GRECIA

Incerc sa imi aduc aminte de prima descindere pe tarâm elen: cu un autocar vechi si rablagit, privit cu fascinatie insa de cei care ii stiau destinatia si care a trecut scartaind in noapte prin Bulgaria.
…Aşa că nu am vazut prea multe atunci. Ma impresionasera insa, luminile. La Giurgiu, pe partea bulgareasca bineinteles. Si la Sofia. Cautam sa ma uit prin ferestrele fara perdele(?!) in casele oamenilor, sa inteleg cum traiesc. Nu am reusit… Aveam si rau de masina- aşa că, deşi flămândă, evitam să mănânc ca să nu am ce vomita. Eram ametita…
Apoi, granita bulgaro-elena, Promahona, adica partea elena a granitei respective. Era si prima oprire mai indelungata cu zambete si urari de bine venit, dupa atâtea chipuri mohorate de pe parcurs care păreau deranjate din tihna binecuvenita de prezenţa noastră…
Încă două ore şi ajungem la Salonic. Autocarul se uşurează, coboară multa lume. Încă ne bîntuie, pe câţiva, frica sa nu se intample ceva ce ar putea sa ne opreasca din drum. Dupa un scurt telefon la unchiul Vanghelis-personaj de care o sa va spun cu alta ocazie, ne linistim. Suntem aşteptaţi, ni se dau instructiuni unde sa coboram. O victorie, drumul nostru până acolo, aşa că bineinteles ca trebuie sa sarbatorim: doar cu un suc de portocale de la mama lor acasa-Epsa si o Fanta. Gustul lor, însă, mi-a rămas intipărit de atunci nu numai in memoria celulelor gustative ci şi în cea afectivă si, bineinteles, sunt bauturile mele preferate pentru o viata.
Ne înviorăm, marea ne insoteste, mai departe se joaca cu noi, apare , se ascunde, dar e mereu acolo: simti mirosul si simti briza, o alta caldura decat cea de august de acasa. Si ajungem, însfârşit, la iesirea din Lamia, la statia standard a firmei de autocare: Roumeli-un han cu mese afara si in interior, curatenie exemplara, serviciu cu zambete si muuulte produse. Raportam totul in dolari si apoi in lei. Ce preturi uriase! Uitam ca salariile erau altele la ei.
Asteptand sa coboare din varf de munte unchiul, ca să ne preia,degajati acum, ne permitem un alt lux: cel mai bun iaurt de oaie mâncat vreodata. După atâta foame, cu oarecare reţinere, la îndemnul soţului, însă, l-am mâncat. O încântare! Un gust care deasemenea mi s-a intiparit pe veci. Vedeam grupuri de calatori coborand din autobuze intre localitati sau din autocare de turism intern cum coboara veseli si guralivi ca vrabiile cele gurese. Cum comanda cu nonsalanta produse de care nu auzisem inca si nu stiam bine ce vor sa fie…
Ma linisteam, incet-incet, imi puneam la lucru puterea de acomodare şi spiritul de observatie… Ajungem, în fine, in satul de origine al sotului, un mic orasel,dupa criteriile de acasa, cu tot ceea ce este necesar pentru un trai civilizat, Gardiki, la 1100 m inaltime, la care ajungi urcand in serpentine in ac timp de o ora de la Lamia. Si sunt doar 30 de km. Un drum îngust, minunat datorită curbelor. Încep sa ma simt ca acasa.
De atunci, de prima data, de cite ori ajung la poalele muntelui, in afara Lamiei, parca prind puteri noi, freamat sa ajung mai repede. Toata aceasta relatare este, de fapt, introducerea pentru a va aduce in atmosfera din ‘’livada cu veverite’’.
