POPASUL ABBILBAL

aurora a scris:

abbilbal a scris:

Dar de asta ce zici Rouă de Soare?

https://www.youtube.com/watch?v=jdxb8loKpKA

Ma nimeresc la multe manifestari de sarbatoare la Muzeul Satului sau la Muzeul Taranului in Bucuresti


iti trimit si eu un gand

Dragan Muntean (era din Poieniţa Voinii, Hunedoara, am avut norocul sa-l cunosc si sa fiu pe la neste chefuri in preajma lui)
https://www.youtube.com/watch?v=dbfCUt3j61Y&feature=related

parca-mi sta si acuma inima in loc cand vad oamenii din sala... cum reusea sa electrizeze o sala intreaga

Noa tu hă, tu eşti pădureancă ori haţăgană?

Doi titani. Pretini buni. Dumnezeu să-l ierte pe Drăgan, că Ion nu-l uită.

https://www.youtube.com/watch?v=JgEaMSNPpkQ

La puţină vreme după asta, Furdui se rupse de ei.

La orice popas, se bea şi cafei. În ureche de măgar, vezi bine.

Dar, Margareta Pâslaru are altă părere.

https://www.youtube.com/watch?v=iPeRUnvjz2g

Că şi io avui o părere şi făcui asta:

O cafea de pomina
de abbilbal

rezumat: de pomina

Era un an ca oricare altul. Doar activitatea a fost alta. Se ancheta un accident de muncă. Lume multă şi aleasă.
După o vreme. lumea multă şi aleasă a obosit şi a dorit o cafea. Cum nu era altul s-o dreagă, mi-a revenit mie nobila sarcină... de parid.
Am inceput activitatea. 1, 2, 3, 4... 15, 16... număr eu lumea aleasă. Am găsit pe undeva o oală pe masură şi un reşou cât un cerc făcut cu două perechi de degete: degetul mare şi mijlociu de la o mână, cu perechea lor similară de la cealaltă mână. Era un reşou de campanie numit "turist".
Pentru a nu greşi, am numarat X+1 căni de apă turnată în oala aia mare, după care am început numaratul a X+1 linguriţe de cafea. Pe la jumătatea număratului a venit cineva la mine şi m-a întrebat ceva în legătură cu acel accident. Am răspuns politicos şi am continuat numaratul. Dupa o vreme de aşteptare, când aproape toţi şi-au pierdut răbdarea, le servesc cafeaua.
La spartul târgului am întrebaut pe unul dintre consumatori, că mie nu-mi rămase: "Cum a fost cafeaua?" şi răspunsul veni prompt: "Bună, c-a fost fierbinte".

Loc de buna ziua
de abbilbal

Rezumat: poate fi si buna seara sau, dupa caz, buna dimineata. Depinde de fiecare când îl ceteşte

Imi place să dau un bună ziua celor pe care-i întâlnesc. Dar, mă doare gura să tot spun bună ziua de câte ori deschid o discutie. Şi ăsta-i motivul pentru care, aici, lângă uşa salonului din Popasul ABBILBAL, strig în gura mare: Bună ziua cafegii !
Io-s preten cu voi, şi vă dau cafei în urechea măgarului mort. Astă vară. nu acum. Fiţi pe pace şi şedeţi liniştiţi că io plec puţântel în

Tril de cicârlie
de abbilbal

Natura mă cheamă la plimbare. Mă ia de braţ şi mă poartă agale. Merg pe drumul arhicunoscut…
Mă uit mai bine, şi-mi văd urma paşilor de anul trecut. Merg şi ascult. O ciocârlie îmi cântă melodia veche. Pitpalacul sacadat, al prepeliţei oftat, îi ţine tactul. Sunt însoţitorii mei de când mă ştiu. Pe drum întâlnesc gâze o droaie şi harnice furnici în muşuroaie. Merg, şi continui să ascult. Un fâşâit scurt, străbate din iarbă. O mică şopârlă, ieşită la soare, s-a speriat. Mă opresc şi privesc. Şopârla a dispărut.
Pornesc din nou la drum cu pas domol şi vântul adie hârjonindu-se cu firele de iarbă. Pe un fir de buruiană uscată, saltă o codobatură. Privesc la jucăuşa pasăre, dar ea se sperie şi fuge. Nu prea departe. Ajung din nou la ea şi face un alt salt. Se joacă de-a prinselea.
O las să se joace şi-mi văd mai departe de drum. Ajung pe malul apei curgătoare, botezată Mureş. Apă multimilenară, cu lunecare lină şi domoală. Privesc la luciul ei şi ascult un cor divin. Cinteze, mierle, cristei, sticleţi, privighetori şi câte alte felurite glasuri se-mpletesc în triluri suprapuse. Fără să se-ncurce, fiecare-şi vede de propriul repertoriu. Nimeni nu mimează, nimeni nu gafează. Fără dirijor, o pupăză intră în cor, iar cronometrorul cuc, anunţă timpul cum se scurge.
Nimeni nu deranjează pe nimeni. Dar, o cioară, totuşi dă alarma: Crrraaa! Crrraaa! Intrrrusu-i aproape! Crrra!!!
Şi … surpriză! Nimeni nu se sinchiseşte. Concertul, nu conteneşte. Ba, mai mult. Chiar se înteţeşte.
Când, deodată, zarvă mare! Un grup de prichindei, au de împărţit idei! Nici unul nu se lasă, căci fiecare ţine morţiş la opiniile sale – bune, rele, cum or fi. Toţi vorbesc deodată! Cine să-i asculte? Coru-şi vede de-ale lui, nici nu-i bagă-n seamă. Doar un cocoş băţos îi dojeneşte cu un… cotcodac de găină, iar corul se măreşte. Un stol de vrăbiuţe, ciripind voios, un grup de brotăcei şi greeri câţi vrei. Coruri reunite, armonios întregite cu şoapte de frunze dezmierdate de-o tandră suflare.
Stau şi ascult o bună bucată de vreme, apoi din nou pornesc la drum întins spre necuprins.
Întâlnesc un bărzăun morocănos. S-a supărat, probabil, că iubăreţii de natură, ieşind la iarbă verde au băut peste măsură şi au uitat în urma lor de toate: sticle goale, pungi, hârtii şi multe urme de păgâne altare. Dar ei spun c-au fost la aer curat, uitând cât fum au inhalat.
Merg mai departe şi încep a distinge alte glasuri. Un tren hoinar, în goana sa se-ntrece cu ai şoselelor bolizi, iar din cer străbate zumzetul zburătoarelor de fier. Nici aceste cântece nu-mi displac. Dar cel mai mult îmi place şi mai frumos este, că s-au înmulţit zburătoarele cu suflete vii. Se cunoaşte că omul nu mai are bani pentru insectifuge.

