Povesti, povestioare

Biserica Sfanta Teodora din Peloponez, localizata in asezarea Vasta, este una dintre cele mai minunate bisericute din lume, fiind unica prin cele petrecute cu ea. Biserica este zidita pe un loc unde mai apoi au crescut copaci. Copacii au imbratisat-o si au strans-o la piept, insa fara a o deteriora.
Vasta este o localitate din municipalitatea Megalopolis, in prefectura de Arcadia, Peloponez, Grecia. Vasta, micuta asezare din Arcadia, este cunoscuta lumii intregi pentru "miraculoasa bisericuta" a Sfintei Teodora de Peloponez.
Biserica Sfanta Teodora din Peloponez - biserica din care au crescut copaci
Aceasta sfanta a vietuit in secolul al XI-lea, in vremea maretului Bizant
Cand regiunea a fost asaltata de banditi, Sfanta Teodora a fost nevoita sa-si apere, dupa puteri, satul, insa, ca femeia, nu putea face prea multe. Pentru a nu fi respinsa din oaste, Teodora s-a deghizat in soldat si a intrat in randurile luptatorilor.
Din randuiala lui Dumnezeu, Teodora nu a supravietuit luptei. Se zice astfel ca, pe cand zacea intinsa la pamant, ea ar fi soptit cuvintele: "Fie ca trupul meu sa devina biserica, sangele meu sa devina rau de apa, iar parul meu sa devina padure de copaci."
Locuitorii din Vasta, miscati de eroismul acesteia si indurerati pentru pierderea ei, au construit o biserica pe locul unde a avut loc batalia si unde a si adormit in Domnul sfanta. Bisericuta din piatra a fost construita de localnici undeva intre secolele X-XII.
Legendele locului marturisesc cum ca un rau al zonei si-a schimbat traseul, ajungand astfel sa treaca chiar pe sub temelia bisericii construite de ei. Mai apoi, copaci au inceput sa creasca din acoperisul bisericii, ale caror radacini nu se vad nici in interiorul bisericii, nici sub tavan si nici pe lateralul cladirii. Sute de ani au trecut, insa radacinile tot nu se vad.
Astazi, pe acoperisul bisericutei ridicate in cinstea Sfintei Teodora de Peloponez, se afla un numar de 17 copaci uriasi. Cea mai mare parte dintre ei sunt inalti de peste 30 de metri, unii dintre ei avand o grosime de peste un metru. Multi dintre copaci au o greutate de peste o tona. Totusi, desi acoperisul bisericutei este subtire, fara nici o intaritura speciala, rezista ca prin minune. Oamenii de stiinta care au cercetat cazul isi marturisesc neputinta de a explica cum cresc copacii pe un acoperis subtire fara sa se prabuseasca biserica.
Sfanta Teodora din Vasta a ajuns, in foarte scurt timp, mult iubita de crestinii din zona. Minunile nu au incetat sa apara, multi gasindu-si alinare la mormantul sfintei. Biserica Ortodoxa a Greciei a canonizat-o, iar pelerinajele in Vasta nu inceteaza niciodata. Biserica Sfanta Teodora din Peloponez - Vasta
Se intampla adesea ca Sfanta Teodora de Peloponez sa fie confundata cu Sfanta Teodora din Alexandria, care imbracandu-se in haine de barbat a intrat si s-a nevoit intr-o manastire de calugari. Si-a luat numele de Teodor. O femeia a l-a acuzat pe "Teodor" ca a lasat-o insarcinata, iar sfanta a tacut, pentru a nu crea sminteala. Pentru mai multe, sa cititi viata Sfintei Teodora din Alexandria.
Ce spun oamenii de stiinta despre minunea din Vasta ?
In anul 2003, la cel de-al patrulea simpozion de "Archaeometrie" din Grecia s- a prezentat un raport geofizic asupra bisericutei din Vasta. Cercetatori de la Universitatea din Patras
au venit special in Grecia pentru "a studia" minunea. Bisericuta se afla atat in purtarea de grija a Arhiepiscopiei locului, cat si sub ocrotirea Ministerului Culturii, ca monument bizantin de valoare nationala.
Minunea este evidenta: radacinile celor 17 copaci imensi nu se vad pe nici o parte. Acoperisul are o grosime de doar cativa centimetri, peretii sunt si ei din piatra, fara crapaturi sau gauri. Radacinile nu se vad nici in interior, nici in afara. Datorita acestora, micuta cladire se afla sub o imensa presiune, in timp fiind necesare unele restaurari, dar minore, si mai ales din cauza curiozitatii unora lipsiti de experienta, care au incercat "sa inteleaga" misterul. Interventiile neprofesioniste au afectat arhitectura bisericii, insa mult prea putin.
S-a hotarat sa se faca un test cu ultrasunete, peretii urmand a fi analizati bucatica cu bucatica. Rezultatul cercetarilor au oferit cercetatorilor raspunsurile necesare pentru a primi abrobarile necesare restaurarii in intregime a monumentului. S-a vazut cum radacinile se scurg prin firisoarele de spatiu ramas liber intre pietrele zidurilor, pana in pamant. Zidurile se afla intr-o permanenta tensiune, iar cladirea a devenit "un corp viu".
Marturiile arheologilor raman insa si ele la aceeasi concluzie: aceasta este o minune, unica in lume si inca inexplicabila, cum radacinile au putut urma aceasta cale si cum bisericuta si acoperisul sunt neatinse. Loukas Constantin, geolog: "Nu exista explicatie din partea geologiei. Este vorba de o minune continua" (1987). Gheorghe Raptis, silvicultor: "Intregul fenomen depaseste orice explicatie logica, fireasca si stiintifica a omului" (1992).
Elefterie Beligiannis, inginer: "De vreme ce vanturile care sufla acolo au puterea sa dezradacineze arbori, se intelege clar cu ce mare putere apasa cei 17 copaci asupra acoperisului" (1986). Elena Stavrogiannis, arhitecta: "Fenomen inexplicabil stiintific. Puterea greutatii si a vanturilor ar fi trebuit ca, datorita pozitiei bisericutei, dar si datorita constructiei provizorii a acesteia, si tinand seama si de vechimea ei, sa duca la distrugerea sa. Insa ea a ramas in picioare de atatea secole, fara stricaciuni serioase" (1993).
Anastasie Tinka, teolog, arheolog, istoric: "Intreaga crestere, existenta si viata a copacilor de pe acoperisul bisericutei Sfintei Cuvioase Mucenice Teodora uimeste, depaseste orice ratiune si explicare fireasca a omului. Aceasta arata o insusire rara: interventia lui Dumnezeu pentru faptura Lui, savarsirea minunii."
Makrigiannis, geolog: "Saptesprezece uriasi sprijiniti pe nimic. Toti acesti arbori imensi sunt inradacinati pe nimic, sau mai bine-zis pe acoperisul gros de cativa centimetri! Cea mai mare surpriza ne asteapta inauntru. Nici o radacina cat de mica nu iese dintre zidurile vechi. Nici o crapatura care sa se datoreze lor! Atunci cand vantul bate printr-un copac urias al bisericutei, radacinile lui formeaza niste parghii atat de puternice, incat micul asezamant ar trebui sa se darame imediat. Ca geolog, sunt in masura sa stiu foarte bine ca zidurile s-ar fi crapat si s-ar fi spart chiar numai din cauza unui singur copac, cu atat mai mult ca sunt saptesprezece" (1993).

