Povesti, povestioare

Pentru ca nu mai e mult si sarbatorim Craciunul, sa citim

Minunata poveste a lui Mos Craciun:

Se povesteste din batrani ca pe vremea lui Irod Imparat, imparatul iudeilor, voind imparatul sa se faca liste cu toti tinerii buni de luat la oaste, a dat ordin ca fiece tanar sa se duca in satul natal si acola sa se inscrie pe lista.
Asa a trebuit sa faca si Iosif, logodnicul Mariei si de aceea s-au dus ei amandoi la Vifleem, orasul de unde se tragea tanarul. Se spune ca acolo traia un pastor batran, tare batran, de lege pagana, cu numele de Craciun.

Acest pastor avea,
Avea, mare, avea,
Stane de oi multe,

Multe si cornute,
Cu lana mitoasa
Ca firul de matasa.

Si trecea ca om de vaza printre semenii sai din acel oras.
Intamplarea a facut ca Mantuitorul Lumii, Domnul nostru Isus Hristos, sa se nasca, chiar in staulul de vite al acestui pastor batran, pagan de lege.

In seara de 24 spre 25 decembrie, adunandu-se in Vifleem mult norod calator si, nemaifiind loc de dormit pe nicaierea, caci toate gazdele erau acum intesate de lume calatoare, Sfanta Maria cu logodnicul ei Iosif, au fost nevoiti sa poposeasca la marginea orasului, la casele batranului Craciun.

Simtind ca ii vine sa nasca, femeia lui Craciun, baba Iova, o goni pe Maica Domnului din casa, spunandu-i ca barbatul ei, Craciun, e un om rau la inima, ca nu sufera in casa lui oameni straini si, cand va veni cu oile de la pasune, are sa fie foc si para, chin si vai de dansii.
Ce sa faca sfanta Fecioara? Ceasul nasterii Mantuitorului Lumii era aproape. In culmea durerilor, ea se furisa intr-o iesle de boi din staului pastorului.

Seara tarziu, pe la o vreme de noapte, Craciun, doinind din fluier, isi indruma alene turma satula doldora, spre locuinta sa.
Ajuns acasa, dadu porunca babei Iova sa-i pregateasca bucate multe pentru a doua zi, caci era zi de sarbatoare, Ziua carnurilor. In acea zi , va chema la masa, sa se ospateze cu el multa lume, dupa obicei pagan.
Ii mai porunci femeii sa-i dea de mancare, ca era mort de foame si sa-i fiarba apa sa se spele pe cap, pentru ca a doua zi era sarbatoare mare.
Ba Iova ii facu pe plac, caci vai de cojocul ei ar fi fost daca nu ar fi ascultat de mosul ei.

Trecuse de miezul noptii. Era al doilea cantat al cocosilor, cand Mos Craciun, pomenindu-se din somn, scula pe baba Iova sa-i puna la foc bucatele pregatite pentru a doua zi.
Saraca baba se scula ca arsa si fugi in ograda sa adune lemne de foc. Nici n-apuca sa aprinda focul, cand o lumina puternica din cosarul boilor o lumina de parca toata ograda era in flacari, o facu sa alerge, sa tipe, sa se vaite; striga pe Mos craciun, ca in staulul lor e prapadul focului!

Baba Iova fugi in staul si in loc de foc ce sa vada? Vazu pe Maria lui Iosif, pe Sfanta Fecioara, ca nascuse in ieslea boilor pe Mantuitorul Isus. In iesle se nascuse Imparatul Luminii si staulul lui Mos craciun se preschimbase in palat dumnezeiesc.
La aceasta priveliste, baba Iova cazu incremenita si striga:
-Maica preasfanta, Fecioara slavita, miluieste-ma!
Maica Domnului, cu vorbe blajine, o ruga sa se apropie de pruncul sfant si dupa obicei sa taie buricul pruncului.
Era de altfel si moasa baba Iova si, ca toate moasele de la tara, purta o custurice, un fel de briceag ruginit la brau.
Ajunsa in ieslea pruncului, intr-un suflet ii reteza buricul si vesela se duse in casa sa-i spuna lui Mos Craciun:

Ce veselie,
Ce bucurie,
Pe noi, Craciune,
C-a venit pe lume;
La noi s-a nascut
Domul cel de sus,
Domnul cerului
Si-al pamantului,
Cristos, Domnul cel slavit,
Cum de mult s-a prorocit!

Mos Crciun nu numai ca nu crezu, dar in furia lui a trantit-o pe baba Iova la pamant, a luat o barda si i-a taiat mainile ei chiar pe pragul casei.
Cu mainile taiate saraca baba alerga tipand in ieslea sfantului prunc si se ruga s-o mantuiasca.
- Apropie-ti, moasa Iovo, bratele tale de scutecele preasfintite !
Nici nu apuca sa atinga bine legaturile leaganului si ce sa vezi? Minune, de trei ori minune! Babei Iova, mainile sangerande i se lipira la loc si din palmele ei ieseau raze mai stralucitoare decat razele de soare.
Iute ca fulgerul, baba Iova alerga in casa la Craciun si ii spuse:
-Iata Craciune, ca in locul pacatoaselor mele maini, pe care tu mi le-ai taiat, Fiul Mariei, Imparatul Cerului, mi-a dat altele si mult mai frumoase, mai albe ca zapada si mai luminoase decat soarele.
Batranul Craciun, inspaimantat de grozavia pe care o facuse, cazu cu fata la pamant, plangand ca un copil.

Intr-un tarziu el s-a redesteptat dintr-un somn adanc. Se scula si cu pasi repezi, manat ca de o mana sfanta, s-a apropiat de ieslea Mantuitorului.
Nu mai era Craciun de odinioara, cu cautatura-i fioroasa, cu fata posomorata, cu inima impietrita, ci un unchias batran, cu barba alba ca zapada, cu fruntea senina, bland la suflet ca un mielusel si plin de bunatate. Smerit el cazu in genunchi la picioarele lui Isus si cu ochii scaldati in lacrimi ii ceru iertare.

Glasuri de ingeri, strigate de bucurie si de veselie din ceruri se auzeau:

Slava intru cei de sus
Lui Cristos, Domnul Isus,
Lui Cristos, lui Dumnezeu,
Din orasul Vifleem.
Pe pamant pace,
Bucurie, veselie,
La oameni buna-voire!

Simion Florea, Legendele Maicii Domnului-studiu folcloristic, Bucuresti 1904.

Cum si-a luat permisul auto Dan Puric

"Dumnezeu, iubindu-ma, ma tot pune la felurite incercari ca sa nu ma plictisesc.
Asa a fost si cu soferia. Ne-am luat si noi masina. Atunci mi-a zis sotia ca ar fi bine sa-mi iau permis si eu, ca, cine stie, s-ar putea sa fie nevoie vreodata sa sofez.
Pentru mine, lucrul asta a venit prea tarziu si m-am dus la prima lectie de soferie cu emotii de liceean, la un PECO, unde trebuia sa ma intalnesc cu instructorul.
Tremuram rau pe marginea trotuarului, ca la bacalaureat, si il asteptam.
Cel mai bun lucru era ca omul nu ma cunostea.
A venit cu o Dacia de pe vremea lui Ceausescu, careia, cand i-a pus o frana, chiar in fata mea, i-au sarit suruburile pe jos. Le-a adunat tacticos si le-a pus la locul lor, ignorandu-ma.. Era mecanicul absolut, la intalnirea cu imbecilul absolut.