Casa parinteasca a sotului este o impletire de vechi (stil clasic de casa taraneasca de aici, construita in panta, cu bucataria si dependintele la parter si ‘’casa cea buna’’ la etaj-de fapt, intrarea principala) cu nou (apa curgatoare si toaleta in casa, cu bucatarie cu tot ce poate fi mai modern azi, cu masina automata de spalat rufe, cu cuptor de microunde, cu televizor si radio…)
Drumul principal al satului desparte casa si gradina de livada propiu-zisa: meri, gutui, ciresi, castani si nuci, foarte multi nuci. Totul este in panta. Pe singura platforma orizontala exista, acum in paragina, o mica magazie de unelte agricole: satenii au spart-o dupa moartea unchiului, in cautare de monezi de aur… comori care nu cred ca au existat, dar daca au fost si le-au gasit, sa le stapaneasca sanatosi. Tot aici se cultivau porumb, cartofi, dovleci, rosii- cu un gust minunat. Acum, nimeni nu le mai cultiva, ies unele singure, de te miri de puterea regenerativă a naturii. Cu sistemul de ‘’irigatie’’ , deşi primitiv (sant pietruit cu apa ce vine de la un izvor din partea de sus a muntelui) se pot uda grădinile. Gospodarii si-au facut bazine de piatra-gourne-pentru a aduna apa si de aici, cu alte santuri sau cu furtuniri , duc apa acolo unde e nevoie de ea. Locul are si multi brazi si molizi. Muri cu fructe imense si coacaze. Rigani extraordinar de parfumat-oregon, in tufe.Si multe flori salbatice, cu polen minunat pentru albine, care fac o miere ce seamana cu cea multiflora de la noi.
…Doi prieteni întîlniţi din primele momente ale sosirii mele aici, m-au ajutat repede să mă simt de-a locului: o familie de veverite negre. Deloc speriate de fata asezata cu o carte la umbra brazilor, lânga gourna, primind bucuroase alunele pe care le-am oferit.
Atunci, probabil, am decis ca ne vom ajuta reciproc: eu, cu bunatati, ele, cu curajul de a ma impamantani aici. Asa ca, am cumparat din Lamia o casuta din lemn si le-am montat-o pe bradul de deasupra gournei. S-au instalat imediat şi, după cât păreau de bucuroase, şi atunci şi de cîte ori le-am vizitat, cu recunoştinţă. Peste ani, le-am dăruit alte căsuţe, de data asta lucrate si montate de băiatul meu. Asa ca acum având mai multe case- familia, devenită mai numeroasă a veveritelor, se simte-n largul ei. Zăresc vreo cinci, şase, raman discreta insa, la distanta la care nu se simt deranjate.
Si pentru ca terenul este la margine de padure, am facut gard trainic din sarma, inalt de peste doi metri, sa nu intre porcii mistreti si ursii, care cam dau iama prin zona. Nucii le rămân lor, veveriţelor- am hotărât împreună cu soţul meu, al lor e tot rodul- lor, veveritelor, le revine. Tot rodul le revine, daca il culeg…
De cate ori mergem acolo, nu uit de prietenele mele de la gourna-le salut de fiecare data, stau cel putin o ora cu ele. De fiecare data, desi cred ca sunt alte generatii deja, ma privesc de la mica distanta si fara frica, transmisă fiindu-le, probabil, prin testament, ca prietenă de părinţii şi bunicii lor…

Asa era numit micul magazin general din sat, pe care il tinea unchiul Vanghelis.
O sa va explic de ce i se spunea asa. Dar mai intii sa va fac cunostinta cu unchiul.
Cand l-am cunoscut eu, avea cam saizeci de ani si apucase sa vina si in Romania in vizita la sora lui, refugiata politic; scund, uscat la trup, fara a fi slab, cu ten masliniu, par inca negru si ondulat, era imaginea clasica actuala pe care o avem despre greci, desi, la originile lor antice, erau blonzi cu ochi albastri… O privire directa si patrunzatoare ce insotea un zambet bun, cald, usor ironic, ascuns de o mustata de haiduc. Haiduc, la propriu si la figurat. Dintr-o familie rasarita, era un intelectual fin, cunoscator de franceza, iubitor de teatru, literatura si calatorii. Iubea insa si oamenii si din aceasta iubire, s-a dedicat lor: inginer constructor, a aderat la miscarea de stanga, adica a dus o tinerete plina de ‘’suspence’’ cum am zice noi azi, urmarit mereu de politie. Era o perioada in care in Grecia constructiile erau in toi, asa ca si el a castigat multi bani, pe care insa nu i-a tinut, i-a dat celor care a socotit ca aveau mai multa nevoie. Nu stiu daca bataile politiei, tensiunea vietii politice sau alta cauza, genetica, au fost la originea atacului cerebral pe care l-a suferit la un moment dat. Operatia era de neocolit, dar lucru rar pe atunci, în anii ’70, ramane fara urmari. E nevoit insa sa ia o hotarare mare, sa lase viata de oras si sa se retraga din activitatea profesionala. Ca atare, se stabileste in casa parinteasca de la Gardiki, nu se lasă de politică, dar, pentru a-i trece timpul, deschide magazinul “La Elvetia”.