Emil Condor a scris:

Evreii ăştia!

Următorul cu ce o să mai vină?

Cu orice altceva decât bani...

Fenomenul Sara

Prin munca, devotament si dragostea celor din jur, o romanca salvata dintr-un leagan de copii din Bucuresti a reusit performanta de a parcurge in cativa ani distanta de la diagnosticul de retard mental la confirmarea oficiala a meritelor sale intelectuale, fiind atestata acum drept unul dintre cei mai merituosi elevi ai Americii.

de Vlad Teodorescu, articol preluat din cotidianul "Jurnalul National"

Era in anul 1991 cand Lily Romine, o americanca in floarea varstei si mama unei familii fericite din Florida, a venit in Bucuresti pentru a adopta un copil. Imaginile prezentate la televiziune - va aduceti desigur aminte de reportajele halucinante realizate in leaganele de copii, imagini devenite aproape emblematice pentru o Romanie iesita zdrentuita din era comunista - au impresionat-o atat de tare, incat a decis sa adopte un copil necajit din orfelinat. La acea vreme, inca nu-si putea imagi­na prin ce va trece si ce urmari va avea hotararea ei. "De cand am vazut-o prima oara pe Sara mi-am dat seama ca are mari probleme de dezvoltare, spune mama adoptiva, dar am hotarat, dupa cinci saptamani petrecute cu ea, sa nu renunt la adoptie."

Abia la intoarcerea in America a aflat cu adevarat despre ce boli era vorba, diagnosticul intrecand orice inchipuire. "In primul rand, analizele au aratat ca Sara este infectata cu virusul hepatic de tip B, fiind bolnava de o boala aproape incurabila, hepatita B in forma cronica. De altfel, primii doctori la care s-a apelat pentru consult au fost de acord, la unison, ca fetita de nici doi ani nu va ajunge la varsta adolescentei si au sfatuit parintii sa se astepte la ce e mai rau. Vestea aflata de la specialisti i-a intristat enorm, dar nu i-a dezarmat. Au hotarat ca vor face tot ce e omeneste posibil, indiferent cat timp va dura si cati bani va costa, pentru a da micutei Sara speranta la viata. Si atunci a intervenit norocul sau, ajutorul divin. Au aflat ca, la Institutul National de Sanatate din Washington, s-a reusit tratarea unor cazuri asemanatoare. Unele au constituit un succes, altele nu. Dar ce aveau de pierdut? S-au urcat in primul avion si au strabatut jumatate din continentul american cu speranta ca Sara va fi primita in programul special de cercetare.

Paradoxal, gravitatea deosebita a bolii ei a insemnat si salvarea sa! Medicii din institut au considerat ca este un caz atat de aparte, incat studierea lui precum si efortul de vindecare ar constitui un real folos pentru cercetarea virusului hepatitei B, un real ajutor in vederea eradicarii bolii pe care o genereaza.

Astfel, naveta Florida - Washington DC a devenit o obisnuinta si, mai bine de doi ani, Lily si Sara si-au petrecut timpul prin avioane si camere de spital. Din fericire, statutul de admis in program a insemnat si suportarea unei insemnate parti a cheltuielilor legate de tratament, cheltuieli care si pentru o familie extrem de bogata ar fi insemnat un efort urias. Douazeci de internari au fost necesare pana in ziua in care au aflat rezultatul final: Sara e vindecata! Minune divina sau rezultatul cercetarilor medicale? Ce mai conteaza, soarta a vrut ca fetita careia i s-au facut formele de adoptie in regim de urgenta, ca sa apuce sa fie scoasa din camin si sa traiasca macar cateva luni in familia adoptiva, sa aiba zile. Poate si pentru a putea infrunta si cealalta cumpana pe care viata i-o harazise. "Inca din prima zi am stiut ca are serioase probleme de dezvoltare", isi aduce aminte Lily Romine.

"Examinarile ulterioare ne-au adus vestea teribila ca o mare parte a creierului ei este afectata, nu functioneaza cum trebuie, ca este retardata si, ce e mai grav, ca va ramane retardata tot restul vietii. Am fost sfatuiti sa o dam la o gradinita speciala si apoi la o scoala pentru copii cu dizabilitati." Parintii adoptivi au refuzat si de aceasta data sa se impace cu destinul harazit Sarei si au decis sa lupte in continuare.

Au urmat insa sacrificiile de tot felul, acestea culminand, in ceea ce o priveste pe Lily, cu pierderea sprijinu­lui din partea propriei familii, sotul alegand sa nu-i mai fie alaturi in lupta pentru viata copilului adoptat. Mama si fiica au urcat, impreuna, treptele vindecarii, una cate una. Preparatorul fizic, logopedul, psihologul, cu totii si-au adus aportul la vindecarea Sarei, despre care credeau cu incapatanare ca are un viitor mai bun decat cel inscris in actele oficiale intocmite in urma unui program de cercetare a unui numar de 1.000 de copii cu probleme de dezvoltare mentala. Sara a iesit printre cei mai afectati, analizele scotand la iveala ca mai mult de jumatate din creier si functiile acestuia erau afectate. La doi ani nu putea vorbi si nici nu se misca normal. Pana si mancatul era o necunoscuta pentru ea. La patru ani era inca in scutece si nu articula cuvinte inteligibile.

