Povesti, povestioare

Sfânta simplitate

Un preot de la ţară, mergând cu treburi spre satul vecin, a văzut o femeie din parohia sa spălându-şi rufele în râu şi, apropiindu-se, a întrebat-o:
- Duminică, la slujbă, am văzut că nu m-au ascultat toţi cu atenţie. Poate am vorbit lucruri prea savante şi mă gândesc, duminica asta, să vorbesc mai pe înţelesul oamenilor. Spune-mi, dumneata ce-ai înţeles din ce-am spus eu la predică?
- Părinte, i-a răspuns cu smerenie femeia, eu n-am multă carte, dar aş vrea să vă întreb şi eu ceva: vedeţi pânzele ce le spăl eu acuma? Apa trece prin ele şi le curăţă. Credeţi că au ele habar- de cum le-a curăţat apa? Şi cu toate astea, devin albe şi frumoase. Nu înţeleg eu, în biserică, tot cuvântul sfinţiei tale, dar simt în suflet căldura Duhului Sfânt, care mă curăţeşte de păcat, aşa cum apa aceasta curăţă pânzele mele.
Tare mulţumit a plecat preotul văzând un om care nu e doar cu gândul la cele sfinte, ci şi cu sufletul.

"La Dumnezeu ajungem printr-un anume mod de viaţă, nu printr-un anume fel de a gândi."
(Christos Yannaras)

Omul milostiv

Într-o şcoală de la ţară, la ora de religie, un copil l-a întrebat pe preot, care le vorbea despre milă, ca despre prima virtute pe care trebuie să o avem neapărat ca să ne mântuim.
- Părinte, dar eu, care sunt sărac şi nu am ce dărui, cum să fac eu milostenie? Dacă aş avea şi eu mai mulţi bani, aş da cu dragă inimă, dar aşa...
- Fiule, nu asta înseamnă milă. Uite, de exemplu, ieri dimineaţă, plecând cu treburi, am văzut-o peste drum pe mama ta, ieşind din curte şi ajutând până acasă o bătrână, ce se ostenea cu o legătură de lemne. Mai târziu, am zărit-o iarăşi îndrumând un călător ce se rătăcise şi, chiar dacă nu l-a putut ospăta, un sfat bun şi o cană cu apă rece s-au găsit şi pentru el. Când vecina de alături a plecat în târg cu treburi, i-a lăsat în grijă copilul cel mic. Spre seară, când doi săteni se certau în drum, a ieşit şi, cu vorbe frumoase, i-a împăcat. Vezi tu, acum, ce este mila? Chiar dacă nu ai bani să dai şi celorlalţi, nimic nu te împiedică să-i ajuţi cu atât cât poţi. Nu trebuie să dai din buzunar, ci din suflet.

"Cu un bănuţ dăruit, poţi cumpăra cerul.
Nu fiindcă cerul ar fi atât de ieftin, ci fiindcă Dumnezeu este atât de plin de iubire. Dacă n-ai nici măcar acel bănuţ, atunci dă un pahar cu apă rece!" (Sfântul Ioan Gură de Aur)

dolion a scris:

Poveste (poate) cu sens despre… ,,Sens si Consens,,

A fost odata ca niciodata, intr-o tara nu foarte indepartata, o fetita (a carei varsta nu conteaza prea mult), ......
Tot ce conteaza e… doar Timpul in care planuiesti, e Ritmul in care adaugi fir de nisip pe alt fir de nisip, e Rostul pentru care construiesti, este Modul in care alaturi o caramida langa alta caramida, e Starea in care tu creezi, e Credinta in care sa iti sprijini deznadejdea si oboseala…
Castelul ce l-ai construit in pripa fara s-astepti sa vina anotimpul lui, te-a construit la randul lui, pe tine…si prin ruina lui, te-a invatat , cumva, ceva… E un Consens al fiecarui lucru ce se asterne ori nu in calea ta, cu un anume Sens…
Ridica-te acum, ii spuse apoi fetitei vrajitorul. Ridica-te si cauta prin rafturile prafuite, din castelul vechi, Samanta vie a Visului tau despre Castel. Planteaz-o undeva. Oriunde. Si-n nisip, de vrei asa…Sau poate-n praf de stea…Dar nu uita s-o uzi. Si nu uita sa crezi in ea. In forta ei de-a germina. De-a rasari. De-a creste, incet, incet, in ritmul ei. Si de-a rodi… cand va fi vremea sa rodeasca… Nu o grabi. Nu te grabi. Asteapta…Orice samanta stie asta…

tare mi-a placut...si eu sint nitel grabita de felul meu..

dolion a scris:

Sfânta simplitate

....
"La Dumnezeu ajungem printr-un anume mod de viaţă, nu printr-un anume fel de a gândi."
(Christos Yannaras)

O, da.

