Povesti, povestioare

Frumoase sfaturi venite din partea unor gânditori apreciati!

Franghia atasamentelor

Un alpinist a vrut sa cucereasca cel mai inalt munte. S-a pregatit pentru asta timp indelungat si in final a hotarat sa se aventureze singur, pentru a primi singur laurii victoriei.
Noaptea cazu grea pe inaltimile muntilor si omul nu a mai vazut nimic.Totul era negru. Pana si luna si stelele fusesera acoperite de nori negri.
Si cum se catara el la doar cativa metri de varful muntelui, a alunecat si a cazut in gol. Alpinistul vazu in acea ingrozitoare cadere episoade din viata lui, bune si rele. Se gandi la moartea care era aproape cand deodata a simtit franghia de siguranta ca-i frange mijlocul. Fusese oprit din cadere si acum atarna in gol legat de acea franghie.
Urma un moment de tacere absoluta, atarnand in neant si singurul lucru ce-i veni in minte fu :
"Ajuta-ma Doamne".
Deodata auzi o voce venita din departari:
"Ce doresti fiule ?"
"Salveaza-ma, Doamne !" striga alpinistul cuprins de frica mortii.
"Chiar crezi ca eu te pot salva?"
"Da Doamne, cred in Tine"
"Bine, daca crezi in mine si in salvarea mea, taie franghia de care atarni" spuse Dumnezeu
Un moment de tacere, alpinistul se indoi si pierdu credinta, franghia era singura care-l tinea in viata... asa ca nu taie franghia si hotari sa renunte la ajutorul dumnezeiesc.
A doua zi dimineata, echipele de salvare au anuntat ca au gasit un alpinist legat de franghia de siguranta la doar doi metri de pamant. Murise inghetat de frig.

Cat de atasat, de franghia ta, esti tu?

A învia sufletul cu trupul altuia

Strămoşii chinezilor considerau că sufletul unui om îşi continuă existenţa după ce păreseşte corpul.
Ideea „învierii sufletului cu trupul altuia" provine dintr-o legendă.

Se spune că Li Cel cu Toiag de Fier, un om între muritori şi nemuritori, a spus într-o zi discipolului său că sufletul său va pleca în cer pentru a studia doctrina Dao şi se va întoarce peste 7 zile. El a cerut discipolului să-i păzească trupul şi dacă în a 7-a zi sufletul nu revine, să-l incinereze. Apoi sufletul lui Li a plecat în cer, lăsându-şi corpul în casă.
Discipolul păzea trupul cu mare atenţie zi şi noapte. N-a aşteptat până la capăt, căci în a 6-a zi, i-a sosit un mesager de acasă, care l-a anunţat că mama sa era grav bolnavă şi pe patul morţii. Discipolul a plâns cu hohote şi i-a povestit mesagerului despre plecarea sufletului învăţătorului în cer. Mesagerul l-a îndemnat să să se întoarcă acasă ca să-şi mai vadă mama, explicând că deja era în a 6-a zi şi nu era niciun semn de înviere a sufletului, lucru de care nu se mai auzise vreodată. Discipolul a acceptat această părere şi împreună cu mesagerul a incinerat corpul lui Li Cel cu Toiag de Fier.
În a 7-a zi sufletul lui Li s-a întors, dar nu şi-a mai găsit trupul. Din întâmplare, lângă drum era un cadavru. Sufletul a decis să greşească o dată, înviindu-l pe acesta. Autorul colecţiei «Cele 36 de stratageme» încearcă să se folosească de această legendă ca să expună stratagema valorificării a ceva care de regulă nu poate fi folosit.