La sapte ani, parintii au aflat ca va ramane retardata pentru intreaga viata. Cu toate acestea, lupta pentru supravietuire, si nu una in conditii de handicap, ci normala, a continuat. Iar factorul determinant a fost chiar Sara. "Tin minte ca, si in momentele cele mai dificile, Sara isi propunea teluri pe care vroia sa le atinga. Nu s-a dat batuta niciodata si nu a acceptat faptul ca ar putea fi mai prejos decat ceilalti copii", spune mama lui Lily.

"Stiu ca, dupa cele 22 de luni petrecute in orfelinat, nu eram capabila sa fac nimic. Nici sa vorbesc, nici sa ma misc normal", spune Sara. "La varsta de cinci ani a existat o prima tentativa de a fi inclusa intr-o grupa speciala de pregatire, dar parintii mei au refuzat. Pe atunci, cu totii aveam un singur tel in viata: sa fiu normala!"

Terapiile si-au spus cuvantul in timp. Nu imediat, dar progresele au inceput sa fie vizibile de la un an la altul, apoi de la o luna la alta. Prima victorie a fost incadrarea in baremul normal de timp la lucrarile scrise.

Atunci cand a pus creionul jos in acelasi timp cu colegii ei, a stiut ca nu e totul pierdut, ca e capabila sa revina la viata. Au urmat sute de ore de studiu individual, acasa. Nevoia recuperarii timpului pierdut i-a dublat orele de meditatii si de "home work", intotdeauna impreuna cu mama sa.

In prezent, este o stralucita absolventa a invatamantului gimnazial, motiv pentru care a dobandit diploma de merit semnata de guvernatorul statului Florida, intrand astfel in elita educatiei americane. Un pas inainte spre cariera de aparator international al drepturilor persoanelor cu dizabilitati si a copiilor infiati. Iar daca a reusit in confruntarea cu viata, restul cu siguranta ca va fi floare la ureche.

Intr-un fel, Sara Romine, fetita abandonata intr-un orfelinat din Romania, a reinventat povestea de succes americana. Doar ca ea nu a dobandit faima si avere. Ea si-a recastigat dreptul la viata. Si, poate cel mai important lucru, a dovedit ca, acolo unde este dragoste, exista speranta si ca se poate.

Puterea vindecatoare a rugaciunii

In asteptarea noptii de Inviere, cei credinciosi inmultesc rugaciunea. Savantii au constatat ca aceasta imbuntateste sanatatea de Elizabeth Adlam si Julie Bain.

O intorsatura inexplicabila

Alasdair Fyfe, chirurg si consultant pediatric la Spitalul Regal pentru Copii din Glasgow, nu se asteapta la miracole in domeniul sau de lucru: "Cel mai des pot sa intrevad o explicatie medicala pentru recuperare si vindecare," spune el. Uneori, insa, este "uimit de imposibil". Asa a fost in ziua in care Fearghus McKendry, in varsta de un an, era pe moarte. Trupul lui micut era ravasit de o infectie puternica, aparuta in urma unei operatii complicate la intestine.

Medicii au incercat toate formele de tratament si au esuat. In acea seara, in timp ce Fyfe se ruga pentru Fearghus, in minte i-au rasunat urmatoarele cuvinte: "Vreau sa-i spui mamei copilului ca acesta se va insanatosi."

Cum ii spui mamei unui copil pe moarte ca fiul ei va supravietui? Temator, insa plin de convingere, chirurgul a procedat intocmai. A doua zi, pentru prima oara, Fearghus a inceput sa accepte mici cantitati de mancare. Astazi, este un ucenic tamplar solid, in varsta de 21 de ani, in Eaglesham, Glasgow.

Sa fi fost oare rugaciunea de vina? Margaret McKendry, mama lui Fearghus, profesoara, declara ca nu este o persoana credincioasa: "Dar au fost momente cand, in sinea mea, am rostit cu credinta cate o rugaciune". Familia, prietenii si bisericile din imprejurimi s-au rugau si ele atunci pentru micul Fearghus.

In ultimii 20 de ani, cercetatorii au supus rugaciunea la teste clinice riguroase, cautand dovezi stiintifice ale puterii acesteia de a vindeca. Unul din primele teste a fost facut in anul 1988, la Spitalul General din San Francisco. Un grup de persoane care se rugau a fost instruit sa se roage pentru anumiti pacienti care sufereau de boli coronariene, in timp ce pentru alt grup de pacienti aflati in recuperare, nu se ruga nimeni. Rezultatul a fost ca pacientii pentru care s-au rostit rugaciuni au avut nevoie de cinci ori mai putine antibiotice, o treime mai putini pacienti au suferit de edem pulmonar si s-au refacut cu mai putine complicatii. De atunci incoace, studiile au demonstrat efectele pozitive ale rugaciunilor asupra sanatatii pentru o gama larga de afectiuni (citeste pana la final pentru a afla doar cateva).

Totusi, unele studii nu au avut concluzii clare. "Este greu sa efectuezi un studiu stiintific asupra efectului rugaciunilor, deoarece este vorba de un apel la Dumnezeu," evidentiaza Peter Fenwick, consultant in neuropsihiatrie la Universitatea din Londra. In fond, Dumnezeu poate sa nu raspunda la rugaciuni. Un lucru e clar, spune dr. Fenwick. "Cea mai importanta variabila este atitudinea persoanei care se roaga - intentia de a se vindeca."

Dupa cum a descoperit si Margaret McKendry, mama lui Fearghus, chiar daca esti sau nu credincios, rugaciunile altora iti ofera un sentiment de confort si conexiune. "Imi amintesc de mama unui copil careia i-am fost profesoara si care a venit la mine spunand: «In fiecare duminica, la impartasanie, ma rog pentru sanatatea lui Fearghus.» Am fost impresionata. Rugaciunile altor persoane m-au ajutat sa trec prin cele mai intunecate momente." Acest sprijin este unul din motivele pentru care Peter Fenwick crede ca grupurile de rugaciune ar putea ajuta pacientii din spitale.

Faptul in sine ca rugaciunile sunt sau nu ascultate nu conteaza prea mult. "Atunci cand preotii sunt rugati sa se roage pentru cei bolnavi si suferinzi, oamenii nu se asteapta la vindecari miraculoase," spune reverendul Linda Barley, sefa echipei de cercetare a Consiliului Arhiepiscopilor. "Cel mai adesea, aceste persoane cauta puterea spirituala care vine atunci cand stii ca si alte persoane se roaga pentru tine si te sprijina." Pentru multi, tocmai in aceasta rezida adevarata putere a rugaciunilor.

