp de noapte cu ploaie deasă, şi-aşa era prea mare viteza.
N-a durat mult şi farurile slăbeau în intensitate, pînă s-au stins de tot. Era un contact imperfect la alternator, şi nu se mai încărca nici bateria. Erau obligaţi să oprească.

Ca să opreşti pe autopistă presupune că vine poliţia foarte repede să constate motivul.
Cetăţenii ştiau aspectul. Au deschis de urgenţă toate portierele, şi au aruncat tot ce era in maşină, in nişte boscheţi de pe marginea asfaltului. Apoi au împins maşina cam 50m înapoi.
Poliţia a sosit cam în 10 minute. Dar a găsit în maşină doar pe şofer cu încă un singur cetăţean ale căror acte erau în regulă.

Imediat a venit şi grua/macaraua care a remorcat maşina pînă la cea mai apropiată benzinărie. Şoferul a rămas să păzească maşina încuiată pe dinafară, în timp ce omul celălalt s-a dus în căutarea cetăţenilor ascuşi şi ei prin boscheţi, unde aruncaseră marfa.
A trecut vreme de o săptămînă şi românul nostru ce nu ştia o boabă de spaniolă, făcea foame pe la benzinăria aceea din mijlocul cîmpului aşteptînd să apară cetăţenii ca să recupereze maşina, dar n-au mai venit.

Ajunsese românul să mănince ce se arunca pe la gunoaie, şi dormea pe o bancă. Fiind mai la sud, aproape de ocean, era ceva mai cald afară. Primise ordin să nu se apropie de maşină şi să nu spună nimic la autorităţi, fiind ameninţat cu moartea.
Văzînd el că cetăţenii nu mai apar, constată că avea toate actele la el. Cănd venise poliţia primise actele înapoi şi nu i-au mai fost luate. Aşa că nu-l împiedica nimic ca să dispară şi el de acolo. Dar unde să se ducă? S-a dus la Huelva că era cel mai aproape.

Acolo întîlneşte multe românce venite la recoltat căpşuni cu contract din ţară. Erau şi cîţiva bărbaţi din echipa cetăţenilor. Unul dintre ei mai omenos, îl ia deoparte pe român şi-i spune că nimerise pe mîna unor mafioţi foarte periculoşi care se ocupau cu marfă de contrabandă, droguri, prostituate, minori cerşetori, tîlhării, etc. A fost sfătuit să se facă nevăzut cît mai repede şi să tacă din gură cît mai mult timp, deoarece era în foarte mare pericol. El era martorul unui furt cu atac armat care din fericire nu se soldase cu victime. Dar el măcar că nu era vinovat, ar fi putut să-l omoare ca să nu mai aibă cine depune mărturie vre-odată.

Tot atunci a aflat că minorii răpiţi din ţară erau puşi la cerşit, unora chiar răsucindu-i-se mîinile şi picioarele în acest sens, fără să le pese de suferinţa lor. Cei care nu aduceau o anumită sumă seara, nu erau primiţi la adăpost şi nici mîncare nu primeau. Dacă se îmbolnăveau nu-i ducea la doctor, nici medicamente nu le dădea. Le făceau o injecţie de adormire, apoi îi transportau la gropile de gunoi unde le dădeau foc împreună cu gunoaiele.

Fetele care erau aduse pentru prostituţie, dacă nu dădeau randamentul cerut de ei, erau supuse la acelaş tratament inuman. Una dintre ele, fiind foarte frumoasă, a preferat să-şi mutileze faţa ca să se sustragă de la acel sport insuportabil pentru ea. Dar n-a scăpat de groapa de gunoi. Nu s-au chinuit ei ca să-i repare faţa fetei. Era mai comod ca s-o omoare.
Românul era stresat şi la vremea cînd îmi povestea, măcar că trecuse atîta timp de atunci. Somnul îi era agitat, visa că este urmărit şi că nu mai dovedea cu fuga...

Ai întristat "Zborul de Condor" cu istorisirile astea...

