Povesti, povestioare

Houdini a fost cel mai mare magician al timpului său. El a fost şi un fantastic spărgător de lacăte . Susţinea că poate evada din orice celulă din lume în mai puţin de o oră.

Într-un mic oraş din Marea Britanie a fost construită o închisoare nouă, iar Houdini a fost provocat să încerce să evadeze. Cum acestuia îi plăceau şi provocările şi banii, a acceptat propunerea.
Când a sosit ziua cea mare, o mulţime de oameni şi reprezentanţi media se aflau la faţa locului. Houdini a păşit încrezător în celulă şi uşa a fost închisă. Şi-a dat imediat jos haina şi s-a apucat de treabă. Îşi ascunsese în curea o bucată de oţel flexibil şi dur, lungă de 25 de centimentri, pe care apoi a folosit-o pentru a încerca să deschidă încuietoarea.
După 30 de minute încrederea i-a dispărut. După o oră era scăldat în transpiraţie. După 2 ore, Houdini pur şi simplu s-a prăbuşit peste uşă, care s-a deschis imediat. De fapt, uşa nu fusese încuiată!

Morala

Uşa nu a fost închisă decât în mintea lui Houdini, dar acesta a acţionat ca şi cum ar fi avut de învins o mie de lăcate. Aidoma lui Houdini, şi noi suntem prizonierii propriei minţi. Pentru a evada din “închisoarea mentală”, trebuie mai întâi să realizăm şi să acceptăm acest lucru şi apoi să găsim căi prin care să ne eliberăm.

Aceasta poate fi povestea forumului "Popasul PRISMA CONDOR"

Într-o zi, Petru a găsit o hartă pe care era marcat drumul către o comoară inestimabilă. “Voi găsi această comoară şi aşa, voi avea parte şi de ceva aventură!” exclamă el.

Şi iată, că porni la drum. Şi merse, ce merse şi ajunge la o pădure. Acolo l-a întâlnit pe Leu, pe care îl întrebă:” Eşti suficient de puternic şi curajos pentru a veni cu mine la o vânătoare de comori? Leul acceptă propunerea lui Petru şi îl însoţi pe acesta la drum. Pădurea era foarte deasă şi întunecoasă, iar lui Petru i se făcu frică însă, cu Leul lângă el reuşi să o străbată până la capăt.

Când cei doi ajunsese la poalele unui munte, îl întâlniră pe Vultur. “Ai o vedere excelentă şi poţi să ne alarmezi de pericole. Nu doreşti să vii cu noi, suntem în căutarea unei comori?”, îl întreabă Petru. Vulturul acceptă propunerea făcută de Petru şi îi însoţeşte pe cei doi la drum. Muntele pe care trebuiau să îl străbată era foarte înalt şi stâncos. Leul alunecă, însă Petru a fost suficient de iute să îi dea o mână de ajutor şi să îl tragă sus. Vulturul, cu vederea lui ascuţită, era foarte atent la fiecare pas pe care îl faceau cei doi tovarăşi de drum.

Curând, au ajuns la valea din josul muntelui, unde au întâlnit-o pe Oaie. “Vei dori să ne însoţeşti în căutarea unei comori şi să ne ţii de cald când ne este frig?”, o întrebă Petru pe Oaie. Aceasta acceptă propunerea lui Petru şi astfel, porniră toţi la drum. Un vânt rece străbătu întreaga pajişte iar toţi se îngrămădiră lângă Oaie, ca să le ţină de cald.

Apoi, cei patru ajunsese, în final, în deşert unde se întâlni cu Cămila. “Eşti numită oaia deşertului” îi spuse Petru acesteia. “Ne vei ajuta să străbatem întregul deşert şi să ne însoţeşti în călătoria noastră, în cautarea comorii?”. Zis şi făcut. Cămila acceptă popunerea lui Petru şi astfel că el, Oaia şi Leul se urcă pe ea, iar împreună şi fericiţi străbat întreg deşertul cu Vulturul deasupra lor, bucurându-se de spectacol.