În antichitatea Chinei, multe personalităţi politice şi militare cunoscute au obţinut rezultate neaşteptat de bune prin aplicarea stratagemei «a învia sufletul cu trupul altuia».
Iată un exemplu:
În 221 î.Hr. primul împărat al Chinei, Qinshihuangdi, a instaurat dinastia Qin în urma cuceririi tuturor statelor vasale de pe teritoriul ţării. Fiul lui, care i-a succedat la tron ca al doilea împărat al dinastiei, a recurs la o guvernare despotică. Nemaiputând suporta, mulţi au încercat să se răzvrătească.
Un grup de ţărani recrutaţi în armată se afla în drumul spre Yuyang în acele vremuri. S-a întâmplat ca în urma unei ploi ce a durat mai multe zile, drumul sa dispară în apă şi ţăranii nu mai aveau cum să ajungă la Yuyang la timp. Potrivit legii, orice ostaş întârziat trebuia executat. În această situaţie, şefii grupului, Chen Sheng şi Wu Guang, au hotărât să pună la cale o răscoală. Dar fiind ţărani simpli, le-a fost foarte greu să-i convingă pe alţii să le urmeze drumul.
Pe atunci erau două persoane foarte respectate de populaţie. Una era Fu Su, fratele mai mare al împăratului. Era un om înţelept şi cumsecade. Populaţia nu ştia că el fusese asasinat chiar înainte de preluarea tronului de către noul împărat şi mai aştepta cu ardoare ca Fu Su să-l înlocuiască pe acesta. Cealaltă era Xiang Yan, eminent conducător de armată al statului Chu, cucerit de Qin, cu un înalt prestigiu în rândul populaţiei pentru isprăvile sale de război şi ataşamentul său pentru ofiţeri şi ostaşi. Dar după dispariţia statului Chu acesta şi-a pierdut urmele.
Chen Sheng şi Wu Guang au decis să cheme pe ţăranii la răscoală în numele acestora. Întrucât oamenii de atunci erau superstiţioşi, ei au mai pus la cale o acţiune. Într-o zi, când cineva sacrifica un peşte, a găsit în burta acestuia o bucată de mătase pe care se scria „Chen Sheng va fi împărat". Vestea s-a răspândit imediat. Wu Guang a mai încercat ca în miezul unei nopţi să strige cu glas prefăcut de vulpe ceva care semăna cu „Marele stat Chu se va proclama şi Chen Sheng va fi împăratul". În urma răspândirii pe scară largă a celor două zvonuri, toată lumea a crezut că Chen Sheng nu era un tip simplu şi a fost născut conducător al revoltei. Văzând că s-au întrunit condiţiile necesare, Chen Sheng şi Wu Guang i-au ucis pe demnitarii şi ostaşii care-i escortau şi au pus la cale prima răscoală ţărănească cunoscută din istoria Chinei.

În aplicarea stratagemei «a învia sufletul cu corpul altuia», Chen Sheng şi Wu Guang au reuşit să tragă folos de pe urma numelor celor două persoane, Fu Su şi Xiang Yan, care dispăruseră de mult. Tot mai mulţi oameni s-au alăturat ţăranilor răsculaţi. Oastea condusă de Chen Sheng a repurtat o serie de victorii în bătăliile cu trupele imperiale, dându-le lovituri zdrobitoare.

http://romanian.cri.cn/241/2009/03/25/1s94339.htm

Broderia lui Dumnezeu

Mama mea obişnuia să coasă mult. Când eram mic, veneam lângă ea şi o întrebam ce face. Ea îmi răspundea simplu: „Brodez”. Mă uitam la ce făcea mama dintr-o poziţie mai joasă decât a ei pe scaun, aşa că mereu mă plângeam, zicându-i că, din punctul meu de vedere, ceea ce făcea ea îmi apărea foarte încâlcit. Îmi zâmbea şi îmi spunea cu blândeţe: „Dragul mamei, du-te afară să te joci puţin şi după ce o să termin de brodat, o să te iau în braţe, o să te pun în poală şi o să vezi de la acelaşi nivel cu mine”. Mă întrebam de ce folosea unele fire de culoare închisă şi de ce mi se păreau aşa de dezordonate de acolo de unde le vedeam eu. Puţin timp mai târziu o auzeam pe mama chemându-mă: „Dragul mamei, vino şi te aşează la mine în poală!” Veneam imediat, urcam la ea în poală şi rămâneam surprins şi emoţionat când vedeam pe ţesătură o frumoasă floare sau un superb asfinţit de soare. Nu-mi venea să cred. De jos se vedea totul atât de încâlcit. Atunci mama imi spunea: „Dragul meu, de jos se vede încâlcit şi dezordonat, dar nu îţi dai seama că mai e ceva şi deasupra? Există un desen, un plan, eu doar îl brodez. Acum priveşte-l de aici, de unde sunt eu şi vei afla la ce lucram”.
De multe ori, în decursul anilor, am privit cerul şi am zis: „Tată, ce faci?” El răspundea: „Brodez viaţa ta!” Iar eu îi spuneam: „Dar se vede atât de încâlcit! Esta atâta dezordine! Firele sunt atât de negre! De ce nu sunt mai strălucitoare?” Atunci mi se părea că Tatăl imi zice: „Copile, tu ocupă-te de treaba ta, în timp ce eu o voi face pe a mea, iar într-o zi o să te aduc în cer şi o să te pun la mine în poală ca să vezi ce se întâmplă din poziţia mea. Atunci vei înţelege ...”

... Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu. ``(Corinteni , cap.13 , versetul 12)

Daruind lumina pe care nu o ai, o vei dobandi si tu - N .Steinhardt

Criminalul

La începutul primului război mondial, pe vârful unui munte, se afla cea mai temută închisoare. Nimeni nu reuşise să evadeze vreodată de acolo. În general, cei trimişi aici erau fie condamnaţi la moarte pentru crime sau jafuri deosebit de grave, fie ispăşeau o pedeapsă foarte mare. Deşi era atât de bine păzită, într-o seară un criminal a scăpat. Toată noaptea gardienii l-au hăituit cu câini, însă, spre dimineaţă, i-au pierdut urma într-o pădure. Fugarul, obosit după atâta goană, a văzut într-o poiană, o luminiţă la fereastra unei case. Desigur că acolo putea găsi ceva de mâncare şi haine. Cu disperare, a năvălit în odaia mică, unde o imagine cu totul neaşteptată îl ţintui în loc: o tânără femeie plângea lângă un copilaş micuţ, care, de asemenea, scâncea. Pe masa goală, un rest de lumânare lăsa în mica încăpere o lumină slabă, în care se vedea, totuşi, chipul palid şi slăbit al femeii. Parcă trezit dintr-un coşmar, evadatul o îndemnă pe tânăra mamă să nu se sperie, se aşeză alături şi o întrebă ce probleme o fac atât de nefericită. Aceasta, printre lacrimi, i-a răspuns că soţul ei a murit pe front, că nu mai are nici un ban şi că, de foame şi frig, copilaşul s-a îmbolnăvit.
- Lasă femeie, îi spuse puşcăriaşul, o să te ajut eu.
- Nu vreau să furi pentru mine şi nici să sufere cineva nu doresc.
- Nu-ţi face griji, nu va suferi nimeni! - i-a răspuns omul şi a luat-o pe femeie cu el.
Când au ajuns împreună în faţa poliţiei, aceasta l-a întrebat mirată:
- Ce faci ?
- Lasă, ţi-am spus că n-o să sufere nimeni. Vino!
Intrând cu ea în clădirea poliţiei, omul s-a predat, iar când şeful poliţiei a venit să vadă cu ochii lui dacă periculosul puşcăriaş este, în sfârşit, prins, acesta îi spuse:
- Femeia aceasta m-a găsit în casa ei, când încercam să fur câte ceva şi m-a adus aici. Dă-i recompensa pusă pe capul meu, o merită!
Cu lacrimi de recunoştinţă în ochi, femeia n-a mai spus nimic. Era o recompensă foarte mare, deoarece puţini credeau că cineva l-ar putea prinde şi preda pe criminal. Bucuros că îl avea acum prizonier, şeful poliţiei a plătit imediat femeii suma enormă, după care l-a trimis pe fugar înapoi la închisoare, sub pază strictă.
După câteva zile, femeia, cerând o audienţă la directorul puşcăriei, i-a povestit acestuia totul, aşa cum se întâmplase cu adevărat. Uimit de bunătatea deţinutului său, cu ocazia Sfântului Crăciun ce se apropia, directorul l-a graţiat, căci era obiceiul ca, o dată pe an, să fie eliberat puşcăriaşul care s-a purtat cel mai bine. Timpul a dovedit că omul acela se schimbase cu adevărat, căci niciodată nu a mai făcut ceva rău.

