Povesti, povestioare

dolion a scris:

sunt numai trei fecioare.

Stiu din proprie experienta ca experienta sexuala ii atrage ca un magnet. Trebuie inceputa educatia sexuala de foarte devreme, cam din clasa a cincea, cel tarziu. In clasa a sasea fetele deja sunt, in majoritate, domnisoare, si s-au informat pe diferite cai ce le baga in cap alte idei.
E rezultatul reclamei nestavilite. Toate reclamele, filmele, emisiunile de muzica usoara, prezinta femei cu decolteuri, pantaloni si fuste scurte, de parca fac trotuarul.

Povestirea pleacă de la fapte reale - un ţăran african ce se lăsase cucerit de relatările unor fermieri, care izbutiseră să se îmbogăţească descoperind mine de diamante, se hotărî să-şi vândă şi el ferma şi îşi petrecu viaţa căutând, fără vreun succes, preţioasele pietre dorite.
Ajuns, în cele din urmă, la sapă de lemn, decepţionat şi singur, omul s-a aruncat într-un râu şi şi-a aflat moartea, înecat.

Cel care-i cumpărase ferma a descoperit, fără să ştie, un diamant brut şi l-a aşezat pe consola de deasupra căminului din salon.
Un musafir care vizita încăperea l-a remarcat, fără a îndrăzni să-şi creadă ochilor: avea în faţă unul dintre cele mai mari pietre preţioase din lume.
Ferma care fusese vândută pentru ca primul ei proprietar să plece în căutarea minei de diamante visate, se dovedise a ascunde în pământul ei cel mai bogat zăcământ diamantifer de pe tot continentul.
Primul stăpân al fermei se aflase mereu în posesia comorii şi plecase s-o caute în altă parte.

Morala acestei povestiri este că diamantele, ca şi ocaziile favorabile în general, se ascund în spatele câte unei "deghizări".
Aceste pietre preţioase, când se află în stare brută, nu seamănă deloc cu nestematele pe care le vedem expuse în vitrinile bijutierilor - diamantul brut are nevoie de prelucrare.

Aşa este şi cu viaţa noastră.
Înainte de profita de ocaziile favorabile ivite, este necesară o anumită pregătire şi foarte mult studiu.
Toate talentele şi aptitudinile, fără de care nu putem realiza ceea ce vrem să realizăm, se află deja în noi, în stare brută sau latentă.
Tot ceea ce ne este necesar se găseşte la îndemâna noastră şi, prin urmare, nu trebuie să căutăm în altă parte.

SCRISORI DE LA TEDDY

În timp ce se afla în faţa copiilor din clasa a 5-a, Doamna Thompson, în prima zi de şcoală, le-a spus un neadevăr. Ca majoritatea profesorilor, le-a spus elevilor săi că îi iubeşte pe toţi la fel de mult.
Totuşi, acest lucru nu era posibil, deoarece în primul rând, cufundat în banca sa, era baieţelul numit Teddy Stallard.
Doamna Thompson îl urmarise pe Teddy în anul precedent şi observase că acesta nu se juca cu ceilalţi copii, hainele sale erau neîngrijite şi era murdar mai tot timpul.
Şi Teddy putea fi nesuferit. Se ajunsese până acolo încât Doamnei Thompson îi făcea plăcere să scrie pe lucrările acestuia, cu un creion gros şi roşu, un X mare şi îngroşat şi să îi dea nota 4.
La şcoala la care preda doamna Thompson, trebuia sa revizuiască toate caracterizarile elevilor, iar pe Teddy îl lăsase intenţionat la urmă. Totuşi, când a deschis dosarul acestuia, a rămas surprinsă să vadă că profesoara din primul an scrisese: "Teddy e un copil isteţ, îşi face temele cu grijă, este manierat şi este o plăcere să fii în prajma lui".
Profesoara din clasa a 2-a scrisese: "Teddy este un elev excelent, apreciat de colegii săi, dar este tulburat de faptul că mama sa suferă de o boală incurabilă, iar viaţa de acasă trebuie să fie foarte grea".
Profesoara din clasa a 3-a scrisese: "Moartea mamei sale îl afectase foarte mult. Se străduieşte foarte mult, dar pe tatăl său nu îl prea interesează, iar climatul de acasă îl va afecta în curând, dacă nu se va schimba ceva".
Profesoara dintr-a 4-a a scris: "Teddy este retras şi nu mai este interesat de şcoală. Nu are mulţi prieteni şi uneori adoarme în timpul orei".
De-acum, doamna Thompson înţelesese problema şi i-a fost ruşine de ce făcuse. S-a simţit şi mai prost când elevii ei i-au adus cadouri de Craciun, legate cu panglici frumoase şi împachetate în hârtie strălucitoare. Mai puţin Teddy.
Cadoul acestuia era împachetat cu hârtie obişnuită de culoare maro. Doamnei Thompson i-a fost greu să îl deschidă în faţa celorlalţi. Unii dintre elevi au început să râdă când a descoperit o braţară căreia îi lipseau unele pietre şi o sticluţă de parfum pe trei sferturi goală. Ea i-a certat când a observat că braţara era draguţă şi parfumul mirosea frumos. Teddy Stallard a rămas după ore în acea zi doar pentru a-i spune "Doamnă Thompson, astăzi miroşi exact ca şi mama".
După ce copiii au plecat, a plâns timp de aproape o oră. În acea zi, a încetat să mai predea citirea, scrierea şi aritmetica şi a început să îi înveţe pe elevi.
Doamna Thompson i-a acordat o atenţie deosebită lui Teddy. Pe măsură ce lucra cu el, mintea sa a început să îşi revină. Cu cât îl încuraja mai des, cu atât acesta reacţiona mai bine. Pâna la sfârşitul anului, Teddy ajunsese cel mai isteţ elev din clasă şi, în ciuda promisiunii că îi va iubi pe toţi la fel, Teddy a devenit alintatul său.
Un an mai târziu, a găsit o scrisoare de la Teddy în care îi spunea că e cea mai bună profesoară pe care o avusese vreodată.
Au mai trecut încă şase ani până a mai primit un semn de la Teddy. Apoi el i-a scris că terminase liceul al treilea în clasă, şi că ea rămăsese cea mai buna profesoară pe care o avuse.
Patru ani mai târziu, a mai primit o scrisoare care spunea că va termina în curând şi facultatea cu cele mai bune rezultate. Încă o dată o asigură pe doamna Thompson că fusese cea mai buna profesoară.
Apoi au mai trecut încă patru ani şi a mai venit o scrisoare, cu acelaşi mesaj, dar numele expeditorului era schimbat: Dr. Theodore Stallard.
Apoi o nouă scrisoare în care o anunţă că se va căsători.
Îi spunea că tatăl său a murit cu câţiva ani în urmă şi o întrebă dacă ar vrea să participe la nuntă şi să stea în locul în care stă de obicei mama mirelui. Bineînţeles că a acceptat. Şi a purtat braţara căreia îi lipseau unele pietre şi a folosit acelaşi parfum pe care îl primise demult de la Teddy.
S-au îmbrăţişat, iar Teddy i-a şoptit la ureche: "Mulţumesc pentru că ai crezut în mine. Mulţumesc pentru că m-ai făcut să mă simt important şi mi-ai arătat că pot însemna ceva."
Doamna Thompson i-a şoptit cu lacrimi în ochi: "Teddy, ai înţeles greşit. Tu eşti cel care m-ai învaţat că pot schimba ceva. Nu am ştiut cum să predau elevilor până te-am întâlnit pe tine."