Înţelepciunea călugărului

Odată, un domnitor renumit pentru mintea sa luminată, a aflat că, departe, într-o mănăstire retrasă, trăieşte un călugăr bătrân, om de o rară înţelepciune şi, dorind să vadă el însuşi cât de adevărată este această veste, se duse neîntârziat în acel sfânt lăcaş şi ceru să-l vadă pe călugăr.
Când acesta veni supus şi smerit, domnitorul, vrând să-l încerce într-o situaţie mai puţin obişnuită, îi spuse:
- Părinte, pot să te întreb ceva?
- Desigur, Măria-ta, întreabă-mă!
- Vezi, deja te-am întrebat.
- Iar eu deja ţi-am răspuns.
- Ce mi-ai răspuns?
- Dar tu ce m-ai întrebat?
Văzând înţelepciunea acestuia, domnitorul a petrecut, de atunci, mult timp împreună cu bătrânul călugăr, care, pentru poveţele sale, era mereu preţuit şi căutat atât de boieri, cât şi de cei simpli şi umili, ce veneau de departe pentru sfaturile sale folositoare, izvorâte din credinţa şi înţelepciunea sa.

"Înţelepciunea este izvor de viaţă. (Sfânta Scriptură)

dolion a scris:

Omul milostiv

..... . Nu trebuie să dai din buzunar, ci din suflet.

"Cu un bănuţ dăruit, poţi cumpăra cerul.
Nu fiindcă cerul ar fi atât de ieftin, ci fiindcă Dumnezeu este atât de plin de iubire. Dacă n-ai nici măcar acel bănuţ, atunci dă un pahar cu apă rece!" (Sfântul Ioan Gură de Aur)

M-ai impresionat mai mult ca oricind, Dolion

Banuiesc ca te-am impresionat, deoarece nu mai agiti sabia amenintator, ceea ce e un lucru bun!

Greşeala

În timp ce mergea pe drum, un călător a văzut într-o grădină un pom frumos, de crengile căruia atârnau nişte mere mari şi roşii de-ţi lăsa gura apă. Văzând omul că nu-i nimeni prin preajmă, ce s-a gândit? Bine ar fi dacă ar gusta şi el câteva, aşa, de poftă!
Dar cum să facă? Până la pom trebuia să treacă de un gard înalt şi de o mare băltoacă. A stat el ce-a stat, s-a sucit, s-a învârtit, dar, nemaiavând răbdare, şi-a zis: "Fie ce-o fi!" şi a-nceput să se caţăre pe gard. Cu greu, a reuşit să ajungă în curte, dar supărat nevoie mare, fiindcă într-un ghimpe din gard îşi agăţase haina şi o rupsese. Acu, ce să mai facă!
Nu mai putea schimba nimic. Ba, mai mult, grăbindu-se, a uitat de băltoaca plină cu noroi şi s-a afundat în mâl.
Când, în sfârşit, a ajuns sub pomul cu pricina, a luat câteva mere, dar, uitându-se la el cum arată, şi-a spus:
- E drept că am obţinut eu ce-am vrut, dar a meritat oare? Haina mea cea bună e ruptă, încălţările şi pantalonii murdari ...
Cum stătea el aşa şi îşi plângea singur de milă, apare în curte stăpânul casei. Când l-a văzut pe călător cum arată, i-a spus:
- Bine, omule, trebuia să te munceşti atâta pentru câteva mere? Uite ce-ai păţit! Ca să nu mai spun că nu înţeleg de ce-ai încercat să le iei pe furiş? Dacă băteai la mine în poartă şi mi-ai fi cerut câteva mere, eu ţi-aş fi dat cu drag. Acum, haide în casă să te speli şi să te odihneşti şi apoi îţi vei vedea de drum!
Tare bucuros şi mulţumit a fost călătorul, văzând bunătatea gazdei sale, dar, în acelaşi timp, şi-a promis sieşi că altădată nu va mai fi atât de nesăbuit.
În viaţă, nu este important doar să obţii, ci şi cum obţii! Sunt oameni care vor să aibă mai mult şi atunci muncesc fără tihnă. Alţii însă fură, gândindu-se mereu cum să fugă de muncă şi să înşele. Aceştia, păcătoşii, singuri se înşală, fiindcă nu este totul să ai un lucru, contează şi cum l-ai obţinut!