Foarte frumos de parca vorbesti despre alta lume

Karima a scris:

Foarte frumos de parca vorbesti despre alta lume

Mulţumesc Karima. Sunt un ardelean tăcut şi moroconăs. Aşe cum stă bine ardelenilor să hie.

Karima a scris:

Foarte frumos de parca vorbesti despre alta lume

Un Creangă ardelean... O plăcere să-l citesti.

Emil Condor a scris:

Karima a scris:

Foarte frumos de parca vorbesti despre alta lume

Un Creangă ardelean... O plăcere să-l citesti.

Noa, Doamne iartă-mă, da tu de unde te-ai ighit că băgaşi spărieţi-n mine.

D-apăi mă oameni buni. Poate o vint vremea să mă cunoaşteţi mai bine.
Ia şedeţi colea-n jurul meselor la o cafea, o bere, un ghinars ori un ghin. Care ce-ţi pohti şi cum vă dă mâna.

Mă gândesc să pun şi un avatar, da mă tem să nu vă spăriaţi când o să vedeţi ce vedeţi şi o să fugiţi mâncând pământul, de-o să zâbeţi iepurelui şontorog şi struţului că-i olog. Mă mai gândesc de-i bine ori ba.

I-a să-ncep io acum o poveste de când eram cochil de ţâţă. Că şi de-sta am fost.

