Povesti, povestioare

Parfumul

Hinduşii istorisesc o legendă stranie... aceea a căprioarei de pe creste.
Cu mulţi-mulţi ani în urmă, era o căprioară care simţea în nări un puternic parfum de mosc. Ea se căţăra pe crestele verzi ale munţilor şi simţea acel minunat parfum, atât de pătrunzător şi dulce. Alerga ca o săgeată prin păduri şi acel parfum o însoţea mereu, plutind în aer.
Căprioara noastră nu izbutea să priceapă de unde venea acea mireasmă care o tulbura într-atât.
Ea se asemăna cu cântecul unui flaut, la a cărui chemare nimeni nu putea rezista.
Şi iată, căprioara noastră o porni la fugă - din codru în codru - în căutarea izvorului acelui minunat şi tulburător parfum.
Căutarea era tot ceea ce mai ştia. Biata făptură nu se mai gândea nici la hrană, nici la apă, nici la somn şi nici la altceva. Ea nu ştia de unde venea chemarea acelei miresme, dar simţea că trebuie să-i dea ascultare, căutându-­i urma prin păduri, peste văi şi munţi, ceea ce şi făcu până când, înfometată, ostenită, fără nici o vlagă şi alergând înainte doar la întâmplare, lunecă de pe o stâncă şi căzu rănindu-se de moarte.
Rănile sale erau dureroase şi adânci.
Căprioara noastră îşi linse pieptul însângerat şi, în acea clipă, descoperi un lucru de necrezut. Parfumul, acea mireasmă care o vrăjise, chiar din trupul său venea, din acel "săculeţ" de mosc pe care îl au toate căprioarele din specia sa.
Biata făptură respiră adânc acel parfum, dar era prea târziu ...
(Bruno Ferrero)

"Prea târziu te-am iubit, frumuseţe străveche şi mereu nouă, prea târziu te-am iubit. Tu erai înlăuntrul meu, iar eu în afară trăind fără tine şi aruncându-mă asupra acelor frumuseţi pe care tu le-ai plăsmuit şi care fără tine nu ar fi putut exista. Tu erai mereu cu mine, dar eu nu te-am găsit. "
(Sfântul Augstin)

Sperietoarea de ciori

Odată, un sticlete fu rănit la aripă de către un vânător. O vreme reuşi să supravieţuiască hrănindu-se cu ceea ce găsea pe jos. Apoi, însă, sosi iarna grea şi geroasa.
Într-o dimineaţă rece, cautând ceva de ciugulit, sticletele nostru se aşeză pe o sperietoare de ciori. Nu era o sperietoare de ciori oarecare, ci mai degraba o prietenă a cotofanelor, ciorilor şi altor zburatoare.
Trupul ei de paie era învesmântat într-un vechi strai de nuntă; capul îi era făcut dintr-un bostan potocaliu; în loc de dinţi avea boabe de grâu; drept nas îi slujea un morcov şi drept ochi, 2 nuci.
-Ce-i cu tine, sticlete mic? îl întrebă sperietoarea de ciori, draguţă ca de obicei.
-Nu-mi merge bine, oftă sticletele nostru. Frigul mă omoară şi nu am unde să mă adăpostesc. Ca să nu mai spun de hrană. Teama-mi este că nu mai apuc primavara.
-Nu-ti fie teama! Vâră-te la mine sub haină. Paiele mele sunt uscate şi calde.
Aşa găsi sticletele nostru un lăcaş în inima de paie a sperietorii de ciori. Mai ramânea de văzut ce avea să mănânce. Căci sticletelui nostru îi era tot mai greu să găsească sâmburi şi seminţe. Într- o bună zi, când toate tremurau sub stratul de promoroacă, sperietoarea de ciori îi zise sticletelui nostru:
-Sticlete mic, ciuguleşte dinţii mei: sunt din cele mai alese boabe de porumb.
-Dar aşa tu vei ramâne fără gură.
-De-abia voi părea mai inţeleaptă.
Sperietoarea de ciori ramase fara gură, dar se bucura că micul său prieten traia. Şi îi zâmbea cu ochii săi din nuci.
După câteva zile,veni rândul nasului său facut din morcov.
-Manâncă-l, are multe vitamine,îi spuse sperietoarea de ciori sticletelui.
Le veni apoi rândul şi nucilor care jucau rolul de ochi:
-Îmi va fi de ajuns ce ai să-mi povesteşti tu, îi spunea ea.
La urmă, sperietoarea de ciori îi oferi sticletelui şi bostanul care îi slujea drept ţeastă.
Când sosi primăvara, sperietoarea de ciori nu mai exista, dar sticletele traia şi îşi lua zborul spre cerul albastru.”

Bruno Ferrero,”Cercuri în apă”.

Viata ca o surpriza

Erau doua temple rivale. Ambii maestri,asa-zisi maestri pentru ca erau de fapt preoti, erau atat de porniti unul impotriva celuilalt, incat le spuneau credinciosilor lor, sa nu priveasca niciodata spre templul celalalt.
Fiecare preot avea un baiat care-l slujea si ii facea servicii. Preotul primului templu i-a spus baiatului care il slujea: Nu vorbi niciodata cu celalat baiat...oamenii aceia sunt periculosi.
Insa baietii sunt baieti. Intr-o zi s-au intalnit pe drum si baiatul de la primul templu, l-a intrebat: "Unde te duci?".
Celalat i-a raspuns: " Oriunde ma va duce vantul". Trebuie sa fi ascultat lucruri Zen mari in templu, pentru ca a rostit aceste vorbe. O mare afirmatie Tao, pur.
Insa primul baiat s-a simtit foarte jenat, ofensat, pentru ca nu gasea un raspuns sa i-l dea, frustrat furios, dar simtindu-se si vinovat pentru ca stapanul sau i-a spus sa nu vorbeasca niciodata cu oamenii acestia. Se gandea..."Oamenii acestia, chiar sunt periculosi. Ce fel de raspuns a fost acesta? Chiar m-a umilit. S-a dus la maestrul sau si i-a spus ce se petrecuse.
Maestrul i-a spus: " Te-am prevenit, dar nu m-ai ascultat. Acum uite ce ai sa faci, maine te asezi din nou in acelasi loc si cand vine, intreaba-l ...unde te duci? , iar el va raspunde: oriunde ma va duce vantul....atunci sa fii si tu mai filozofic...spune-i < Asta pentru ca nu ai picioare? Pentru ca sufletul nu are corp si nu-l poate duce vantul nicaieri!> Ce parere ai de asta?
Cat se poate de bucuros, intreaga noapte baiatul a tot repetat raspunsul. Iar a doua zi dimineata foarte devreme, s-a dus acolo, s-a asezat pe locul care trebuia si chiar la ora potrivita a venit si al doilea baiat. Primul baiat era foarte fericit, avea de gand sa-i arate el ce inseamna filozofia adevarat. Asa ca l-a intrebat: " Unde te duci>"... si a asteptat...
Insa cel de-al doilea baiat i-a rspuns: " Ma duc sa iau legume de la piata"...
...
Si acum ce sa faca baiatul cu filozofia pe care o invatase?