"În cele trecătoare, nu poţi deveni bogat decât sărăcind pe altul. În cele duhovniceşti, nu poţi deveni bogat decât îmbogăţind pe altul."
(Sfântul Ioan Gură de Aur)

Dragostea călugărului

Pe un drum, un câine a sărit la un om şi a început să-l latre. Omul însă a pus imediat mâna pe o piatră şi a aruncat după animal. Câinele s-a ferit imediat şi, ce să vezi?!, a sărit mai tare la om, gata-gata să-l muşte. Speriat rău, omul a mai apucat doar să intre într-o curte şi să trântească poarta. Acum stătea acolo, în timp ce câinele urla de mama focului dincolo de gard.
Chiar în acel timp, a trecut pe stradă şi un călugăr. Văzându-l, câinele a sărit la părinte, lătrând şi arătându-şi colţii. Liniştit, călugărul a scos o bucată de pâine din traistă şi i-a întins-o căţelului. Imediat, acesta a încetat să latre, s-a apropiat uşor-uşor şi, dându-şi seama de bunătatea omului, a luat bucăţica de pâine chiar din mâna acestuia şi a început să o mănânce de zor. Apoi s-a aşezat lângă călugăr, dând din coadă.
- Vezi, omule - i-a spus părintele celui din spatele gardului - bunătatea naşte totdeauna bunătate. Dacă tu ai fost rău cu câinele, cum ai fi vrut să fie el cu tine? Hai, vino şi mângâie-l!
Să nu mai faci niciodată un rău, acolo unde poţi face bine. Şi crede-mă, oriunde şi oricând poţi face numai bine. De tine depinde!

"Dragostea este bucuria de a face altora bucurii. " ( Sfântul Ioan Gură de Aur )

Bogaţii şi săracii

Cu mult, cu sute de ani în urmă, a trăit un rege puternic şi înţelept. Într-o zi, plimbându-se prin curtea palatului său, a auzit, dincolo de ziduri, pe cineva care plângea. A dat imediat poruncă să fie deschise porţile şi a ieşit să vadă ce se întâmplase. Nu-şi putea crede ochilor ... Dacă în palatul său toţi oamenii erau mulţumiţi şi aveau de toate, acum vedea însă că la porţi erau adunaţi nevoiaşi, ce întindeau mâna pentru o bucată de pâine. Chiar lângă zid, era un copil ce plângea. Când regele l-a întrebat ce i s-a întâmplat, copilul i-a răspuns că părinţii săi sunt bolnavi şi el nu are bani nici de hrană şi nici de doctorii; în timpul acesta, în jurul regelui s-a strâns o mulţime de oameni nevoiaşi, unul mai amărât decât celălalt, fiecare încercând să-şi spună păsul. Mâniat de această situaţie pe care sfetnicii i-o ascunseseră, regele s-a întors în palat şi i-a chemat pe toţi bogătaşii la el. Când aceştia s-au adunat în sala tronului, le-a spus:
- Voi sunteţi cei mai bogaţi oameni din regatul meu. Aveţi atâta avere încât aţi putea să vă construiţi fiecare câte o casă numai din aur. Dar dacă v-aţi uita şi în jurul vostru, aţi vedea că sunt oameni care mor de foame, care o duc rău, fiindcă voi nu vă îngrijiţi de treburile cetăţii. Afară este plin de oameni ce vor să muncească pentru o pâine, dar voi îi refuzaţi. Doar de voi înşivă depinde ca aceşti oameni să o ducă mai bine. Puteţi să îi ajutaţi şi vă poruncesc să o faceţi!
După câteva zile, regele a văzut că nimic nu se schimbase. Chemându-i iarăşi la el pe cei mai bogaţi dintre supuşii săi, le-a spus:
- Văd că nu aveţi suflet! Cum de nu vă e milă de cei ce se luptă cu greutăţile, zi de zi?! Dacă nu o faceţi voi, atunci o s-o fac eu! Iată ce poruncesc: de azi înainte, pentru fiecare sărac mort de foame, în regatul meu, va fi omorât şi un bogătaş! De mâine, ne vom întâlni în fiecare seară şi, dacă aflu că, peste zi, un om a murit de foame la mine-n cetate, atunci sorţii vor decide care dintre voi va fi executat. Pentru că voi înşivă vă faceţi vinovaţi de moartea acelui om, căci l-aţi fi putut ajuta, dar n-aţi făcut-o. Ne vedem mâine seară!
Se spune că, de a doua zi, nimeni nu a mai murit de foame în regatul acela!