Deşi sunt albaiulian, nu după mult timp de la naşterea mea ne-am mutat la Ciugud, unde tata a fost numit ca preot suplinitor. Aici m-a prins sfârşitul războiului şi mama-mi povestea, câteodată iarna, cum mă ţinea în braţe, cu nasul în pieptul ei, să nu audă ruşii când plângeam şi ei treceau pe drum. Dar unul tot ne-a descoperit. Era probabil un ofiţer superior, colonel sau chiar general, pentru că tot mama spunea că toţi ruşii îi ştiau de frică şi nimeni nu-i ieşea din vorbă. Acel rus ştia puţin româneşte şi era cartiruit la moşu Lae, unde a şi organizat un punct de comandă, căci era în Capu Satului. Noi, familia popii, locuiam la casa parohială greco-catolică din Sat, situată la ceva depărtare de casa moşului.
Cum-necum, respectivul ofiţer aflase de existenţa mea şi când avea timp îi plăcea mult să se joace cu mine. Odată i-a arătat mamei o fotografie cu doi băieţi care aveau în jur de cinci ani şi a spus că sunt copiii lui omorâţi de nemţi pentru că el a fost partizan.
Când a plecat i-a spus mamei să nu se mai ascundă cu mine pentru că ruşilor le plac copiii mici, mai ales băieţii, şi ori unde ar merge să meargă cu mine în braţe, iar dacă vreun rus ar vrea să se joace cu mine să-l lase, pentru că nu-mi va face nimic rău. Doar tata să se ascundă pentru că lor nu le plac preoţii. Apoi s-a dus, şi dus a fost.
Mama, urmând acel sfat, nu mă mai lăsa din braţe nici când gătea. Când cei care mai ştiau româneşte o întrebau de ce mă ţine tot în braţe le spunea că sunt rău şi plâng, dacă mă lasă jos. Când o întrebau unde-i bărbatu, le spunea că-i mort. Atunci ruşii mă luau în braţe şi se jucau puţin cu mine, apoi plecau.
Aşa am ajuns ca la vederea cătanelor să întind mânuţele spre ei pentru a mă lua în braţe. Lor le plăcea că eram prietenos şi dacă mama mai avea ceva de dus, aceştia mă luau pe mine şi bagajul mamei şi o însoţeau pe mama până unde trebuia să meargă. Aşa se făcuse că într-o zi, trebuindu-i apă mamei, a luat găleata şi a plecat cu mine-n braţe spre Tău, de unde se aducea apa de băut, cale destul de lungă, aproape doi kilometri. În urma ei apăruse un grup de ruşi care tranzita Ciugudul. Mama, cu frică, şi-a continuat drumul. Îi era frică pentru că nu ştia dacă sunt treji sau beţi, iar cei beţi erau periculoşi. Întâmplarea a făcut ca în acel grup să fie şi câţiva ruşi treji, care au apărat-o pe mama de cei beţi când au văzut-o cu mine în braţe şi au aflat că sunt băiat. Eu, ca de obicei, am întins mânuţele şi ţup la ei în braţe. Am fost purtat de la unul la altul atât de cei treji, cât şi de cei beţi. Unii chiar plângeau când mă luau în braţe, pentru că-şi aminteau de pruncii lor, rămaşi pe te miri unde.
Ajunşi la fântână, i-au scos mamei apa iar unul s-a întors, alături de noi, ducându-mă pe mine-n braţe şi găleata cu apă, după care s-a reîntors în fugă să-şi ajungă formaţia.
Dar pe lângă obiceiul de a mă cocoţa în braţele lor, eu am mai căpătat şi deprinderea de a-mi strecura mânuţa la ei în sân. Din această pricină eram mereu plin de păduchi, căci cei de pe front, fără voia lor, nu duceau lipsă de aşa ceva, iar mama trebuia să-mi fiarbă hăinuţele în leşie şi pe mine să mă îmbăieze destul de des.
Aşa au trecut zilele una după alta şi s-a terminat cu trecerea ruşilor prin Ciugud. Viaţa începea încet, încet, să-şi intre în normal. Tata a primit repartiţie de preot la Cetea, o pitorească aşezare de munte. În acest fel eu am devenit din nou „hoinar“. Aici tatei i s-a agravat o boală contractată prin anii studenţiei. Din această cauză a renunţat la parohie şi a fost numit preot suplinitor la parohia Maieri II din Alba-Iulia, unde a stat câtva timp, dar nu prea mult, căci anumite interese de grup au vrut altceva. Atunci, tata s-a decis şi a luat hotărârea să treacă la ortodocşi. Făcând această trecere a fost repartizat la Bărăbanţ, parohie ortodoxă provenită din greco-catolică. Şi, ui-te aşa, m-am învăţat cu „hoinăreala“. Nu de puţine ori, eu, mogâldeaţa de doi, trei sau patru ani plecam de unul singur pe unde-mi aminteam că mă duceam cu cei mari: mama, tata sau buna. Interesant este că de atunci mi se întipăreau în minte trasee şi niciodată nu m-am pierdut, iar în tot restul vieţii am avut un dezvoltat simţ de orientare în spaţiu prin locuri necunoscute.
*
Aşa se face că în primăvara anului 1946, la nici trei ani, am făcut o escapadă la Oarda de Jos. Eram cu mama la Ciugud. În martie au fost alegerile, iar secţia de votare era organizată la Oarda. S-a votat soarele, bâta sau cercul, care cum au vrut, dar soarele a trebuit să fie victorios, şi a fost. La Oarda m-au dus şi pe mine că n-aveau cu cine mă lăsa acasă, iar după o lună, hai, şi eu, să-mi caut neamurile. Cum a fost? Veţi afla mai colea, după ce mai cetiţi câteva foi de carte.
Mult mai târziu am aflat de la mama ce zarvă a fost în Ciugud când nu m-au mai găsit. M-au căutat prin tot satul şi prin fântâni. Cu toţii erau foarte necăjiţi şi nu ştiau pe unde să mă mai caute. În satul vecin, Şeuşa, era preot popa Cioara. Trecând prin Oarda, popa Cioara a fost luat ca mesager. Dar când popa le-a spus celor din Ciugud că sunt la Oarda, aceştia nu l-au crezut. Spuneau că era popă mincinos şi mirosea a băutură. În ziua următoare mama a venit totuşi după mine. M-a găsit teafăr şi m-a luat acasă, la Ciugud. Aşa s-a terminat mica mea mare aventură. Dar tot aşa se făcea că plecam de unul singur pe la locurile unde lucrau cei ai casei, încât aceştia se cruceau când mă vedeau, iar pe la şase ani m-am trezit însoţind un bebeluş, proaspăt botezat de tata, până la o cabană pe Bilag, dealul de lângă Bărăbanţ, unde, când am ajuns, se făcuse deja noapte, căci era toamna târziu.