Asa este viata. Nu te poti pregati pentru ea, nu poti sa fii gata pentru ea. Aceasta este frumusetea ei, aceasta este minunea ei, ca te ia intotdeauna pe nepregatite...vine intotdeauna ca o surpriza.
Daca vei avea ochi, vei vedea ca fiecare moment e o surpriza si ca nici un raspuns pregatit dinainte, nu este aplicabil.
OSHO

Nevasta mea, cu ceva timp in urma, s-a inscris intr-un cerc, un fel de club al femeilor, nu prea am dat mare importanta acestui lucru, se duce la acele intalniri de doua ori pe luna, sambata vreme de o ora, dar de fapt ce vroiam sa va povestesc este faptul ca acum ceva timp in urma a venit la mine intr-o seara si mi-a spus: femeile de la club au hotarat sa incerce sa se autodepaseasca si daca eu pot sa ii spun 7 lucruri care nu imi plac la ea; sincer mi-a cazut fata, nu stiam ce sa raspund, m-am adus imediat cu gandul la mine si am exclamat in gand " Oooo Doamne cum pot sa cer eu una ca asta sotie mele cand eu nu sunt nici pe departe un perfect ", dar am abordat problema la fel ca la serviciu, cand evitam sa dau un raspuns pe loc. I-am raspuns : da-mi te rog frumos timp de gandire pana maine seara, ma gandesc la ceea ce mi-ai spus si am sa iti raspund. In continuare povesteste acest amic: seara nu am avut somn, parca traiam un cosmar, nu puteam sa ii enumar ceea ce imi cerea ea din cauza ca nici eu nu eram perfect, dar nu stiam cum sa rezolv asta...dar intr-un sfarsit am adormit. Dimineata m-am trezit si parca am plecat mai devreme ca de obicei cu vreo 10 minute, picioarele imi mergeau singure, habar nu aveam ce vroiam sa fac, dar ele nu ma ascultau...m-au lasat in fata florariei din colt si atunci am inteles ce trebuia sa fac, m-am dus la florareasa pe care o cunosc bine fiind un client fidel si am rugat-o sa imi aleaga 7 trandafiri rosii sa ii ambaleze si am mai rugat-o daca se poate la ora 5 dupa-masa sa ii trimita acasa, stiu ca fiul ei lua comision din asa ceva, am adaugat si un biletel " NU POT ENUMERA ACELE SAPTE LUCRURI PE CARE SA LE SCHIMBI IN BINE; TE IUBESC ASA CUM ESTI"

http://www.intrebare.ro/povesti_pentru_suflet.html

dolion a scris:

NU POT ENUMERA ACELE SAPTE LUCRURI PE CARE SA LE SCHIMBI IN BINE; TE IUBESC ASA CUM ESTI"

Doamna Înţelepciune
Camelia Radu

Uneori simţeam că inima îmi bate atît de tare, încît, e gata-gata să îmi iasă din piept... atunci cuvintele mi se opreau pe buze, şi explicaţiile ce mi se cereau, rămîneau în mine, lovindu-se de pereţii gîndurilor, într-un vacarm ce mă speria şi mai tare...

Pe vremea aceea, eram o fetiţă... care scria primele ei poezii... o fetiţă... puţin mai ciudată... emotivă şi tăcută, destul de veselă de felul ei, dar care, de obicei, vorbea prea puţin despre sine...

Cei mari, aveau un obicei pe care nu îl înţelegeam... mă priveau de acolo de sus, spunîndu-mi fel de fel de lucruri, toate pe tonuri, ce semănau cu cioburile unui obiect spart... mii de cuvinte ascuţite, de vorbe răstite, de zgomote stridente şi asurzitoare coborau parcă pe neaşteptate, înfingîndu-se dezordonat în sufletul meu, ca nişte păsări violente şi înfometate, ce nu cunoşteau mila... nu mai spuneam nimic, lăsam capul în jos, aşteptînd să vină ziua cînd voi fi şi eu mare şi voi putea să răzbesc mai uşor prin asemenea zile ce îmi păreau că nu mai au sfîrşit... dar anii au trecut, am crescut, iar cei mari au rămas parcă tot acolo, uitîndu-se, cu sprîncenele încruntate, în acelaşi fel, iar cioburile vorbelor lor cad la fel de ascuţit şi de asurzitor, exact cînd mă aştept mai puţin...

Într-o zi, în casa noastră a apărut o doamnă. Era înaltă, foarte slabă, îmbrăcată în negru. Nu îmi aduc aminte chipul ei. Nu ştiu să fi fost frumoasă, nu ţin minte mai nimic despre ea... doar de mîinile albe, lungi, uscate, ce parcă pluteau peste obiecte, mîngîindu-le, îmi aduc aminte cu precizie... eram vrăjită, privindu-le... mîinile acelea semănau cu vocea doamnei, o voce caldă, deloc sonoră, cu un timbru potolit, grav... şi, în aceeaşi măsură, deloc dramatic...

Era profesoara de istorie şi se mutase cu serviciul în alt oraş; pînă să primească o locuinţă, cîteva săptămîni... a locuit la noi. Deşi îmi părea atît de minunată, am aflat că cei doi băieţi ai ei nu prea o luau în seamă, iar soţul o ignora cu totul... domnul doctor, şef de secţie, căruia, femeia aceasta ii părea lipsită de farmec şi senzualitate... nici nu o vedea...

Pentru mine, fiecare etapă a unei zile, alături de ea, avea un farmec nebănuit... dimineaţa, în locul agitaţiei şi a grabei care mă derutau mereu, făcîndu-mă să încep ziua cu regret, apăruse o stare nouă... ceaiul din căni era auriu, porţelanurile cîntau, mierea licărea ca soarele toamnei în borcan, hainele de şcoală erau deodată ale mele, drumul spre şcoală, plin de speranţe... amiaza era cea mai frumoasă... de pe balcon, casele erau poleite şi lîngă mine, cineva se bucura de hohotele ploii... apoi tăcerea... serile în care se furişa tăcerea, ca o pisica înţeleaptă, torcînd lîngă veioză... se auzeau doar paginile cărţilor citite pe îndelete, iar cărţile... erau vii... vii... ştia să privească... de parcă mi-ar fi citit gîndurile... cu drag, fără reproş... în preajma ei... nu mă simţeam niciodată în plus, gîndurile mele se deschideau sfioase, fără teamă, fără grija de a fi repezite... eram o fiinţă, eram o lumină, mi se îngăduia să exist, să ies la iveală, într-un dans abia schiţat, întrebător, ca şi cum, fără să văd prea bine, pipăiam totuşi lumea cu propriile mele întrebări, simţindu-i conturul, aspru şi nou, uşor agresiv, uşor presimţit, prin cine ştie ce vise...

Într-o zi, m-am oprit tăcută în faţa ei şi i-am întins, cu degetele tremurînde, o foaie de caiet, scrisă strîmb şi mîzgălită cu stiloul... era o poezie... a luat-o fără cuvinte, încet, a parcurs-o cu privirea, apoi m-a privit lung, în tăcere... zîmbea... "Cami, e cel mai frumos cadou pe care l-am primit vreodată, pentru că aici, în hîrtiuţa aceasta, e sufleţelul tău, cum aş putea să-ţi mulţumesc...".

Era prima dată, cînd cineva mă lua în serios, cînd nu îmi spunea că mă joc, că nu mă pricep la nimic practic, că nu sunt aiurită, era prima dată cînd cineva spunea că ceea ce fac e bine, ba chiar mai mult,,, "deci iubirea există, îmi spuneam, deci nu mi se pare, deci sunt şi alţii care o văd, care nu ceartă... care...".