Locul mortului

Nea Ilie era plin de vaselina si avea un fes slinos pe cap. M-a citit din prima, si-a dat seama cu cine are de-a face.
Daca m-ar fi cunoscut, mi-ar fi spus:
-Vai, maestre, ce onorat sunt sa va fiu eu instructor.
Cand mi-a zis, fara sa se uite la mine:
-Ba, asta e cheia, am inghetat. Fii atent, a continuat el, ambreiajul este tata, frana este mama, iar acceleratia este copilul tampit care alearga pana ce da cu capul in prima masina. Absolut genial!
Apoi imi spune scurt: Treci in locul meu! Eu, speriat:
-Lasa-ma, nene, ca n-am mai pus in viata mea mana pe asa ceva.
-Ba, tu nu te-ai saturat sa stai pe locul mortului si sa te conduca toti tampitii?
Si atunci m-am gandit sa strig si eu la poporul roman:
"Popor roman, nu te-ai saturat sa stai pe locul mortului si sa fii condus de toti tampitii?"
Era o adevarata resuscitare, domnule!
Si imi tot repeta:
-Hai, hai, invata sa conduci!

Ceea ce a urmat a fost incredibil. M-a scos direct in trafic. Si eu trebuia sa am mana pe volan, pe chei, pe schimbatorul de viteze, trebuia sa ma uit in cele doua oglinzi, dar si in ochii lui.
-Unde te duci, maaa? Nu vezi unde ma bagi? O calci pe baba aia! Nu te uiti in spate? Vezi, ba, ca intra ala in tine!

Si m-a tinut asa, de inghetam si transpiram tot, doua zile la rand! Nu mai eram sanatos! Nici un rol, in viata mea, nu m-a solicitat atat de mult si nu m-a adus intr-o asemenea stare. In a treia zi s-a linistit de tot. Statea batranul cu o mana pe volan si cu fesul pe ochi..
Dormea, domnule! Inseamna ca am inceput sa conduc bine, mi-am zis.

Crucea Sfantului Andrei

Nu l-ati vazut pe Puric disperatul intre Maestrul sau dormind si traficul din Bucuresti. Si, tarandu-ma incet-incet, am trecut pe langa un cimitir. Atunci Maestrul a deschis ochii:
-Ba, vezi? Aici e o fosta eleva de-a mea!
Mie mi-a inghetat coloana vertebrala.
-In cimitir?
-Pai da! Nu e singura, e cu sotul!
-Cum a ajuns acolo?
-Tot asa, ba, ca si tine, nu a oprit la Crucea Sfantului Andrei, aia pe unde trece trenul. Pai, ba, cand vezi o cruce nu te opresti sa te inchini? Treci ca animalul? Ce-o fi cu graba asta, ca tot acolo ajungi!
Omul asta m-a crestinat pe mine, teologul lui peste. Avea dreptate! Cand vezi Crucea Sfantului Andrei, te uiti in dreapta si nu crezi nici macar in ala de-ti face semn cu steagul,
ca e tara plina de prosti.

"Vei invata sa conduci cand vei sti sa te feresti de prosti, nu cand vei sti legea!!!"

Ana

In zilele cand nu te puteai astepta ca cladirile publice sa aiba canalizare, o femeie din Anglia urma sa calatoreasca in Germania . Avea rezervata o camera mica la o pensiune ce era proprietatea familiei directorului scolii din localitate. Calatoarea era preocupata de gandul viitoarei sale camere, mai ales daca avea W.C. (in engleza, baia este adesea apelata sub numele de W.C. -water closet).
A scris o scrisoare directorului scolii, intreband de existenta unui W.C in pensiune. Directorul, care nu era un vorbitor fluent de limba engleza, a intrebat pe preotul din localitate daca stia ce inseamna W.C. In final, dupa ce acestia doi au cantarit ce ar putea fi aceste doua litere, au concluzionatca se refera la drumul spre capela WaysideChapel.
Deci, aparent au concluzionat ca doamna se interesa daca capela era aproape de pensiune. Directorul a scris o scrisoare de raspuns distinsei doamne:


Draga doamna,

Cu deosebita placere va anunt ca W.C-ul este situat la 9 mile de pensiune, in mijlocul unei minunate paduri de brad. Are capacitatea de a cuprinde 229 de persoane, si este deschis numai duminica si joia. Deoarece pe perioada verii este aglomeratie, va sugerez sa veniti devreme, cu toate ca este suficient loc de stat in picioare. Aceasta situatie este nefericita, mai ales daca aveti obiceiul sa mergeti regulat. S-ar putea sa va intereseze sa stiti ca fiica mea s-a casatorit in W.C. si ca acolo si-a cunoscut viitorul sot. Imi amintesc ce goana dupa locuri era, cand erau 10 oameni la un singur loc. Este minunat sa vezi expresia de pe fetele lor. Va veti bucura sa aflati ca un mare numar de oameni isi aduc cu ei pranzul si raman acolo dupa amiezele, in timp ce altii vin doar in ultimul minut. Acustica este impresionanta, putand fi auzite chiar si cele mai delicate sunete.
Cea mai noua achizitie este clopotul, care suna de fiecare data cand intra o persoana. De asemenea este si un bazar unde se pot procura si pernite de plus pentru sezut, lucru considerat necesar de majoritatea celor ce merg acolo.
Sotia mea a fost bolnava, asa ca nu a putut merge acolo recent. Este aproape un an de cand a fost ultima data, lucru care, natural, ii provoaca mare suferinta.
Voi fi incantat sa va rezerv cel mai bun loc, asfel incat sa fiti vazuta de toata lumea, mai mult, astept cu nerabdare sa va conduc chiar eu insumi acolo.
Cu cele mai bune salutari, directorul.

Fratele nevestei unui negustor
A venit odată pe la casa lor,
Zicând că la noapte, mâine, cine ştie,
Are gând să plece în călătorie
Şi că, prin urmare,
Vrea să-şi sărute, sora la plecare.
- Ba să nu pui gura pe nevasta mea,
A strigat bărbatul, că intri-n belea!
- Şi de ce să nu pun gura, măi cumnate,
Când ştii că mi-e soră şi că eu i-s frate?
- Poţi să-i fii şi tată! zise omul scurt,
Cin' s-a fript cu ciorbă, suflă şi-n iaurt.

''Puţină lume știe că, până nu demult, prima limbă oficială a Irlandei era chiar irlandeza (Gaeilge se cheamă la mama ei acasă, dar e mai bine să nu-i zicem așa, fiindcă s-ar putea să ne mai trebuiască limba în viaţă). Irlandeza e o limbă celtică destul de apropiată de galeză, dacă asta vă ajută cu ceva.
Între timp, irlandeza a fost înlocuită cu engleza, rămânând limbă oficială deși nu numai că nu o mai vorbește nimeni, dar cei mai mulţi irlandezi nu sunt în stare nici măcar să o recunoască.
Povestea de mai jos este, pe scurt, scenariul unui film care a câștigat în urmă cu doi ani marele premiu la un festival irlandez de scurt-metraj.