DOR DE MINE ÎNSU-MI

Dorul este sentimentul care, uneori, ne sâcâie mai mult decât trebuie. Neavând ce-i face, îl acceptăm.
Mie începe să-mi fie tot mai mult dor de mama, de tata – pe care l-am cunoscut aşa de puţin, de sora mea Livia – căreia atunci când s-a născut i-am spus... sora mea „Liviu“ şi contrar altor dorinţe a rănas Livia. Dar la fel de dor îmi este de moşu’ Lae, tatăl mamei; de buna Iova, mama mamei; de moşu’ Niculae, tatăl tatei; de buna Lucreţia, mama tatei, de unchi, de mătuşi, de veri şi verişoare, de prieteni, de dascăli, de colegi, de vecini şi de toţi cei pe care i-am cunoscut sau am trecut doar pe lângă ei cândva şi de ceva vreme nu-i mai întâlnesc.
Dar cel mai tare mi se face dor de mine însumi, ghemotocul care, la nici doi ani jumate, m-am încumetat să fac un drum pe jos, de la Ciugud la Oarda, pentru a o căuta pe Netuţa, sora mamei şi pe „cumnatu’ Todorel“, bărbatul acelei mătuşi. A fost prima mea „mare aventură“ dacă se ţine seama de anii ce-i aveam şi nu a fost o aventură eşuată, ci una reuşită.
Pentru că tot am adus vorba, să povestesc cele petrecute atunci. Dar pentru legarea ideilor de firul amintirilor voi face un salt spectaculos în timp, să mă localizez în perioada de început a vieţii mele, pe vremea când tata era popă la Cetea, iar pentru a nu rămâne cineva surprins de ce spun popă şi nu preot, fac precizarea că ai mei bunici îi spuneau tatei: popa Pătru sau popa Petrea, care după cum erau obişnuiţi. Deci şi pentru unii şi pentru alţii era „popa“. Şi cum tatăl meu a slujit mai mult la sat, oamenii acelor timpuri şi locuri nu spuneu popii preot. Deci, respect tradiţia.
Revenind la ideea începută îmi amintesc de o „plimbare“ făcută cu tata la un cetean, în plină iarnă.
Revăd şi acum satul acoperit cu mantia albă. Case modeste, înşirate de-a lungul unei ape. Imediat în spatele caselor începea povârnişul unui deal.
Având tata de mers la acel sătean, m-a luat şi pe mine, mogâldeaţa. Să ajungem la locul cu pricina, trebuia să trecem peste acea vale, al cărui nume nu-l mai ştiu, dar o să-i spun Valea Cetei, şi poate chiar aşa se numeşte. Locul de trecere peste vale era improvizat. Un trunchi de pom aruncat peste albie, ce purta numele de „punte”. Că a fost sau nu cioplit acel trunchi, nu are importanţă. Important era că mie mi-a fost frică să merg pe el şi după câţiva paşi am sărit în vale. Distanţa de la punte la apă nu era aşa de mare, dar totuşi era. Apa nu era adâncă, dar suficientă să mi se ude hainele. Cum drumul până acasă era mai lung decât cel până unde trebuia să ajungem, am mers să-şi rezolve tata treburile. Dar din cauza frigului hainele au îngheţat pe mine, aşa că ajunşi la oamenii unde avea tata treabă, toţi s-au ocupat de mine mai întâi, apoi de celelalte. Am fost dezbrăcat, frecat bine cu un chindeu de cânepă şi învăluit într-un ţol de lână, apoi am fost pus la căldură pe cuptorul sobei împreună cu ale mele haine înşirate la uscat şi o mâţă.
În acel sat s-a născut şi sora mea, pentru că atunci nu era moda naşterii la maternitate, ci fiecare femeie năştea pe la casa ei. După ce s-a născut şi au spălat-o m-au dus şi pe mine în camera alăturată să-mi văd sora. În zarva ce era acolo m-am trezit şi eu mormăind: „asta îi Liviu?“ Pe atunci aveam doi ani şi o lună.
După o vreme, în toiul iernii, tata era plecat, iar mama s-a dus cu ceva treburi prin vecini şi m-a lăsat s-o legăn pe Livia, care dormea. Tot hâţâind eu leagănul, lângă sobă să ne fie cald, cred c-am adormit. Livia s-a trezit şi a început să plângă. Eu m-am speriat şi am început s-o leagăn mai tare. La un moment dat, fata învelită-n haine şi cu tot aşternutul ce-l avea a alunecat sub sobă. Soba era o construcţie din cărămidă care avea o nişă pentru lemne, gol acoperit de mama cu o perdea, ornament numai bun pentru a ascunde pe cel ajuns după ea. Când şi cum s-a dus sub sobă prunca lăsată în grija pruncului... nu ştiu. Destul că atunci când mi-am dat seama că leagănul este gol m-am speriat şi am plecat în căutarea mamei, îmbrăcat cum eram: în cămaşa de noapte, o rochiuţă, cum se purta pe vremea aceea şi desculţ. Să nu-mi fie frig, mi-am pus pe cap ce am găsit: o pereche de izmănuţe.
Spre norocul meu, am găsit pe mama destul de repede. Spunându-i că „o fujit sora mea Liviu“ s-a îngrijorat şi mă tot întreba unde am ascuns-o. Eu îi repetam că nu am ascuns-o nicăieri, dar ea „o fujit“. Când într-un târziu fata începu să scâncească sub sobă, eu am început să ţopăi prin casă, bucuros că „o vint înapoi sora mea Liviu“.
Primăvara devreme, am ajuns la Ciugud. Tata încă nu se întorsese acasă. În martie au fost alegerile. Ciugudenii, neavând secţie de votare, votau la Oarda. Aşa am ajuns pentru prima dată la Netuţa. Ba mergând în car, învăluit în ţol, ba mergând pe jos să mă încălzesc.
În luna următoare, pe când toţi ai casei erau la sapă în grădină, eu m-am săturat să mai stau singur în curte şi am ieşit în drum. Dar şi uliţa era pustie. Atunci am luat-o, lipa-lipa, spre Limba. Nu era nimeni nici pe acolo şi pâş-pâş mi-am continuat drumu’. După ce am ieşit din sat şi m-am trezit în câmp mi-am luat inima-n dinţi să merg la Netuţa. Când, târâş-grăbiş, m-am trezit pe la mijlocul drumului între Limba şi Oarda, numai ce aud un huruit puternic. M-am oprit şi m-am uitat speriat. Nu ştiam ce se aude şi în ce parte s-o apuc. Privind buimac în toate părţile, numai ce am dat cu ochii de un avion ce se îndrepta spre mine. Atunci m-a apucat groaza. Din poveştile celor mari am învăţat că trebuie să mă ascund la vederea „aeroplanelor“. Dar unde să mă ascund? Pe câmp nu răsăriseră nici buruienile, iar de pomi şi tufe nici vorbă. Soluţia a fost una singură: să mă
arunc pe burtă într-o holdă deabia răsărită şi rară. Vedeam „aeroplanul“ cum se-nvârtea-n jurul meu ridicându-se şi coborând. Credeam că mă caută pe mine şi am început să plâng strigând: mă „borbandează aeroplanu’...“ După un timp avionul şi-a văzut de drumul lui, dar eu continuam să plâng şi să strig. Până la urmă m-a văzut un om care lucra pe câmp. Venind la mine m-a întrebat ce am păţit. După ce printre suspine şi sughiţuri i-am spus că mă „borbandează aeroplanu“ acel om m-a îmbunat zicând: „Lasă-l că s-o dus în treaba lui. Da tu a cui eşti şi unde meri?“ I-am spus omului tot printre sughiţuri că-s „a lu moşu Lae şi mă duc la Netuţa“. La aşa răspuns acel om a căutat să mai afle câte ceva şi m-a întrebat dacă ştiu unde stă Netuţa. Am dat din cap în semn afirmativ zicâd: „Netuţa stă acolo“, şi am întins mânuţa spre Oarda. Atunci mi-a spus: „Măi stăi o ţâră că şi io mă duc tăt acolo şi te duc cu caru“, apoi şi-a văzut de lucru.
Aşteptând să-şi termine omu’ treaba, stam ca pe spini, dar de frica avionului am rămas cu el.
Până la urmă am plecat şi ajunşi la drumul ce duce la Oarda de Sus, omul binevoitor a oprit carul şi m-a întrebat dacă ştiu în ce parte să merg, pentru că el se duce pe drum în sus. I-am răspuns că „mă duc pe drum înăinte la casa cu frăgaru mare că acolo stă Netuţa“. M-a lăsat jos din car şi ne-am despărţit pentru totdeauna. Poate ne-am mai întâlnit şi altă dată, dar nu ne-am mai cunoscut. Uitarea s-a aşternut peste noi.
După multă vreme am aflat că de fapt acel om era un văr al unchiului Todor, iar avionul nu căuta să mă „borbandeze“ pe mine, ci pilotul era originar din Limba şi când i se ivea prilejul făcea un ocol pentru a-şi saluta părinţii. Dumnezeu a vrut şi am cunoscut pe acel „monstru“, pilotul „aeroplanului“. Când i-am povestit cele întâmplate, a râs cu mare poftă.

