Povesti, povestioare

Alaturi de alte animale care se aflau in jurul Pruncului nascut in staulul de la Betleem, au fost si cateva insecte. Pentru a nu-L speria pe micut cu zumzetul lor, insectele au ramas in grup, la intrare.

Dar Iisus, cu un gest al manutelor sale mici, le chema, iar ele se precipitara, grabindu-se sa-I aduca micile lor daruri. Albina i-a oferit mierea ei dulce, fluturele frumusetea culorilor, furnica un bob de orez, viermele de matase un firisor invizibil de fin ce era. Viespele, nestiind ce sa-i ofere, I-a promis ca nu va mai intepa pe nimeni, iar musca s-a oferit sa vegheze, fara sa bazaie, somnul micutului Iisus. Doar o mica insecta nu a indraznit sa se apropie de copil, stiind ca nu are nimic de daruit.

Si asa, mica insecta a rams timida la usa, cu toate ca tare ar fi dorit si ea sa-I arate si ea iubirea. in timp ce statea cu inima plina dar cu capul plecat, gata gata sa paraseasca staulul, auzi o voce: „Ei tu, micuta insecta, de ce nu te apropii?” Era insusi Iisus cel ce-l intrebase. Atunci, emotionata, mica insecta zbura pana la leaganul copilului si se aseza pe manuta acestuia. Era atat de emotionata pentru atentia primita, ca ochii i se umplera de lacrimi. Alunecand pe minusculul obraz, o lacrima se opri in palma lui Iisus: „multumesc”, rosti acesta, cu zambetul pe mica fata de copil. „Acesta este unul dintre cele mai frumoase daruri”. in acel moment, o raza de luna ce privea curiosa pe fereastra, ilumina lacrima. „Iata, a devenit o picatura de lumina!”, zise Isus surazand. „De azi inainte vei purta intotdeauna cu tine aceasta raza luminoasa. si te vei chema licurici”.

Printre cele mai vechi relatari despre pomul de Craciun este un text din 1605, scris de un taran german aflat in vizita la Strasbourg: descria un pom de crengile caruia s-au atarnau ornamente din hartie, fructe si dulciuri.
In anul 1611, in Germania, ducesa de Brieg, intr-un colt al salonului pregatit pentru sarbatorile de iarna, a dat dispozitia sa fie adus un brad din padurea apropiata, iar in 1737, un document relateaza despre o femeie care a pregatit cate un pom de Craciun pentru fiecare dintre fiii ei, in care a fixat lumanari si a asezat daruri sub crengi.
Un alt pom impodobit de Craciun apare in Egipt: un pin ce semnana cu o mica piramida. Un calator a reluat ideea, imitand piramidele egiptene cu un brad crescut in Europa. Martin Luther, apoi, a avut ideea de a acoperi bradul cu mici lumanari, pentru a reprezenta viata si credinta.
O frumoasa legenda a fost povestita de un taietor de lemne ce se intorcea acasa intr-o noapte geroasa, cu luna plina. A avut revelatia spectacolului fascinant al stelelor ce straluceau printre ramurile unui pin acoperit de zapada si ghiata. Pentru a reda sotiei frumusetea peisajului, barbatul a taiat un pin din apropiere, l-a aoperit cu panglici si lumanari albe pentru a reprezenta zapada, ghiata si stelele. Sotia, lumea si copiii ce se apropiau au fost atat de fascinati de pinul impodobit incat de atunci, pomul de Craciun nu a mai lipsit din nici o casa.
in 1846, regina Victoria, printul Albert si copiii s-au fotografiat langa un brad impodobit, lansand astfel o moda ce se raspandi in tot regatul. si de aici, in Statele Unite: primul presedinte american ce a preluat ideea a fost Franklin Pierce. in 1889 Benjamin Harrison a declarat ca pomul de la Casa Alba facea deja parte din traditia americana.
Primii brazi taiati au fost vanduti in 1851 pe o strada foarte aglomerata din NewYork, cu mare succes. Comertul cu brazi a dus la devastarea padurilor. Pentru a le salva, Theodore Roosvelt a decis ca la Casa Alba traditia bradului sa inceteze.
Primii brazi artificiali au aparut in 1880 in Germania, tot in idee salvgardarii padurilor, idee preluata rapid de o casa producatoare americana.