Cei cinci, ajung în cele din urmă, lângă ocean unde o întâlnesc pe Broasca Ţestoasă de mare. “Suntem în căutarea unei comori şi ne gândeam dacă ne poţi ajuta să străbatem oceanul? întreabă Petru. Broasca le răspunse afirmativ şi astfel că porniră toţi la drum.

Valurile puternice aproape că îi înecă, însă Broasca Ţestoasă îi îndreptă cu dibăcie către ţărm, unde îi aştepta Bufniţa.

Acesta le vorbi cu înţelepciunea ei străveche, spunându-le aşa: “Felicitări, aţi găsit comoara.”

“Unde este?” exclamă toţi surprinşi.

“Împreună aţi străbătut pădurea, aţi urcat muntele, aţi înfruntat valea, aţi întâmpinat cu curaj deşertul şi aţi traversat oceanul. Niciodată nu aţi fi reuşit unul fără celălalt.”

Toţi s-au uitat unul la celălalt şi au realizat că Bufniţa avea dreptate!
Toţi au găsit PRIETENIA!…
Şi, într-adevăr, au găsit cea mai de preţ comoară!

Morala

Prietenia este un lucru minunat, este strâns legată de:
"a împărţi” - prietenii împart aproape totul, experienţele lor, fie că sunt bune fie că sunt rele, bucuriile şi tristeţiile lor,
“altruism”- prietenii au grijă unii de alţii,
“sprijin şi grijă“- prietenii sunt mereu împreună atunci când au nevoie unii de alţii; suportul vine sub diferite forme, însă suportul moral este considerat ca fiind cel mai important.
Şi atunci, construirea şi menţinerea unei prietenii este unul dintre cele mai bine răsplătite proiecte ale forumului nostru. Toţi au recunoscut într-un fel sau altul, ca aici se simt bine şi se reîntorc cu placere!

Un proverb japonez spune astfel: “Când caracterul unui om nu îţi este foarte clar, atunci uită-te la prietenii lui”, în timp ce în Spania, se foloseşte o vorbă foarte cunoscută si la noi: “Dime con quien andas y te dire quien eres” care se traduce astfel: ” Spune-mi cu cine umbli, ca să îţi spun cine eşti”. Când ne uităm la înţelesul amândurora se aseamănă foarte mult şi spun un mare adevăr. Ca fiinţe umane, tindem să ne construim prietenii cu oameni ca şi noi: cu o bază comună şi cu obiceiuri comune. Şi atunci, prietenii sunt ca un fel de cadou pe care ni-l oferim nouă înşine/însene.
Eu sunt mulţumit de cadoul meu, primit prin întâlnirea cu voi!

Noi suntem trei, Tu eşti trei

Când nava sa a făcut un popas de o zi pe o insulă îndepărtată, episcopul s-a hotărât să îşi folosească acest interval de timp în modul cel mai profitabil cu putinţă. A început să se plimbe pe plajă şi a întâlnit trei pescari care dădeau la peşte. Intr-o engleză stricată, aceştia i-au spus că au fost creştinaţi de misionari încă cu câteva secole înainte.
Noi, creştini! i-au spus ei cu măndrie, arătând unii către ceilalti. Episcopul s-a arătat impresionat. I-a întrebat atunci dacă au auzit de Rugăciunea Domnului. Nu auziseră. De data aceasta, episcopul a fost şocat.
Atunci, ce spuneţi atunci când vă rugaţi?
Ne ridicam ochii spre cer şi ne rugăm astfel: „Noi suntem trei, Tu eşti trei, ai milă de noi”.
Episcopul a rămas revoltat de primitivismul rugăciunii şi de erezia pe care o conţinea ea. De aceea, şi-a pierdut întreaga zi încercând să-i înveţe Rugăciunea Domnului. Pescarii nu aveau o memorie prea grozavă, dar şi-au dat osteneala, şi înainte de plecare, episcopul a avut satisfacţia de a-i auzi spunând Rugăciunea de la un cap la altul, fără greşeală.
Cateva luni mai târziu, nava sa a trecut din nou pe lângă insulă. In timp ce îşi recita pe punte rugăciunea de seară, episcopul şi-a amintit cu plăcere de cei trei oameni care învăţaseră să se roage, graţie eforturilor sale pline de răbdare.
Subit, el a văzut o rază de lumină care se apropia de vas. Spre uluirea lui, în mijlocul ei a zărit trei persoane care mergeau pe apă. Capitanul a oprit nava şi toată lumea s-a adunat să vadă minunea.
Evident, erau cei trei pescari ai episcopului.
Sfinţia ta, au exclamat ei, am văzut nava cu care călătoreşti si ne-am grăbit să venim la tine.
Dar ce doriţi? i-a întrebat episcopul, încă nevenindu-i să-şi creadă ochilor. Sfinţia ta, ne pare foarte rău, dar am uitat rugăciunea corectă. După ce spunem: „Tatăl nostru care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău, facă-se voia Ta…”, nu ne mai aducem aminte restul. Spune-ne din nou rugăciunea.
Smerit, episcopul le-a răspuns:
Mergeţi acasă, prieteni, şi de fiecare dată când vă rugaţi, spuneţi, la fel ca înainte: „Noi suntem trei, Tu eşti trei, ai milă de noi!”