Nu am putut să îi spun nici un cuvînt, din tot ce simţeam, aş fi vrut să îi spun că eu îi mulţumesc, pentru că există, că eu o iubesc, aş fi vrut să îi sar de gît, să o îmbrăţişez, aş fi vrut să îi spun să nu plece, iar dacă pleacă... să mă ia cu ea, aş fi vrut să îi spun măcar să mai vină, să o mai văd, cîte aş fi vrut să îi spun... nu am putut rosti o vorbă... cred că m-am înroşit şi în sinea mea speram cu disperare să înţeleagă ea pentru mine şi restul... şi peste ani, tot mai simt acel regret că nu am putut să îi spun nimic...

Dar ea a fost desăvîrşită... în puţinul timp care îi mai rămăsese, a stat aproape mereu numai cu mine şi mi-a vorbit, şi m-a privit, şi m-a mîngîiat şi cînd a plecat, aveam atîtea lacrimi în ochi şi sufletul plin şi atîta înţelepciune că mi-au ajuns mulţi ani după aceea...

La plecare, mi-a spus... că eu am ajutat-o să se regăsească şi că voi înţelege aceasta... mai tîrziu... Da, am înţeles mai tîrziu... am înţeles că nimic din ceea ce face un om, din ce înfăptuieşte sau creează, nu se vede, nu se aude, nu respiră, dacă nu are picătura aceea de suflet, nimic nu rămîne... nu aduce bucurie, nu mîngîie pe nimeni, totul se risipeşte, ca nisipul luat de vînt... da, o carte, o casă, o şosea, toate pier...

De atunci am învăţat să am un fel de a privi, din înăuntrul meu, aşa mi-am ales de atunci cărţile, obiectele din casă, cuvintele, prietenii, micile bucurii, răspunsurile, întrebările... căutîndu-mă în ele... pe mine...

Adevărata înţelepciune... pentru mine e o doamnă înaltă şi îmbrăcată în negru, cu degete lungi şi sensibile, cu vocea scăzută, al cărei chip nu îl ţin minte, dar care, a ştiut , nu să îmi controleze temele la matematică, ci să audă cîntecul ascuns în sufletul meu mic şi speriat... Adevărata înţelepciune... o doamnă ce vine în vizită, poate o dată în viaţă şi pe care, unii o văd ca pe un musafir oarecare, alţii... ca pe acea prezenţă ce ar putea să le schimbe viaţa la plecare.

... Poate că nu mereu ea arată la fel, de aceea, e bine să privim cu atenţie, cu multă atenţie, ca nu cumva, pe lîngă noi să treacă tocmai cea care ar putea să ne răspundă la întrebările sufletului, tocmai doamna Înţelepciune, iar noi, grăbiţi cum sîntem, să nu băgăm de seamă...

O povestire zen spune ca un tanar aspirant la calugarie se plangea ca se plictiseste cand practica respiratia constienta.

Maestrul lui i-a cerut sa stea un timp cu capul scufundat intr-o galeata cu apa. Cand novicele a scos capul si a tras cu nesat aer in piept, maestrul l-a intrebat: "Ei, acum ti se mai pare plicticos sa respiri?"

Ace3lasi lucru le spuneam si eu elevilor mei cand spuneau ca nu le place sa repete:
Sa nu mai respire.

Joia dupa amiaza

Pendulez agitată pe peronul unei stații de tramvai. Tramvaiul întârzie bine, peronul se aglomerează din ce în ce mai mult, silindu-mă să stau locului, fără mersul înainte și înapoi care arăta fără doar și poate cât de grăbită sunt...Zâmbesc acum, privind în urmă....Mă grăbeam la prima ședință din viața mea...lucram ca redactor la un ziar nou înființat, eram acolo o gașcă frumoasă.. Primul meu job, prima mea ședință. Eram studentă în anul doi parcă...Revenind....se vedea un tramvai în zare, oamenii luau poziție și atunci m-am gândit prima dată că mai bine iau un taxi, cum nu mă gândisem la asta! Nici nu m-am destins bine, că aud o voce: luăm un taxi? Un domn se uita la mine fix, deși era puțin probabil să îmi vorbească mai era cu doua tinere zvelte și diafane și încă un domn....Păreau cu toții din altă lume. Am rămas stană de piatră privindu-i... M-am trezit prinsă ferm de încheietura mâinii și trasă sus în tramvai. Mă sfredeleau doi ochii vii, frumoși. Ține-te de mine, că n-ajungi! Mă țin și zâmbesc timid. Mă copleșea cu prezența lui. Niciun gând de panică, de frică. Cum te cheamă? Andreeaa...măi să fie, am și eu o nepoțică Andreea! Și unde mergi? Dar tu unde mergi? Capăt și eu glas într-un târziu. Mă lăsam așa interogată.....Îl mai întreb: prietenii tăi au urcat? Hihi, râde ghiduș, cred că nu, eu am avut grija ta. Râde și mai tare, cu poftă: biletele lor sunt la mine! Iaca poznă-tramvaiul face pană....coborâm....el mă ține iar de încheietura mâinii până ajungem pe trotuar. Dacă aș fi mai tânăr nu ți-aș mai da drumul la mână! Din nou, niciun gând de panică, de frică.....eu care o luam la fugă la orice privire mai insistentă. Sunt uimită, nu știu ce carismă, ce forță, are omul ăsta cu părul albit de vreme de mă trage așa ușor în lumea lui, toate planurile mele trecuseră pe locul doi. Mergem pe jos, povestim, ne oprim și el gesticulează teatral, cântă tare și lumea întoarce capul după noi...o nebunie frumoasă care mă înconjoară preț de câteva stații. Știți cât mă iubește Dumnezeu? Zorba, cum îi spuneam în gând, era marele actor Dorel Stoia. Mergea la repetiții, iar cei cu care era pe peron erau doua balerine și un alt actor cu care juca .