MORALA:
Nu poţi niciodată să ştii cum poţi influenţa viaţa altora prin ceea ce faci sau prin ceea ce nu faci. Ţine seama de acest lucru în aventura ta prin viaţă şi încearcă să schimbi ceva în viaţa celorlalţi (şi ar fi ideal dacă ar fi în bine).

ŢINE MINTE!
Nimeni nu are dreptul să privească o altă persoană de sus, decât în momentul în care se apleacă şi îi întinde o mână pentru a-l ajuta să se ridice!

Articol preluat de la:
iulia22maa

http://femei-in-roz.blogspot.com/

O alta femeie
Soţia mea mi-a recomandat sa ies cu o alta femeie.
"Tu ştii ca o iubeşti !" - îmi zise intr-o zi, luându-mă prin surprindere. "Viata este foarte scurta, dedica-i timp "...
- "Dar eu te iubesc pe tine ", am protestat.
- "Ştiu, dar o iubeşti si pe Ea, deasemenea".

Cealaltă femeie pe care soţia mea dorea sa o vizitez era Mama mea, văduvă de nişte ani, dar serviciul si copiii mei făceau ca sa o vizitez numai ocazional.
In seara asta am sunat-o sa o invit la cina si la film.
- "Ce s-a întâmplat ? Eşti bine ?" m-a întrebat.
Mama mea este tipul de femeie pe care, o chemare seara târziu, noaptea, sau o invitaţie surpriza este un indiciu de veste rea.
- "Am crezut ca ar fi plăcut sa petrec ceva timp cu Tine", am răspuns, "amândoi, singuri...ce părere ai ?".
Reflectând un moment la asta, zise:
- "Mi-ar place foarte mult"...
Vineri, in timp ce conduceam, după serviciu, sa o iau, mă simţeam nervos, nervozitatea care precede o întâlnire... Si, pentru Dumnezeu !, când am sosit la casa ei, am văzut ca si Ea era foarte emoţionată !
Mă aştepta in poarta, îmbrăcată în vechiul ei palton, îşi încreţise părul şi îmbrăcase o rochie cu care sărbătorise ultima aniversare de nunta; faţa ei râdea si iradia lumină ca un înger.
"Le-am spus prietenelor mele că o sa ies cu fiul meu şi au fost foarte emoţionate" - îmi povesti urcând in maşină.

Am fost la un restaurant nu foarte elegant, dar foarte primitor. Mama mea se sprijini de braţul meu ca si cum era "Prima Doamna a Naţiunii".
După ce ne-am aşezat, a trebuit sa-i citesc meniul. Ochii ei vedeau numai literele mari.
Pe la mijlocul listei, mi-am ridicat privirea spre ea, Mama mea, aşezată pe partea cealaltă a mesei, doar mă privea. Un surâs nostalgic se vedea pe buzele ei.
-"Când erai micuţ, eu eram cea care iţi citea meniul. Iţi aminteşti ?".
- "Atunci, e momentul sa te relaxezi si sa-mi permiţi sa-ti înapoiez favoarea", am răspuns.
In timpul cinei am avut o conversaţie agreabila, nimic extraordinar, doar ne-am pus la zi unul cu viata celuilalt. Am vorbit atâta, ca am pierdut filmul.
- "Voi ieşi cu tine altădată, dar numai daca mă laşi sa te invit eu ", spuse mama mea.
Când am dus-o acasă îmi părea rău ca ne despărţeam, am sărutat-o, am îmbrăţişat-o şi i-am spus cât o iubesc.

- "Cum a fost întâlnirea?" a vrut sa ştie soţia mea când m-am întors in noaptea aceea.
- "Foarte plăcuta, iţi mulţumesc", am privit-o recunoscător spunându-i, mult mai mult decât mi-am imaginat".

Câteva zile mai târziu Mama mea muri de un infarct; totul a fost atât de rapid, ca nu am putut face nimic.
După puţin timp am primit un plic de la restaurantul unde cinasem cu Mama. Conţinea o nota care spunea :
Cina este plătită anticipat, eram aproape sigura ca nu voi putea fi aici, oricum am plătit pentru tine si soţia ta...., niciodată nu vei putea înţelege ce a însemnat noaptea aceea pentru mine.... TE IUBESC ! Mama ta.

In acest moment am înţeles importanţa de a spune la timp TE IUBESC si de a le oferi fiinţelor noastre dragi timpul (spaţiul) pe care îl merita. Nimic in viata nu este mai important decât Dumnezeu si Familia ta, da-le timp pentru că ei nu pot aştepta.

Daca Mama ta trăieşte....distreaz-o !
Daca nu....aminteşte-ţi-o !
Si aminteşte-ti mereu ! Dumnezeu iartă, dar Timpul nu iartă niciodată!

NICI NU SE POATE INTOARCE !!!!!!

Paganini si o pilda pe masura lui

ERA odată un mare violonist pe nume: PAGANINI
Unii spuneau că el era foarte ciudat.
Alţii, că era supranatural.

Notele magice pe care le scotea vioara sa aveau un sunet diferit, de aceea nimeni nu voia să piardă şansa de a vedea spectacolele sale.

Într-o seară, loja unui auditoriu ticsit de admiratori era pregătită pentru a-l primi. Orchestra intră şi a fost aplaudată. Dirijorul a fost, şi el, ovaţionat.

Mai mult, când apăru figura lui Paganini, triumfant, publicul deliră.
Doimi şi note întregi, treizecidoimi şi şaizecipătrimi, şeisprezecimi şi semişeisprezecimi păreau să aibă aripi şi să zboare la atingerea degetelor sale încântătoare.

Paganini aşeză vioara sa la umăr şi ceea ce se auzea era indescriptibil.