• Lumea animalelor. Se spune ca la miezul noptii dintre 24 si 25 decembrie, in fiecare an, in lumea animalelor din ograda omului (mai exact cele din ferme si crescatorii) se intampla ceva magic: toate primesc un dar special, cu totul neobisnuit: pot cuvanta.
Cabaline si cornute, porcine si pasari de curte incep si vorbeasca intre ele, schimband stranii secrete despre oameni. in special despre stapanii lor. Cel mai bine ar fi sa nu le asculte nimeni. Legenda spune ca celui tentat sa le asculte i se va intampla o mare nenorocire, va putea orbi sau chiar mai rau, va putea muri.
• Rudolph, renul lui Mos Craciun. O legenda moderna nascuta in Statele Unite este aceea a bunicii renilor, inventata de conducerea de la Montgomery Ward (un mare lanti de magazine americane) in 1939, care a hotarat sa faca un cadou special propriilor clienti: un nou basm de Craciun. S-a nascut astfel Rudolph, bunica renilor, ce avea un nas mare si rosu, un fel de „bobocul de gasca cel urat”. A fost insa salvata de Mos Craciun prin puterea sa magica: i-a transformat defectul fizic intr-un lucru stralucitor, devenit de mare pret in lungile nopti cufundate in ceata.
• Sania lui Mos Craciun. Aceasta legenda este nordica. La origine, sania lui Mos Craciun era trasa de un singur ren. in varianta urmatoare apar 8 reni. in fine, lor le se mai adauga si bunica renilor si insasi Rudolph. Acest numar mare de reni ce trag la sania magica explica viteza cu care Mos Craciun reuseste sa faca fata nenunaratelor solicitari provenite de la copiii din lumea intreaga.
• Steaua de Craciun. Faimoasa floare care de secole se leaga de minunatele pregatiri de Craciun, se pare ca s-a nascut din darul unui copil. Legenda spune ca in 25 decembrie dintr-un an uitat de istorie, un copil sarac a intrat intr-o biserica pentru a-i oferi lui Isus un dar de ziua nasterii sale. Fiind trist si rusinat de nedemnul sau dar, un brat de vreascuri, copilul a inceput sa planga. O lacrima a ajuns pe nuielele culese de pe marginea drumului si...minune: vreascurile s-au transformat imediat in cea mai rosie si frumoasa floare pe care el a vazut-o in viata lui. si, bineinteles, cel mai frumos dar pentru Isus.

Poate nu stiti, dar renii ce trag sania lui Mos Craciun trebuie sa fie neaparat opt. De ce? Raspunsul il poate oferi chiar intamplarea ce s-a petrecut in timuurile noastre.
Craciunul se apropia cu pasi repezi, asa ca lumea a inceput sa se umple cu lumini, cantece, culori, intr-o atmosfera plina de magie...iar Mos Craciun era si el deja in agitatie. Incarcat cu daruri pentru copiii din toata lumea, se pregatea de marea plecare, cand s-a intamplat ceva neprevazut. Aschiuta, Fulgerul, Goana si Ardoarea, patru dintre renii sai fideli, mandrii de coarnele lor, dar cam batraiori, dupa mai bine de o suta de ani de serviciu fara gresala, s-au hotarat sa se pensioneze: nu se mai simteau in stare sa suporte efortul cu adevarat epuizant. Ce sa faca? Ce-i drept, o suta de ani este o perioada indelungata, asa ca Mos Craciun nu putea sa refuze cererea lor.
Pentru ca timpul il presa, Mosul s-a pus imediat pe treaba, pregatind un mare anunt ce cuprindea urmatoarele cuvinte: „Cautam reni, salariu mare, disponibilitate imediata” si atarna anuntul de poarta. Dar au trecut zile in sir si nu s-a prezentat nimeni. Mos Craciun incepea sa-si faca probleme, dadea coninuu telefoane, trimitea e-mail-uri in toata lumea si fax-uri in cele mai indepartate colturi ale pamantului...
In fine, s-au prezentat la un moment dat patru reni frumosi: o tanara pereche cu cei doi copii ai lor, cu ochi langurosi si migdalati. Mama si tata erau fara ocupatie, veneau de foarte departe si cautau de lucru si o casa unde sa locuiasca.
Familia frumoasa l-a cucerit imediat pe Mos Craciun, dar asa cum se intampla adesea, nedumerirea pusese stapanire pe mintea bietului batran: renii cei mici erau capabili sa traga cu forta la sania plina cu daruri? Atunci renul-mama a avut o idee geniala: a cumparat opt patine si le-a fixat pe picioarele celor doi mici reni, Fulger si intuneric: ideea s-a dovedit un succes!
Trupa de reni s-a compeltat imediat, iar Fulger si intuneric, ajutati de patinele lor, nu simteau efortul si zburau ca rachetele, depasind orice obstacol. Si asa, ca intotdeauna, Mos Craciun a fost si de data aceasta punctual pentru a lasa un sac cu daruri prin hornurile caselor in care se aflau copii cuminti.