E bine sa ai credinta daca vrei sa te faci bine

Desi nimeni nu poate dovedi cu exactitate ca rugaciunile vindeca bolile, multi medici dau exemple de cazuri de recuperare care nu pot fi explicate altfel. Ceea ce stim este ca religia si spiritualitatea pot reduce stresul si imbunatatesc sistemul imunitar. "Studii statistice arata ca cei care se duc cu regularitate la biserica traiesc, in medie, cu sapte ani mai mult decat cei care nu sunt credinciosi," sustine Anne Douglas, director al Asociatiei Crestine pentru Vindecare din Scotia. Mai multe studii au examinat spiritualitatea si sistemul imunitar si au gasit o legatura intre acestea. Iata ce s-a descoperit:

In anul 1997, dr. Harold Koenig, profesor de psihiatrie si stiinte comportamentale la Centrul Medical al Duke University din North Carolina (SUA) a facut un studiu asupra adultilor in varsta. Rezultatele au aratat ca persoanele care au participat des la slujbele religioase au fost mai putin predispuse sa manifeste nivele inalte, daunatoare, de interleukin-6. Aceasta este o proteina asociata cu raspunsul imunitar si factorii inflamatori, indicand faptul ca persoanele care mergeau la biserica aveau sisteme imunitare mai puternice decat cei care nu frecventau slujbele.
Intr-un studiu din anul 1998, efectuat pe 4.000 de adulti, dr. Koenig a descoperit ca incidenta hipertensiunii era cu 40% mai mica la persoanele care se rugau zilnic si care participau saptamanal la slujbele religioase decat la alte persoane care nu faceau astfel.

Intr-un studiu din anul 2001, efectuat pe femei cu cancer la san in forma metastazica, Sandra Sephton, lector in psihiatrie la Universitatea de Medicina din Louisville, a descoperit ca femeile care considerau ca spiritualitatea este importanta aveau un numar mai mare de celule albe in sange - ceea ce indica un sistem imunitar mai puternic.

Un studiu din 2002, efectuat asupra pacientilor bolnavi de SIDA si publicat in Analele de Medicina Comportamentala a descoperit ca majoritatea pacientilor credinciosi aveau cele mai scazute nivele de cortizol - hormonul stresului -, iar pacientii care se rugau mai des, traiau mai mult.

Cat de des se roaga romanii si restul lumii?

Reader's Digest nu a aflat pentru cine sau pentru ce se roaga oamenii, dar a aflat cam cati dintre ei se roaga. Am facut o scurta incursiune in jurul lumii cu urmatoarea intrebare: "Cat de des te rogi?".

Sondajul a fost realizat anul trecut in 22 de tari, pe un esantion de cel putin 150 de persoane din fiecare tara. In Romania, a fost realizat online, cu 747 de respondenti

Malaezia, Flipine, India si Turcia au "raportat" cel mai mare numar de persoane care se roaga zilnic - peste 60% in fiecare dintre aceste tari. Romania (57%), SUA (55%) si Brazilia (50%) sunt tari in care de asemenea cea mai mare parte din populatie se roaga zilnic. Mai mult de jumatate dintre respondentii din Italia, Mexic si Singapore au declarat faptul ca se roaga "uneori". In fine, cel mai mare procent al celor care nu se roaga niciodata s-a inregistrat in Cehia, respectiv 65% dintre respondenti. Si in Olanda, procentul celor care nu se roaga a fost de peste 50%. Conform Institutului de Cercetare a Calitatii Vietii, in Romania, practica religioasa a inregistrat o crestere constanta in ultimii 15 ani.

Procentul de persoane care se roaga zilnic

Malaiezia 76%
Filipine 72%
India 66%
Turcia 62%
Romania 57%
SUA 55%
Brazilia 50%
Croatia 42%
Ungaria 38%
Polonia 37%
Serbia 36%
Franta 24%
Spania 23%
Olanda 19%
Cehia 8%

Procentul de persoane care nu se roaga niciodata

Cehia 65%
Olanda 51%
Franta 45%
Spania 41%
Polonia 26%
Croatia 22%
Ungaria 22%
Serbia 21%
Brazilia 13%
Romania 12%
SUA 9%
Turcia 7%
India 5%
Filipine 3%
Malaiezia 2%

Cei care se roaga doar uneori reprezinta diferenta de pana la 100%

dolion a scris:

Fenomenul Sara
[...]

Si, poate cel mai important lucru, a dovedit ca, acolo unde este dragoste, exista speranta si ca se poate.

Asa e!

La usa veche, mancata de timp, ciocani Trancanici.
"Intra!" se auzi o voce ferma.
Trancanici deschise cu sfiala usa si i se adresa Inteleptului satului:
"Inteleptule, am venit sa te vad. Am o mare problema si cred ca numai tu ma poti ajuta."
"Spune Trancanici, despre ce e vorba? Si o sa vedem daca iti pot fi de ajutor sau nu"
"Ei bine Inteleptule, toata lumea de aici din sat e suparata pe mine si nu mai stiu ce sa fac sa ma ierte. Am incercat in fel si chip dar nimeni nu vrea sa ma creada si nimeni nu mai vorbeste cu mine!"
"Dar ce ai facut Trancanici, de i-ai suparat pe toti?"
"Pai, nu am facut mare lucru. Doar ca atunci cand m-am intalnit cu vecinii mei, am spus lucruri neadevarate despre cei de la capatul ulitei"
"Si de ce ai facut asa ceva, Trancanici?"
"Ei, sa ma dau si eu mare, sa fiu interesant. Dar la cei de la capatul ulitei, i-am vorbit pe vecinii mei. Numai ca intr-o zi, la iarmaroc, ne-am intalnit cu totii si atunci a iesit minciuna la iveala. Si de atunci nu mai vorbesc cu mine. Degeba le-am zis ca nu am facut nici un rau si ca au fost doar niste vorbe. I-am rugat sa ma ierte dar nu vor sa ma asculte. Si mai rau este ca ei au povestit si la ceilalti si acum nimeni nu mai vorbeste cu mine. Ce sa fac sa ma ierte, Inteleptule? Au fost doar niste vorbe!"
"Trancanici, tu crezi ca niste vorbe neadevarate nu fac rau si sunt doar vorbe?"
"DA! Spune-mi te rog, poti tu sa vorbesti cu ei si sa ii indupleci? O sa fac orice imi ceri!"
"Hmmm" isi spuse Inteleptul in barba. "Zici ca faci orice? Ei bine, uite cum facem : am sa iti dau de indeplinit ceva si, daca duci la capat cu bine, am sa vorbesc cu toti ca sa te ierte"
"Orice! multumesc Inteleptule. Spune-mi, spune-mi ce trebuie sa fac?"
"Pai pentru inceput, ia perina asta", ii spuse Inteleptul si ii inmana o perina. "Mergi, urca-te pe acoperisul casei tale si scoate toate penele din ea si arunca-le. Apoi vii degraba la mine"
Uitand si sa inchida usa dupa el, Trancanici se arunca val-vartej spre casa.
Se sui repede pe acoperis, sfasaie perina si arunca toate penele. Vantul se umfla deodata si penele se imprastiara in cele patru zari.
Bucuros ca fusese o treaba usor de indeplinit, se intoarse victorios la Intelept.
"Inteleptule, gata! A fost foarte usor! Sa vezi cum mai zburau penele, hahaha! Acum vorbesti cu ei ca sa ma ierte?"
"Stai nitel, ca nu s-a terminat sarcina, Trancanici! Acum, mergi frumos si aduna toate penele, refa perina si adu-mi-o inpoi. Daca duci la bun sfarsit acest lucru atunci voi vorbi cu oamenii"
Trancanici o rupse la fuga, doar-doar vantul nu imprastiase toate penele.
Degeaba se chinui Trancanici, cat fu ziua de lunga. La lasarea serii avea o mana de pene in ceea ce fusese odata o perina umflata si frumoasa.