Am mers la premieră însoțită de băiatul de care eram îndrăgostită atunci și de o prietenă. Dorel a cântat și jucat pentru noi, a coborât de pe scenă până la scaunul meu și a cântat din sală....cuvintele erau atât de nostime, el era un gardian căruia îi scăpase un evadat, iar el se adresa unei fete (eu, dacă tot ajunsese la scaunul meu) cu cuvinte nostime de genul ”obrăznicătură, pe îndată să-mi spui unde l-ai ascuns pe pișicher”, timp în care îl sfredelea cu ochii lui vii pe prietenul meu....Am râs atât de mult ! Eram fericită, nu știam ce făcusem de-mi trimisese Dumnezeu un astfel de om în cale. După spectacol, am fost cu toții în cabina lui, apoi l-am condus acasă. În mașină, s-a uitat la iubitul meu de atunci și l-a anunțat că i-a pus Dumnezeu mâna în cap de ieșea cu o fată deosebită ca mine și că îl invită la o bere să vadă el dacă știe ceva despre femei....Zâmbeam fericită, în timp ce prietenul meu era complet fâstâcit și copleșit. M-a întrebat doar când am coborât acasă dacă mai am mulți prieteni așa!
N-am știut niciodată ce anume mă făcea deosebită în ochii lui! Eram o studentă modestă, banală, micuță...Mă îmbrăcam modest, nu descoperisem încă fardurile, nu aveam prea multe idei sau vreo direcție.... Mi se adresa cu prințesă mereu, îmi făcea reverențe pe stradă de se uita lumea după noi, dacă îi povesteam ceva, se oprea din mers, îmi ținea mâinile în mâinile lui și mă privea atent în ochi- toate erau puțin teatrale, însă cu un farmec indescriptibil. Atenția lui mă hrănea, hrănea femeia din mine căreia nimeni nu îi spusese vreodată, de exemplu, că are un mers atât de frumos! Nici prin cap nu îmi trecuse că și mersul cuiva poate fi frumos! Într-o după amiază am stat amândoi pe o bancă în curtea catedralei și am privit mersul oamenilor și el îmi arăta-uite cum își aruncă picioarele, uite cum ține umerii, uite ce dezlânat. Tu mergi ca o prințesă, dreaptă, grațioasă, ador să te privesc. Nici să nu te uiți la vreun bărbat care nu va iubi mersul tău, ai înțeles? Oricum, când ai de gînd să te măriți, să mi-l aduci mie să văd câte parale face! Se încrunta serios și eu zâmbeam fericită, eu copilul fără tată bun....găsisem o minune de om, el mă găsise pe mine de fapt....mă simțeam brusc ocrotită și iubită fără să fac nimic. Eram fericită, am mai spus?
De fapt, eram pur și simplu doi oameni fericiți unul în prezența celuilalt. Eu mergeam la spectacolele lui, el citea articolele mele. Amândoi aveam programe încărcate-el repeta zilnic, eu aveam ziarul și cursurile, meditațiile din care îmi câștigam banii de buzunar....așa că am stabilit să ne vedem în fiecare joi la ora 17 în centrul orașului. Ca o paranteză, acum piața aceasta este supraveghetă video, dacă ar fi fost și pe atunci, m-aș fi dus să cer înregistrările, să le păstrez ca pe memorii de preț! Regula noastră era să ne vedem în fiecare joi, la 17.00 și dacă unul din noi nu vine trei joi la rând, atunci să ne sunăm....Eu nu am ajuns cel mai des....aveam examene, taskuri, o soră mai mică care trebuia luată de la școală, meditații....de câte momente privilegiate m-am privat.....Îmi ceream scuze după câte o joie în care absentasem de la întâlnire, el venea și mă aștepta acolo....mereu a venit, chiar și când ploua cu găleata și eu mă uitam pe fereastră și îmi spuneam că sigur nu iese din casă pe o așa vreme.....Se burzuluia la mine și îmi spunea că el este o paranteză în viața mea, eu am viața mea cu de toate, el este doar o paranteză, să nu îi dau importanță mai mare decât merită! El era o paranteză în viața mea!! Rămâneam interzisă și fermecată în continuare de verva și forța lui. Povesteam, ne uitam la tablouri în galerii de artă...aa, da, invariabil, întâlnirea debuta cu o prăjitură la cofetărie. El două, eu una și aia înghițită greu printre hohote de râs - ale mele și ale tuturor celor de acolo. Îl știau toți peste tot și eu mergeam mândră că un astfel de om, tot numai forță și lumină își pleacă urechile spre mine....După amiezele mele de joi, după amieze fermecate, ore în care un om bun îmi hrănea sufletul și mintea cu generozitate, luându-și ca răsplată el știe ce...Îmi povestea despre iubirea lui pentru Iosefina Stoia, mare actriță și ea ....iar eu visam cu ochii deschiși, uimită că oamenii aceștia există atât de frumos! Spunea : nevastă-mea nu știe cât costă o pâine, dar eu am vrut așa, femeia trebuie să își vadă de universul ei, să fie frumoasă, fără griji și veselă, datoria ei este să împrăștie frumusețe în jur! Sufăr când văd femeile astea amărâte care pleacă de acasă la 5 dimineața, neîngrijite și urâțite de griji! Cu atâta patos vorbea așa, în timp ce sufletul meu se făcea mic mic....și eu eram cam neîngrijită....și aveam multe griji, munceam mult, la fel și părinții mei...eram departe de imaginea de divă iubită și protejată, admirată de o lume întreagă așa cum era soția lui....Se însenina iar și se uita cu drag la mine, mai povestește-mi despre tine prințesă!
Îmi povestea despre școala lui din Lugoj, despre școala de fete unde mai sărea gardul (o știa din adolescență, lucru care mă uimea peste măsură, pe severa mea profesoară de germană, Mimose Horga-Iancovici-cea mai cochetă și mai feminină prezență din viața mea – ea însăși din Lugoj). Îmi povestea despre piesele de teatru scrise de el și puse în scenă. Într-o joi, a venit cu o piesă scrisă de el, mi-a cumpărat o înghețată și mi-a citit piesa pe o bancă din curtea bisericii. A declamat, a schimbat roluri și voci, s-a strâmbat în fața mea, a interpretat magistral toate personajele, iar eu l-am aplaudat până mi s-au umflat palmele, timp în care el îmi făcea plecăciuni ....
Mi-e așa dor de tine, Dorel Stoia, mi-e așa dor de vârsta aceea plină de candoare și frumusețe! Mi-e dor de după amiezele noastre de joi, de întâlnirile noastre minunate, de darurile tale din care și azi sufletul meu se hrănește! Minunea de om, care, după ce i-am citit ceva scris de mine – de fapt, i-am citit două trei paragrafe, apoi mi-a smuls foile din mână și le-a citit încruntat singur, timp în care eu mă făcusem și mai mică pe bancă, așteptând verdictul, s-a ridicat tăcut, îngândurat, m-a cercetat cu o privire nouă, pe care nu o cunoșteam, s-a postat în fața mea și și-a scos pălăria, înclinându-se până la pământ: ești scriitoare. Să-mi dai piesa înapoi, m-ai lăsat să mă fac de râs, ca un măgar bătrân ce sunt! S-a îndepărtat apoi demn, iar eu am fugit după el uluită, neștiind ce să mai cred ! Credea atât de tare în destinul meu măreț! (mi-l zugrăvea adesea, iar eu râdeam cu poftă). Aș fi vrut să cred și eu măcar pe jumătate din cât credea el!

Azi am aflat că s-a stins. Azi, joi, nu altă zi, ci o după amiază de joi.
Moartea are normă de făcut pare-se ziele acestea, seceră oameni buni și frumoși....M-au durut toate morțile de care am auzit zilele acestea, iar acum....Dorel Stoia, a cărui ieșire din scena vieții s-a petrecut după ani minunați, ani în care, iată, a atins și înfrumusețat cu generozitate și lumină și sufletul meu de copil cuminte și modest.
Dumnezeu să te odihnească în pace și iubire, domnule Dorel Stoia! Într-o altă viață, poate, îți voi putea da înapoi o fărîmă măcar din ceea ce mi-ai dăruit tu! Condoleanțe familiei !


Îmi cer scuze pentru relatarea încărcată emoțional și dezlânată. Mi-e greu să redau coerent toată bucuria pe care mi-o aducea omul acesta.