Deodată, un sunet straniu întrerupse amuzamentul de la parter.
Una din corzile vioarei lui Paganini se rupse.
Dirijorul se opri.
Dar Paganini nu se opri.
Uitându-se la partitura sa, continua să scoată sunete frumoase dintr-o vioară cu probleme.

Orchesta se opri.
Publicul se opri.
Înainte ca publicul să se însenineze, un alt sunet perturbator distrase atenţia spectatorilor.

Dirijorul şi orchestra, exaltaţi, începură să cânte.
Se rupse o altă coardă a vioarei lui Paganini.
Dirijorul se opri din nou.
Orchestra se opri şi ea.
Dar Paganini nu se opri.

Ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, el uită dificultăţile şi înaintă scoţând sunete dintre cele mai imposibile.

Dirijorul şi orchestra, impresionaţi, se întoarseră la cântat.
Dar publicul nu-şi putea imagina ceea ce avea să se întâmple.
Toţi spectatorii, uluiţi, exclamau: OHHH!

Se rupse o a treia coardă a vioarei lui Paganini.
Dirijorul se blocă.
Orchestra se opri.
Respiraţia spectatorilor se tăie.
Însă Paganini continuă.

Scoase toate sunetele de la unica coardă care rămase din vioara sa distrusă, ca şi cum ar fi fost un contorsionist muzical.
Nicio notă muzicală nu a fost uitată.
Dirijorul se încurajă.
Orchestra se motivă.

Publicul trecu de la linişte la euforie, de la inerţie la delir.
Paganini ajunse la glorie.
Numele său străbate timpul.
Nu este tocmai un violinist genial.
Este simbolul profesionistului care continuă să meargă înainte în ciuda imposibilului.

Nu ştiu ce tip de probleme ai acum.
Poate fi o problemă personală, familială, profesională…, nu ştiu.
Dar un lucru ştiu:
Nu totul e pierdut.
Mereu există o coardă;
Cântând la ea, exersezi talentele tale.
Cântând la ea, vei vibra.

Morala istorioarei
Învaţă să accepţi că viaţa îţi va lăsa mereu o ultimă coardă.
Când vei fi descurajat, să nu renunţi niciodată.
Atunci va exista în tine coarda perseverenţei inteligente: “de a încerca încă o dată”, de a mai face un pas cu un nou entuziasm.
Trezeşte-l pe Paganini care se află în tine şi avansează pentru a învinge.
Victoria este arta de a continua.

Când totul pare că se prăbuşeşte, dă-ţi o şansă şi continuă mai departe.
Atinge coarda motivaţiei şi scoate sunete, rezultate pozitive.
Înainte, însă, întreabă-te:
Cine-l motivează pe motivator?
Adică: Cine motivează creierul tău, care pune în funcţiune mâna, care cântă la vioară?
Nu te frustra, nu te descuraja!
Aminteşte-ţi: acum mai este o coardă:
Coarda învăţării din nou pentru a gândi şi genera soluţii.

Niciodată nu ţi se vor rupe în viaţă toate corzile.
Dacă rezultatele sunt rele, atunci este şansa ta de a cânta la ultima coardă, aceea a imaginaţiei care reinventează viitorul cu o înnoire continuă.
Este mereu coarda uitată care îţi va da cel mai bun rezultat.
Însă dacă, din întâmplare, vei fi la fundul prăpastiei, aceasta va fi şansa ta de a atinge cea mai bună coardă din univers:
ÎNCREDEREA ÎN TINE

dolion a scris:

O alta femeie
Soţia mea mi-a recomandat sa ies cu o alta femeie.
"Tu ştii ca o iubeşti !" - îmi zise intr-o zi, luându-mă prin surprindere. "Viata este foarte scurta, dedica-i timp "...
- "Dar eu te iubesc pe tine ", am protestat.
- "Ştiu, dar o iubeşti si pe Ea, deasemenea".

Cealaltă femeie pe care soţia mea dorea sa o vizitez era Mama mea, văduvă de nişte ani, dar serviciul si copiii mei făceau ca sa o vizitez numai ocazional.
In seara asta am sunat-o sa o invit la cina si la film.
- "Ce s-a întâmplat ? Eşti bine ?" m-a întrebat.
Mama mea este tipul de femeie pe care, o chemare seara târziu, noaptea, sau o invitaţie surpriza este un indiciu de veste rea.
- "Am crezut ca ar fi plăcut sa petrec ceva timp cu Tine", am răspuns, "amândoi, singuri...ce părere ai ?".
Reflectând un moment la asta, zise:
- "Mi-ar place foarte mult"...
Vineri, in timp ce conduceam, după serviciu, sa o iau, mă simţeam nervos, nervozitatea care precede o întâlnire... Si, pentru Dumnezeu !, când am sosit la casa ei, am văzut ca si Ea era foarte emoţionată !
Mă aştepta in poarta, îmbrăcată în vechiul ei palton, îşi încreţise părul şi îmbrăcase o rochie cu care sărbătorise ultima aniversare de nunta; faţa ei râdea si iradia lumină ca un înger.
"Le-am spus prietenelor mele că o sa ies cu fiul meu şi au fost foarte emoţionate" - îmi povesti urcând in maşină.

Am fost la un restaurant nu foarte elegant, dar foarte primitor. Mama mea se sprijini de braţul meu ca si cum era "Prima Doamna a Naţiunii".
După ce ne-am aşezat, a trebuit sa-i citesc meniul. Ochii ei vedeau numai literele mari.
Pe la mijlocul listei, mi-am ridicat privirea spre ea, Mama mea, aşezată pe partea cealaltă a mesei, doar mă privea. Un surâs nostalgic se vedea pe buzele ei.
-"Când erai micuţ, eu eram cea care iţi citea meniul. Iţi aminteşti ?".
- "Atunci, e momentul sa te relaxezi si sa-mi permiţi sa-ti înapoiez favoarea", am răspuns.
In timpul cinei am avut o conversaţie agreabila, nimic extraordinar, doar ne-am pus la zi unul cu viata celuilalt. Am vorbit atâta, ca am pierdut filmul.
- "Voi ieşi cu tine altădată, dar numai daca mă laşi sa te invit eu ", spuse mama mea.
Când am dus-o acasă îmi părea rău ca ne despărţeam, am sărutat-o, am îmbrăţişat-o şi i-am spus cât o iubesc.

- "Cum a fost întâlnirea?" a vrut sa ştie soţia mea când m-am întors in noaptea aceea.
- "Foarte plăcuta, iţi mulţumesc", am privit-o recunoscător spunându-i, mult mai mult decât mi-am imaginat".