Acum a inteles!

Nu arunca cu vorbe in vant, caci se imprastie si, o vorba spusa nu o mai poti lua inapoi. Cantareste bine ce spui, inainte sa arunci "penele in vant" de pe acoperisul casei tale!

Când un călugăr a ajuns la marginea satului şi s-a aşezat sub un copac pentru a înnopta, un sătean a venit în fugă şi i-a strigat:
- Piatra! Piatra! Dă-mi piatra!
- Ce piatră? A întrebat călugărul.
- Noaptea trecută, Dumnezeu mi-a spus în vis că dacă voi merge la margine satului pe înserat, un călugăr îmi va da o piatră care mă va face bogat pentru totdeauna.
Călugărul s-a scotocit prin sac şi a scos o piatră:
- Probabil că la asta se referea. Am găsit-o ieri prin pădure. Bine, ia-o dacă doreşti.
Omul s-a uitat fără să-şi creadă ochilor. Era cel mai mare diamant din lume. Avea mărimea unui cap de om.
Toată noaptea s-a zvârcolit în pat. Dimineaţa, l-a trezit pe călugăr şi i-a spus:
- M-am răzgândit. Dă-mi acea bogăţie care ţi-a permis ţie să-mi dăruieşti această piatră preţioasă fără să eziţi.

Într-o bună zi, un călător trecu pe la un rabin faimos.
Fu uimit să vadă că rabinul nu avea altceva decât o odaie plină de cărţi. Avea drept mobilă doar o masă şi o laviţă.
- Dar, învăţătorule, unde-ţi este mobila? întrebă călătorul nostru.
- Dar a ta unde este? întreba la rându-i rabinul.
- A mea? Păi, eu sunt doar în trecere pe aici, răspunse calatorul.
- Şi eu la fel, zise rabinul.

Un călător ostenit s-a aşezat la umbra unui copac fără să ştie că acesta era un copac fermecat, care putea îndeplini orice dorinţă.
Cum stătea el aşa pe pământul tare s-a gândit cât de plăcut ar fi să se odihnească într-un pat moale. Pe dată patul a răsărit alături.
Uluit, omul s-a întins în pat, spunându-şi că s-ar simţi în culmea fericirii dacă o tânără i-ar masa picioarele înţepenite. Pe data o fată a apărut şi a început să îi maseze picioarele într-un chip nespus de plăcut.
„Mi-e foame, şi-a spus omul şi ar fi straşnic să mănânc ceva chiar acum.” A apărut pe dată o masă încărcată cu tot soiul de bunătăţi şi călătorul s-a ospătat pe săturate. I se închideau ochii de vin şi de oboseală. S-a lungit, aşadar, pe pat, gândindu-se la minunatele întâmplări din ziua aceea.
„Am să dorm un ceas – două. Numai să nu treacă pe aici vreun tigru, în timp ce dorm.”
Tigrul a ieşit ca din pământ şi l-a sfârtecat.

Un călugăr zen se pregătea să vorbească în piaţa mare a satului. Îşi compusese cu grijă discursul şi se pregătea să citească, când o pală bruscă de vânt a făcut să îi zboare foile în crengile unui lămâi. Luat prin surprindere, incapabil să-şi găsească şirul predicii, a zis:
- Prieteni, iată în rezumat ceea ce voiam să vă spun. Când mi-e foame, mănânc; când mi-e somn, dorm!
- Dar nu toată lumea face aşa, maestre? A întrebat cineva din mulţime.
- Nu! Nu în acelaşi fel!
- De ce, maestre?
- Când oamenii mănâncă, se gândesc la o mie de lucruri; când adorm, se gândesc la problemele lor. Iată de ce nu fac la fel ca mine!
Şi călugărul a coborât în mijlocul lor, a primit darurile, iar celor care încă îi puneau întrebări, le răspundea:
- Detaliile le veţi găsi în crengile lămâiului…

În timpul războiului civil din Japonia feudală, armata invadatoare a intrat în oraş şi l-a luat foarte repede sub control. Într-un sătuc, înainte ca armata să sosească, au fugit toţi, cu excepţia maestrului Zen. Curios în privinţa bătrânului, generalul s-a dus la templu pentru a vedea el însuşi ce fel de om era maestrul. Când a văzut că nu e tratat cu respectul şi supunerea cu care fusese obişnuit, a izbucnit mânios:
„Prostule”, a strigat în timp ce a întins mâna după sabie, „nu realizezi că stai în faţa unui om care ar putea să te străpungă fără a clipi din ochi?”
În ciuda ameninţării, maestrul părea de neclintit.
„Dar tu realizezi”, i-a răspuns calm maestrul, „că tu stai în faţa unui om care ar putea fi străpuns fără a clipi din ochi?”