Îmi pare rău, dar am simţit că tre să ştie lumea şi cealaltă faţă a vestului, şi n-am ştiut unde să postez. N-am avut întenţia să te întristez. Dacă n-ai nimic împotrivă o să-mi fac şi eu un popas, că am destule de povestit, şi mă mîncă deştele să apăs tastele pînă nu mi se taie curentul. Cum fac rost de ceva bani, plătesc curentul şi internetul ca să nu rup legătura cu această familie minunată. Chiar dacă rabd de foame, internet să am. Şi nu mor eu cu una cu două. Poate m-oi descurca şi cu chiria ca să nu mă dea afară din casă.

Abea din ianuarie încep un curs de calificare într-o meserie care-i mai căutată pe aici. Durează şi ăla pînă-n primăvară. Da cel puţin trag speranţă că voi găsi de lucru ceva ca să ies din strîmtorarea asta cu banii. Dacă Domnul vrea, depăşesc eu şi perioada asta. Nu-mi este frică de loc. Viu sau mort, eu tot în Hristos rămîn. ,,Caci daca traim, pentru Domnul traim; si daca murim, pentru Domnul murim. Deci, fie ca traim, fie ca murim, noi suntem ai Domnului". (Rom.14:8).

Pentru Bunul Dumnezeu, astea istorisiri ar trebui sa le poata citi romanii inainte de a lua drumul strainatatilor. Acum ma ingrozesc pentru ac ma duce gandul la altele... am un nepot, a terminat facultatea de calculatoare la Brasov, nu a lucta nici o zi, nu si-a cautat macar servici si pe simplu motiv ca "nu se gaseste de lucru si nu se castiga in Romania" a plecat cu niste verisori la munca in Spania. A plecat cu bani de imprumut si dupa aproape 3 ani, s-a intors definitiv tot cu bani de dat inapoi, de imprumut. A zis ca a lucrat in constructii, munca necalificata, ca stateau cu totii intr-o casa, undeva pe o plaja. DAR ceea ce este cumplit, ca s-a intors cu o boala psihica destul de grava, cu spaime, cu dorinta de suicid, cu deprimare, de aproape doi ani este in tratament psihiatric, nu se poate angaja, de data asta chiar nu are unde sa se angajeze, ca facultatea facuta, dupa 5 ani, nu-i foloseste la nimic.
Cine stie prin ce o fi trecut copilul asta acolo, si nimeni nu stie!

Tinerete, Viata irosita!

Nu trebuie să-ti pară rău, Accent. Lumea trebuie să stie toate astea.
Cele mai multe din ele, deja le cunosteam dar nu în amănunt cum sunt povestite de tine.

Despre Popasul tău ai vorbit serioas? Răspunde la întrebarea asta si îl voi deschide imediat. Poti continua aici sau în propriul Popas. Alegerea ta...

DA, Accent, sa stii ca este foaret bine ca povestesti aici, sunt intamplari de viata adevarate, pe care nu cred ca multi au curajul sa le povesteasca nici macar parintilor lor.

Eu nu am stiut absolut nimic pana acum despre astfel de intamplari cumplite.
Poate doar de prin filme.

Accentule, văd că nu te înghesuieşti să-ţi deschizi popasul, dar te poţi muta la popasul abbilbal că trece multă lume pe acolo.

Eu ştiam demult despre viaţa românilor din Italia, Spania şi mai ales Germania. Şi mă contraziceam cu mulţi lăudători ai vieţii din Occident, care susţineau sus şi tare că pe acolo ar umbla câinii cu colaci în coadă.

Este adevărat că au fost anumiţi indivizi care au băgat groază în străini şi au adus o faimă rea românilor. Discutând aceasta cu un ofiţer de poliţie, dumnezeu să-l ierte că nu mai trăieşte, nu pot să-i uit răspunsul. După ce a tras o înjurătură la adresa nemţilor, a spus: dar ei nu ne-au furat pe noi când s-au retras din faţa ruşilor ? Şi nu numai pe noi. Cum crezi că s-au putut reface aşa repede după al doilea război ...?