Nu acesta era numele- nici nu avea de altfel, un nume, dar asa era deosebit de celelalte două, trei, magazine care mai existau in sat. Era un magazin cu absolut de toate, multe aduse chiar ‘’la comanda’’ pentru cine solicita asta.
Mic, cu cateva rafturi pe mijlocul incaperii, cu rafturi pe langa pereti, era in acelasi timp si cafenea! Peretele la strada al magazinului era format, la drept vorbind, dintr-o usa si o fereastra enorma, in fata careia era o masa cu cantarul pe ea si cu un sertar, fara incuietoare, pentru bani. Alaturi, iarna si, afara, in fata magazinului, vara, pe o mica terasa, erau trei-patru mese, suficient pentru amatorii de o cafea vorbita.
Ei, acum vine si explicatia numelui: in usa aceea foarte normala, era o incuietoare ciudata prin faptul ca avea o cheie enorma. ENORMA, in adevaratul sens al cuvantului. O cheie, care, atunci cand Vanghelis era plecat din magazin, ceea ce se intampla foarte des de altfel, statea, falnica, agatata de un cui pe perete, la vedere. Cine avea nevoie de ceva, descuia, îşi lua ce avea nevoie, punea banii respectivi in sertar, lua si rest, daca avea, sau scria intr-un caiet de alaturi veresia facuta. La plecare incuia iar, cu cheia aceea enorma!
Va dati seama, uimirea mea initiala, venita dintr-o tara in care desi totul era sub cheie, in mod frecvent, se fura chiar din fata ochilor!…
Si acum am convingerea ca am fost ajutata de Dumnezeu , in drumul meu de adaptare in Grecia. Faptul ca ajungand, aici, in Gardiki, la-nceput, că am putut sa asimilez treptat, noul, mi-a fost de mare ajutor. Nu uit curiozitatea cu care ma uitam la toate nimicurile care umpleau magazinul si care lipseau cu desavarsire la noi, multora nici nu le ştiam utilitatea.
Cum puneam mana pe ceva ‘’ciudat’’, unchiul il punea deoparte si mi-l aducea acasa seara, cu un zambet mic. Asa ca, dupa doua zile, ma invarteam prin magazin, cu mainile la spate si nu mai atingeam nimic…
Au disparut de mult vremurile Elvetiei din Gardiki, dar eu simt inca duiosia trezita de unchiul Vanghelis. Mi-era drag si ma placea si el, eram, probabil, copilul pe care si l-a dorit si pe care nu l-a avut niciodata. Cum la-nceput nu stiam de loc greaca, ne intelegeam in franceza, unchiul Vanghelis se bucura ca o scoate de la naftalina. Apoi, si de dragul lui, am invatat limba pentru a putea VORBI, de la cele mai simple, pana la idei filozofice. Imi facea mici cadouri, sa nu ma faca sa rosesc si sa refuz dintr-o mandrie nelalocul ei. Ma bucuram ca un copil si-l pupam, se bucura si el, fara sa arate.
Si, de fiecare data, in greaca, imi spunea ca noi fetele, suntem usor de cumparat… Asta, asa, ca sa primeasca drept pedeapsa, un nou pupic pe frunte.