Un chinez oarecare, muncitor într-o fabrică unde făcea de mulţi ani același lucru, decide într-o bună zi să-și schimbe complet viaţa și să plece undeva departe, într-un loc necunoscut. Ca să-și aleagă destinaţia, învârte globul pământesc de pe biroul său (e clar că scenariștii irlandezi nu știu prea multe despre cum arată o fabrică din China), închide ochii și pune degetul, iar soarta îi indică Irlanda (mă rog, fiind un glob pământesc făcut în China, mai degrabă “Irlanta” ).
Chinezul caută informaţii despre această ţară îndepărtată, află că limba oficială este irlandeza și se apucă să o înveţe pentru a se descurca acolo. Peste un an, stăpânind deja foarte bine irlandeza, vinde tot, își cumpără un bilet de avion și pleacă la Dublin.
Ştiind din lecturile sale (probabil James Goyce și W. B. Ieats – da, și noi suntem curioși de câte ori putem refolosi aceeași glumă cu chinezi) că în Irlanda locul cel mai nimerit pentru a te interesa unde se găsește ceva de lucru e pub-ul, intră în primul ieșit în cale și îl
întreabă pe barman. Neînţelegând o iotă din limba ciudată vorbită de chinez, barmanul îi arată, prin semne, o halbă de bere și o sticlă de whiskey (dacă n-aţi fost în Irlanda: ideea nu era să aleagă ce vrea să bea dintre astea două, ci să spună dacă le vrea separat sau amestecate).
Cătrănit că lucrurile nu merg deloc așa cum și-ar fi dorit, chinezul ia un whiskey și se așează la o masă.
- Nimeni nu mai vorbește aici limba irlandeză, îi spune un bătrân, bătându-l pe umeri și așezându-se apoi lângă el. Dacă vrei să-ţi găsești ceva de lucru, trebuie să mergi până în ţinutul Cork, unde încă se vorbește această limbă, așa că cei de acolo te vor ajuta cu siguranţă.
Chinezul îi mulţumește și, fericit că a găsit în sfârșit pe cineva care îl înţelege, discută cu însufleţire despre tot soiul de lucruri cu bătrânul.
În tot acest timp, barmanul ciulise urechile la discuţia celor doi și arăta tot mai uimit. Într-un final, a dat glas nedumeririi sale:
- Voi știaţi că bătrânul Paddy vorbește chineza??''

Un individ isi suspecta sotia ca avea un alt barbat. Intr-o zi, se hotari sa vina acasa la o alta ora ca deobicei si a surprins-o efectiv, dormind cu alt barbat.Scoase revolverul cu grija, ca sa nu-i trezeasca... il arma... si cand era gata sa traga primul glont... incepu sa se gandeasca....
In ultimul timp, isi daduse seama ca viata lui de barbat casatorit, se imbunatatise.Sotia nu-i mai cerea bani sa cumpere carne, nici pentru haine, bijuterii sau pantofi, cu toate ca aparea mereu cu o rochie noua, o bijuterie noua sau sandale la moda. Copiii schimbasera scoala publica din cartier, cu o scoala privata, intr-un cartier elegant al orasului. Ca sa nu mai spunem, de noua masina pe care sotia o achizitionase, in ciuda faptului ca de 4 ani nu-i mai crescuse salariul si de atunci suspendase cota lunara pe care trebuia sa i-o dea.
Iar de provizii, ce sa mai vorbim. Niciodata nu a avut atata abundenta in casa, ca in ultimele luni. Si plata luminii, apa, telefon, internet, mobile, carduri de credit, de cat timp nici nu mai auzise vorbind despre ele.
Motivul era ca sotia lui era o combinatie intre Nicole Kidman, cu Katherine Zeta-Jones si Elizabeth Hurley. O nebunie, delicioasa, apetisanta si dorita.A pus arma inapoi cu aceiasi grija ca sa nu-i trezeseasca si a iesit din camera incetisor.S-a oprit in usa salonului. A aprins o tigara, a reflectat un pic si si-a zis:
"Tipul plateste chiria, supermarketul, educatia copiilor, facturile casei, masina ? Toate cheltuielile casei ? Eu ma culc cu ea in fiecare zi..." Si, iesind din casa, casa lui, trase concluzia:
LA NAIBA !!! INCORNORATUL ESTE EL, AMANTUL !!!

Citita in Scanteia, pe vremea impuscatului.

Undeva, pe un drum de tara, la o bariera. Toata lumea asteapta. Pe centru o caruta cu un cal batran si obosit. In spatele carutei un Trabant. In dreapta calului un motociclist. Caldura mare, minutele se scurg cu greu. Plictisit si enervat, motociclistul isi scoate casca. Rezultatul: calul se sperie si da inapoi, busind Trabantul. Soferul iese pe interval si se ia de gat cu vizitiul, care il ia de gat pe motociclist. Langa bariera, pe camp. se afla un taran cu o capra. Taranul il recunoaste pe vizitiu, un coleg consatean. Simte ca e nevoie de ajutorul sau impotriva orasenilor, asa ca leaga capra de bariera si se deplaseaza inspre zona conflictului. Iese cu scantei: vizitiul in gatul motociclistului, motociclistul in gatul taranului, taranul in gatul soferului etc. Vine trenul. Se ridica bariera...

Institulul de Arte Plastice "N. Grigorescu" din Bucuresti. Viata era boema si personaje memorabile cu duiumul, fie din randul profilor, fie din cel al studentilor ori al personalului facultatii.

O disciplina interesanta era desenul dupa model viu, insemnand ca o tanti sau un nene pozau in costumul lui Adam. Intamplarile de mai jos il au ca erou pe nea Taciuc, un model "de baza" al institutului. Tipul a murit cu ceva timp in urma; era un alcoolic impatimit. Avea o figura ciudata, de nordic, blond cu ochii albastrii. Spre batranete isi lasase o barba alba si lunga, ca de patriarh, iar bautura ii luase mintile cu totul.

======================================

Pe vremea lui Ceasca modelele Institutului erau nevoite sa prezinte un aviz din partea psihologului, care sa ateste ca nu o vor lua razna daca pozeaza ore in sir. Asa ca Taciuc si-a luat picioarele la spinare si a pornit spre cabinet. Pe drum se intalneste cu un profesor, sculptorul Napoleon Tiron. Nume cam ciudat, dar nu singurul nume ciudat de pe pamant.

- Un' te duci, mai Taciuc?
- La doctor, sa ma caute la cap.
- Asculta la mine, sa-i zici doctorului ca esti sanatos tun. Sa-i zici ca eu ti-am spus.

Taciuc urmeaza examenul psihologic si doctorul il felicita in timp ce ii face fisa:

- Bravo! Esti sanatos tun.
- Stiu, ii zice Taciuc, mi-a spus si Napoleon.

La care doctorul da un telefon la Institut si se lamureste toata povestea.

=================================

La anatomie (anatomie artistica) se mai facea si disectie. Institutul nu dispunea de material, asa ca ceream ajutorul Facultatii de Medicina. Profu' de anato l-a rugat pe Taciuc sa dea fuga la medicina si sa aduca niste... antebrate (puah!). Taciuc porneste la drum cu mainile goale si capul intre urechi. Sesizand ca nu are nici macar o plasa, isi cumpara o Scanteia. Inveleste antebratele in Scanteia cum poate mai bine si se urca in tramvai.

Aici urmeaza o reactie in lant: tramvaiul pune frana, pachetul scapa si manutele se rostogolesc frumos pe podea. Ghiciti ce reactie au avut calatorii?

==============================

O ultima isprava a eroului. S-a iscat in Institut o zarva grozava. Toti studentii la ferestre. In strada, circulatia oprita. Pietoni socati, femei in pragul lesinului. Taciuc luase o pauza si iesise sa-si cumpere tigari. Insa iesise exact cum poza, adica nud. Ba nu, avea palaria pe cap.