Câteva zile mai târziu Mama mea muri de un infarct; totul a fost atât de rapid, ca nu am putut face nimic.
După puţin timp am primit un plic de la restaurantul unde cinasem cu Mama. Conţinea o nota care spunea :
Cina este plătită anticipat, eram aproape sigura ca nu voi putea fi aici, oricum am plătit pentru tine si soţia ta...., niciodată nu vei putea înţelege ce a însemnat noaptea aceea pentru mine.... TE IUBESC ! Mama ta.

In acest moment am înţeles importanţa de a spune la timp TE IUBESC si de a le oferi fiinţelor noastre dragi timpul (spaţiul) pe care îl merita. Nimic in viata nu este mai important decât Dumnezeu si Familia ta, da-le timp pentru că ei nu pot aştepta.

Daca Mama ta trăieşte....distreaz-o !
Daca nu....aminteşte-ţi-o !
Si aminteşte-ti mereu ! Dumnezeu iartă, dar Timpul nu iartă niciodată!

NICI NU SE POATE INTOARCE !!!!!!

Tulburătoare povestea ta, Dolion...Şi plâng, că va veni o vreme, când ...

Da yzzy, asta e problema: vine vremea cand indiferent cat am facut pentru maicuta mea, voi plange pentru ca nu a fost de-ajuns!

dolion a scris:

Da yzzy, asta e problema: vine vremea cand indiferent cat am facut pentru maicuta mea, voi plange pentru ca nu a fost de-ajuns!

Chiar te întrebam pe un alt topic, ce mai face măicuţa ta?

dolion a scris:

Da yzzy, asta e problema: vine vremea cand indiferent cat am facut pentru maicuta mea, voi plange pentru ca nu a fost de-ajuns!

Mare adevăr ai spus!

dolion a scris:

Da yzzy, asta e problema: vine vremea cand indiferent cat am facut pentru maicuta mea, voi plange pentru ca nu a fost de-ajuns!

Toti facem asa!
Mereu realizăm ce comoară am avut, doar după ce o pierdem.

Odata, pe înserate, un taran se aseza pe pragul modestei sale case bucurându-se de racoarea serii. În apropiere, serpuia un drumeag care ducea spre sat; un om care trecea îl vazu pe taranul nostru si se gândi:
"Omu' asta e fara gres un mare lenes, sta de pomana si cât e ziua de mare lâncezeste pe pragul casei..." La putina vreme, aparu un alt trecator. Acesta se gândi: "Omu' asta e un donjuan. Sade aici ca sa se poata uita la fetele care trec, ba poate le mai si necajeste..." În fine, un strain care se îndrepta spre sat îsi zise: "Omu' asta e de buna seama un mare muncitor. A trudit toata ziua, iar acum se bucura de odihna bine meritata..."
La drept vorbind, nu putem sti prea multe despre taranul asezat pe pragul casei. Putem spune însa multe despre cei trei oameni care se îndreptau spre sat: primul era un lenes, al doilea un om rau, iar al treilea un mare muncitor.

Tot ceea ce spui vorbeste despre tine; mai ales când vorbesti despre altii.

(Bruno Ferrero)

Era odată o familie fericită care locuia într-o casă de la perifieria oraşului. Într-o noapte însă, izbucni un incendiu puternic în bucătărie. În timp ce flăcările se întindeau, părinţii şi copiii fugiră afară. Dar în acea clipă îşi dădură seama că lipsea cel mai mic, un copil de cinci ani. Pe când dădea să iasă, speriat de puterea flăcărilor şi de fumul înecăcios, se întoarse din drum şi urcă cu un etaj mai sus.
Ce să facă? Mama şi tatăl se uitau unul la altul disperaţi, iar fetiţele începură să plângă. Acum era imposibil să te mai aventurezi în cuptorul de dinăuntru.
Dar iată că de sus, se deschise geamul mansardei şi copilul se arătă la fereastră strigând disperat: "Tată! Tată!"
Tatăl fugi şi-i strigă: "Sari jos!" Dedesubt, copilul nu vedea decât foc şi fum, dar auzi vocea şi răspunse: "Tată, nu te văd ... "
"Te văd eu şi e destul. Sari jos!", urlă bărbatul.
Copilul sări şi se trezi teafăr şi nevătămat în braţele puternice ale tatălui, care-l prinsese în zbor.

Tu nu-l vezi pe Dumnezeu. Dar el te vede. Aruncă-te!

(Bruno Ferrero)

Pe malurile unui lac din India de Nord, era odata o pasare mica cu doua capete, unul la dreapta, unul la stânga si un singur corp.
Într-o zi, în timp ce se învârtea cautându-si de mâncare, cu ochii capului din dreapta vazu un fagure de miere salbatica pe care se si arunca.
Capul din stânga spuse:
"Da-mi si mie!"
Dar capul din dreapta nu-l asculta si mânca fagurele pe nerasuflate. Atunci, capul din stânga jura razbunare si în timp ce pasarea hoinarea prin padure, la stânga se ivira niste bobite foarte amare. Capul din stânga le vazu primul si, desi stia ca nu sunt bune si ca fac rau la stomac, ciuguli totusi câte putu. Se gândea între timp: "Ne va durea burta, dar macar asa egoistul din partea cealalta va învata ce este solidaritatea." Cum boabele erau otravitoare, la putin timp dupa aceea pasarea se simti cuprinsa de niste dureri înfioratoare, iar în scurta vreme, îi pricinuira moartea.
Murira si cele doua capete, cel din dreapta si cel din stânga, pentru ca niciunul nu avusese minte.

Astfel mor multe familii. Din teama de a iubi.

"Relatiile profunde m-au speriat întotdeauna ", recunoaste un student, "pentru ca toate par sa impuna mari responsabilitati. Întotdeauna mi-a fost teama ca nu voi putea face fata numeroaselor exigente si cerinte pe care o angajare de acest gen le aduce cu sine. Iar când am gasit în fine curajul sa încep o relatie profunda si stabila, am fost uimit sa constat ca ma simteam mai puternic decât înainte.
Din acel moment am avut impresia ca dispun de doua capete, nu de unul, si la fel, de patru mâini, de patru picioare si de o alta lume. Capacitatile mele de a ma realiza si de a evolua s-au dublat, asa cum s-au dublat si alternativele pe care le aveam la dispozitie. Acum mi-e mult mai usor sa-i iubesc pe ceilalti. Ma simt mult mai puternic si nu-mi mai este frica."