MIŢICLONUL

Dar aventura mea la Oarda nu se terminase aici. Ajuns la poarta mătuşii am găsit uşa încuiată. Am strigat eu ce am strigat şi în cele din urmă, văzând că nu sunt băgat în seamă şi nu-mi răspunde nimeni, m-am hotărât să intru în curte pe sub poartă. Zis şi făcut. M-am pus pe burtă într-un mic şenţuleţ pentru scurgerea apei de ploaie şi am reuşit să-mi strecor capul în curte. Restul corpului nici vorbă să mai urmeze capul, pentru că nu întotdeauna capul şi trage după el ceea ce face. Dar ce se petrecuse era şi mai şi. Nu mai puteam scoate capul de sub poartă. Rămăsesem zătonit şi priponit. Neştiind ce să fac altceva, am început să plâng. O vecină de-a mătuşii auzindu-mă, s-a dus la ei, în grădină, şi le-a spus: „un cochil plânje la voi la poartă şi vă strâgă“. Erau la sapă şi nu mă auzeau. Dar totuşi, ce noroc pe capul meu că erau în grădină şi nu în altă parte. Iar când au venit şi m-au văzut stând cu capul în curte şi picioarele în drum, bălăngănindu-le, au înlemnit. Nu ştiau ce să mai zică. Au reuşit cu chin cu vai de m-au scos de sub poartă, şi când m-au văzut cum arătam i-a bufnit râsul. Din cap până-n picioare eram plin de colb. Pe faţă aveam dâre de lacrimi, şterse cu dosul palmei, prelinse peste colb. Doar ochişorii şi dinţii îmi mai erau albi. În rest, arătam ca un miţiclon scăpat din ţircus. Eram de nerecunoscut.
Cum am şezut în car, pe pantalonaşi eram plin de balegă şi cum mă târâsem cam mult, se mai şi rupseră hăinuţele pe mine. Din cauza mersului pe jos, ghetuţelor li s-a desprins talpa şi ciorăpeii s-au găurit de-mi lăsau degetele picioruşelor să zburde-n voie. Ce mai. Eram de tătă comédia.
Musafir pe nepusă masă, am fost totuşi bineprimit. Netuţa m-a spălat şi mi-a cârpit hainele. Cumnatu’ Todorel, mi-a cusut păpucii cu drot, că altă soluţie nu mai avea. Dar mie toate mi se păreau la locul lor. Eram mândru că am ajuns singur la Netuţa în Oarda.
Acum, când sunt în pragul bătrâneţii, mi se face dor de toate acestea. Mi se face dor de timpul petrecut în aerul curat al satului unde am trăit acele clipe fericite, care uneori mi se păreau cele mai urâte pentru că nu eram lăsat să fac toate ştrengăriile ce voiam şi trebuia să ascult de cei mari. Mi se mai face dor de şcolarul timid care n-a prea ştiut să se descurce, dar care a reuşit să facă destul de multă şcoală fără a se prea omorî cu învăţatul. Apoi îmi mai este dor de adolescentul nu prea îndrăzneţ care a trăit mai mult retras în singurătatea lui, pentru ca apoi tânărul intrat în câmpul muncii să se trezească pus în fel şi fel de situaţii cărora le-a făcut faţă cu succes; după cum dor îmi este şi de îndrăzneţul care le-a urmat celor dintâi şi care nu de puţine ori teoretic şi-a depăşit competenţele, dar practic nu a ratat nimic din ce a făcut profesional, căci în viaţa particulară a ratat destule.
Toate acestea mă împing în marea dilemă a necunoscutului. De ce a fost aşa şi nu altfel? Oare programul meu de „robot perfect” a fost realizat benevol sau punctual obligatoriu?