Faza auzita de mine la paine:

Vanzatoarea: Aaaaa, v-ati intors? Ati uitat sa luati ceva?
Clienta: Nu.
Vanzatoarea: Cum, n-ati fost si mai devreme?
Clienta: Nu, acum am venit.
Vanzatoarea: A, scuzati-ma, semanati cu o doamna!

(Din pacate nu puteam vedea fata clientei ca era cu spatele la mine, deci nu pot sa confirm ca semana cu o doamna )

Cescuta de ceai-Pr. Arsenie Boca

"O familie a plecat într-o excursie în Orient să cumpere ceva dintr-un frumos magazin de antichităţi, pentru celebrarea celei de a 25-a aniversari de la căsătorie. Amândurura le plăceau antichităţile şi produsele din argilă, ceramice, în special ceştile de ceai. Au observat o ceaşcă excepţională şi au întrebat:”Putem să vedem ceşcuţa aceea? Nu am văzut niciodată ceva atât de frumos.” În timp ce doamna le oferea ceea ce ceruseră, ceşcuţa de ceai a început să vorbească: “Voi nu puteţi să înţelegeţi. Nu am fost de la început o ceşcuţă de ceai. Cândva am fost doar un bulgăre de argila roşie. Stăpânul m-a luat şi m-a rulat, m-a bătut tare, m-a frământat în repetate rânduri, iar eu am strigat: “Nu face asta!”,“Nu-mi place!” “Lasă-mă în pace,” dar el a zâmbit doar şi a spus cu blândeţe:“Încă nu!”. Apoi, ah! Am fost aşezată pe o roată şi am fost învârtită, învârtită, învârtită. ”Opreşte!” Ameţesc! O să-mi fie rău!” am strigat. Dar stăpânul doar a dat din cap şi a spus, liniştit:”Încă nu.” M-a învârtit, m-a frământat şi m-a lovit, şi m-a modelat până a obţinut forma care i-a convenit şi apoi m-a băgat în cuptor. Niciodată nu am simţit atâta căldură. Am strigat, am bătut şi am izbit uşa ... “Ajutor! Scoate-mă de aici!”. Puteam să-l văd printr-o deschizătură şi puteam citi pe buzele sale în timp ce clătina din cap dintr-o parte în alta:”Încă nu.” Când mă gândeam că nu voi mai rezista încă un minut, uşa s-a deschis. Cu atenţie, m-a scos afară şi m-a pus pe raft... am început să mă răcoresc. O, mă simţeam atât de bine! ”. Ei, aşa este mult mai bine” m-am gândit. Dar, după ce m-am răcorit, m-a luat, m-a periat şi m-a colorat peste tot… mirosurile erau oribile. Am crezut că mă sufoc. “O, te rog, încetează, încetează", am strigat. EL doar a dat din cap si a spus: “Încă nu!” Apoi, deodată, m-a pus din nou în cuptor. Numai că acum nu a mai fost ca prima dată. Era de două ori mai fierbinte şi simţeam că mă voi sufoca. L-am rugat. Am insistat. Am strigat, am plans, eram convinsă că nu voi scăpa. Eram gata să renunţ. Chiar atunci, uşa s-a deschis şi EL m-a scos afara şi, din nou, m-a aşezat pe raft, unde m-am răcorit şi am aşteptat, şi am aşteptat întrebându-mă: ”Oare ce are de gând să-mi mai facă?” O oră mai târziu mi-a dat o oglindă şi a spus: ”Uită-te la tine.” Şi m-am uitat. Aceea nu sunt eu; aceea nu pot fi eu. Este frumoasă. Sunt frumoasă!!! El a vorbit blând: “ Vreau să ţii minte, ştiu că a durut când ai fost rulată, frământată, lovită, învârtită, dar, dacă te-aş fi lăsat singură, te-ai fi uscat. Ştiu că ai ameţit când te-am învârtit pe roată, dar, dacă m-aş fi oprit, te-ai fi desfăcut bucăţele, te-ai fi fărâmiţat. Ştiu că a durut şi că a fost foarte cald în cuptor şi neplăcut, dar a trebuit să te pun acolo, altfel te-ai fi crăpat. Ştiu că mirosurile nu ţi-au făcut bine când te-am periat şi te-am colorat peste tot, dar, dacă nu aş fi făcut asta, niciodată nu te-ai fi călit cu adevarat. Nu ai fi avut strălucire în viaţă. Dacă nu te-aş fi băgat pentru a doua oară în cuptor, nu ai fi supravieţuit prea mult fiindcă acea întărire nu ar fi ţinut. Acum eşti un produs finit. Acum eşti ceea ce am avut în minte prima dată când am început să lucrez cu tine...”

Morala este aceasta: Dumnezeu ştie ce face cu fiecare dintre noi. EL este OLARUL, iar noi suntem argila LUI. EL ne va modela, ne va face şi ne va expune la presiunile necesare pentru a fi lucrări perfecte care să împlinească buna, plăcuta, sfânta SA voie.
Dacă viaţa pare grea şi eşti lovit, bătut şi împins aproape fără milă; când ţi se pare că lumea se învârteşte necontrolat, când simţi că eşti într-o suferinţă îngrozitoare, când viaţa pare cumplită, fă-ţi un ceai şi bea-l din cea mai drăguţă ceaşcă, aşează-te şi gândeşte-te la cele citite aici şi apoi discută puţin cu OLARUL.
"Asta îmi este toată misiunea şi rostul pe pământ, pentru care m-a înzestrat cu daruri – deşi eu sunt nevrednic. Pentru asta sunt solicitat în toate părţile, ca să propovăduiesc iubirea lui Dumnezeu şi sfinţirea oamenilor prin iubire.. De alte gânduri şi rosturi sunt străin."

Pr. Arsenie Boca

S-a intamplat in Romania

"Deşi este doar începutul lui Octombrie este frig şi am aprins focul în şemineul din sufragerie...Stau confortabil în fotoliul de piele şi mă uit cu drag la Karinna, fetiţa mea de 4 ani care se joacă împreună cu Hans: Hans este soţul meu şi l-am cunoscut când am plecat definitiv din România, în anul 2005, după ce am terminat facultatea de medicină de la Cluj...