(Bruno Ferrero)

Exemplul

- Tata, cum începe un razboi? întreba Andreea, impresionata de ceea ce vazuse la jurnal. - Vezi tu, puiule, cam asa stau lucrurile: daca, de pilda, între Statele Unite si Anglia apare o serioasa neîntelegere într-o anumita chestiune...
Mama îl întrerupse:
- Nu vorbi prostii. Între Anglia si America nu sunt niciodata conflicte!''.
- Dar ce importanta are? Dadeam doar un exemplu.
- Numai asa poti sa-i împui copilului capul cu tot soiul de prostii!
- Macar eu îi umplu capul cu ceva, în vreme ce dupa tine ar putea sa ramâna gol.
- Hai, nu mai spune... Nu-ti dai seama ca esti ridicol?
Andreea interveni atunci:
- Va multumesc, am priceput...

Tata ma ia în brate în fiece zi si ma întreaba de câte ori am declarat razboi.
Alexandra, 4 ani.

(Bruno Ferrero)

Era odata un împarat la curtea caruia, fiindca tocmai se asezase în cetatea de scaun, se dadea un mare ospat. În sala de ospete împaratul primea onorurile si darurile. Toate erau de mare pret: arme stralucitoare, cupe de argint, brocarturi brodate cu aur.
Sirul celor care aduceau daruri era pe terminate, când aparu, schiopatând si sprijinindu-se cu greu într-un toiag, o taranca batrâna cu saboti butucanosi. Fara sa scoata un cuvânt, scoase din traista un pachet înfasurat cu grija într-o pânza.
La gestul femeii care aseza la picioarele împaratului un ghem de lâna alba, din sala izbucnira hohote de râs. Era lâna de la cele doua oi ale sale, singura ei avere, toarsa în noptile lungi de iarna. Fara sa spuna nimic, regele se înclina demn, iar apoi facu semn ca ospatul sa înceapa, în timp ce batrâna taranca strabatea sala încet, masurata din cap pâna-n picioare de privirile batjocoritoare ale curtenilor.
Femeia îsi relua prin noapte drumul cel lung spre cocioaba ei construita în mijlocul padurii, unde pâna atunci prezenta ei nu fusese decât tolerata. Ajunsa însa în fata casei, se opri cuprinsa de spaima.
Cocioaba era înconjurata de soldatii împaratului care împlântau de jur împrejur pari pe care întindeau firul de lâna alba.
"Vai de mine!", se gândi biata batrâna cu inima strânsa, ,,împaratul s-a suparat din pricina darului meu ... Soldatii ma vor prinde si ma vor arunca în închisoare ... "
Când o vazu, comandantul se pleca cu respect si-i spuse: "Bunica, din ordinul bunului nostru împarat, tot pamântul care va putea fi împrejmuit cu firul de lâna, de acum înainte e al dumitale."
Noul ei pamânt era tot atât de mare pe cât fusese de lung ghemul de lâna. Primise cu masura cu care daruise.

Cerem mult si ne este frica sa daruim.

Doi calugari cultivau trandafiri. În timp ce primul se pierdea contemplându-le fumusetea si îmbatându-se de mirosul lor, cel de-al doilea taia cei mai frumosi trandafiri si îi dadea trecatorilor.
"Ce faci?!" îl certa primul . "Cum de te poti lipsi astfel de bucuria si de parfumul trandafiri/or tai?"
"Trandafirii parfumeaza mult mâinile celui care îi daruieste ", raspunse împaciuitor cel de-al doilea.

(Bruno Ferrero)

Era odata un elev în vârsta de saptesprezece ani care visa ca un leu îl devora cu coltii sai ascutiti.
A doua zi de dimineata, pleca împreuna cu colegii sai de clasa într-o excursie într-un oras necunoscut, în care însa nu avea de ce sa se teama ca va da de vreun leu.
Înfricosat totusi de acel vis, tânarul se îndrepta spre o biserica. Ajuns în piata unde se ridica aceasta, zari un leu de piatra care racnea spre cer cu gura larg deschisa.
- A, uite leul care ma mânca azi noapte! Le povesti tovarasilor sai visul. Apoi, pentru a le demonstra ca nu credea în vise, se apropie râzând de leu.
- Ma recunosti, leule? Hai, desteptarea! Desclesteaza-ti coltii si însfaca-ma de poti!
Si, zicând acestea, îsi vârî pâna la cot mâna în gura lui...
Tipa însa de durere si cu teama, scotându-si iute mâna însângerata de acolo si cazu la pamânt.
Un scorpion urias care se aciuase în gura leului de piatra îi strapunsese mâna cu acul sau înveninat.

Pot sa ma opresc din baut când am chef. Acum doi ani m-am lasat de fumat, dându-mi seama ca era un obicei costisitor si ca nu merita. Nu sunt deloc dependenta. Se întâmpla sa nu iau nici o doza câte sase luni; si când iau, ce mare lucru? Îmi pare ca nu-i mare scofala sa evadez uneori, e chiar frumos. Nu-i ceva de neînteles. Oamenilor le place sa exagereze în ceea ce priveste consecintele...
Kenny, 19 ani (cu o saptamâna înainte de a muri din cauza unei supradoze)

(Bruno Ferrero)

Dupa un îndelungat rastimp de viata comunitara, de meditatie si rugaciune, trei discipoli îsi parasira maestrul si îsi începura misiunea în lume.
Dupa zece ani, cei trei se întoarsera sa-l vada pe învatatorul lor.
Batrânul calugar îi pofti sa sada în jurul sau, întrucât durerile batrânetii nu-l mai lasau sa se ridice. Fiecare dintre ei începu sa povesteasca tot ceea ce facuse.
- Eu, începu cel dintâi cu un oarece orgoliu în glas, am scris o multime de carti si le-am vândut în milioane de exemplare.
- Ai umplut asadar lumea de hârtie, zise învatatorul.
- Eu, cuvânta cel de-al doilea cu mândrie, am predicat într-o multime de locuri.
- Ai umplut asadar lumea cu vorbe, zise învatatorul.
Spuse si cel de-al treilea:
- Eu ti-am adus aceasta pernita ca sa ai de ce sa-ti sprijini picioarele sa nu te doara.
- Tu, zise învatatorul surâzând, tu l-ai gasit pe Dumnezeu.

Un mare ascet, cunoscut în întreaga lume pentru sfintenia sa, locuia într-o pestera adânca. Sedea toata ziulica cufundat într-o profunda meditatie si avea mereu gândul îndreptat spre Dumnezeu.
Într-o buna zi însa, pe când ascetul cel sfânt medita, iesi la iveala un soricel si începu sa-i rontaie încaltarile. Pustinicul deschise ochii foarte înfuriat.
- De ce ma deranjezi în timp ce meditez?
- Dar îmi este foame, scânci soricelul.
- Du-te încolo, soarece blestemat, izbucni iar ascetul. Cum îndraznesti sa ma deranjezi chiar acuma când eu caut comuniunea cu Dumnezeu?
- Dar cum sa gasesti comuniunea cu Dumnezeu daca nici macar de mine nu poti tine seama?