Un misionar care traise în China timp de mai multi ani si un cântaret care statuse acolo doar doua saptamâni se întorceau în Statele Unite pe bordul aceleiasi nave. Când acostara la New York, misionarul vazu ca pe tarm o mare multime de admiratori îl astepta pe cântaret.
- Doamne, nu pot întelege, murmura misionarul nostru. Eu am dedicat Chinei patruzeci si doi de ani din viata mea, în vreme ce el a stat acolo abia doua saptamâni si iata ca aici sunt mii de persoane venite sa-i ureze lui bun sosit acasa, câta vreme pentru mine nu a venit nimeni.
Domnul îi raspunse însa:
- Fiul meu, tu înca nu ai ajuns acasa.

- Într-o buna zi, un calator trecu pe la un rabin faimos.
Fu uimit sa vada ca rabinul nu avea altceva decât o odaie plina de carti. Avea drept mobila doar o masa si o lavita.
- Dar, învatatorule, unde-ti este mobila? întreba calatorul nostru.
- Dar a ta unde este? întreba la rându-i rabinul.
- A mea? Pai, eu sunt doar în trecere pe aici, raspunse calatorul.
- Si eu la fel, zise rabinul.

(Bruno Ferrero)

Un foarte tânăr norişor de ploaie (şi este lucru ştiut că viaţa norilor este în genere scurtă şi agitată) descindea pentru prima oară din ceruri împreună cu un şir de nori denşi şi cu înfăţişarea ciudată.

Pe când treceau deasupra uriaşului deşert al Saharei, ceilalţi nori, cu mai multă experienţă, îl zoriră:

- Hai iute, dacă te opreşti aici, eşti pierdut!

Norişorul nostru era însă curios din fire, aşa cum sunt toţi tinerii, şi se lăsă să lunece spre capătul şirului de nori, care acum semăna cu o cireadă de vite bune de înjugat.

- Dar ce faci? Mişcă-te odată! şuieră dinapoia lui vântul.

Însă norişorul nostru zărise dunele de nisip auriu şi acesta era un spectacol fascinant. Plutea încetişor. Dune!e îi păreau nişte nori de aur mângâiaţi de vânt.

O dună chiar îi surâse, zicându-i:

- Salutare!

Era o dună de nisip tare drăgălaşă, abia alcătuită de vântul care îi răscolea coama strălucitoare.

- Salutare! Pe mine mă cheamă Ola: se prezentă norişorul.

- Iar pe mine Una, răspunse duna.

- Cum îţi petreci tu acolo jos viaţa?

- Ei ... cu soare şi vânt. Este un pic călduţ, dar e destul de bine. Dar tu, cum îţi petreci viaţa?

- Tot cu soare şi vânt ... şi zburând colo-colo pe cer.

- Viaţa mea e tare scurtă. Atunci când se va întoarce vântul cel puternic, probabil n-am să mai fiu.

- Şi îţi pare rău că este aşa?

- Un pic. Am impresia că nu sunt bună de nimic.