Cele sapte vase cu aur

Un barbier trecea odata pe sub un copac bantuit, cand a auzit o voce:
Ai vrea sa ai sapte vase cu aur?
Omul a privit in jur, dar nu a vazut pe nimeni. Lacomia lui se trezise insa, asa ca a strigat:
Da, as vrea.
Atunci, du-te imediat acasa, i-a spus vocea. Le vei gasi acolo.
Barbierul a fugit spre casa, unde a gasit intr-adevar sapte vase pline cu aur, cu exceptia unuia, care era doar pe jumatate plin. Bucuria i-a fost astfel imediat spulberata. Barbierul nostru a simtit ca nu poate trai astfel: trebuia neaparat sa umple si cel de-al saptelea vas, altminteri nu va mai fi niciodata fericit.
De aceea, a topit toate bijuteriile familiei si le-a turnat in monede de aur, pe care le-a introdus in cel de-al saptelea vas. Spre uimirea lui, acesta a ramas tot pe jumatate gol. Era exasperant! Omul s-a pus atunci pe economii, si-a infometat familia, dar degeaba. Oricat aur punea in cel de-al saptelea vas, acesta ramanea in continuare pe jumatate gol.
Intr-o zi, l-a rugat chiar pe rege sa-i dubleze salariul. Acesta a acceptat, astfel ca lupta pentru umplerea vasului a fost relansata. A ajuns chiar sa cerseasca. Vasul inghitea fiecare moneda noua de aur, dar refuza sa se umple! Intre timp, regele a observat cat de tras la fata era barbierul sau.
Ce s-a intamplat cu tine? l-a intrebat el. Erai atat de fericit cand aveai salariul mai mic. Acum ti l-am dublat, dar arati obosit si nefericit. Sa nu-mi spui ca ai primit cele sapte vase cu aur.
Barbierul a ramas uimit.
Cine v-a spus acest lucru, Maiestate?
Regele a inceput sa rada:
Nu mi-a spus nimeni, dar manifesti toate simptomele celor carora stafia le-a dat cele sapte vase cu aur. Odata, mi le-a oferit si mie. Cand am intrebat-o daca pot cheltui banii sau daca nu pot decat sa-i strang, a disparut fara urma. Acei bani nu pot fi cheltuiti. Nu fac decat sa trezeasca dorinta de a strange si mai multi. Du-te si inapoiaza-i stafiei, si vei fi din nou un om fericit.

Schimbarea lumii prin schimbarea de sine

Sufitul Bayazid povesteste urmatoarea istorioara despre el insusi:
Cand eram tânar, eram un revolutionar, si singura rugaciune pe care i-o adresam lui Dumnezeu era aceasta: „Doamne, da-mi energia de a schimba lumea”.
Dupa ce m-am maturizat si mi-am dat seama ca mi-a trecut jumatate din viata fara sa fi schimbat un singur suflet, mi-am schimbat rugaciunea: „Doamne, daruieste-mi gratia de a-i schimba pe cei cu care intru in contact – familia si prietenii mei, si voi fi multumit”.
Acum, la batranete, cand stiu ca zilele imi sunt numarate, rugaciunea mea este alta: „Doamne, daruieste-mi gratia de a ma schimba pe mine insumi”. Daca m-as fi rugat de la inceput pentru transformarea de sine, nu mi-as fi irosit inutil viata.