(Bruno Ferrero)

Un cal si un câine au legat o prietenie pe cinste. De aceea cautau diverse cai de a-si arata unul altuia pretuirea. Câinele îi aducea calului cele mai bune oase pe care le afla, câta vreme calul îi lasa câinelui portia sa de fân.
Asa de mult tineau unul la altul încât au murit amândoi de foame.

Fericirea mea eu o stiu, nu tu.
Nu doar pentru ca tu poti constitui o simpla prezenta trecatoare,
dar si pentru ca tu vrei sa fiu ceea ce eu nu sunt.
Nu pot sa fiu fericit atunci când ma schimb
doar pentru a-ti satisface tie orgoliul.
Si nu pot sa ma simt fericit atunci când ma critici
pentru ca nu gândesc asa cum gândesti tu
sau pentru ca nu vad lucrurile asa cum le vezi tu.
Spui ca sunt prea rebel.
Totusi, de câte ori ti-am respins convingerile,
si tu te-ai ridicat împotriva alor mele.
Eu nu caut sa-ti modelez mintea.
Stiu ca te stradui sa fii tu însuti,
dar nu pot admite ca tu sa-mi spui ce trebuie sa fiu.
Ziceai ca sunt o persoana stearsa pe care cu usurinta poti sa o uiti.
Atunci de ce ai încercat sa te folosesti de viata mea
pentru a-ti demonstra tie însuti cine esti?

(Bruno Ferrero)

Doi prieteni se reîntâlnira dupa o îndelungata despartire. Unul dintre ei se îmbogatise, celalalt era sarac.
Luara masa împreuna si dezgropara amintiri. Apoi cel sarac atipi.
Prietenul sau, coplesit de mila, înainte de a pleca, îi strecura în buzunar un diamant de mare pret.
Trezindu-se însa, cel sarac nu gasi aceasta piatra pretioasa si continua sa-si duca viata ca înainte. Dupa un an, se întâmpla ca prietenii nostri se întâlneasca iar.
- Spune-mi cum de nu ai gasit piatra pretioasa pe care ti-am pus-o în buzunar? îl treba cel bogat pe prietenul sau, vazând ca înca traia în mizerie.

Fiecare întâlnire cu un om constituie o astfel de experienta. Fiecare persoana de lânga noi ne daruieste o comoara de mare pret. Cel mai adesea însa nu ne dam seama de acest lucru.

(Bruno Ferrero)

În ziua a saptea, dupa ce se încheiase creatia, Dumnezeu hotarî ca era timpul pentru sarbatoarea sa. Creaturile abia plasmuite se preocupara cu toate sa-i ofere în dar lui Dumnezeu ceea ce aveau sa gaseasca mai frumos. Veveritele adusera nuci si alune, iepurii - morcovi si radacini dulci, oile - lâna moale si calda, vacile - lapte spumos cu smântâna.
Mii de îngeri se adunara în cerc si cântara o melodie celesta.
Omul astepta sa-i vina rândul si era îngrijorat. "Oare ce îi voi putea darui eu? Florile dau mireasma, albinele - miere, pâna si elefantii s-au oferit sa îi faca dus lui Dumnezeu cu trompele lor ca sa se racoreasca ... ".
Omul se asezase la capatul sirului si continua sa îsi framânte mintea. Toate creaturile treceau prin fata lui Dumnezeu si îi înfatisau darurile lor.
Când mai ramasesera doar câteva - melcul, broasca testoasa si alte creaturi lenese omul cazu în disperare.
Veni si rândul sau.
Si atunci omul facu ceea ce nici o alta creatura nu îndraznise sa faca. Alerga la Dumnezeu, sari pe genunchii sai, îl îmbratisa si îi spuse:
- Te iubesc!
Chipul lui Dmnnezeu se lumina si toata creatia întelese ca omul îi facuse lui Dumnezeu darul cel mai frumos si rasuna în univers imnul Aleluia.

"Pentru ce ne-a creat Dumnezeu?
Dumnezeu ne-a creat pentru a-l cunoaste, a-l iubi si a-i sluji în aceasta viata si pentru a-l vedea la fata în cealalta viata în rai. "

(Catehismul papei Pius al X-lea)

Lasa-ma sa te iubesc, Doamne.
Ce altceva am eu în cer
sau pe pamânt în afara de Tine?
Dumnezeul inimii mele,
partea mea de vesnicie
lasa-ma sa ma agat de Tine.
Fii totdeauna cu mine,
iar, daca voi fi tentat sa te parasesc,
Tu, Doamne, nu ma lasa.

(Bruno Ferrero)

Povestea celor doua pietricele albastre

Fiecare dintre noi este diferit. Fiecare este unic şi irepetabil. De aceea fiecare dintre noi are ceva de dăruit altora, ceva ce nimeni altcineva nu are. Fiecare are un loc şi o misiune ce i-au fost încredinţate şi de care va trebui să răspundă. Fiecare este un dar unic al lui Dumnezeu pentru omenire.
Un laureat al premiului Nobel a scris: Când vom muri şi vom merge în cer, ne vom întâlni cu Creatorul nostru. El nu ne va întreba: „De ce n-ai devenit Mesia? De ce n-ai descoperit un medicament împotriva cancerului? De ce n-ai devenit o personalitate a vieţii publice?”. El ne va întreba: „De ce nu ai fost tu însuţi?”.
Aceasta este responsabilitatea fiecărui om. Istoria celor două pietricele albastre ne ajută să descoperim tocmai acest adevăr atât de important.