Ne-am cunoscut aici, la Koln , la spitalul la care reuşisem să mă angajez şi a fost dragoste la prima vedere...Ne-am căsătorit apoi după vreo 2 ani, a venit şi Karinna...
Trăim bine şi nu ne lipseşte nimic...Locuim la periferia oraşului dar locul este minunat, iar căsuţa noastră este aşezată la marginea unei păduri de vis şi chiar dacă trebuie să ne "chinuim" maşinile în fiecare zi ca să ajungem la spital, îmi spun într-una că merită ... Brigitte, bona Karinnei este punctuală ca o bavareză originală iar Karinna o indrageşte tare mult...
Mă uit la frunzele care au început să cadă şi apoi la calendarul de perete...Mai sunt 81 de zile până la Crăciun...Crăciunul...Ştiu că vom împodobi un brad superb pe care îl vom aduce din pădurea din spatele casei, ca să nu-i fie frig şi să miroasă a sărbătoare în toată casa! Şi mai ştiu că ne vom vedea cu vecinii noştri, care atunci când ne-am construit casa, ne-au ospătat aproape în fiecare seară...Veneam după turele de la spital, dădeam o fugă să vedem cum avansează lucrările şi ne pomeneam cu ei în curte, luându-ne pe sus, la ei la masă... Mă bucur în sinea mea că se apropie Sărbătorile de iarnă... Poate mă va vizita şi sora mea Jeni care locuieşte în Austria sau poate chiar cealaltă soră, Maria, deşi cred că-i va fi cam greu să vină tocmai din Canada, mai ales că tocmai a născut un băieţel... Mi-e dor de ele şi mai ales de mama, pe care Maria a luat-o cu ea, când au plecat şi ele definitiv din ţară... Au vândut casa bunicii iar banii pe care i-au primit i-au împărţit la 3 şi am primit fiecare câteva sute de dolari. Mama a spus că partea ei ne-o dă nouă... Aşa-s mamele...
Mă gândesc să-i cumpăr Karinnei un pui de Setter Irlandez sau Caniche iar lui Hans paltonul acela pe care şi-l doreşte incă de anul trecut... Ba nu, am să-i cumpăr lui Hans, ceasul acela Patek Philipe la care s-a tot uitat când am fost împreună la bijutier ca să îmi repar lănţişorul cu diamănţele de care s-a agăţat, când am luat-o într-o zi în braţe, cu toată hotărârea, Karinna... Greu, dar sper să-mi vină vreo idee genială până la Crăciun...
Zâmbesc de una singură, ca proasta şi incerc să-mi alung din minte orice umbră despre trecut...

Nu o să uit însă niciodată Crăciunul anului 1993. Aveam 13 ani, Maria, sora-mea, avea 16 ani, iar Jeni, cealaltă soră, nu împlinise încă 18 ani. Eram noi trei şi mama. Tata murise de
5 ani în accident la mină.
Cu o lună înainte de Crăciun pastorul nostru a anunţat o colectă specială pentru cea mai săracă familie din Biserică.
A cerut ca fiecare enoriaş să economisească timp de o lună ceva bani ca să dea acelei familii pe care fraţii din comitet o vor considera cea mai săracă.
Ne-am gândit ce am putea face noi patru. Planul mamei a fost să mâncăm timp de o lună de zile numai cartofi. Astfel puteam economisi 300.000 lei. De asemenea, dacă vom sta cu becul stins seară de seară, mai puteam economisi 100.000 lei.
Eu cu Maria am facut curăţenie la câţiva bogaţi, iar Jeni a vândut ceva felicitări făcute de ea. Seara pe întuneric, vorbeam şi ne imaginam cum familia aceea se va bucura. Eram în Biserică, noi şi încă 80 de membri, dintre care doar vreo doi se considerau mai germani decât erau...
Noi ceilalţi ştiam că suntem cetăţeni români iar acum, la 4 ani de la căderea lui Ceauşescu, unii dintre noi se descurcau binişor. Noi locuiam în casa bunicii, de care eram tare mândre deşi nu avea decât două camere dintre care pe una o transformam în bucătărie când venea frigul. Mama a calculat că se va strânge încă de douăzeci de ori atât cât avem noi, mai ales că la slujbă veneau şi cei cu maşini luxoase şi plini de bani, iar pastorul ne aducea aminte în fiecare duminică de colectă.
Cu o zi înainte de Crăciun, am plecat cu Maria la magazin să schimbăm banii în bancnote nou-nouţe. Aşa învăţaserăm noi că trebuie să dăm lui Dumnezeu.
Am venit acasă cu 800.000 lei. O bancnotă de 500.000 lei şi trei bancnote de 100.000 lei. Niciodată nu avusesem atâţia bani. Nu ne păsa că n-aveam haine de Crăciun. Noi eram fericite. N-am putut dormi toată noaptea de nerăbdare...
A doua zi, în ziua de Crăciun, ploua cu găleata, iar noi n-aveam umbrelă. Biserica era la 2 kilometri de casă, dar nouă nu ne păsa cât de ude vom fi. Jeni avea găuri în pantofi şi a pus nişte hârtie. Pe drum, hârtia s-a udat, iar ea era leoarcă la picioare. Am stat bucuroase în Biserică, deşi am auzit câteva fete de la cor râzând de rochiile noastre cele vechi.
Dar mai auziserăm asta şi nu ne-a durut. Cu banii în mână, eram bogate. Când s-a făcut colecta, mama a pus bancnota de 500.000 lei, iar noi, fiecare, câte una de 100.000 lei.
Pe drum spre casă cântam de bucurie. La amiază, mama ne-a făcut o surpriză. Cumpărase 10 ouă pe care le fiersese şi le-am mâncat cu cartofi prăjiţi. Era ziua de Crăciun şi noi ne simţeam aşa de bine.
Dar pe la ora 15:00 a venit la noi pastorul. A chemat-o pe mama la uşă . Când a intrat mama în casă, era albă ca varul şi ţinea un plic în mână. Am întrebat-o ce este în plic şi abia după jumătate de oră mama l-a deschis. În plic era o bancnotă de 500.000 lei, trei bancnote de 100.000 lei şi 40 de bancnote de 10.000 lei. În total 1.200.000 lei.
Nimeni n-a spus nimic, doar ne uitam la podea. Cu câteva minute mai înainte ne simţeam ca nişte milionare. Acum, cu plicul în mână, ne simţeam ca nişte copii teribil de săraci.
Nouă ca şi copii ne părea bine că suntem bogaţi faţă de alţii, că aveam cartofi. Apoi, ştiam că suntem bogaţi că aveam o mamă grozavă şi mulţi copii nu aveau mame defel. Ne bucuram că eram trei surori în casă şi atâtea familii nu aveau copii. Ştiam că nu avem multe lucruri pe care alţii le aveau, dar niciodată nu ne-am gândit că eram săraci; dar în acea zi de Crăciun am aflat că eram.
N-am mai fost niciodată ca înainte. Săptămâna care a trecut apoi, n-a vorbit nimeni în casa noastră. N-am mai vrut să mergem la Biserică de ruşine, dar mama nu ne-a dat voie să lipsim de la slujbă...
Mama ne-a întrebat ce să facem cu cei 1.200.000 lei, dar noi nu ştiam ce fac săracii cu banii...
84 de oameni, 80 de concetăţeni de-ai noştri şi noi, am strâns 1.200.000 lei... din care 800.000 i-am dat noi, cei mai săraci 4 oameni din Biserică...Şi atunci am ştiut că orice s-ar fi întâmplat, trebuia să plec din România..."


Gabriela

dolion a scris:

S-a intamplat in Romania

"Deşi este doar începutul lui Octombrie este frig şi am aprins focul în şemineul din sufragerie...Stau confortabil în fotoliul de piele şi mă uit cu drag la Karinna, fetiţa mea de 4 ani care se joacă împreună cu Hans: Hans este soţul meu şi l-am cunoscut când am plecat definitiv din România, în anul 2005, după ce am terminat facultatea de medicină de la Cluj...