"Se obisnuieste la catolici ca ei sa-si marturiseasca pacatele unui preot si sa primeasca absolvirea lor ca semn al iertarii lui Dumnezeu. Din pacate, foarte multi oameni se folosesc de aceasta metoda convinsi cã obtin astfel un certificat din partea lui Dumnezeu care ii scapã de rasplata pe care o merita, capatand o incredere mai mare in absolvirea preotului decat in gratia lui Dumnezeu.
Asa a fost tentat sa faca si Perugini, un pictor italian care a trait in Evul Mediu, inainte de a muri. In cele din urma, el s-a decis sa nu se duca deloc la confesiune, caci acest lucru ar fi insemnat o insulta si un sacrilegiu in fata lui Dumnezeu, caci ar fi parut ca doreste sa-si salveze pielea.
Sotia lui, care nu stia nimic de framantarile sale interioare, l-a intrebat daca nu-i este teama sa moara nespovedit. Perugini i-a raspuns:
- Draga mea, incearca sa privesti altfel problema: profesiunea mea este pictura, si trebuie sa recunosti ca am fost un pictor foarte bun. Profesiunea lui Dumnezeu este iertarea, si daca este la fel de bun in profesia sa cum am fost eu in a mea, inseamna ca nu am nici un motiv sa ma tem."

dolion a scris:

Toţi au găsit PRIETENIA!…
Şi, într-adevăr, au găsit cea mai de preţ comoară!
... ... ... ... ... ...
Ca fiinţe umane, tindem să ne construim prietenii cu oameni ca şi noi: cu o bază comună şi cu obiceiuri comune. Şi atunci, prietenii sunt ca un fel de cadou pe care ni-l oferim nouă înşine/însene.
Eu sunt mulţumit de cadoul meu, primit prin întâlnirea cu voi!

A fost odată un ţăran sărac şi cinstit, român. În sătucul său natal, izolat de lume, se zvonise că undeva departe, peste nouă mări şi nouă ţări, s-ar fi aflat o baroneasă înstărită, cu dărnicie fără seamăn, care s-ar fi numit Uniunea Europeană. Şi zvonul nu era numai zvon, căci văzuse omul prin vecini, ba pe unul, ba pe altul, fălindu-se cu darurile acesteia.
Într-o bună zi şi-a luat toiagul şi a purces la drum. A bătut la poarta palatului şi i s-a deschis. Doamna cea mare l-a primit, l-a poftit să şadă şi, fiindcă era peste măsură de ostenit, l-a îmbiat cu Coca-Cola şi gumă de mestecat. Ţăranul a gustat cu măsura din bucate şi nerăbdător, şi-a spus păsul:

"Mărită Doamnă Uniune, am auzit că faci daruri celor nevoiaşi. Eu am acasă, pământ bun, ape limpezi, am şi păduri. Iarna însă-i cam lungă la mine în ţinut, aproape şapte-opt luni pe an. Ca să lucrez bine aş avea nevoie de o pereche de încălţări. Sunt desculţ şi mi-e frig. Doar atât îţi cer".

Doamna Uniune Europeană l-a măsurat din cap până în picioare şi a rămas cu privirea pironită la degetele acestuia, vineţii, înfrigurate, bătătorite şi prăfuite de drum. Apoi a glăsuit:

"Omule, eşti desculţ şi eu te înţeleg... Dar, tot ce-ţi pot oferi este o bască. Una nouă şi de calitate europeană - Armani. Ţine de frig, de ploaie."

Omul a luat basca, a oftat dezamăgit, a mulţumit şi a făcut calea-ntoarsă spunându-şi:
"Totuşi e doamnă bună. Putea să nu-mi dea nimic".