Un negustor bogat a plecat într-o călătorie. Un hoţ, deghizat şi el în negustor, l-a însoţit cu intenţia ca, imediat ce se va ivi momentul potrivit, să-l jefuiască. În fiecare dimineaţă, înainte de a părăsi hanul în care poposiseră peste noapte, negustorul îşi număra banii şi-i punea în buzunar. Seara, mergea să se culce fără cea mai mică urmă de suspiciune. În vreme ce dormea, hoţul începea să-i caute prin toate lucrurile, fără însă a găsi locul în care acesta îşi păstra banii. După mai multe nopţi de căutare zadarnică, hoţul s-a resemnat şi i-a mărturisit negustorului adevărata sa intenţie şi l-a rugat să-i spună unde reuşise să ascundă banii atât de bine. Negustorul a replicat: „Ştiam de la bun început ce doreai să faci. Astfel că, în fiecare noapte, puneam banii sub perna ta. Astfel, puteam să dorm fără grijă, ştiind că acesta este singurul loc în care tu nu ai fi căutat niciodată".

- Spune-mi un singur efect practic, concret, al spiritualităţii, i s-a adresat scepticul, gata de o dispută filosofică.
- Iată unul, i-a răspuns Maestrul. Când cineva te insultă, îţi poţi ridica spiritul la o înălţime la care insulta nu mai poate ajunge.

- De ce toată lumea de aici este atât de fericită, cu excepţia mea?
- Pentru că ei au învăţat să vadă frumuseţea şi bunătatea pretutindeni, i-a răspuns Maestrul.
- Dar eu de ce nu văd frumuseţea şi bunătatea pretutindeni?
- Pentru că nu poţi vedea în afara ceea ce nu vezi înlăuntrul tău.

Lângă Tokio trăia un vestit războinic samurai, care a decis să-i îndrume pe cei tineri în budismul Zen. Se spune că în ciuda vârstei înaintate, el putea înfrânge orice adversar.
Într-o după-amiază, un luptător - cunoscut pentru lipsa lui de scrupule - a ajuns în localitatea unde trăia bătrânul samurai. Era cunoscut pentru tehnicile lui de a provoca la lupta, aştepta pana când adversarul făcea prima mişcare şi apoi contraataca cu viteză.
Tânărul luptător nu pierduse încă nici o luptă. Auzind de reputaţia samuraiului, a decis să-l învingă pentru a-şi mari faima.
Toţi studenţii erau împotriva luptei, dar bătrânul samurai a acceptat provocarea. S-au adunat toţi în piaţa din centrul oraşului, iar tânărul a început să-l insulte pe samurai. A aruncat câteva pietre în direcţia lui, l-a scuipat în faţă, l-a insultat, i-a insultat până şi pe strămoşii săi.
Timp de câteva ore, a făcut totul pentru a-l provoca pe maestru, dar bătrânul rămânea impasibil. La sfârşitul după-amiezii, simţindu-se obosit şi umilit, războinicul a abandonat lupta şi a plecat.
Decepţionaţi de faptul că maestrul primise atât de multe insulte şi provocări, studenţii l-au întrebat:
- Cum ai putut răbda atât de multă umilinţă? De ce nu ţi-ai folosit spada, chiar daca ştiai că ai fi pierdut, în loc să-ţi expui laşitatea în faţa tuturor?
- Dacă cineva vine la tine cu un dar şi tu nu îl primeşti, cui aparţine darul? întrebă samuraiul.
- Celui care ţi l-a oferit, replică unul dintre discipoli.
- La fel şi cu orice mânie, insultă sau invidie, spuse maestrul. Când nu sunt acceptate, continuă să aparţină celui care le-a purtat.

Discipolii meditau asupra unui dicton al lui Lao Tze: „Cei care cunosc, nu spun. Cei care spun, nu cunosc.”
Când maestrul a intrat, ei l-au întrebat ce semnificaţie au aceste cuvinte.
Maestrul i-a întrebat: „Care dintre voi cunoaşte parfumul trandafirilor?”
Toţi au ridicat mâna.
Apoi le-a spus: „Exprimaţi-l în cuvinte!”
Toţi au rămas tăcuţi.

Viata ca un teatru

Baiatul era fericit! Tatal lui a cumparat doua bilete la teatru! In sfarsit avea sa vada si el o piesa de teatru adevarata!
Numele piesei era si el incitant : "Teatrul vietii"!
Oare cum va fi? Oare cum vor juca actorii? Oare ...
Au trecut zilele si iaca mai sunt 3 ore pana sa inceapa spectacolul.
Baiatul nu mai avea rabdare. La insistentele lui, au plecat mai devreme. Poate ca vor putea sa vada actorii in culise cum fac ultimele pregatiri...
Au ajuns. Mai sunt doua ore pana la inceperea piesei. Baiatul impreuna cu tatal sau au dat la o parte coltul unei cortine si in fata lor se dezvalui o alta lume ...
Trupa mica de artisti, sapte la numar, toti prieteni si cuprinsi de aceeasi dorinta: spectacolul trebuia sa iasa impecabil!
In rasete de voiosie si cuvinte de imbarbatare, cei sapte prieteni si-au tras rolurile la sorti. Doar asa faceau de fiecare data.
De ce? Ei, daca te intrebi cititorule, pai afla ca ei alegeau asa pentru ca doreau ca de fiecare data sa aibe sansa de a juca alt rol.
Oare nu ar fi fost plictisitor ca de fiecare data rolul regelui sa fie jucat de acelasi om? Sau cel al strajerului .. Sau cel al slujnicei ... Nu, ei s-au inteles ca asa e cel mai bine. Asa vor avea fiecare parte de o experienta noua, ceea ce ii va ajuta si in viata de actor.
Deci, si-au tras la sorti rolurile, fiecare a trecut repede sa imbrace hainele cuvenite rolului si, pana sa isi dea baiatul seama, se aude clopotelul care vestea spectatorii ca in cateva clipe va incepe SPECTACOLUL.
Grabiti, baiatul si tatal sau au intrat in sala sa isi gaseasca doua locuri libere si , ca din intamplare, au gasit doua locuri chiar in primul rand. Asa puteau vedea nederanjati spectacolul in intreaga lui grandoare.