Două pietricele, cam de mărimea unei castane, zăceau în prundişul unui vesel pârâu de munte. Se aflau laolaltă cu celelalte pietre de acolo, unele mai mici, altele mai mari, dar erau diferite de toate celelalte, pentru că erau albastre. Când bunul soare le dezmierda cu razele sale, ele străluceau de parcă ar fi fost două bucăţi de cer căzute pe pământ.
Cele două pietricele ştiau că sunt cele mai frumoase dintre toate celelalte aflate în pârâu şi să lăudau de dimineaţa până seara: Noi suntem copiii cerului! , strigau, când una, când cealaltă, pietrelor obişnuite aflate în preajmă. Păstraţi distanţa! Noi avem sângele albastru! Nu avem de-a face cu voi!
De fapt erau două pietricele insuportabile şi arogante, care îşi petreceau zilele gândindu-se numai la ceea ce s-ar fi întâmplat cu ele când cineva avea să le descopere. Desigur – îşi spuneau – vom fi puse într-un colier împreună cu alte pietre preţioase, aşa cum suntem şi noi. Şi visau împreună: Vom fi pe coroana reginei Olandei sau în inelul prinţului de Galia. Ne aşteaptă o viaţă frumoasă: case luxoase, baluri, petreceri. Vom ajunge până la capătul lumii.
Într-o bună dimineaţă, pe când razele soarelui se jucau pe luciul apei cristaline, un om s-a aplecat, şi-a întins mâna şi a cules cele două pietricele albastre.
Cele două pietricele erau nespus de fericite: Ura! – au strigat. Am plecat! Ce timpuri bune ne aşteaptă! S-au simţit cele mai norocoase pietre din lume. Nu aşteptau decât ca visurile lor să se transforme în realitate.
Au fost puse într-o cutie, împreună cu alte pietre colorate. Rămânem aici pentru puţin timp, şi-au spus, fiind sigure de frumuseţea şi valoarea lor neîndoielnică.
Totuşi lucurile au fost altfel decât bănuiseră. Cele două pietricele au fost zdruncinate încoace şi încolo. Mereu au schimbat cutiile, au fost puse pe cântar şi pipăite insistent de mâini aspre. Au rămas în cele din urmă singure, parcă uitate, într-o cutiuţă.
Mai târziu, însă, o mână le-a luat şi le-a aşezat cu necuviinţă pe un zid, în mijlocul altor pietre, pe o suprafaţă de ciment foarte lipicioasă. Hei, fii mai delicat, strigau cele două pietricele albastre, suntem pietre preţioase. Drept răspuns, câte o lovitură de ciocan le-a fixat definitiv.
Revoltate au început să strige: Neciopliţilor, nepricepuţilor, bădăranilor, voi nu înţelegeţi cât suntem de importante? Cele două pietricele albastre ameninţau, plângeau, implorau. Dar n-a fost de nici un folos. Tot prizoniere în zid au rămas. Dezamăgirea şi amărăciunea le-a întunecat cu reflexe viorii.
Timpul trecea încet iar cele două pietricele nutreau un singur gând: să fugă. Dar cimentul era tare şi imposibil de convins să le elibereze. Au zărit însă un firicel de apă ce se prelingea pe acolo şi l-au rugat: Strecoară-te sub noi, te rugăm, şi desprinde-ne de pe acest zid nenorocit!
Apa nu s-a lăsat mult rugată. Nu era nevoie de insistenţă căci era bucuria ei să se strecoare sub ziduri şi să distrugă cât mai mult. A trecut la lucru şi, uşor-uşor, a reuşit să se strecoare şi să fărâme câte puţin cimentul. După câteva luni de perseverenţă cele două pietricele au putut să se mişte. Într-o noapte umedă şi rece cele două pietricele au căzut pe pământ, eliberate în sfârşit din acea închisoare insuportabilă. Suntem libere – au strigat amândouă în culmea fericirii.
Însă, jos fiind, au putut vedea zidul în care fuseseră fixate, acea puşcărie înaltă în care şi-au petrecut atâta timp. Şi, privind spre acel zid, nu mică le-a fost mirarea: lumina lunii ce străbătea printr-o fereastră lumina un mozaic superb. Mii de pietricele viu colorate şi aurite formau chipul Sfintei Fecioare Maria. Era cea mai frumoasă imagine pe care cele două pietre o văzuseră vreodată. Dar ceva îi lipsea… Faţa, chipul blând şi dulce al Mariei, avea ceva neobişnuit. Părea oarbă, căci îi lipseau ochii.
Oh, nu, au exclamat amândouă, dânduşi seama de grozăvie. Ele fuseseră tocmai ochii Mariei. Îşi imaginau acum cât de bine se potriveau acolo, cât de frumos trebuie să fi strălucit şi cât de mult trebuie să fi fost admirate de oameni. Regretau acum fapta lor nesăbuită dându-şi seama ce nechibzuite au fost.
Dis de dimineaţă a ajuns acolo omul care făcea curăţenie în biserică şi, din neatenţie, a călcat pe cele două pietricele aflate la pământ. Supărat, le-a dat deoparte cu piciorul. Apoi, fiind încă întuneric, nu le-a deosebit bine şi le-a strâns cu mătura pentru a le arunca la gunoi împreună cu praful şi alte pietre neînsemnate.

Ce invataturi putem trage de aici ?

Istoria celor două pietricele albastre are un sfârşit trist, pentru că ele nu au înţeles un mare adevăr. Se înşelau văzând în sine ceea ce nu era adevărat, fugeau de realitate rătăcind prin visuri. Din această cauză nu au descoperit frumuseţea şi bogăţia pe care o primiseră de la Dumnezeu.
La fel ca şi ele, fiecare dintre noi are un loc al său în lume bine stabilit de Dumnezeu: unul poate fi ales pentru a fi un meşter bun, altul pentru a fi preot, iar o fată pentru a fi mamă a multor copii. Să nu uităm că fiecare dintre noi este aşezat de Dumnezeu acolo unde îi este locul şi că tocmai în acel loc, rânduit de Dumnezeu, este cel mai frumos şi mai potrivit să fie.

http://ziureldeziua.blogspot.com/2008/04/cuvinte-de-folos-istoria-celor-doua.html

dolion a scris:

Povestea celor doua pietricele albastre


La fel ca şi ele, fiecare dintre noi are un loc al său în lume bine stabilit de Dumnezeu: unul poate fi ales pentru a fi un meşter bun, altul pentru a fi preot, iar o fată pentru a fi mamă a multor copii. Să nu uităm că fiecare dintre noi este aşezat de Dumnezeu acolo unde îi este locul şi că tocmai în acel loc, rânduit de Dumnezeu, este cel mai frumos şi mai potrivit să fie.

http://ziureldeziua.blogspot.com/2008/04/cuvinte-de-folos-istoria-celor-doua.html

Asa e!

FLUTURELE REGAL

Odată, un om a găsit un cocon de fluture regal şi l-a luat acasă, ca să vadă tot procesul transformării acestuia în fluture.

Într-o zi i-a atras atentia un mic orificiu. Omul s-a aşezat alături ca să observe cum iese fluturele. A stat aşa ore în şir... privind cum acesta se zbătea să iasă prin acel orificiu. La un moment dat, părea că s-a oprit. Omului i-a făcut impresia că fluturele a ajuns cât de departe putuse, dar că se împotmolise din pricina îngustimii găurii.