A trecut iarna şi din gerurile sale cumplite, omul a ieşit destul de bine, doar cu un deget degerat. Apoi vara istovindu-se, a purces iar pe lungul drum al Doamnei Uniuni, spunându-i păsul vechi: "Sunt desculţ. O pereche de încălţări mi-ar prinde tare bine".

Doamna l-a privit cu înţelegere şi căldură, l-a ospătat cu Coca-Cola, oferindu-i iar o bască nou-nouţă, de firmă.

"Dacă-i degeaba, merită s-o iau" îşi spune la întoarcere ţăranul cel sărac şi cinstit.

Iarna a trecut cu chiu cu vai şi în afara altui deget de la picior, numai unul, degerat şi amputat de doctor, omul n-a avut de suferit.A urmat primavara, vara şi pe când frunzele s-au îngălbenit, ţăranul şi-a amintit de Doamna cea darnică, pornind iar spre ea, să-şi încerce norocul. Dinaintea acesteia şi-a băut cu poftă paharul de Coca-Cola, ba a mai cerut încă unul, căci începuse să-i placă, dar de întors s-a întors tot cu o basca.

Totuşi nu s-a dat bătut. An după an a străbătut calea plin de speranţă, primind cu politeţe ştiutul dar. Până într-o iarnă, când zăpezile şi gerurile au fost mai amarnice ca niciodată. Prins cu treburile, picioarele i-au degerat şi doctorul a trebuit să i le amputeze, spre a-i salva viaţa.

Purtat pe braţe de vecini, omul a bătut la poarta Doamnei Uniuni care, iute, şi-a dat seama de trebuinţe, făcându-i cadou un cărucior de invalid, cu rotile, nou şi strălucitor, având douăzeci şi una de viteze şi telecomandă. Omul a mulţumit şi întorcându-se în satul său cu maşinăria cea arătoasa a stârnit mari invidii. De aici i s-a tras un necaz: într-o noapte a fost călcat de hoţi. Aceştia nu găsiseră mare lucru, dar plecaseră acasă cu saci întregi de băşti. Oameni cu frică de Dumnezeu, îi lăsaseră, totuşi, căruciorul.
În prag de iarna, ţăranul s-a pomenit astfel fără nici o bască.
Aşezat comod în căruciorul său silenţios, a pornit iar cale de nouă munţi şi nouă ţări, s-a înfăţişat Doamnei Uniuni şi i-a spus:
"Mărită Doamnă, m-au călcat hoţii şi acum, la căderea zăpezii, sunt cu capul descoperit. Fii bună şi dă-mi o bască, fiindcă ştiu că ai şi poţi".

Doamna l-a măsurat din cap până la brâu (acolo unde începea căruţul) şi gânditoare i-a spus: "Bade dragă, eu te înţeleg. Dar, tot ce-ţi pot dărui acum este o pereche de încălţări. Apropo, aşa cum te văd, cred că nu poţi munci. Nu-mi vinzi mie pământul dumitale? Cu banii primiţi ai putea să-ţi cumperi cea mai bună bască".

Această legendă, ca orice bucăţică de folclor, are autor necunoscut. Dar personajele, din păcate, le vedem în fiecare zi în jurul nostru...

Mi-a placut mult povestioara.

dolion a scris:

A fost odată un ţăran sărac şi cinstit, român.

Mda! Bună istorioară!