- Şi eu mă voi transforma în curând într-o ploaie şi voi cădea pe pământ. Aceasta îmi este menirea.

Duna stătu o clipă pe gânduri şi apoi spuse:

- Ştii tu că noi spunem că ploaia este ruptă din rai?

- Nu mă credeam chiar aşa de important, zise râzând norişorul.

- Le-am auzit pe unele dune mai bătrâne povestind cât este de frumoasă ploaia. După ea, noi ne acoperim cu nişte minunăţii ce poartă numele de iarbă şi flori.

- Aşa este, le-am văzut şi eu.

- Probabil eu nu le voi vedea însă niciodată, conchise duna cu tristeţe.

Norişorul nostru cugetă o clipită şi apoi zise:

- Aş putea picura eu ploaia acum asupră-ţi ...

- Dar astfel tu ai muri ...

- În schimb, tu ai înflori, zise norişorul şi se lăsă să cadă, transformându-se într-o ploaie ce avea culorile curcubeului.

În ziua următoare, micuţa dună avea să înflorească.



Una dintre cele mai frumoase rugăciuni pe care le ştiu zice aşa: "Doamne, fă din mine o candelă. Aş arde, eu, este adevărat, dar astfel le-aş dărui celorlalţi lumină. "



(Bruno Ferrero)

Imparatul îl întrebă pe maestrul Gudo:
“Ce se întâmplă cu un om iluminat după moarte?”
“De unde să ştiu?” replică Gudo.
“Pentru că tu eşti un maestru” spuse împăratul.
“Da sire,” răspunse Gudo, “dar nu unul mort”.

Când învăţătorul spiritual şi discipolii săi începură să mediteze, pisica ce trăia în mănăstire făcu un zgomot care îi deranjă. Prin urmare învăţătorul a ordonat ca pisica să fie legată fedeleş în timpul practicilor de meditaţie. Ani de zile ulterior când maestrul a murit călugării continuau să lege pisica în timpul sesiunilor de meditaţie. Când eventual şi pisica a murit, a fost adusă o altă pisică pentru a fi legată. Secole mai târziu învăţaţii descendenţi ai învăţătorului spiritual au scris tratate erudite despre semnificaţia religioasă a legării fedeleş a pisicii în timpul practicilor de meditaţie.

Un filozof întâlni într-o zi un maestru zen şi vrând să-l pună în dificultate îl întrebă:
“Fără cuvinte şi fără tăcere îmi poţi spune ce este realitatea?”
Maestrul îi dădu un pumn în faţă.

Când Yamoka era un tânăr student zen, îl vizită pe maestrul Dokuon. Vrând să-l impresioneze el spuse:
„Nu există minte, nu există corp, nu există Buddha. Nu există bine şi nu există rău. Nu există maestru şi nu există student, nu există a da, nu există a primi. Ceea ce gândim, ceea ce simţim nu este real. Tot ceea ce e real este Vid. Nimic din aceste lucruri aparente nu există cu adevărat.”
Dokuon a stat liniştit fumând din pipă, fără să spună nimic. Işi luă toiagul în mână şi din senin îi trase o lovitură zdravănă. Yamaoka sări în sus furios.
„Dacă nimic nu există cu adevărat şi totul este Vid” spuse calm maestrul Dokuon, „ atunci de unde atâta furie?”

Se spune ca în timpul alergarilor la cursele atletice ale Romei, cei care pariau pe diferiti atleti, obisnuiau sa arunce monezi de aur în calea lor. Cei care se aplecau sa le culeaga pierdeau cursa.
Tot la fel face diavolul cu multi dintre oameni. Iluzia îmbogatirii ii impiedica sa castige.

Felul in care un indian a definit constiinta pare nu numai amuzant, ci si foarte semnificativ:
"Constiinta este un obiect triunghiular ascutit care locuieste în interiorul meu. Cand fac ceva rau, se învarte si îmi produce mari dureri. Dar daca fac în continuare lucruri rele, obiectul se va rasuci atat de mult, încat colturile sale se vor toci si nu-mi vor mai produce nici o durere.

O altfel de poveste!