Dupa cateva ploi scurte si involburate, natura greceasca s-a trezit la viata. Iarba a rasarit din nou, pomii au dat in frunze noi, alaturi de cele galbene, rosiatice si gri …verdele lor , crud se zice parca, e semn de vigoare. La Gardiki , la peste 1100 de metri inaltime, toate acestea se repeta an de an. Si noi, an de an ne bucuram de ele. Acum mergem sa facem gemuri de prune si mere cu gutui. Obligatoriu, munca se face in bucataria de vara, de la parterul casei, in cazan mare de arama, pus pe foc in soba de metal… Tot invartind cu liguroiul, mancam nuci proaspete si castane coapte. Toate din gradina noastra. In casa noastra atat de tacuta de obicei, acum e muzica vesela si lumina multa. Sunt multi cei care, ca si noi, vin acum sambata si duminica in sat. Unii, ca noi, sa faca bunatati-peltele sau tuica sau vin. Altii, cei mai multi-la vanatoare… Asa ca la localul de peste drum avem parte de tot feluri de mancaruri din vanat-e drept, delicioase. Ne infruptam, cu obrajii rosii: nu se stie daca de rusine ca dam la o parte principiile sau de frig si buna dispozitie… Dupa bucate gustoase, desigur, vizita la amicii (sau amicele??) mele, veveritele. Ma asez pe buturuga veche, pusa pentru mine aici de unchiul Vanghele, din primul an al sosirii mele. E tronul meu si ma asteapta, inca. Dupa 5-10 minute de tatonare, apar in fine, sa-si primeasca, cu demnitate, darurile aduse din Atena: zahar cubic si bomboane… Le primesc, dispar cu ele, le depoziteaza , ele stiu unde. Revin, ma inspecteaza si, pentru ca am fost darnica, imi intorc darurile: se lasa fotografiate, pozand ca niste primadone… Inga apare din vale, i-am lipsit, desi a fost cu barbatii pe varf de munte. Vine sa-mi povesteasca ce-a vazut, dar, ce tupeu! Clipa de basm se destramă sub avalansa de latraturi a Ingai. (Pointer-ul din ea face ceea ce ii dicteaza instinctul.) Prietenele veveriţe, ofensate, pleaca (cu coada la spinare…) Victorioasa, Inga ma paraseste, in cautare de noi subiecte de disputa. Stie ca timpul e scurt si vrea sa le apuce pe toate…
Deliciul este insa placinta cu dovleac. Cu foi multe si subtiri, de baclava, cu branza si stafide si mult miez de dovleac… Am invatat s-o fac de la soacra mea si acum sunt gata sa predau stafeta… Astept inca, nu am cui deocamdata… Tot la parter este si camara: o camera imensa cu butoiasele pentru vin si tuica, cu mesele pe care stau dovlecii, merele si gutuile in asteptarea jertfei. Cu dulapul in care stau aliniate borcanele de gemuri, miere, manunchiuri de ceaiul grecesc-verde cules de pe mosii, de rigani parfumat… Am pastrat aici si cateva talangi de la ceva capre care au existat in curte, dar pe care nu le-am prins. Ca si magarul, pe care l-am prins inca si care era doar decorativ, nu muncea. Tot aici am si tubul de lemn in care se facea untul in casa, din laptele de la capre. Si tot aici sunt aduse , in panerase, alunele de padure, murele si ciupercile. Miroase a bogatie, a aer rece, a foc… Seara se face foc in casa buna-de la ‘’etaj’’, pentru ca de la 25 de grade la amiaza, seara se ajunge la 10-15 grade…. Se face foc in semineul din camera de zi. De aici, aerul cald incalzeste la randul sau apa din caloriferele ce trec prin toata casa… Dar cel mai placut e seara la gura semineului, cu ceai si placinta de dovleac, sa asculti muzica si sa citesti. Miroase a rasinoase arse si trosnesc conurile puse intre lemne. Afara stelele sclipesc ca niste felinare mari si lumineaza drumul cunoascut dar pustiu deja… Ma culcusesc sub pilota de puf de gasca si atipesc ascultant Vivaldi… Miine, ne intoarcem la ‘’civilizatie.