Ne-am cunoscut aici, la Koln , la spitalul la care reuşisem să mă angajez şi a fost dragoste la prima vedere...Ne-am căsătorit apoi după vreo 2 ani, a venit şi Karinna...
Trăim bine şi nu ne lipseşte nimic...Locuim la periferia oraşului dar locul este minunat, iar căsuţa noastră este aşezată la marginea unei păduri de vis şi chiar dacă trebuie să ne "chinuim" maşinile în fiecare zi ca să ajungem la spital, îmi spun într-una că merită ... Brigitte, bona Karinnei este punctuală ca o bavareză originală iar Karinna o indrageşte tare mult...
Mă uit la frunzele care au început să cadă şi apoi la calendarul de perete...Mai sunt 81 de zile până la Crăciun...Crăciunul...Ştiu că vom împodobi un brad superb pe care îl vom aduce din pădurea din spatele casei, ca să nu-i fie frig şi să miroasă a sărbătoare în toată casa! Şi mai ştiu că ne vom vedea cu vecinii noştri, care atunci când ne-am construit casa, ne-au ospătat aproape în fiecare seară...Veneam după turele de la spital, dădeam o fugă să vedem cum avansează lucrările şi ne pomeneam cu ei în curte, luându-ne pe sus, la ei la masă... Mă bucur în sinea mea că se apropie Sărbătorile de iarnă... Poate mă va vizita şi sora mea Jeni care locuieşte în Austria sau poate chiar cealaltă soră, Maria, deşi cred că-i va fi cam greu să vină tocmai din Canada, mai ales că tocmai a născut un băieţel... Mi-e dor de ele şi mai ales de mama, pe care Maria a luat-o cu ea, când au plecat şi ele definitiv din ţară... Au vândut casa bunicii iar banii pe care i-au primit i-au împărţit la 3 şi am primit fiecare câteva sute de dolari. Mama a spus că partea ei ne-o dă nouă... Aşa-s mamele...
Mă gândesc să-i cumpăr Karinnei un pui de Setter Irlandez sau Caniche iar lui Hans paltonul acela pe care şi-l doreşte incă de anul trecut... Ba nu, am să-i cumpăr lui Hans, ceasul acela Patek Philipe la care s-a tot uitat când am fost împreună la bijutier ca să îmi repar lănţişorul cu diamănţele de care s-a agăţat, când am luat-o într-o zi în braţe, cu toată hotărârea, Karinna... Greu, dar sper să-mi vină vreo idee genială până la Crăciun...
Zâmbesc de una singură, ca proasta şi incerc să-mi alung din minte orice umbră despre trecut...

Nu o să uit însă niciodată Crăciunul anului 1993. Aveam 13 ani, Maria, sora-mea, avea 16 ani, iar Jeni, cealaltă soră, nu împlinise încă 18 ani. Eram noi trei şi mama. Tata murise de
5 ani în accident la mină.
Cu o lună înainte de Crăciun pastorul nostru a anunţat o colectă specială pentru cea mai săracă familie din Biserică.
A cerut ca fiecare enoriaş să economisească timp de o lună ceva bani ca să dea acelei familii pe care fraţii din comitet o vor considera cea mai săracă.
Ne-am gândit ce am putea face noi patru. Planul mamei a fost să mâncăm timp de o lună de zile numai cartofi. Astfel puteam economisi 300.000 lei. De asemenea, dacă vom sta cu becul stins seară de seară, mai puteam economisi 100.000 lei.
Eu cu Maria am facut curăţenie la câţiva bogaţi, iar Jeni a vândut ceva felicitări făcute de ea. Seara pe întuneric, vorbeam şi ne imaginam cum familia aceea se va bucura. Eram în Biserică, noi şi încă 80 de membri, dintre care doar vreo doi se considerau mai germani decât erau...
Noi ceilalţi ştiam că suntem cetăţeni români iar acum, la 4 ani de la căderea lui Ceauşescu, unii dintre noi se descurcau binişor. Noi locuiam în casa bunicii, de care eram tare mândre deşi nu avea decât două camere dintre care pe una o transformam în bucătărie când venea frigul. Mama a calculat că se va strânge încă de douăzeci de ori atât cât avem noi, mai ales că la slujbă veneau şi cei cu maşini luxoase şi plini de bani, iar pastorul ne aducea aminte în fiecare duminică de colectă.
Cu o zi înainte de Crăciun, am plecat cu Maria la magazin să schimbăm banii în bancnote nou-nouţe. Aşa învăţaserăm noi că trebuie să dăm lui Dumnezeu.
Am venit acasă cu 800.000 lei. O bancnotă de 500.000 lei şi trei bancnote de 100.000 lei. Niciodată nu avusesem atâţia bani. Nu ne păsa că n-aveam haine de Crăciun. Noi eram fericite. N-am putut dormi toată noaptea de nerăbdare...
A doua zi, în ziua de Crăciun, ploua cu găleata, iar noi n-aveam umbrelă. Biserica era la 2 kilometri de casă, dar nouă nu ne păsa cât de ude vom fi. Jeni avea găuri în pantofi şi a pus nişte hârtie. Pe drum, hârtia s-a udat, iar ea era leoarcă la picioare. Am stat bucuroase în Biserică, deşi am auzit câteva fete de la cor râzând de rochiile noastre cele vechi.
Dar mai auziserăm asta şi nu ne-a durut. Cu banii în mână, eram bogate. Când s-a făcut colecta, mama a pus bancnota de 500.000 lei, iar noi, fiecare, câte una de 100.000 lei.
Pe drum spre casă cântam de bucurie. La amiază, mama ne-a făcut o surpriză. Cumpărase 10 ouă pe care le fiersese şi le-am mâncat cu cartofi prăjiţi. Era ziua de Crăciun şi noi ne simţeam aşa de bine.
Dar pe la ora 15:00 a venit la noi pastorul. A chemat-o pe mama la uşă . Când a intrat mama în casă, era albă ca varul şi ţinea un plic în mână. Am întrebat-o ce este în plic şi abia după jumătate de oră mama l-a deschis. În plic era o bancnotă de 500.000 lei, trei bancnote de 100.000 lei şi 40 de bancnote de 10.000 lei. În total 1.200.000 lei.
Nimeni n-a spus nimic, doar ne uitam la podea. Cu câteva minute mai înainte ne simţeam ca nişte milionare. Acum, cu plicul în mână, ne simţeam ca nişte copii teribil de săraci.
Nouă ca şi copii ne părea bine că suntem bogaţi faţă de alţii, că aveam cartofi. Apoi, ştiam că suntem bogaţi că aveam o mamă grozavă şi mulţi copii nu aveau mame defel. Ne bucuram că eram trei surori în casă şi atâtea familii nu aveau copii. Ştiam că nu avem multe lucruri pe care alţii le aveau, dar niciodată nu ne-am gândit că eram săraci; dar în acea zi de Crăciun am aflat că eram.
N-am mai fost niciodată ca înainte. Săptămâna care a trecut apoi, n-a vorbit nimeni în casa noastră. N-am mai vrut să mergem la Biserică de ruşine, dar mama nu ne-a dat voie să lipsim de la slujbă...
Mama ne-a întrebat ce să facem cu cei 1.200.000 lei, dar noi nu ştiam ce fac săracii cu banii...
84 de oameni, 80 de concetăţeni de-ai noştri şi noi, am strâns 1.200.000 lei... din care 800.000 i-am dat noi, cei mai săraci 4 oameni din Biserică...

Şi atunci am ştiut că orice s-ar fi întâmplat, trebuia să plec din România..."Gabriela

Nu stiu daca acesta era un motiv serios de plecare. Mai degraba de a nu pleca.
Povestioara e impresionanta, la prima vedere.
Judecand insa cu mintea, sunt lucruri care nu prea merg impreuna cu prima parte.

Plecand de unde a plecat Gabriela noastra, si ajungand unde a ajuns, se gandeste sa-i cumpere sotului unul din cele mai scumpe ceasuri din lume.