Andreea Dragomir

Ieri....
Am primit de ziua mea, printre altele, și mult doritul Curs de miracole. Danke, Laura!! O carte grea, la propriu și la figurat. La propriu, e atât de grea, că nu mă pot deplasa prin casă și cu ea și cu Vladimir în brațe. Am răsfoit-o ieri....și am dat peste propoziția a da și a primi totuna este...Am închis-o, că aveam de gândit.
Lungită lângă Vladi semiadormit, le potrivesc în fel și chip: avem așa: toată lumea știe că suntem de fapt unul și același, little sparks of light, cum frumos spunea cineva, deși părem diferiți, așa că, dăruind cuiva ceva, de fapt, îți dăruiești ție. Mai avem apoi bucuria - se bucură cel ce primește, însă când vezi ce bucurie a produs darul tău, te bucuri și tu și atunci, iară, a da și a primi e la fel, aceeași bucurie. Hmm, mă simt ca un începător, intuiesc și alte valențe, însă nu mă duce capul să le deslușesc, sunt la nivelul de bază cu înțelegerea pe palierul acesta plin de adevăruri năucitoare.
Azi
Cald.....Vladi îmi oferă zâmbitor din mărul lui, mușc puțin, el zâmbește fericit...Mergem la piață să cumpărăm fructe. Mă uit la ceas, nu e nici măcar 9 și deja e cald. Mai avem puțin până la piață, îmi abat gândurile de la căldură, mă relaxez, îmi spun că măcar eu merg agale, fără griji, nu alerg că întârzii la servici, nu îmi sună telefonul.....îmi aduc aminte să respir adânc, din abdomen, de minim 60 de ori pe zi spunea Ligia într-un articol. Respir. Ca în pernă. Mi s-a făcut dor de respiratul sub Tâmpa, dimineața....să simt cu adevărat aerul în plămâni.
Cumpăr caise, nectarine, castraveți, vișine....ajunge, trebuie să le și pot căra. La întoarcere, popas în parc, Vladi o tratează cu spatele pe micuța Eva sosită tocmai din America....e clar, e obosit, nici măcar nu i-a zâmbit. Împing căruciorul și rostesc mantrele mele preferate. Pe drum ne întâlnim cu David, vecinul nostru de doi anișori și tatăl lui- un om de o bunătate impresionantă. Sporovăim despre copii...conversație ușoară, în spatele căreia pot respira în voie alte gânduri....despre iertare de exemplu. Am discutat ultima oară la terapie despre iertare. Am citit mult despre iertare, m-am străduit să aplic, însă ....zic că am iertat, însă nu uit....ori dacă nu uit, nu șterg cu buretele definitiv, cum aș fi putut ierta? Nu m-am iertat pe mine pentru multe mărunte, nu îi iert pe alții pentru multe și mai mărunte....refuz să accept că tot ce se întâmplă servește unui scop....pe care îl văd când și când, scurte flashuri de înțelegere, că totul mă modelează, că nimeni nu are nicio vină....
Cu gândurile astea am rămas și după ce a adormit Vladi. L-am privit îndelung..i-am mângâiat obrăjorii dulci și burtica plină..e atât de mulțumit, doarme cu aerul acela de înger îndopat cu plăcinte.
Cu câtă iubire mă înconjori tu, Doamne, și eu mă încăpățânez să nu văd, să nu aud?

Andreea Dragomir

Exemplul

- Tata, cum începe un razboi? întreba Andreea, impresionata de ceea ce vazuse la jurnal.
- Vezi tu, puiule, cam asa stau lucrurile: daca, de pilda, între Statele Unite si Anglia apare o serioasa neîntelegere într-o anumita chestiune...
Mama îl întrerupse:
- Nu vorbi prostii. Între Anglia si America nu sunt niciodata conflicte!''.
- Dar ce importanta are? Dadeam doar un exemplu.
- Numai asa poti sa-i împui copilului capul cu tot soiul de prostii!
- Macar eu îi umplu capul cu ceva, în vreme ce dupa tine ar putea sa ramâna gol.
- Hai, nu mai spune... Nu-ti dai seama ca esti ridicol?
Andrea interveni atunci:
- Va multumesc, am priceput...

Tata ma ia în brate în fiece zi si ma întreaba de câte ori am declarat razboi.
Alexandra, 4 ani.

(Bruno Ferrero)

Astronomul

Prietenul meu şi cu mine am văzut odată un orb care şedea de unul singur la umbra templului.
- Priveşte, acela este omul cel mai înţelept din ţinutul nostru, zise prietenul meu, iar eu m-am apropiat de orb pentru a-i da bineţe.
După ce am discutat puţin, i-am zis:
- Iartă-mă că te întreb, dar de câtă vreme eşti orb?
- De când m-am născut, îmi răspunse.
- Şi pe ce cale a cunoaşterii te-ai îndreptat?
- Sunt astronom, îmi spuse.
Şi, punându-şi mâna pe piept, zise iar:
- Cercetez toate stelele, luna şi soarele de aici.

(Gibran)

O femeie care era pe cale de a muri din pricina unui cancer hotărâse să-şi dedice ultimele zile ale vieţii cunoaşterii de sine.
Ea scria: "Am început să mă ocup de gândurile ce-mi trec prin cap, de obiectele pe care le aleg, de lucrurile pe care le îndrăgesc, de cărţile pe care le citesc. Am înţeles că toate acestea erau un reflex al meu şi spuneau câte ceva despre mine. Astfel am cunoscut o persoană extraordinară: pe mine însămi. Dar, ceea ce am învăţat mai de preţ - după ce am priceput că aveam să le părăsesc pe toate - ­este faptul că tot ce aveam era în fapt propria-mi persoană, ceea ce sunt. Sunt pe cale de a muri de cancer, dar niciodată nu am fost aşa de vie şi fericită ca acum. "

(Bruno Ferrero)

Puii paianjenului

De abia ajunşi în casa de la munte, mama lui Marcu, care are 4 ani, începu să vâneze păianjenii care şi-au făcut pânze peste tot.
Marcu atunci interveni: “Păianjenii mici să nu-i omori.”
Mama îi răspunde: ”Dar nu vezi cât sunt de urâţi?”
Iar el îi spuse: “Dar pentru mamele lor sunt aşa de drăgălaşi!”


“Dumnezeu este un tată care doreşte binele ca şi o mamă”, a spus o copilă la ora de religie.
Poate nu găseşti în tine însuţi multe lucruri care să-ţi placă. Dar pentru Dumnezeu eşti creatura cea mai frumoasă din Univers.

(Bruno Ferrero)

Intr-o zi, un intelept din India, puse urmatoarea intrebare discipolilor sai:
- De ce tipa oamenii cand sunt suparati?
- Tipam deoarece ne pierdem calmul, zise unul dintre ei.
- Dar de ce sa tipi, atunci cand cealalta persoana e chiar langa tine? intreba din nou inteleptul
- Pai, tipam ca sa fim siguri ca celalalt ne aude, incerca un alt discipol.
Maestrul intreba din nou:
- Totusi, nu s-ar putea sa vorbim mai incet, cu voce joasa?
Nici unul dintre raspunsurile primite nu-l multumi pe intelept. Atunci el ii lamuri:
-Stiti de ce tipam unul la altul cand suntem suparati? Adevarul e ca, atunci cand doua persoane se cearta, inimile lor se distanteaza foarte mult. Pentru a acoperi aceasta distanta, ei trebuie sa strige, ca sa se poata auzi unul pe celalalt. Cu cat sunt mai suparati,cu atat mai tare trebuie sa strige, din cauza distantei si mai mari. Pe de alta parte, ce se petrece atunci cand doua fiinte sunt indragostite? Ele nu tipa deloc. Vorbesc incetisor, suav. De ce? Fiindca inimile lor sunt foarte apropiate. Distanta dintre ele este foarte mica. Uneori, inimile lor sunt atat de aproape, ca nici nu mai vorbesc, doar soptesc, murmura!