Cortina se ridica, lumina incepe sa se stinga. Doar cele trei reflectoare mari au inceput sa isi danseze lumina pe scena vietii ... :

Regele, ridica un pocal cu vin ca sa cinsteasca pe mai marele visternic. Dar din neatentie, sau din cauza rasului care il ineca , a varsat vinul din pocal.
In acel moment, regele striga din toti rarunchii catre slujnica "vino pocitanie de sterge mizeria asta. Mai repede! ca de nu, pun sa te biciuie la talpa!".
Slujnica, cu spaima mare se grabi sa implineasca porunca preamaritului dar, din graba sau din spaima, se impiedica si varsa ce mai ramasese in pocal pe rege.
Vinul rosu picura din barba incalcita. Bobii mari si rosii colorau vestonul alb din blana de iepure al regelui.
Acesta, cuprins de turbare, incepu a lovi fara mila, cu nuiaua, biata slujnica.
Dar ceea ce la repetitii trebuia sa fie doar o usoara atingere pe spatele prietenei lui, s-a transformat in adevarata ploaie de lovituri napraznice pe spatele bietei slujnice.
"- Hei, ce faci? Adu-ti aminte ca doar jucam o piesa. Nu mai da asa de tare, PRIETENE", ii spuse slujnica regelui la ureche.
Acesta, parca inebunit de cele auzite, striga
"- Cine e prietenul tau nespalato? Asa vorbesti cu regele tau? Nemernico! ".
Si o ploaie de pumni si de picioare se abatu asupra slujnicei.
Degeaba a cautat din priviri ajutorul marelui visternic (de asemenea prietenul ei), acesta la randul sau o lovi pentru neobrazarea de a se crede prietena regelui si il indemna pe rege sa o invete minte :
"- Asa Maria Ta! invata minte aceasta sarantoaca cum trebuie sa se poarte in preajma Preamariei Voastre!" ....

Baiatul se uita nedumerit neintelegand ce se intampla.
"-Tata", spuse el tatalui sau, "acesti oameni nu sunt prieteni? Nu radeau ei impreuna inainte sa inceapa spectacolul? Nu spuneau ei ca nu conteaza cine e rege si cine slujnica ci doar ca spectacolul sa fie desavarsit si ei fiecare sa invete ceva nou? de ce regele si vistiernicul au uitat asta?"
"-Ei baiatul tatii. Ce vezi tu aici este aidoma vietii. Nu degeaba spectacolul se numeste TEATRUL VIETII. Toti oamenii vin pe scena vietii sa isi joace rolul si sunt prieteni atunci cand vin, la fel cum erau prieteni si acesti actori. Doar ca multi uita acest lucru.
Le place atat de mult rolul pe care il au, puterea si bogatiile, incat uita ca e doar o piesa de teatru. Ba chiar isi doresc sa uite si se mint singuri ca rolul pe care il au sunt cu adevarat ei! Si atat de bine isi intra in rol incat se transforma si devin una cu el. "

Tu, cititorule, hai sa ne jucam cu totii rolul cat mai bine DAR sa nu uitam ca noi toti am venit prieteni aici, pe scena vietii!

Cu mulţi ani in urma, a trăit în India un înţelept care se spune că păzea într-un cufăr încântător un mare secret care l-a făcut să fie învingător în toate aspectele vieţii sale şi care, pentru aceasta, se considera cel mai fericit om din lume.
Mulţi regi invidioşi i-au oferit putere şi bani şi au încercat să-l jefuiască pentru a-i lua cufărul, dar totul a fost în zadar.
Şi cu cât încercau mai mult, cu atât erau mai nefericiţi, pentru că invidia nu le dădea pace. Aşa au trecut anii şi înţeleptul era în fiecare zi mai fericit.

Într-o zi a venit la el un copil şi i-a spus:
"-Domnule, la fel ca şi tine, vreau şi eu să fiu foarte fericit. De ce nu mă înveţi şi pe mine ce trebuie să fac pentru a reuşi?"
Înţeleptul, văzând simplitatea şi puritatea copilului, i-a zis:
"-Pe tine te voi învăţa secretul pentru a fi fericit. Vino cu mine şi fii foarte atent."

În realitate sunt două cufere în care păstrez secretul pentru a fi fericit şi acestea sunt: mintea mea şi inima mea şi marele secret nu este altceva decât o serie de paşi pe care trebuie să-i faci de-a lungul vieţii:

Primul pas este să ştii că Dumnezeu există în toate lucrurile din viaţă şi, pentru aceasta, trebuie să-l iubeşti şi să-i fii recunoscător pentru toate lucrurile pe care le ai şi pentru toate lucrurile care ţi se întâmplă.

Al doilea pas este să te iubeşti pe tine însuţi şi în fiecare zi, când te trezeşti şi înainte să adormi, trebuie să spui: „Sunt important, am valoare, sunt în stare, sunt inteligent, sunt iubitor, aştept mult de la mine, nu există obstacol pe care să nu-l pot învinge.”
Acest pas se cheamă autostimă ridicată.

Al treilea pas este să pui în practică tot ceea ce spui că eşti şi, dacă tu gândeşti că eşti inteligent, acţionează inteligent; dacă tu gândeşti că eşti în stare, fă ceea ce îţi propui; dacă tu gândeşti că eşti iubitor, exprimă-ţi iubirea; dacă gândeşti că nu există obstacol pe care să nu-l poţi învinge, atunci propune-ţi scopuri în viaţă şi luptă pentru ele până când le vei obţine.
Acest pas se cheamă motivare.

Al patrulea pas este să nu invidiezi pe nimeni pentru ceea ce are sau pentru ceea ce este; ei vor obţine partea lor, tu o vei dobândi pe a ta.

Al cincilea pas este să nu păstrezi în inima ta ranchiună împotriva nimănui; acest sentiment nu te va lăsa să fii fericit; trebuie să-l laşi pe Dumnezeu să facă dreptate şi tu… iartă şi uită!
Ştiu că e greu, dar nu imposibil.

Al şaselea pas este să nu iei lucrurile care nu-ţi aparţin, aminteşte-ţi că, potrivit legilor nescrise ale naturii, mâine vei pierde ceva de mai mare valoare.

Al şaptelea pas este că nu trebuie să faci pe nimeni să sufere; toate fiinţele pământului au dreptul să fie respectate şi iubite.

Al optulea si ultimul pas: trezeşte-te întotdeauna cu un surâs pe buze şi observă împrejurul tău, căutând să descoperi în fiecare lucru partea lui bună şi frumoasă; ajută-i pe cei care au nevoie, fără să te gândeşti că nu vei primi nimic în schimb; când priveşti pe cineva, descoperă-i calităţile sale.

Secretul fericirii se află în fiecare, caută-l în interiorul tău şi-l vei descoperi.!

dolion a scris:

Secretul fericirii se află în fiecare, caută-l în interiorul tău şi-l vei descoperi.!

Dolion, asa-i!