Eu nu cred ca va mai trai momente de fericire mai mari decat acelea pe care le-a trait strangand suma aceea de bani pentru a fi data celor saraci.

Acolo, in Germania isi satisface placeri.
Placere nu e egal cu fericire.

Va reamintesc experienta facuta de o televiziune franceza cu o tanara.
Luata de pe strada, adusa intr-o locuinta, imbracata, dusa la spectacole, o viata ordonata, cu
imbracaminte, mancare buna, ceva educatie, etc., etc,...
nu-mi mai amintesc exact totul.
La sfarsitul experimentului, o aduc la tv. si o intreaba daca ar vrea sa ramana cu ei, sa duca
alta viata decat cea dinainte.
Raspunsul le-a dat peste cap experimentul.
Pe scurt:
"Voi aveti aici placerea, eu am acolo fericirea."

Noapte buna!
Ion

dolion a scris:

84 de oameni, 80 de concetăţeni de-ai noştri şi noi, am strâns 1.200.000 lei... din care 800.000 i-am dat noi, cei mai săraci 4 oameni din Biserică...."
Gabriela

Este, intr-adevar, trist ca -iata, nu cei mai bogati sunt si cei mai darnici, ci tot cei mai saraci dintre noi. Ei sunt cei care sunt dispusi la a face sacrificii, cu zimbetul pe buze si fara urma de regret.

Cotinuare

Pentru mine, de admirat, in primul rand, sunt mama si bunica Gabrielei.
Mama pentru ca a reusit, din toata saracia ei, sa-si creasca trei fete si sa le educe in spiritul solidaritatii. Si apoi, prin nu stiu ce minune dumnezeiasca sa o ajute pe fata sa faca facultate de medicina la Cluj.

Este de admirat si Gabriela, pana la un moment dat.
Se lupta cu mama si surorile ei cu saracia. Saracia si nevoia o imping sa invete bine.
Isi ia inima in dinti si pleaca din tara. Are acest curaj. Acolo reuseste profesional, dar si familial.
Nu e lucru usor, printre straini. Aluatul din care e facuta insa Gabriela e unul bun.
dar, de la un moment dat, face greseli. Ca aceea in care se hotaraste, cu banii de pe casa bunicii, partea ei, sa cumpere un ceas foarte scump sotului ei.
Nu stiu ce altceva ar fi trebuit sa faca cu acei bani, dar asta nu mi s-a parut potrivit.
Nu cu persoana iubita, ci cu provenienta banilor.

Si mai e ceva. Asa cum am spus, mai sus, nu-mi da de inteles ca va reveni vreodata in parohia ei.
Nici macar cu gandul. Vino, gandeste-te de unde ai plecat.
Ajuta-i in continuare pe cei care au fost ca tine. Spiritul de solidaritate e foarte important in viata.
"Egalitatea e ceva iluzoriu, zice L'Abbe pierre. De la nastere si pana la moarte exista inegalitate. Spiritul de solidaritate e singurul lucru care trebuie sa ne caracterizeze."(citat din memorie).
Sa nu uti, Gabriela!, i-as spune eu acum.
Sa nu uiti niciodata de unde ai plecat! Aluatul din care ai fost facuta te-a ajutat sa ajungi si sa invingi.

O zi buna plina de darnicie!
Ion

Sa nu-ti fie rusine de trecutul tau. Dimpotriva. Sa fii mandra de acel trecut.
Asta atat din respect pentru cei care au fost ca tine, cat si pentru tine.

In perioada in care Octavian Goga era prim ministru, nu exista televiziune. Aparate de radio erau putine. De asemenea si ziare erau putine. Asa ca oamenii nu-i prea cunosteau pe politicieni.
Demnitarii nu aveau masina cu sofer. Pentru deplasari foloseau taxiul, apoi se faceau decontarile.
Primul ministru Octavian Goga urma sa vorbeasca la radio. A luat un taxi pana la Casa Radio. Ajuns acolo, l-a rugat pe sofer sa-l astepte. Soferul i-a spus ca nu poate sa-l astepte pentru ca se grabeste sa ajunga acasa sa-l asculte pe primul ministru care urmeaza sa vorbeasca
la radio.
Atunci Octavian Goga i-a dat un bacsis gras. Vazand bacsisul, soferul i-a spus primului ministru:
"Il bag in p**** ma-sii pe primul ministru! Eu va astept pe dumneavoastra!"
Intamplarea a povestit-o chiar Octavian Goga.

dolion a scris:

In perioada in care Octavian Goga era prim ministru, nu exista televiziune. Aparate de radio erau putine. De asemenea si ziare erau putine. Asa ca oamenii nu-i prea cunosteau pe politicieni.
Demnitarii nu aveau masina cu sofer. Pentru deplasari foloseau taxiul, apoi se faceau decontarile.
Primul ministru Octavian Goga urma sa vorbeasca la radio. A luat un taxi pana la Casa Radio. Ajuns acolo, l-a rugat pe sofer sa-l astepte. Soferul i-a spus ca nu poate sa-l astepte pentru ca se grabeste sa ajunga acasa sa-l asculte pe primul ministru care urmeaza sa vorbeasca
la radio.
Atunci Octavian Goga i-a dat un bacsis gras. Vazand bacsisul, soferul i-a spus primului ministru:
"Il bag in p**** ma-sii pe primul ministru! Eu va astept pe dumneavoastra!"
Intamplarea a povestit-o chiar Octavian Goga.

Excelenta povestea, dolion!
Si nu e vina soferului, ci a bacsitorului.
Care, politician fiind, stia fosrte bine cum se poate corupe
o constiinta, nu?

Am sa va reamintesc insa ca
oamenii se impart in trei categorii:

Oameni buni,

Oameni rai,

Si...,ati ghicit deja, SOFERI....

O zi buna fara bacsis!
Ion

dolion a scris:

S-a intamplat in Romania

Impresionantă poveste si am convingerea că e si adevărată.

dolion a scris:

Octavian Goga... prim ministru...

Excelentă! Nu stiam povestirea aceea.

Un foarte bun prieten din Romania, scriitor, poet, jurnalist, mi-a trimis spre a citi
online cartea "Ana Maria si ingerii", de Radu Aldulescu.
Eu am citit-o. Daca aveti timp si curiozitate, si vreti s-o cititi dati un search
pe Google, ori bing, ori ce aveti la indemana.

Lectura placuta!
Ion

Multumim pentru amabilitatea ta, Ion! Apreciem mult!