Din bunătate, omul a decis să ajute micuţa creatură. A luat o foarfecă şi a crestat coconul, în aşa fel încât fluturele să poată ieşi. Curând acesta a ieşit, dar avea un trup foarte gros şi aripi mici, foarte slabe. Omul continua să urmărească fluturele, aşteptând să-i crească aripi care să-i poată susţine corpul şi să-l ajute să zboare.

Dar nu avea să se întâmple aşa ceva. Fluture şi-a petrecut tot restul vieţii târându-se de colo colo, cu un trup imens, în comparaţie cu aripile sale mici. N-a ajuns să mai zboare vreodată.

Omul, în bunătatea sa, dar şi în graba sa, nu a înţeles că restricţia impusă de orificiu şi de cocon îl sileau pe fluture să lupte şi astfel să pompeze fluidul din corp spre aripi, ajutându-le astfel să crească.

Acesta era procesul pe care Dumnezeu îl gândise pentru dezvoltarea normală a fluturelui şi pentru a-l ajuta ca, într-o bună zi, să ajungă să zboare liber.

Aplicaţie:

Aşa cum fluturele îşi putea dobândi libertatea doar ca rezultat al luptei, şi noi avem nevoie, uneori, de luptă ca să devenim ceea ce Dumnezeu doreşte pentru noi.

Uneori dorim ca Dumnezeu să îndepărteze aceste situaţii şi să ia toate obstacolele din cale, dar aşa cum omul a schilodit fluturele, tot aşa am fi şi noi, schilodiţi, dacă Dumnezeu ar face aceasta pentru noi.

Dumnezeu nu îndepărtează problemele şi dificultăţile prin care trecem, dar promite că este cu noi când trecem prin ele şi le foloseşte ca să ne facă mai buni, mai puternici. (vezi 1 Petru 5:10)

ZBURĂTORII WALLENDAS

Atracţia reprezentaţiei circului de la Detroit Cobo Hall era numărul prezentat de familia Wallenda, sau Zburătorii Wallendas, cum erau bine cunoscuţi. Ei executau un număr acrobatic de traversare pe sârmă. Ei au fost dintre cei mai faimoşi în lume la acest tip de acrobaţie. Cel mai dificil lucru pe care îl făceau era să traverseze circul dintr-o parte în alta pe sârmă, într-o formaţie piramidală pe patru nivele. Patru sau cinci bărbaţi formau primul nivel, doi sau trei bărbaţi formau al doilea nivel, alţi doi erau pe al treilea iar în final, în vârf era o fetiţă. Păstrând această formaţie. Ei traversau arena umblând pe o sârmă. Era incredibil, şi nemaivăzut până atunci. Făceau acest lucru noapte după noapte, săptămână după săptămână, în întreaga lume.

Într-o seară, când prezentarea lor se apropia de final, s-au adunat pentru a forma piramida pe patru nivele. Spectatorii erau tensionaţi, în deplină tăcere, aşteptând desfăşurarea. Reflectorul s-a oprit pe Wallendas, în aer, chiar când au început să păşească pe sârmă. După ce au parcurs cam două treimi din distanţă, tânărul Dede Wallenda a început să tremure. El a strigat în germană “Nu mai pot să ţin!” Cu asta a căzut, şi ... întreaga piramidă o dată cu el. Câţiva dintre ei au căzut pe podeaua ce se afla la mulţi metri sub ei. Unii au rămas infirmi pe viaţă, iar unul a murit.

Aplicaţie:

Te-ai simţit vreodată asemenea lui Dede Wallenda? Presiunea şcolii, temele, părinţii, familia şi prietenii te apasă până când începi să strigi: “Ajutor! Nu mai pot ţine!”

În astfel de vremuri trebuie să ne înconjurăm cu prieteni creştini şi să ne agăţăm de Cristos. Aceasta este adevărata menire a bisericii. Biserica nu trebuie să pună presiuni adiţionale asupra noastră, ci să ne sprijine şi să ne asigure ajutorul pentru a supravieţui în lume.

Când simţi că genunchii încep să-ţi tremure, vino la Cristos. Vino la ai Săi, la biserică!

“Veniţi la Mine, voi toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă.” (Matei 11:28)

ATENŢIE LA CURARA!

În 1799, faimosul explorator şi om de ştiinţă prusac, Baronul Von Humboldt, a descoperit un medicament eficient, numit curara. Dar, curara are două ‘feţe’. Într-o expediţie în jungla venezueleză, el a văzut un vânător indian doborând două animale imense cu ajutorul unei singure săgeţi. Săgeata fusese otrăvită cu curara, o substanţă extrasă din anumite plante din junglă. Injectată în sânge, aşa cum se proceda în cazul vânatului, era mortală. Imobiliza corpul animalului, ataca organele vitale şi cauza moartea aproape instantaneu. Humboldt a descoperit (şi încă într-un mod nu prea liniştitor), cea de-a doua ‘faţă’ a substanţei de curara.

S-a îmbolnăvit, iar unul dintre vracii indieni l-a forţat să bea curara diluată cu apă. Speriat de moarte, Humboldt a realizat (foarte curând), cu uimire, că, după ce a băut acea licoare, a început să se simtă mult mai bine. Curara, diluată corespunzător şi administrată oral, poate avea un efect benefic, fără să cauzeze efecte nefaste, nedorite asupra organelor interne.

Cheia efectului acestei substanţe constă, în principal, în modul în care aceasta intră în organism.

Injectată, este mortală; dar administrată oral şi diluată corespunzător, este miraculoasă.

Aplicaţie:

Creştinismul este asemenea acestei substanţe, curara. Impactul lui depinde, în esenţă, de modul în care este ‘administrat’. Mulţi oameni aleg să îl ia pe “cale orală”, diluat, aşa încât să nu aibă efecte secundare şi să îi ajute să se simtă mai bine - dar nu acesta este scopul creştinismului. Esenţa creştinismul constă în schimbarea noastră radicală, devenind făpturi noi, în Cristos. Pentru a deveni o nouă creaţie, trebuie să murim faţă de noi înşine şi să fim născuţi din nou. Cei ce vor un creştinism “sigur” care să îi coste cât mai puţin, au de furcă cu acceptarea morţii şi a naşterii din nou.

Adevăratul creştinism nu oferă siguranţă: el te costă viaţa. Pe Dumnezeu l-a costat Fiul Său preaiubit, iar pe tine te va costa, deasemenea, ca să Îl urmezi. Pavel a scris: “Am fost răstignit împreună cu Cristos şi nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine” (Galateni 2:20a).

Nu te mulţumi cu o versiune diluată a creştinismului. Acesta nu poate fi administrat pe cale orală; el trebuie ‘injectat’.