"Nu invidia gloria celui păcătos, căci nu ştii care va fi sfârşitul lui. (...)
„Judecata este rară milă pentru cel ce n-a făcut milă." (Sfânta Scriptură )

Discutia dintre cele 2 batranici este bazata pe intamplari reale. Totusi, varsta lor nu are neaparat de a face cu varsta persoanelor care au inspirat povestea, ci mai degraba are de-a face cu mentalitatea straveche romaneasca legata de “drepturile” animalelor.

Pe o banca veche, in fata unei curti in care pe ici pe colo se mai zareste cate o oaza de zapada, sta o batrinica. Alaturi de ea sta o pisica neagra, dormitand la soare. Batrinica, sa o numim Maria, dojenea pisica, despre una despre alta. Se sprijinea in baston si zambea, de cate ori pisica dadea cu labuta sa indeparteze o musca viteaza ce abia s-a trezit din somnul iernii.
La colt de ulita, tzatza Veta venea agale, abia sufland. Pasul ii era greu iar fusta ii atarna neglijenta. Pesemne era tare agitata.
- Da, ce-ai patit, tzatzo?
- Mario, pisicile astea ma omoara. Am alergat toata ziua sa fac pierdut pisoiul negru. Si al naibii de pisic, s-a intors de fiecare data. Nu mai stiu ce sa fac, tzatzo. E destept al naibii.
- Da, Veto, ce ai cu pisicul si de ce vrei sa il faci pierdut?
- Pai ce sa am? M-am saturat de el, tzatzo. Nu pot sa deschid geamul ca intra in casa si face pipi pe pereti. Trebuie sa stau in geam sa il pazesc sa nu intre.
- Dar, Veto, de ce nu pui o plasa la geam? Ce stie ea pisica de camera ta buna, cu toalele alea noi, puse la naftalina?
- De unde bani, Mario? Ce, eu am bani de prostii? Da il arunc o data de nu se vede. Dar se poate asa ceva? Sa faca pipi pe toti peretii si pe toate gardurile? Miroase de nu mai poti sta.
- Dar cate pisici ai, tzatzo Veto? Poate ai prea multe, de aceea nu mai poti.
- 4, ca am scapat de 6 din ele. Le-am dus prin cartier, pe la porti. De toate am scapat, dar de dracu asta mic nu pot scapa ca se intoarce de fiecare data. Mai am unul care nu vrea dom’le sa plece. I-am inchis usa, nu ii mai dau de mancare si tot nu pleaca. M-am saturat de el. Dar sa mai plece si pe la alti vecini.
- Dar asta nu-i al tau? E al vecinilor?
- Nu, tzatzo, dar eu nu mai poci sa il tiu. Le duc pe toate. Dar ce sunt eu? Aveam 10, le cumparam in toata ziua de mancare. Mai pastrez doua pisici, care imi sunt cele mai dragi.
- Tzatzo, da e pacat sa arunci pisicile in strada. Nepotu-meu zice ca poti plati si amenda iar prin strainataturi poti face si inchisoare.
- Nu mai spune. Sunt ale mele si fac ce vreau cu ele, tzatzo. De unde ai mai scos si asta?
- Dar cu pisicile cele doua ce te faci? Alea fac mereu pui.
- M-am hotarat. Nu o sa mai pastrez niciun pui. Ii arunc cand au o zi.
- Pai nu-i pacat, tzatzo?
- Ce sa fac, Mario? Asa face toata lumea.
- Veto, mi-a zis nepotu-meu ca poti sa le sterilizezi. De ce nu le sterilizezi?
- Eu? Doamne-Fereste! Cum sa le fac asa ceva? Pai e pacat, tzatzo, sa nu poata ele sa faca pui! Vai! Mi-e mila de ele.
- Dar de pui nu ti-e mila?
- Pai au numai o zi. Nu stiu nimic. Nici ochi nu au.
- Nu, stiu, tzatzo, dar e mare pacat. Ai putea sa le sterilizezi si scapi de griji si nu iti mai faci nici pacate. Puii aia sunt niste sufletele.
- Ce pacate, tzatzo? Asa face toata lumea. Si de unde sa iau eu atatia bani? Sa dau eu un milion pe operatie? Pai cu banii astia imi cumpar ceva frumos de imbracat la biserica.

http://pastwatch.ecosapiens.ro/cat/educatia-copiilor/

dolion a scris:

Banuiesc ca te-am impresionat, deoarece nu mai agiti sabia amenintator, ceea ce e un lucru bun!