Vesela spovedanie
Iată ce mi-a povestit într-o seară, la un pahar de vin, un fost camarad de arme:
Jalnicul armistiţiu fusese semnat în împrejurările ştiute. Misiunea germană, sub comanda trufaşului general Brandenstein, pogorâse asupra îndoliatei Cetăţi de Scaun a Iaşilor, ca un stol de corbi. Peste defecţiunea ruşilor înebuniţi de alcool şi duhul otrăvitor al răzvrătirii, peste lipsurile şi mizeriile de tot felul, marasmul şi descurajarea veniseră ca o ultimă lovituă a destinului să ne încovoaie grumazii, răpunând şi cele din urmă nădejdi.
Întovărăşeam un prieten, în altădată liniştitul cartier al Tătăraşilor, turburat acum de chiotele răguşite ale ostaşilor împărăteşti. Păşeam abătuţi prin zăpada moale şi fără să schimbăm o vorbă ne-am strâns mâna, despărţindu-ne în poartă. Purtam încă uniforma regimentului 24 artilerie şi pe cât îmi era cu putinţă ocoleam străzile principale, pentru a nu fi silit să salut ofiţerii nemţi. Fulgi mari cădeau molcom pe acoperişurile joase. Cotind pe-o ulicioară pustie, zăresc în pragul bisericii un preot înalt. Pregătindu-se să intre. Nu ştiu ce-mi vine şi mă iau după el. Un impuls ancestral, nevoia de-a auzi o vorbă de încurajare, cine ştie?
Îmi zice:
-Ce doreşti, fiule?
-Să mă spovedesc, părinte. Caut ispăşirea păcatelor şi duhovniceasca sfinţiei tale binecuvântare.
- Ai ucis?
-Da!
-Rău! Nemţi?
-Nemţi!
-Bine! Îţi place la teatru?
-Da!
-Bine! Dar Moartea lui Mihai Viteazul?
-Nu!
-Rău! Crezi în Dumnezeu?
-Da!
-Bine! Dar în N. Iorga?
-Nu!
-Rău!… Şi de ce nu crezi în N. Iorga?
-E zălud părinte, e sărit!
-Ieşi afară, măgarule! Am să te reclam la marele cartier general! Am să te chem la Curtea Marţială! Vei fi împuşcat ca un câine! E o ruşine să mai porţi uniformă! La zid, la zid!
Credeam că a înebunit popa. O şterg. Dascălul se ia după mine:
-Bine, domnule locotenent, cum îţi veni?
-Dar ce-am făcut?
-Ăsta nu e popă, domnule.
-Cum?
-Ăsta e domnul profesor Iorga. S-a îmbrăcat aşa de frica nemţilor.
Camaradul meu surâdea nostimei amintiri:
-Şi cine crezi că făcea pe dascălul?
-Făgeţel?
-Ai ghicit!

Apusul

Odata, demult, un misionar strabatea Muntii Stâncosi împreuna cu un tânar indian care-i era si calauza.
În fiecare seara, la acelasi moment al apusului, tânarul indian se îndeparta, se întorcea spre soare si începea sa se miste pe ritmul unei melodii suave si pline de nostalgie pe care o cânta încet. Tânarul care dansa si cânta cu fata spre soarele ce se stingea, era o priveliste care-l umplea pe misionar de o curiozitate plina de admiratie. Într-o zi, îl întreba pe ghidul sau: "Ce înseamna tot acest ritual pe care-l îndeplinesti în fiecare seara?"
"O, e ceva foarte simplu", raspunse tânarul. Eu si sotia mea am compus acest cântec împreuna. Când suntem departe unul de celalalt, fiecare, oriunde s-ar afla, se întoarce spre soare putin înainte sa apuna si începe sa cânte si sa danseze. Astfel, chiar daca suntem departe, cântam si dansam împreuna."

Când apune soarele, tu cu cine dansezi?

O mistica din secolul al IX-lea a scris aceasta rugaciune:
"Doamne!
Stelele stralucesc, ochii îndragostitilor se-nchid.
Fiecare iubita e singura cu iubitul ei, iar eu sunt singura aici, cu tine!"

(Bruno Ferrero)

Se spune ca la Los Angeles, în lumea cinematografica, invidiatii oameni de film care se prefac mereu ca "lucreza la un proiect important", îsi povestesc o zi obisnuita în felul urmator:
"Va sculati la opt. Beti un suc de portocale si va luati vitaminele. O plimbare de o jumatate de ora cu câinele va pregateste pentru micul-dejun. Apoi, cititi ziarele si posta. Pe la zece si jumatate, o prima baie tonifianta în piscina, apoi gimnastica relaxanta, baie, plaja si toaleta completa. Urmeaza lunch-ul pe care-l puteti lua împreuna cu prietenii.
Dupa lunch si cafea, de obicei se vizioneaza un film într-o proiectie privata, sau shopping si telefoane. Pe la orele saisprezece, tenis, echitatie sau golf.
La întoarcere, o a doua baie în piscina, stretching si fitness de dupa-masa. Dupa aceste exercitii, dus, masaj si, întru totul recomandata, o mica siesta. Când va treziti, aveti optzeci de ani."

Un om de afaceri. stresat si uzat de prea multele-i angajamente, se duse la un maestru de viata spirituala sa-i ceara sfat. Maestrul îi spuse: " Când un peste ajunge pe uscat se da de ceasul mortii. La fel si tu începi sa mori când te lasi dus de lucrurile lumesti. Pestele se poate salva daca se reîntoarce repede în apa. Tu trebuie sa te întorci repede în singuratate."
Omul de afaceri se înspaimânta.
"Trebuie sa-mi las toate afacerile si sa ma retrag într-o manastire?"
"Nu, nu! Pastreaza-ti afacerile si refugiaza-te în inima ta."
În lexicul spiritualitatii exista un cuvânt foarte frumos: "reculegere". El exprima momentul în care ne oprim pentru a culege "bucatile" din noi pe care ziua le-a împrastiat.

(Bruno Ferrero)

Zidul

Într-un deşert aspru şi stâncos trăiau doi pustnici. Găsiseră două grote situate foarte aproape una de cealaltă.
După ani şi ani de rugăciune şi sălbatice renunţări, unul dintre cei doi pustnici era convins că ajunsese la desăvârşire.
Celălalt era şi el pios, dar totodată bun şi înţelegător. El se oprea întotdeauna să vorbească cu puţinii pelerini ce veneau încolo, adăpostindu-i şi hrănindu-i pe aceia care se rătăceau pe acolo sau pe cei care doreau să se ascundă. "Acesta este timp pierdut pentru meditaţie şi rugăciune" gândea cel dintâi pustnic, căruia nu-i plăceau desele - chiar dacă nu îndelungate - absenţe ale celui de-al doilea.
Pentru a-l face să înţeleagă în mod concret cât este de departe încă de sfinţenie, se hotărî să pună câte o piatră la gura propriei sale grote ori de câte ori celălalt avea să comită vreo greşeală.
După câteva luni, în faţa grotei sale se înălţa un zid de pietre, cenuşiu şi sufocant. Şi el era închis înăuntru.

Uneori construim ziduri de jur împrejurul inimilor noastre, folosind pentru aceasta pietricelele de zi cu zi ale resentimentelor, ranchiunelor, tăcerilor, problemelor nerezolvate, supărărilor.
Datoria noastră cea mai de seamă este aceea de a împiedica formarea unor astfel de ziduri în jurul inimilor noastre.
Şi mai cu seamă aceea de a încerca să nu devenim "o piatră în plus în zidurile altora ".


(Bruno Ferrero)

Firea celui stapanit de invidie

Odata, un imparat a voit sa ispiteasca firea celui invidios. I-a chemat la el pe un invidios si pe un iubitor de bani si le-a zis: "Poruncesc sa cereti de la mine orice veti voi si eu va voi da cu placere. Dar sa stiti ca celui ce va cere in urma, ii voi da indoit cat va cere cel dintai. Hai, cine cere intai?"

Vazand imparatul ca se cearta multa vreme nevoind nici unul sa ceara intai, a poruncit invidiosului sa ceara primul. Acesta, atunci, de necaz ca va lua celalalt indoit, a cerut sa i se scoata un ochi, ca celuilalt sa i se scoata amandoi.

Aceasta este firea celui stapanit de invidie.