Batranul intelept

Sfântul Dimitrie, care a fost mitropolit al Rostovului în veacul al XVII-lea, istoriseşte, spre folosul nostru duhovnicesc, despre un învăţător care s-a rugat lui Dumnezeu mult şi cu râvnă, ca El să-i arate pe acel om de la care ar fi putut să înveţe calea adevărată spre Împărăţia Cerurilor. Şi iată că odată întâlneşte lângă uşile bisericii un cerşetor bătrân, îmbrăcat în zdrenţe, plin de bube şi răni puroinde. Trecând pe alături, dascălul îl salută după obicei, zicând:
- Bună ziua, bătrâne!
Bătrânul îi răspunde:
- Nu ţin minte să fi avut vreodată o zi rea!
Învăţătorul, auzind un asemenea răspuns, s-a oprit şi, ca şi cum ar fi voit să-şi retragă salutarea, a spus:
- Să-ţi dea Domnul fericire!
- Eu niciodată n-am fost nefericit! - a răspuns bătrânul.
S-a mirat învăţătorul şi, gândindu-se că poate bătrânul nu a auzit bine, a schimbat salutul şi a grăit:
- Ce spui, bătrâne? Eu îţi doresc să fii în bunăstare...
Bătrânul i-a răspuns iar:
- Eu niciodată nu am fost nenorocit.
Încercându-l pe bătrân, învăţătorul a mai spus:
- Îţi doresc ceea ce singur îţi doreşti.
- Nu duc lipsă de nimic, fiindcă toate, cum le doresc, aşa mi se şi întâmplă, iar bunăstarea vremelnică nu caut - i-a spus bătrânul.
- Să te mântuiască Dumnezeu pentru acestea. Dar spune-mi, tu eşti singurul dintre năpăstuiţi care nu suferi nevoi? Nu pot pricepe cum te-ai putut feri de nenorociri!
- Domnul meu, aşa este precum am răspuns salutării tale. Nu am cunoscut vreodată o oarecare nefericire sau necaz. Ce stare mi-a dat Dumnezeu, pentru aceea şi-I mulţumesc. Iar dacă nu-mi doresc bunăstare, tocmai întru aceasta se află bunăstarea mea. Eu nesocotesc fericirea şi niciodată nu o cer Tatălui Ceresc. Nu simt nenorocirea, asemenea cu cei cărora toate li se fac după a lor dorinţă. Dacă sufăr de foame, pentru aceea mulţumesc lui Dumnezeu, ca unui Părinte care ştie ce-mi trebuieşte. Dacă îndur frigul sau sunt pătruns de ploaie, sau altceva, rabd din vitregiile văzduhului, Îi mulţumesc, de asemenea, lui Dumnezeu. Când toţi mă hulesc, Îl slăvesc pe Domnul, ştiind că toate acestea sunt rânduite de El. Asemenea şi cu toate câte le îngăduie Dumnezeu - bune sau rele, dulci sau amare - toate le primesc din mâna Bunului Părinte, şi astfel voiesc numai ce voieşte şi Dumnezeu. Şi aşa se fac toate după dorinţa mea. Cu adevărat, nenorocit este cel care caută fericire în această lume, pentru că în viaţa aceasta fericirea cea nemincinoasă este a te încredinţa în toate voii Domnului. Iar voia lui Dumnezeu întotdeauna este desăvârşită, bună şi dreaptă. Eu însă, străduindu-mă în toată vremea să-mi plec voia mea înaintea dumnezeieştii voiri, mă socotesc peste măsură de fericit.
Învăţătorul, socotind că-l va pune pe bătrân în cumpănă, a zis:
- Spune-mi, rogu-te, aceleaşi ţi-ar fi gândurile şi dacă Dumnezeu te-ar trimite în iad?
- Oare chiar El o să mă trimită în iad? El ştie că eu mă ţin puternic de El prin dragostea nefăţarnică ce Îi port. Cu aceste legături eu m-am legat atât de puternic de Domnul, încât, oriunde m-ar trimite, acolo Îl voi lua şi pe El cu mine. Şi pentru mine e cu mult mai bine să fiu cu Domnul în afara Cerurilor, decât în ceruri fără El.
S-a minunat dascălul de asemenea răspunsuri ale bătrânului şi a cugetat în sine că aceasta este, cu adevărat, calea cea mai scurtă spre Dumnezeu, când oamenii îşi pleacă voia lor înaintea sfintei şi dumnezeieştii Voinţe. Învăţătorul l-a lăsat pe cerşetor şi, mergând întru ale sale, lăuda pe Domnul Dumnezeu Care a dat atâta înţelepciune bătrânului cel sărac. Încă I-a mulţumit Mântuitorului că a împlinit rugămintea sa şi i-a arătat omul de la care să poată învăţa grabnic calea cea scurtă şi adevărată spre Împărăţia Cerurilor.