Povesti de viata

…maşina, apărută de niciunde pe culoarea verde a semaforului, a aruncat trupul Dianei în aer, provocându-i instantaneu moartea. Trecătorii au încremenit. Toate privirile s-au îndreptat către trupul fraged care plutea sub cerul senin al acelei zile de toamnă, către mapa din care foile desprinse una câte una parcă plăteau tribut vieţii în zborul lor şi coborau către pământ, lent, dansând ultimul vals. În liniştea mormântală se mai auzea un singur glas, al mamei. Dianaaaaaaa! Impactul trupului Dianei cu solul a scris tristeţe şi durere pentru totdeauna în sufletul Ioanei. Aplecată asupra fiicei sale, în genunchi, plângea şi întreba de ce, de ce fiica mea? La volanul maşinii, un BMW ultimul tip, un tânăr ce tocmai obţinuse permisul, copil de bani gata care învăţase de la o vârstă fragedă că poţi cumpăra orice cu bani. Greu de crezut şi revoltător în acelaşi timp, dar personajul cu pricina a reuşit să scape destul de uşor. Verdictul? Condamnare cu suspendare. Şapte luni mai târziu, acelaşi loc, acelaşi personaj, aceeaşi culoare verde a semaforului, aceeaşi viteză, o altă maşină – de data aceasta un Audi -, doar victima era alta. EL. Personajul care altădată spulbera pe aceeaşi trecere de pietoni o fată ce-şi trăia bucuria intrării la facultate, dorind să-şi strângă mama în braţe şi să-i mulţumească pentru că reuşise în viaţă datorită ei. A vrut să evite un câine, însă viteza i-a fost fatală, plătind libertatea – pe care o obţinuse, aşa cum susţinea, orice poate fi cumpărat cu bani – cu viaţa. Se pare că sloganul acesta nu funcţionează atunci când este vorba despre viaţă. Ea nu poate fi cumpărată, oricâte conturi am avea în bancă…

“Averea cea mai de preţ e viaţa, şi viaţa noastră, vă rog să mă credeţi, nu atârnă decât de un fir de păr.”
Alexandre Dumas

http://geaninalisandru.wordpress.com/2010/02/06/povesti-de-viata-iv-durerea-unei-mame-ii/

Un om şi-un câine
noiembrie 3, 2008 — Oana

Acelaşi semafor, unde sufletele se pierd, dispar, parcă înghiţite de traficul infernal sau de asflat. Suflete, oameni, fiinţe, suflete care trăiesc din tristeţea lor şi se hrănesc cu agonia noastră. Ei mai neajutoraţi, noi mai grăbiţi, fără să le dăm atenţie, pentru că se schimbă culoarea şi trebuie să pornim pe drumul nostru.
Şi totuşi, eu i-am văzut. Au fost acolo, unul după celălalt, parcă încadrându-se în peisaj, mai întâi omul, apoi câinele.
Povestea omului pare să înceapă o dată cu a mea. Vremuri grele pentru toată lumea, dar lumea lui se prăbuşea. A mea, în schimb, era la început şi, ca orice început, a fost anevoios, mai mult pe brânci decât în picioare.
Eram doi stundenţi, Xreder avea un job plătit cu şapte sute de mii, din ăia vechi. Puţini şi atunci, puţini şi acum. Eu aveam o bursă trimestirală de opt sute de mii. Plăteam jumătate la întreţinere, dar şi aşa erau prea mulţi bani pentru noi. Nu ne descurcam. Ai noştrii ne ajutau cum puteau, dar posibilităţi prea mari nu erau. Pur şi simplu a fost o criză financiară pentru toată lumea în acea perioadă. Şi totuşi, aveam un hârb de dacie care scotea fum, dar îl târam după noi, de ce să nu o facem? Atunci l-am văzut prima oară, la acel semafor. Curat, îmbrăcat ca un om obişnuit cu o plancartă în mână: „Nu cerşesc, doar vă cer ajutor. Sunt bolnav de leucemie şi am nevoie de o sută cinzeci de mii de dolari pentru a face un transplant în Viena”. Mi-au dat lacrimile, i-am dat ultimii bani din buzunar, iar el ne-a mulţumit cu cerul şi cu pământul. Apoi, a dispărut. Un timp.
Între timp ne-am luat cielo, lucrurile stăteau mai bine în partea financiară, cu toate că blestemata aia de maşină mânca toţi banii pe care reuşeam să-i strângem. Am vândut-o şi, într-un exces de zel, am trecut la opel vectra model nou. Plăteam la ea cât nu aveam salariu, dar am fost ajutaţi să ducem leasingul la bun sfârşit. Ei bine, atunci a reapărut bărbatul bolnav. Am oprit şi l-am întrebat de unde este. Am aflat că era din Bucureşti şi că mergea prin toată ţara să strângă bani. Mai avea nevoie de patruzeci de mii de dolari. I-am dat atunci nişte bani, nici mulţi, dar nici puţini, el nu a vrut să-i ia, pentru că şi-a amintit de noi şi ne-a spus că i-am mai dat. Până la urmă nu a avut de ales, am insistat.
L-am văzut zâmbind cu lacrimile tremurându-i în colţul ochiului. Apoi, a dispărut cu totul. La scurt timp, i-a luat locul un câine. Stătea exact acolo, privind în gol maşinile, strada, oamenii. Nu îl interesa nimeni anume. Nu deranja pe nimeni şi nu era deranjat de nimeni. Îl vedeam zilnic. Stătea ca o statuie şi aştepta sau spera. Într-o zi i-am luat mâncare şi apă şi m-am dus să-i dau. Dar a refuzat, am văzut în ochii lui o tristeţe letală. M-am simţit ca un sâmbure în lumea asta mare. Nu ştiam cum aş putea ajuta animalul ăla, pentru că nu înţelegeam ce aşteaptă, ce speră. M-am chinuit să-l conving să vină cu mine. M-a privit recunoscător, dar a preferat să rămână. A dispărut şi el în cele din urmă.
Acum, zilnic, trec de două sau trei ori pe lângă acel semafor. Şi, de fiecare dată, mă gândesc la ei: un om şi un câine. Încerc să îmi păcălesc mintea spunându-i că ambii sunt bine, trebuie să fie bine. Şi totuşi, câte speranţe, câte aşteptări a înghiţit acel semafor? Câte poveşti a aflat? Până la urmă, om sau câine, tot suflete sunt. Suflete ce şi-au lăsat speranţele lângă un semafor. Iar eu mă întreb dacă am să aflu vreodată ce s-a întâmplat cu ei.