Hi, hi!
Sabia ridicata e pentru cei ce ma supara...nu-s certareata de felul meu. Stii tu, cind biziie mustele, le alungi..ca sa nu le omori!
Acum insa foto vrea sa spuna ca sint stinca in calea celor rai! ( sic!)

CRUCIAT a scris:

Acum insa foto vrea sa spuna ca sint stinca in calea celor rai! ( sic!)

Esti o stanca foarte dulce

E de ciocolata statueta?

Mihaela a scris:

CRUCIAT a scris:

Acum insa foto vrea sa spuna ca sint stinca in calea celor rai! ( sic!)

Esti o stanca foarte dulce

dolion a scris:

E de ciocolata statueta?

numai la mincare ti-e gindul..

Draga, totdeauna imi spun ca atata timp cat am pofta de mancare, totul e in regula!

dolion a scris:

Draga, totdeauna imi spun ca atata timp cat am pofta de mancare, totul e in regula!

Asa si este!

dolion a scris:

E de ciocolata statueta?

Eu cred ca e dintr-un drops ceva (ca sa fie si tare asa cum vrea ea )

Mihaela a scris:

dolion a scris:

E de ciocolata statueta?

Eu cred ca e dintr-un drops ceva (ca sa fie si tare asa cum vrea ea )

si tin si mai mult! plus ca risti sa-ti pierzi dintii-n mine daca ii infingi..

CRUCIAT a scris:

si tin si mai mult! plus ca risti sa-ti pierzi dintii-n mine daca ii infingi..

Juliette Récamier, o femeie ca oricare alta

Juliette Récamier (1777-1849), născută Jeanne François Julie Adélaïde Bernard, a venit pe lume în oraşul Lyon, pe 4 decembrie 1777. Tatăl ei era avocat - mai târziu acesta va fi numit notar regal - iar mama sa, doar o femeie foarte frumoasă. În 1793, când împlineşte 16 ani, Juliette este căsătorită cu unul dintre prietenii tatălui ei, Jacques – Rose Récamier, bancher, un bărbat cu treizeci de ani mai în vârstă decât ea.

Un bancher scapă de ghilotină...

S-au făcut nenumărate speculaţii pe marginea acestei căsătorii. Foarte târziu au apărut argumente potrivit cărora Juliette era fiica naturală a lui Jacques – Rose Récamier. Astfel, în plină epocă a Terorii, dacă s-ar fi întâmplat ca bancherul să fi fost ghilotinat, fiica sa i-ar fi moştenit averea. Departe de a fi ghilotinat însă, Jacques – Rose Récamier ajunge la conducerea Băncii Franţei, iar Juliette devine una din cele mai curtate frumuseţi ale vremii. Salonul ei este un punct de atracţie pentru toţi bărbaţii galanţi ai Parisului, chiar dacă nici unul nu îndrăzneşte să spere că ar putea câştiga iubirea frumoasei, elegantei şi inteligentei femei. Printre admiratorii săi se numără Chateaubriand, Lamartine, Balzac, Ampere, Constant, pictorii J.-L. David şi Gérard, dar şi Marat, Robespierre, Jean Baptiste Jules-Bernadotte şi Lucien Bonaparte, pe care aceasta ştie să îl ţină la distanţă, fără a-l descuraja.

... şi o împărăteasă pleacă în surghiun

Napoleon, şi mai ales împărăteasa Iosefina sunt deranjaţi de notorietatea şi influenţa doamnei de Récamier. Gelos pe faima acestei femei, dar şi pe influenţa ei în viaţa politică, Napoleon va spune cu sarcasm, în momentul când află că trei dintre miniştrii săi frecventează salonul lui Juliette, că speră ca întâlnirile Consiliului de Miniştri să nu se mute în salonul doamnei de Récamier, pentru că el nu este primit acolo. De altfel, împăratul îşi doreşte ca Juliette să devină doamnă de onoare şi prietena sa intimă, însă aceasta evită cu mult tact apariţiile la curte şi respinge ideea de a avea o aventură cu suveranul. Iată de ce, atunci când Banca Récamier a trecut în anul 1806, printr-o situaţie dificilă, putând fi salvată doar de către împărat, acesta refuză să se implice. A urmat falimentul băncii, iar în 1809, Napoleon găseşte un pretext pentru a o îndepărta din Paris pe „împărăteasa artelor”, cum era supranumită Juliette.