O furtunã teribilã se abãtu asupra mãrii. Vântul sufla îngheţat, brãzdând apa şi înãlţând-o în valuri uriaşe care se repezeau spre mal lovindu-l cu putere şi producând curenţi care pãtrundeau în adânc ca plugurile de oţel şi smulgeau din loc vieţuitoarele marine, crustaceele şi moluştele, purtându-le la zeci de metri de ţãrm.
Atunci când furtuna se potoli, la fel de repede precum se şi pornise, apa se domoli şi se retrase.
Acum plaja era o imensã întindere de noroi unde se zvârcoleau în agonie mii şi mii de stele de mare.
Acest lucru fãcu sã vinã multã lume pe acea parte a coastei. Sosirã acolo şi echipe de la diverse televiziuni pentru a filma straniul fenomen.
Stelele de mare erau aproape nemişcate. Trãgeau sã moarã.
În mulţime, ţinut de mânã de tatãl sãu, era şi un copil care privea cu ochii plini de tristeţe micuţele stele de mare. Cu toţii se uitau şi nimeni nu fãcea nimic. Dintr-odatã, copilul lãsã mâna tatãlui sãu, îşi scoase încãlşãmintea şi fugi pe plajã. Se aplecã şi culese cu mânuţele sale trei steluţe de mare; apoi, luând-o la fugã, le duse în apã. Dupã aceea, se întoarse înapoi şi repetã operaţiunea.
De pe parapet, un om strigã spre el:
" - Dar ce faci, bãiete?"
" - Arunc în apã stelele de mare. Altfel vor muri toate pe plajã", rãspunse copilul fãrã a se opri din fugã.
" - Dar pe plaja asta sunt mii şi mii de stele de mare: cu siguranþã nu ai sã poţi sã le salvezi pe toate. Sunt prea multe", mai strigã bãrbatul. "Ca sã nu mai spunem cã la fel se întâmplã pe sute de alte plaje de-a lungul coastei! Nu poţi schimba lucrurile!"
Copilul zâmbi, se aplecã iar şi mai culese o stea de mare şi, aruncând-o în apã rãspunse:
" - Iatã cã am schimbat lucrurile pentru aceasta!"
Bãrbatul rãmase o clipã mut, apoi se aplecã, îşi scoase pantofii şi şosetele şi coborî şi el pe plajã. Începu sã adune stele de mare şi sã le arunce în apã.
O clipã mai târziu coborârã încã douã fete şi astfel erau deja patru persoane care aruncau stele marine în apã. Dupã alte câteva minute erau cincizeci, apoi o sutã, douã sute, mii de persoane care aruncau stele de mare în apã.
Astfel furã salvate toate.

Pentru a se schimba lumea ar fi suficient sã aiba cineva ( chiar şi un copil ) îndrãzneala de a începe.

Poveste scrisa de Bruno Ferrero

Intr-o jungla, toate animalele traiau in liniste, sub conducerea unui leu drept si puternic. Toti il respectau, dar se si temeau de el. Datorita lui nici un incident violent nu s-a mai produs in cadrul comunitatii.
Intr-o zi, cativa vanatori iscusiti au reusit sa captureze leul si sa-l duca departe de regatul sau. L-au aruncat dupa gratiile metalice ale unei gradini zoologice. Pana la urma, leul a reusit sa evadeze, in aceasta actiune omorand si ranind grav cativa oameni.
La intoarcerea sa in jungla a fost intrebat de catre supusi cum a scapat de oameni. El a raspuns laconic: "Mi-au dat voie sa plec."

Un pustnic bătrîn fu invitat la curtea celui mai puternic rege al acelor vremuri.
“Invidiez un om sfînt care se poate mulţumi cu atît de puţin,“ spuse regele. “Eu invidiez pe Maiestatea Voastră, care se poate mulţumi chiar şi cu mult mai puţin decît am eu,” răspunse pustnicul.
“Ce vrei să spui? Întreagă ţara aceasta îmi aparţine,” spuse regele jignit. “Exact,”spuse călugărul. ”Eu am muzica sferelor celeste, am rîurile şi munţii din toată lumea. Am luna şi soarele, pentru că eu îl am pe Dumnezeu în inima mea. Maiestatea Voastră, însă, nu aveţi decît regatul”.

Spune maestrul: “Dragul meu, trebuie să îţi spun ceva ce poate nu ştii. Mă gîndeam cum să fac vestea asta mai uşor de primit – cum să o pictez în culori mai vivace, să adaug la acestea promisiunea Paradisului, viziuni ale Absolutului, să-ţi dau explicaţii ezoterice – dar nu merge. Respiră adînc şi pregăteşte-te. Trebuie să fii tare şi te asigur că sînt absolut sigur de ce îţi spun acum. Este o predicţie infailibilă, fără nici o îndoială. Este următoarea ’tu vei muri.’ S-ar putea să fie mîine sau peste cincisprezece ani, dar – mai devreme sau mai tîrziu – vei muri. Chiar dacă nu ai vrea. Chiar dacă ai alte planuri. Gîndeşte cu grijă ce vei face azi. Şi mîine. Şi pentru tot restul vieţii tale.”

Max Adler povesteste istoria unui baiat care a fost trimis de tatal sau sa aduca lemne de foc. Baiatul s-a folosit de acest prilej pentru a disparea si nu si-a mai aratat fata sub acoperisul parintesc timp de peste 20 de ani. Apoi, intr-o seara, un strain bine imbracat si zambitor aparu in fata celor doi batrani si ii anunta ca el este copilul pe care l-au pierdut demult, reintors, in fine, acasa.
- Ce sa zic, vad ca nu te-ai grabit deloc - murmura batranul tata - si, pe legea mea, ai uitat sa aduci si lemnele!

(Jerome K. Jerome - "Tommy si prietenii sai" - pag.223)

Pasiuni incompatibile

Aproape toti cunoastem povestea pastorului jucator de golf, care nu se putea abtine sa injure cand mingile o luau razna.
- Se pare ca golful si preotia nu se potrivesc prea bine, i-a spus prietenul sau. Asculta sfatul meu, Thomas, si renunta pana nu e prea tarziu.
Dupa cateva luni, Thomas isi reintalni prietenul.
- Ai avut perfecta dreptate, Jammie, golful si preotia nu trageau bine la ham impreuna. Ti-am urmat sfatul si am renuntat.
- Si ce faci atunci cu colectia ta de crose ?
- Cum ce fac cu ele ? repeta Thomas uluit. Pai, am de gand sa joc golf cu ele. Apoi, luminandu-se: Doamne, omule! Doar n-ai crezut ca am renuntat la golf ?

(Jerome K. Jerome - "Tommy si prietenii sai" - pag.185)