Foarte frumoasa poveste reala si te rog sa continui daca mai vrei

abbilbal a scris:

Noa tu hă, tu eşti pădureancă ori haţăgană?

Aurel Tamas - Nu-i roman ca ardeleanu ... https://www.youtube.com/watch?v=FiVFYRv9GkU&feature=related

io-s ardeleancă, născută la Dej, mama din Rodna, tata bănăţan de langă Lugoj.
de la 9 luni până in iulie '77 am stat in Bucuresti, dar tot ardeleancă m-am ţinut si de atunci in Hunedoara.
Sotul meu, nascut, crescut, in Deva.

bâlbâitule, să-ţi spun că te-am citit cu sufletul la gură? dar de ce oare cu aşa strângere de inimă? că simţeam muşchiul inimii cum se strânge... nu-mi place dorul ăsta, nu-mi place când mi se strânge inima de dor de cei pe care nu-i mai pot vedea... mă dor ochii prea tare

mwah1

aurora a scris:

te-am citit cu sufletul la gură

Probabil este la fel cu fiecare din cei care îl citesc pe jupânu' Crengută.

aurora a scris:

abbilbal a scris:

Noa tu hă, tu eşti pădureancă ori haţăgană?

Aurel Tamas - Nu-i roman ca ardeleanu ...

Noa serbus tu vecino.
Are dreptate Tamaş da mai multă dreptate e aici:

https://www.youtube.com/watch?v=PBUYn85x8VA

aurora a scris:

bâlbâitule, să-ţi spun că te-am citit cu sufletul la gură? dar de ce oare cu aşa strângere de inimă? că simţeam muşchiul inimii cum se strânge... nu-mi place dorul ăsta, nu-mi place când mi se strânge inima de dor de cei pe care nu-i mai pot vedea... mă dor ochii prea tare

mwah1

Noa tu Rouă de Soare, io unu zău că nu băgai de samă să mă bâlbâi cund scriu Abbilbal. Se bâlbâie numa ăia de cetesc. Da să te văd ghiceşti ori ba ce ascunde porecla ce mi-am luat-o sângur cu mâna me ? Că şi io ţ-oi zâce de ce te ciufulesc Rouă de Soare.

Karima a scris:

Foarte frumoasa poveste reala si te rog sa continui daca mai vrei

Karima, mă bucur că-ţi place scriitura mea şi voi continua, că dacă nu voiam, nu eram aici.

abbilbal a scris:

Noa tu Rouă de Soare, io unu zău că nu băgai de samă să mă bâlbâi cund scriu Abbilbal. Se bâlbâie numa ăia de cetesc. Da să te văd ghiceşti ori ba ce ascunde porecla ce mi-am luat-o sângur cu mâna me ? Că şi io ţ-oi zâce de ce te ciufulesc Rouă de Soare.

"Abbilbal" ... o joaca de la Alba Iulia?

aurora a scris:

abbilbal a scris:

Noa tu Rouă de Soare, io unu zău că nu băgai de samă să mă bâlbâi cund scriu Abbilbal. Se bâlbâie numa ăia de cetesc. Da să te văd ghiceşti ori ba ce ascunde porecla ce mi-am luat-o sângur cu mâna me ? Că şi io ţ-oi zâce de ce te ciufulesc Rouă de Soare.

"Abbilbal" ... o joaca de la Alba Iulia?

Nu este o joacă, ci o combinaţie: judeţ, nume, oraş (cu denumirea veche), iar Rouă de Soare provine din anagramarea silabelor "auro" şi traducerea lui "ra" = soare pe care uneori îl voi combina cu răsare, ca primă silabă a cuvântului scris ra-sare.

Noa măi oameni buni, iată că am ieşit şi io din chimniţă la lumină. Omeniţivă de aici din vinul ăsta provenit din podgoria mea "Balcon" şi să trecem la taifas.