Soţ în vârstă rog soţie tânără să aibă milă de bătrâneţea şi sărăcia mea

Deşi nefericită în viaţa de familie, Juliette îi rămâne credincioasă vârstnicului ei soţ; cel puţin, nu există dovezi ale infidelităţii ei. Primul bărbat care a deşteptat în ea sentimente puternice, conform propriilor destăinuiri, a fost prinţul Augustus al Prusiei. Deşi la mijloc este dragoste adevărată, o căsătorie între Juliette şi Augustus pare imposibilă. Aceasta îi scrie soţului, cerându-i divorţul, însă răspunsul soseşte fără a-i aduce eliberarea. Într-o epistolă umilă, domnul de Récamier îşi roagă soţia să aibă milă de bătrâneţea şi sărăcia lui. Aşa se face că Juliette va refuza cererea în căsătorie a prinţului Augustus, încercând să se sinucidă în momentul rupturii de acesta. La despărţire, Juliette îi va dărui lui Augustus al Prusiei portretul ei realizat de pictorul François Gérard. Înainte să se stingă din viaţă, prinţul porunceşte ca tabloul să îi fie returnat doamnei de Récamier.

Juliette şi François

În 1819, doamna de Récamier îl cunoaşte în salonul doamnei de Stael, pe François René Chateaubriand (1768-1848), scriitor şi om de stat francez. Povestea lor de dragoste va dura toată viaţa, fiind clădită pe o afecţiune sinceră şi puternică. Iată cum descrie Chateaubriand momentul întâlnirii cu Juliette în „Memorii dincolo de mormânt”: „Mă întrebam dacă văd un portret al candorii sau al voluptăţii. Nu s-a plăsmuit niciodată aşa ceva”. În salonul doamnei de Récamier, Chateaubriand şi-a citit decenii la rând creaţiie şi tot aici a trecut în nefiinţă, în braţele lui Juliette. „Adesea persoanele care se iubesc se jură la începutul fericirii lor să părăsească viaţa împreună; dar se întîmplă că ele nu merg cu aceeaşi viteză, şi, cînd una este gata să atingă ţinta, celalaltă ori nu este gata, ori deja nu mai este”, spunea Chateaubriand.

În vremea holerei

Un alt prieten care a iubit-o până la moarte pe doamna de Récamier a fost filosoful Pierre Simon Ballance, alături de care aceasta este înmormântată în cavoul familiei Récamier. Juliette se va stinge din viaţă pe 5 mai 1849, la 71 de ani, răpusă de holera ce bântuia la acea vreme Parisul. Cu câţiva ani înainte de moarte, frumoasa femeie îşi pierde complet vederea; cu toate acestea, doamna de Récamier ştie să îşi poarte suferinţa cu cea mai graţioasă seninătate, fără să se plângă vreodată. Înainte să părăsească această lume, ea cere ca memoriile să îi fie distruse. Totuşi, o parte dintre acestea au supravieţuit, fiind publicate zece ani mai târziu de una dintre nepoate.

Modelul Récamier

Pe lângă memorii, în urma lui Juliette rămân şi portretele ei. Cel dintâi pictor care a imortalizat-o a fost J.-L. David. Acesta a ales să o picteze pe doamna de Récamier într-o atmosferă"la Grecia antică – lumină difuză, doar câteva obiecte (de fapt, o încăpere goală în care se află o lampă şi un divan, model cunoscut astăzi ca ‘recamier’). În această pânză, ea poartă o rochie tunică şi are părul coafat în bucle. Sculpturile lui Antonio Canova o înfăţişează pe Juliette ca una dintre graţii, acoperită de voaluri diafane.