http://oanastoicamujea1.wordpress.com/2008/11/03/un-om-si-un-caine/

”Sfârșitul cheamă un nou început, știi?”. ”Nu știu, tu de unde știi?”. ” Așa spunea părintele Galeriu”. Mă gândesc. Are dreptate. ”Auzi, ce te faci dacă spațiul ăla negru, adânc dintre un sfârșit și un început pare că nu se mai termină? Înțelegi ce spun? Nu mereu când ceva se termină, îți și bate la ușa o speranță, un nou început cum zici tu. O vreme ești în spațiul ăla, în care nu te ai decât pe tine”. Vorbisem cam mult și nu mai mă ascultase. Poate întrebările mele îi aminteau de discuțiile de pe vremea liceului, când ne aprindeam ș filosofam până în zori. Acum era matur, trecut prin viață...învățase prin străinătățuri că vorba lungă-i sărăcia omului...iar eu rămăsesem pe loc, adolescenta se conservase perfect în mine, ce dezgustător! S-a uitat la mine brusc, ca revenit dintr-o călătorie. ”Nu știu....tu cu tine...asta nu e rău până la urmă, oricum mereu ești tu cu tine. Părintele poate ți-ar răspunde că fix în spațiul ăla negru-de care ești așa speriată acum -ai șansa să îl cunoști pe Dumnezeu.”
”Și dacă l-aș întâlni pe Dumnezeu fix în spațiul ăla de ce aș mai vrea un început? Nu crezi că ar fi mișto să rămân acolo, în negura dintre sfârșit și început? Ha? Ce zici? ” ” Zic că ești imposibilă. Viața e simplă.” Mă indignez pur și simplu. De unde începusem să am chef de joacă, acum îmi vine să mă iau la trântă cu cineva! Simplă?! mârâi către el. ”Uite ce e, n-am zis că viața ta e simplă. Sau că viața mea e simplă. Ai fost atentă, da? Am zis viața e simplă. Ea și mecanismele ei, derularea ei frumoasă și sălbatică. ” Tac. Mă gândesc. ” Nu mai zici nimic?” îmi zâmbește el. ”Nu mai zic!” . ”Păi cum așa? N-ai fi tu! ”
”Nu mai știu ce e viațaaa!” și izbucnesc în plâns.

Publicat de Andreea Dragomir

Un om avea odata trei cutii, iar fiecare dintre ele cantarea 2 kilograme. El avea 86 de kilograme si vroia sa treaca pe un pod care suporta doar 90. Cum reusea sa treaca pe pod impreuna cu cele 3 cutii? Simplu:jongland. Astfel, tot timpul una dintre cutii ar fi fost in aer.

Podul reprezinta viata fiecaruia dintre noi. In fiecare cutie, am agonisit sentimentele, trairile: dragoste, regrete, lacrimi, bucurie, speranta. Pentru a trece prin viata trebuie sa jonglam pe rand cu fiecare dintre ele...doar ca uneori una dintre ele ramane prea mult in aer.

Se spune că un om si un câine mergeau pe un drum. Omul se bucura de frumusețea zilei, cand, deodata, isi dadu seama că, de fapt, el nu mai era în viață. Isi aducea clar aminte ca el însuși își dăduse ultima suflare cu puțin timp în urmă, iar câinele lui iubit murise cu multi ani înaintea lui…

Când omul tocmai se intrebă: “Oare unde duce drumul ăsta?”, ajunseră în dreptul unui gard înalt de piatră. Privindu-l mai indeaproape, vazu că era făcut dintr-o marmura foarte fina. Mai sus, pe colină, gardul era intrerupt de o arcadă care strălucea in soare. Ajunsera acolo si vazu ca arcada era incrustata cu perle și diamante, iar aleea care ducea spre ea era pavată cu aur.

Omul se apropie de poartă, însoțit de câinele său și atunci observă un om așezat la un birou . Il intrebă:

- Scuzati-ma, unde ne aflăm ?
- Aici e raiul – raspunse omul din spatele biroului.
- Minunat, pot sa va rog sa ne dați puțină apă ?
- Bine înțeles, intrati inauntru. Voi cere imediat să vi se aduca niste apa cu gheata. Facu un gest si poarta incepu sa se deschida.
- Prietenul meu, poate intra si el ? – intreba calatorul aratind inspre caine.
- Imi pare rau, dar noi nu acceptam animale.
Omul se gandi o clipa, apoi se intoarse si isi continua calea pe care pornise impreuna cu cainele sau.
Dupa inca o lunga plimbare, pe varful unei alte coline, pe un drum prapadit de tara, dadura de o ferma, a carei poarta parea ca nu avusese zavor niciodata. De gard, nici nu mai era vorba. Se apropie si vazu un barbat sezand rezemat de un copac si citind o carte.
- Scuzati-ma ! – i se adresa el. Aveti cumva putina apa?
- Da, desigur… e o cismea ceva mai incolo.
- Si pentru prietenul meu ? – întrebă, arătând către câine.
- Trebuie sa fie si o strachina, chiar langa cismea.
Trecura de poarta si ajunsera la o cismea veche, cu pompa. Omul si cainele baura pe saturate. Dupa ce terminara, se inapoiara la omul de sub copac.
- Ce loc este acesta ? – intreba calatorul.
- Acesta este raiul.
- Sunt total incurcat. Un cetatean, ceva mai jos, pe drumul asta, mi-a zis ca raiul este acolo unde era el.
- Te referi la locul acela cu alei de aur si zid de marmura ?… Acela e iadul.
- Si nu va deranjeaza ca ei folosesc acelasi nume ca si dumneavoastra ?!
- Din contra, suntem fericiti ca ei ii triaza mai intâi pe cei care sunt gata sa-si părăsească prietenii cei mai buni.

Secretele levitaţiei
Eduard Brînzilă
....................................................................................................................................
Piramidele egiptene nu sînt singurele structuri străvechi construite din blocuri imense de piatră. Există numeroase temple şi monumente în întreaga lume care conţin componente de dimensiuni uriaşe, fără ca modul lor de construcţie să fie cunoscut pînă în zilele noastre.

Putem da următoarele exemple:

Templul lui Jupiter din Baalbek, Liban, are o fundaţie care conţine cele mai mari blocuri de piatră folosite vreodată într-o structură făcută de mîna omului. Fiecare bloc se estimează a avea peste 1.000 de tone şi nici o supermacara din zilele noastre n-ar putea să ridice vreuna. Aceste blocuri sînt poziţionate unul în raport cu altul cu o asemenea precizie încît nici măcar un cui n-ar intra între ele.

În apropierea templului Hajar el Hibla se găseşte un alt bloc de piatră, cunoscut sub numele de Hajar el Hibla - piatra femeilor însărcinate - care stă abandonat în cariera fără să fi fost folosit niciodată. Uriaşul bloc rectangular este cea mai mare piesa de piatră tăiată şi prelucrata de oameni, ajungînd la incredibila greutate de 1.200 tone. Se estimează că această muncă necesita puterea a 16.000 de bărbaţi doar pentru a o mişca, tehnologia secolului nostru declarîndu-se neputincioasă în faţa acestei realizări.

Pe un platou izolat din Bolivia, la o mare înălţime, se afla un monument impresionant numit Puerta del Sol, sau Poarta Soarelui. Munca laborioasă de tăiere a acestei porţi care cîntăreşte peste 10 tone, modul de transport şi locaţia sa au rămas nişte mistere care n-au putut fi desluşite.

Nan Mandol, numită odinioară Machu Pichu al Pacificului, este o ruină aflată pe insula Pahnpei, din Micronesia. Oraşul construit în jurul anului 200 înainte de Hristos este făcut din sute de blocuri de piatră, fiecare avînd aproximativ 5 metri lungime. Acolo se afla ziduri înalte de peste 10 metri şi 3 metri grosime fiind susţinute de buşteni groşi, despre care nu se ştie cum au putut fi mutaţi şi aranjaţi în acea poziţie.