ACROBAT INVOLUNTAR I
de abbilbal

Dacă cineva crede că doar atunci când am fost mic am fost de pomină se înşală. Ceea ce vă povestesc acum, sunt întâmplări reale, pe care le-am trăit de la 25 la ... şi… de ani, pe care nu le voi relata în ordine cronologică, ci aşa cum îmi vin în minte, de-a valma, folosând cuvinte de tăte zâlele, cu traduceri de rigoare (unde este cazul) pentru necunoscătorii graiului ardelenesc.
De la bun început trăbă să zâc că am o tehnică la căzut de tătă comédia. Când lunec nu mă sâlesc să mai stau pe chicioare, ci-mi dau drumu ca o balegă, sau altfel zâs, ca ghibolu în tină. Numa că nu mă împrăştii. Ş-apăi la lunjimea me, când ni să crăcănează chicioarele în aer şi ni să deşiră mânile de parcă mi-aş lua zboru, să te ţâi. Dau câte-o bufnitură, de regulă pe spate, de să cutrămură şi casele din jurul neu. Da, să-i mulţămesc lu Dumnezău, că până acum, nu ni-o crepat bostanu să curgă sâmburii din el, că de zdruncinat s-o zdruncinat destule ori de limba ni-o muşcam; dar nici mădularele nu ni s-or hântuit.
D-apăi o fost o vreme când pe lângă lunjime avem şi grosâme. Când mă căntărem atunci, să îndoié acu căntarului la peste 130 kile, că mare era huiduma. Pe vremea aceea lucram la chefere. Într-o iarnă, pe când merém io ţanţoş printră lume multă pe peronu gării, numa ce alunec pe zăpada bătătorită şi, în felu meu, dădui o trântitură că tăţi din juru meu s-or spăriat. Da nici lobdă să hi fost. Cum căzui pe spate, am şi sărit în chicioare. Năroc de la Dumnezău că n-o fost nime pre aproape de mine, că eu de păţât n-am păţât ninic, da alţî nu ştiu cum s-or hi descurcat atunci.
*
Altă iarnă merém prin parcu din Cetate. Era polei, de nici oglindă să fi fost. Am mers eu prin iarbă cât am mers, da se făcu o cruce de poteci, iar potecile erau de mozaic lustruit.
Tăte or fost bune până când am ajuns în inima crucii. Acolo s-o desprins o bucată de gheaţă şi s-o lichit de păpucu meu. Când am pus chicioru pe gheaţa mare, am şi fost în aer cu cracii-n sus şi mânile răşchirate. În mâna stângă ducem o jantă diplomat, botezată de Cornelia „cufăru“. La aterizare am lăsat „cufăru“ din mână, apoi m-am ridicat de pe spate şi am şezut uitându-mă cu jele la cufăru meu cum îşi continua drumu cale de vro zăce metri pe unde era gheaţa mai lucioasă. După aterizare nu ştiem ce s-o zgâlţâit măi tare-n mine: şchinarea ori rărunchii. Da ni-o prins bine acea bufnitură că ni s-or mai aşezat oasăle pe şchinare.
Nu după mult timp, părăsind trotuarul Casei de cultură şi intrând pe stradă să-mi continui drumul, pe lângă arhive am prins o mică dâlmă şi dus am fost. Zgomotul pe care l-am făcut o fost aşe de „mic şi neînsămnat“ că ofiţărul de serviciu di la Arhive o işit să vadă ce s-o petrecut pe uliţă. Era zua în aniaza mare.
*
Cu altă ocazie, mergeam spre casă cu un brad în mână. Povesteam cu mama şi Cornelia. Cum bradul era mare şi destul de greu, iar pe jos era zăpadă bătătorită şi alunecoasă, am luat bradul pe umăr. Cornelia a început să facă glume cum mi-ar sta să cad cu bradu-n spate. Dar când am ajuns în dreptul foişorului de pază de la arhive, dădu-i o căzătură de şi santinela s-o spăriat. Dar cel mai mult s-a amuzat Cornelia de cum arătam, cu bradul peste mine. Când m-am ridicat printre crengile bradului cântând lălăit şi văicărit: „O, brad frumos, O, brad frumos! Cu cetina pe capul meu, Ce brad frumos, Ce brad frumos! Cu cetina tot verde“, făcui un pas greşit şi măi căzui odată. Să nu rup bradu, după o tumbă, mă lunjii lângă el.

Notă explicativă pentru arhaismele folosite:

de tătă comedia = de tot râsul
sâlesc = grăbesc
chicioare = picioare
ghibol = bivol
tină = noroi
nu ni-o crepat bostanu = nu mi-a crăpat capul
să curgă sâmburii = să se-mprăştie creerii
mădulare = âncheieturi (ligamente)
kile = kilograme
huidumă = namilă
chefere = CFR (calea ferată)
ţanţoş = băţos
lobdă = minge
poteci = cărări (alei în parc)
lichit = lipit
păpuci = ghete sau pantofi (purtaţi după sezon)
răşchirate = desfăcute
şchinare = spinare
rărunchi = rinichi