Iubită de toţi

„Avea o minte ce nu strălucea prin ea însăşi, dar care-i făcea pe alţii să strălucească. Avea un talent special de a asculta şi de a se face iubită de toţi cei care-i erau în jur”, spune Sainte Beuve despre Juliette de Récamier. Misterul doamnei de Récamier nu a fost dezlegat niciodată. Opinii contradictorii sau simple bârfe, cine poate spune cu exactitate dacă aceasta a fost o sfântă ori doar o cochetă ce a ajuns celebră datorită numeroaselor sale aventuri cu bărbaţi importanţi? Indiferent de părerile vehiculate, un lucru este cert: doamna de Récamier rămâne în istorie ca o frumuseţe clasică, ideală, dar şi ca o muză a artei, ca o femeie de o discreţie desăvârşită, ce va duce cu ea în mormânt secretul propriului farmec.

Corina Diamanta LUPU
Bucureşti
3 Martie 2011

O scriitoare britanica a scris o povestire tulburatoare ( nu stiu daca e reala sau nu!). Chiar daca ar fi doar o simpla parabola, aceasta ne vorbeste despre un om fara caracter, lipsit de recunostinta.
Intr-un oras englez, doi tineri se indragostesc. Ea - o tanara mignona, palida, inclinata spre literatura si filozofie, dar grav bolnava de inima. El - un tanar atlet, bronzat, plin de viata si sanatate. Deoarece contrariile se atrag, cei doi se indragostesc, insa isi dau seama ca, din cauza bolii, nu vor putea intemeia un camin.
La un moment dat, fata e internata in spital. Dupa ce o consulta, medicul isi da seama de gravitatea situatiei si le comunica celor doi ca singura sansa de supravietuire pentru ea este un transplant de cord. Afland trista veste, tanarul ia o hotarare nemarturisita: se duce la bazinul de inot, scrie un mic testament, apoi, sare de la trambulina mare, in bazinul golit de apa. Pe bilet, tanarul scrisese ca dorea ca, dupa moartea lui, inima lui sa-i fie donata iubitei sale.
Urmeaza operatia de transplant care este o reusita deplina. Dupa doi ani, un reporter afla totul despre gestul baiatului si motivatia acestuia, scriind un articol in care demonstreaza ca nu a fost vorba de un accident, ci de un act de sinucidere. Dupa aparitia articolului in ziarul local, la usa medicului care a facut transplantul, bate nervos o tanara plina de viata, imbracata modern si foarte revoltata din cauza celor scrise in presa.
“Doctore, sunt foarte revoltata. E un neadevar ceea ce scriu ziarele. Nu e admisibil asa ceva… Prietenul meu a murit intr-un accident banal, iar eu am avut norocul sa-i primesc inima. Va rog, interveniti si opriti presa sa mai scrie altceva.”
Medicul o priveste pe tanara revoltata cu tristete, apoi ii spune:
“Cred, domnisoara, ca prietenul tau a murit degeaba pentru tine. Totul a fost zadarnic…”
Concluzii:
“Caut un om” - spune Dumnezeu. Printre miliardele de fiinte umane ce locuiesc pe frumoasa planeta albastra, Creatorul cauta oameni de caracter, oameni care sa stea de partea adevarului si dreptatii chiar daca s-ar prabusi cerul peste ei. El cauta oameni ca Daniel, Iosif, Moise, Iov… Oameni care sa straluceasca pe cerul intunecat al veacului in care traim.
Voi fi si eu unul dintre ei? Vei fi si tu? Sau, cel putin, dorim sa devenim astfel de oameni ?
Daca dorim, inseamna ca inca suntem pe drumul cel bun, inseamna ca inca nu am pierdut din vedere tinta.
Fie ca la aceasta cautare a lui Dumnezeu, sa existe si un raspuns incurajator din partea Lui:
“Da, i-am gasit. Sunt aici, in mult intunecatul secol XXI…”
“Ei vor fi ai Mei, zice Domnul ostirilor. Imi vor fi o comoara deosebita in ziua pe care o pregatesc Eu. Voi avea mila de ei, cum are mila un om de fiul sau care-i slujeste. Si veti vedea din nou atunci deosebirea dintre cel ce slujeste lui Dumnezeu si cel ce nu-I slujeste.” ( Maleahi 3,17-18)
Aceasta va fi deosebirea dintre oamenii de caracter si oamenii fara caracter…


http://cercetatiscripturile.intercer.net/article.php?id=3095

dolion a scris:

“Caut un om” - spune Dumnezeu.
... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ...
“Da, i-am gasit. Sunt aici, in mult intunecatul secol XXI…”
“Ei vor fi ai Mei, zice Domnul ostirilor. Imi vor fi o comoara deosebita in ziua pe care o pregatesc Eu. Voi avea mila de ei, cum are mila un om de fiul sau care-i slujeste. Si veti vedea din nou atunci deosebirea dintre cel ce slujeste lui Dumnezeu si cel ce nu-I slujeste.” ( Maleahi 3,17-18)
Aceasta va fi deosebirea dintre oamenii de caracter si oamenii fara caracter…

O poveste cu talc

Intr-o zi, Platon l-a intrebat pe Socrate ce este dragostea.
Socrate i-a raspuns: Du-te pe campul din apropiere si adu-mi cel mai frumos spic de grau pe care il vei gasi, dar tine cont ca nu ai voie sa faci decat o singura incercare. Platon l-a ascultat fara sa cracneasca, si s-a intors dupa o vreme fara a aduce nimic cu el.
Socrate l-a intrebat ce se intamplase, iar Platon l-a lamurit: Atunci cand am intrat in lanuri am zarit un spic inalt si frumos, dar m-am
gandit ca poate voi gasi un altul si mai maiestos, asa ca am mers mai departe. Am cautat in zadar dupa aceea, caci nu am aflat nici un alt spic asemeni celui dintai, asa ca nu ti-am mai adus vreunul.

Socrate i-a spus: Aceasta este dragostea.

Intr-o alta zi, Platon l-a intrebat pe Socrate ce este casatoria.
Socrate i-a zis:Mergi pana la padure si taie-mi cel mai mandru si mai chipes brad, dar adu-ti aminte ca nu ai voie sa faci decat un singur drum pentru asta.Platon a facut intocmai si a revenit dupa un timp cu un brad nu tocmai inalt si nu foarte frumos, dar indeajuns de aratos.
Socrate l-a intrebat de ce a ales tocmai acel pom, iar Platon i-a raspuns:
Am vazut niste brazi foarte falnici in drumul meu prin padure, dar mi-am amintit ce s-a intamplat ultima data, cu spicul de grau, asa ca l-am ales pe acesta. Mi-a fost teama ca daca nu il iau cu mine ma voi intoarce din nou cu mainile goale, desi nu a fost chiar cel mai frumos brad pe care l-am zarit.

Socrate i-a spus: Aceasta este casatoria.

Cu o alta ocazie, Platon l-a intrebat pe Socrate ce este fericirea.
De aceasta data, Socrate l-a indrumat: Du-te pe malul raului si culege cea mai frumoasa floare pe care o vei gasi, dar tine seama ca nu poti sa alegi decat o singura data. Platon a facut asa cum i s-a cerut si, la intoarcere, a povestit: Am vazut aceasta floare langa rau, am cules-o si m-am gandit ca este cea mai frumoasa dintre suratele ei. Desi am zarit si alte flori minunate, continui sa cred ca aceasta este fara egal.

Socrate i-a zis: Aceasta este fericirea.


Cu un alt prilej, Platon si-a intrebat invatatorul ce este viata.
Socrate i-a cerut sa faca un nou drum in padure si sa aduca de acolo cea mai frumoasa floare care ii va iesi in cale. Platon a plecat de indata, gata sa isi duca la indeplinire sarcina.
Au trecut trei zile, dar el nu si-a mai facut aparitia.
Socrate a mers si el in padure, sa isi caute ucenicul. In cele din urma, l-a descoperit in mijlocul unei poiene. Socrate l-a intrebat daca a descoperit preafrumoasa floare, iar Platon i-a aratat-o, rasarind din pamant chiar langa el. Invatatorul l-a intrebat de ce nu adusese floarea la casa sa, iar Platon i-a spus: Daca faceam asta, s-ar fi vestejit curand. Chiar daca nu o rup, ea va muri, mai devreme sau mai tarziu. Asa ca am stat in preajma ei atunci cand a inflorit, iar atunci cand se va ofili voi cauta o alta, la fel de frumoasa. De fapt, acesta este a doua floare pe care am descoperit-o.

Socrate i-a spus: Ei bine, se pare ca stii deja adevarul despre viata.

Concluzii:
- dragostea nu inseamna perfectiune,
- casatoria nu trebuie sa fie o alegere perfecta ci sa devina una,
- fericirea este o stare de spirit autocastigata de alegerea facuta,
- viata este bucuria de a fi impreuna.