Care a fost secretul construcţiei acelor impresionante structuri? Se folosea doar munca unui număr impresionant de sclavi musculoşi şi ingeniozitate? Sau este vorba de alte modalităţi misterioase. Este remarcabil faptul că aceste culturi nu au lăsat nici un fel de mărturii referitoare la modul în care au putut fi construite acele structuri. În orice caz, în aproape toate culturile unde există construcţii megalitice apar legende care povestesc de mutarea unor blocuri imense de piatră prin mijloace acustice. Să fie doar o coincidenţă?

Există o povestire foarte interesantă a unui medic care a ajuns la sfîrşitul secolului al XIX-lea, la invitaţia unui călugăr, la o mănăstire din Tibet. Într-o zi acest călugăr l-a dus într-o zonă din apropierea mănăstirii şi i-a arătat pe un deal o pajişte înconjurată de stînci. Pajiştea, aflată la mare înălţime, era locul de desfăşurare a unei ceremonii importante. Accesul la această platformă era foarte dificil, iar călugării coborau de acolo doar cu ajutorul frînghiilor. Ajuns acolo a putut observa pe peretele unei stînci de aproximativ 250 metri înălţime o gaură mare ce părea a fi intrarea într-o peşteră. În mijlocul pajiştei se afla o lespede şlefuită care în mijloc prezenta o scobitură, ca un bol, avînd un diametru de peste un metru şi o adîncime de 15 cm. Un bloc de piatră, de un metru lăţime şi un metru şi jumătate lungime, a fost introdus în această cavitate. Dispuse într-un arc de cerc de 90 de grade şi la o distanţă de 63 de metri de lespedea de piatră erau aşezate 19 instrumente muzicale, de fapt 13 tobe şi 6 trompete. În spatele fiecărui instrument stătea un şir de călugări. Atunci cînd piatra se afla în scobitură, călugărul din spatele tobei mai mici dădea semnalul începerii concertului. Toba mai mică avea un sunet foarte ascuţit ce putea fi auzit chiar şi cînd alte instrumente făceau un zgomot teribil. Încet, încet, toţi călugării au început să cînte, să spună mantre şi rugăciuni crescînd treptat tempo-ul acelui incredibil zgomot. În timpul primelor minute nu s-a întîmplat nimic pentru ca apoi, pe măsură ce turaţia tobelor şi zgomotul creşteau, blocul cel mare de piatră să înceapă să vibreze şi să se mişte. Turistul a observat cu stupoare cum piatra cea mare s-a ridicat în aer şi a început să se deplaseze cu o viteză constantă în direcţia platformei, plutind pe o traiectorie parabolică către faţa intrării în peşteră. După trei minute de ascensiune piatra s-a aşezat pe platformă. Mai departe, călugării au adus alte blocuri de piatră pe pajişte şi folosind această metodă au transportat 5-6 blocuri pe oră, acestea plutind sub o traiectorie parabolică de aproximativ 500 de metri lungime şi 250 înălţime.

Ar fi extrem de util redescoperirea acestor secrete ale vibraţiilor acustice rezonante în vremurile de astăzi, în contextul epuizării resurselor energetice ale planetei noastre.

Interesant! De fapt, totul e vibratie in jur, iar daca am sti cum sa ne armonizam vibratiile cu cele din natura, sunt convinsa ca am reusi inclusiv sa "mutam muntii din loc" .

dolion a scris:

...un om si un câine mergeau pe un drum.

Citesc cu multă plăcere, toate povestioarele de aici.
Multumim pentru ele!

O fetita discuta cu invatatoarea despre balene.
Aceasta le explicase copiilor, ca este fizic imposibil pentru o balena sa inghita
un om, deoarece, desi este un mamifer foarte mare, are un gat mic.
Fetita sustinea ca Iona a fost inghitit de o balena.
Nervoasa, invatatoarea a reluat explicatia... este FIZIC IMPOSIBIL!
Micuta a spus:
- Cand o sa ajung in rai, o sa-l intreb pe Iona .
- Si daca Iona s-a dus in iad?
Raspunsul a venit prompt:
- Atunci o sa-l intrebati dumneavoastra.

Un profesor la Scoala de duminica, discuta cele zece porunci, cu copii de cinci - sase ani.
Le explica ce inseamna sa "cinstesti pe Mama si pe Tatal tau", apoi ii intreaba:
- Exista vreo porunca, facuta special sa ne invete, cum sa ne purtam cu fratii si
cu surorile noastre?
Fara sovaire, un baietel (cel mai mare dintre frati, in familia lui) raspunse:
- Sa nu ucizi.

FABULA TURISMULUI

Chelise Leul-rege dar coama şi-o păstrase
Şi tot avea succese când se plimba pe strasse,
Era bătrân şi totuşi, cu ochii lui saşii,
Vedea să-i mai plesnească cu coada pe copii,
Avea şi laba tare, de-aceea, cucerită,
O vulpe se-aciuase în marea lui suită.
Şi cum era-nzestrată cu-o fire pudibondă,
Ştiind cât de sensibil e Leul la o blondă,
Ea s-a vopsit degrabă-n culoarea de-acest ton,
Apoi, luând poşeta de super-lux, Vuitton,
S-a dus la el cu nurii, sperând să fie-aleasă,
În noua guvernare pe-un post de ministreasă.
(Fuseseră alegeri în toamna-acelui an
Şi-acum se dădea lupta pe marele ciolan).
Deşi cam găinară, cum unii, cu cinism,
O criticau în presă, ajunse la... turism.
Şi cu tupeu ceru să i se-aloce banii
Cât alte ministere nu au primit cu anii,
Voia s-aducă păsări şi ouă de-mprumut,
Că-n criza asta mare, nici jungla n-a avut,
Dorea ea să impună un brand miraculos:
The land of choise-jungla, să-i fie de folos
Ca, atrăgând turiştii cu minte de copii,
Ea să câştige bani tot din găinării.

- Stăpâne Leu, strigă masivul elefant,
Mă văd chiar obligat să nu fiu elegant,
Această blondă sexy, chiar vrea să te prostească?
Turismul cu asfalt doar poate să-nflorească,
Eu ca ministru pus, în junglă, la transporturi
Am chiar pentru turism o mie de-alte ponturi!

Dar blonda ministreasă cu zâmbetu-i perfid,
Îşi apără bugetul, intervenind rapid:
- Turiştii, spuse vulpea, când n-ai infrastructură,
Vor pe la noi să vadă doar oul cum se fură!
Autostrăzi, şosele găsesc în alte părţi,
Dar cum se fură-n junglă, nu scrie nici în cărţi!
Doar asta-i va atrage şi-un... farmec fecioresc,
Al meu, dacă le-arăt cum ştiu să călăresc!

Şi ca să demonstreze cât este de cochetă,
Ea-ncălecă un cal, apoi o bicicletă,
Încât şi elefantul, sedus de călărit,
L-a aprobat pe rege care-a decis grăbit,
Nălţându-şi de pe tron statura lui ilustră,
Cu ochii îndreptaţi spre scurta vulpii fustă:
- Decât să mai dăm banii pe-asfalturi la străini,
Mai bine-i investim în ouă şi găini!

Astfel primi vulpiţa vopsită auriu,
O sumă foarte mare... topită, cum? Nu ştiu!
Căci nici găini, nici ouă în junglă n-a adus,
Ci numai un... cocoş pe post de... soţ supus.

MORALA mi se pare pierdută-n veşnicie:
Turismul pentru-o “vulpe” e tot găinărie!