ACROBAT INVOLUNTAR II
de abbilbal

Nu mai puţin periculoasă decât poleiul este zăpada pufoasă.
Într-o iarnă a nins o noapte întreagă, iar dimineaţa mai fulguia. Merem la lucru cu capu-n pământ, că-mi intrau fulgii în ochi. Când, deodată, mă trezăsc şezând în nijlocul drumului. Călcasem pe o pungă de plastic acoperită cu zăpadă. Altă dată, merem cu o colegă spre servici. Merem grăbiţi şi povesteam. Ea avea mai puţină stabilitate decât mine pe zăpada nici prea bătătorită, dar nici pufoasă. Când ea făcuse cu voce tare această remarcă, numai ce derapez eu. Călcasem din nou pe o pungă din plastic, neobservată la timp. Să nu o trântesc pe ea, ni-am încordat tare muşchii di la foale şi ni-am ţânut ichilibru, da după ce am făcut câteva tumbe prin aer. În restul drumului sâmţăm că mă ţâne ceva la brăcinar. Ajuns la serviciu, am văst ce anume mă ţâné. Brăcinarul neu era o centură lată, ca la cătane, cu o pafta solidă. Din pricina forţării să nu cad, ni s-o îndoit cuiu la pafta.
*
Într-o primăvară, imediat după trecerea iernii, am mers cu cineva cu o maşină să aducem gunoi de la Peştera Liliecilor. Am mai fost pe acolo şi ştiam la ce să mă aştept, dar nu ştiam că pentru a putea intra în peşteră ne trebuia scară, deoarece pământul se scurse şi a lăsat intrarea în peşteră la o înălţime mult prea mare. Peştera am găsit-o destul de greu, pentru că nu s-a mai îngrijit nimeni de marcaje. Accesul la peşteră a fost şi el mult deteriorat faţă de cum îl ştiam. Cum, necum, am ajuns la intrarea în peşteră, dar nu am putut escalada stânca. N-am avut altă soluţie decât să ne întoarcem fără gunoi de liliac. Dar din cauza dificultăţilor traseului pe care am urcat, ne-am hotărât să coborâm versantul direct, deşi era cam abrupt. Pentru a nu ne rostogoli în Valea Ampoiţei, ne prindeam de arbuşti şi lăstăriş. Pe traseul ales de mine, toate au fost bune şi frumoase până la aproximativ doi metri de apă, unde mi-am dat drumu pe o pantă mai abruptă, urmând a mă opri într-un arbust mai gros, apoi ocolind acel arbust, urma să mă prind de altul pentru a coborî în albia râului, să trec apa pe pietre. Zis şi făcut. Planul mi-a reuşit până la ocolirea arbustului, când, fără să observ, m-am prins de o cracă uscată. N-am apucat să mă mai întorc cu faţa spre apă nici să mă prind de următorul arbust, când m-am pomenit şezând pe o piatră-n apă. Partenerul meu de drum a încremenit. Nu ştia ce să facă. Faţă de mine, se afla în amonte cam cu zece metri şi nu putea veni spre mine, să mă ajute, decât după ce el trecea apa, iar până la apă mai avea. Cum şedeam eu pe respectiva chiatră am strigat la el: „Nu te mai holba aşa şi pune-te pe râs că eu n-am păţit nimic. Da să ai grijă, să nu se rupă şi cu tine cloamba c-o să şezi lângă mine!“
Şi ce caldă era apa de munte la începutul primăverii! Numai că nu au îngheţat nădragii pe mine. Dar aveam deja experienţa băilor pe timp de iarnă în râurile de munte încă din fragedă pruncie. Vă mai amintiţi de Cetea?
*
Şi chiar credeţi cumva, că ştiu să cad numai pe zăpadă sau polei? Oooo, nuuu! Vă înşelaţi… Am o tehnică nemaipomenită de a cădea în mâzgă şi chiar pe drum oblu, uscat, acoperit cu floaştăr.
Acum, nu demult merém spre casă. Era pe înserat şi luminile încă nu erau aprinse. La intersecţia mare de la Cimitirul Eroilor, când să urc pe trotuar, ştiem că este o porţiune cu mâzgă, dar nu ştiem că respectiva porţiune s-o mărit. Sprinten, nevoie mare, am încercat să fac un salt spre trotuar, dar numai bine că chiciorul de sprijin mi-o ajuns pe mâzgă, iar eu, oblu-n cur, unde era mâzga mai groasă. Norocul meu că merém spre casă, că nu am fost îmbrăcat cu paltonul, ci cu geaca şi că era destul de întunerec, de nu m-o văzut nime-n lume.
*
Cu ceva vreme-n urmă vinem spre casă, cu mama şi Cornelia, de la o grădină. Era vară, zua în aniaza mare. După ce am trecut de tipografie, cam pi la nijlocul uliţî şi în nijlocul drumului, pe loc oblu, am călcat pe ceva năsâp cu granule mai mari, ca un fel de biluţă. Nu ni-o trăbuit mult să hiu pe-o rână, ducând în mână o găleată, cu părădăi umplută. Şi vă daţi sama? Tăt drumu cu părădăi l-am umplut, iar eu nu mă putem ridica de jos... din cauza râsului. Mama, crezând c-am vrut să fac o glumă, m-a apostrofat: „Doamne, mă cochile, că n-ai minte deloc“, iar Cornelia, văzând că din spate veneau nişte femei s-a burzuluit: „Da adună odată părădăile dacă ţi-a trebuit să le împrăştii şi nu mai râde acolo!“
Dar ce să mai zici? Şi râsu-i bun la ceva, când vrei să ascunzi anumite lucruri.
*
Noa, dacă am îndemânare la căzături, asta nu însamnă că tătă zua-bunăzua îs grămadă în nijlocul drumului. Mulţămesc Bunului Dumnezău, da încă mai am o bună stabilitate pe chicioare. Doar într-un an am tras tri căzături, una după alta, în nici zăce metri. Atunci, era polei şi, mergând spre casă, m-am întâlnit cu un vecin cam pisălog, iar primul meu gând a fost: „Cine mi l-a scos şi pe ăsta în cale?“ O nechibzuială mai mare nici că se putea, deoarece niciodată nu trebuie să facem o astfel de remarcă. Dumnezeu ştie ce face.
După ce ne-am salutat, vecinu a început cu sfaturile să am grijă că-i lunecuş mare, de parcă eu nu băgasem de seamă până atunci. De la asta, trecu să-mi laude păpucii că au talpă bună, antiderapantă, dar nici nu termină bine vorbele şi eu am fost grămadă jos. Începu cu apostrofarea: „Ţ-am spus să ai grije că-i lunecuş“. M-am înfuriat, dar nu i-am spus nimic şi am plecat mai departe spre casă, dar n-am făcut nici doi paşi că mă trezii din nou la pământ. El, în loc să-şi vadă de treaba lui, mă apostrofă din nou: „Păi ce faci? Du-te pe altă parte“, deşi altă parte nu era. Eu, cred că l-am înjurat în gând. În acel moment, nici n-am apucat să mă ridic bine şi am tras o nouă căzătură.
În rest, căzăturile mele sunt una-două pe an, şi nu de puţine ori, unde-i grămada mai mare de oameni.

Notă explicativă pentru arhaisme

foale = burtă (abdomen)
ichilibru = echilibru
mă ţâne = mă strânge
brăcinar = curea pentru pantaloni
cloambă = creangă de pom
nădragi = pantaloni
oblu = drept
floaştăr = asfalt
merem = mergem, mergeam
ştiem = ştiam
chicicor = picior
vinem = veneam
uliţă = stradă
drum = aici tot cu sensul de stradă
năsâp = nisip
să him = să fim
să hiu = să fiu
pe o rână = pe o parte a corpului
părădăi = roşii
cochile = copile

Frumos si m-au amuzat povestirile tale dar mai ales multumesc pentru notele explicative