Oamenii trebuie să se ajute unii pe alţii. Nu te ajuţi pe tine decât ajutându-i pe ceilalţi. Dumnezeu vede cu ce preţ cauţi binele altora şi nu pe al tău. Dacă un asemenea om - cu lanţuri la mâini şi la picioare, obosit şi dornic de libertate, ce nu ducea cu sine decât o groază de păcate - a putut să o ajute pe femeia aceea, cu atât mai mult noi îi putem ajuta pe cei din jurul nostru. Să ne rugăm la Dumnezeu să ne dea ocazii de a face bine, fiindcă binele îl putem face cu siguranţă. Şi nu e zi, fără să nu se ivească un asemenea prilej. Nu trebuie decât să-l vedem.
“Nu dărui celorlalţi după cum merită, ci după cum au nevoie.” ( Sfântul Ioan de Kronstadt )

dolion a scris:

Criminalul
... ... ... ... ...
Oamenii trebuie să se ajute unii pe alţii. Nu te ajuţi pe tine decât ajutându-i pe ceilalţi.
... ... ... ... ...
“Nu dărui celorlalţi după cum merită, ci după cum au nevoie.” ( Sfântul Ioan de Kronstadt )

Faină povestioară!
Si foarte adevărate acele afirmatii citate mai sus.

Langa Tokyo traia un vestit razboinic samurai, care a decis sa-i indrume pe cei tineri in budismul Zen. Se spune ca in ciuda varstei inaintate, el putea infrange orice adversar.
Intr-o dupa-amiaza, un luptator - cunoscut pentru lipsa lui de scrupule - a ajuns in localitatea unde traia batranul samurai. Era cunoscut pentru tehnicile lui de a provoca la lupta, astepta pana cand adversarul facea prima miscare si apoi contraataca cu viteza. Tanarul luptator nu pierduse inca nici o lupta. Auzind de reputatia samuraiului, a decis sa-l invinga pentru a-si mari faima. Toti studentii erau impotriva luptei, dar batranul samurai a acceptat provocarea.
S-au adunat toti in piata din centrul orasului, iar tanarul a inceput sa-l insulte pe samurai. A aruncat cateva pietre in directia lui, l-a scuipat in fata, i-a aruncat toate insultele ce exista sub soare, i-a insultat pana si pe stramosii sai. Timp de cateva ore, a facut totul pentru a-l provoca pe maestru, dar batranul ramanea impasibil.
La sfarsitul dupa-amiezii, simtindu-se obosit si umilit, razboinicul a abandonat si a plecat.
Deceptionati de faptul ca maestrul primise atat de multe insulte si provocari, studentii l-au intrebat:
- Cum ai putut rabda atat de multa umilinta? De ce nu ti-ai folosit spada, chiar daca stiai ca ai fi pierdut, in loc sa-ti expui lasitatea in fata tuturor?
- Daca cineva vine la tine cu un dar si tu nu il primesti, cui apartine darul? intreba samuraiul.
- Celui care ti l-a oferit, replica unul dintre discipoli.
- Ei bine la fel stau lucrurile si cu orice ura, manie, insulta sau invidie, spuse Maestrul. Cand nu sunt acceptate, continua sa apartina celui care le-a purtat.

În secolul al XV-lea, într-un oraş micuţ, locuia o familie care avea 18 copii. 18! Pentru a-şi întreţine familia, tatăl , bijutier de profesie, era nevoit să lucreze chiar şi 18 ore pe zi pentru a le oferi mâncare. În plus se mai ocupa şi cu orice altceva găsea de lucru prin vecinătate.
În ciuda condiţiei lor nevoiaşe, doi dintre copiii familiei, cei mai mari, voiau să-şi urmeze visul lor: acela de a-şi valorifica talentul pentru desen.
Ei erau conştienţi de faptul că tatăl lor nu-şi permitea să-i trimită să studieze la Academia de la Nürenberg.
După lungi discuţii, noaptea în patul lor aglomerat, cei doi au stabilit un pact. Vor da cu banul, iar cel care va pierde va munci la mină şi va câştiga bani pentru a-l susţine pe celălalt să studieze la Academie. Apoi, după ce fratele care va câştiga, va termina Academia, după 4 ani îl va susţine pe celălalt să-şi completeze studiile, fie prin vânzarea operelor sale, fie muncind de asemenea la mină.
Intr-o duminică, după slujba de la biserică, au dat cu banul, iar Albrecht Dürer a câştigat şi a plecat la Nürenberg. Albert a plecat în minele periculoase şi timp de patru ani şi-a susţinut fratele cu bani.
Lucrările fratelui sau au făcut imediat senzaţie. Gravurile lui, sculpturile şi pânzele cu ulei erau mai bune decât ale multor profesori, iar atunci când a absolvit, ajunsese să câştige sume importante. Când s-a întors în satul sau, familia a dat o cină pentru a-i sărbători triumfala întoarcere acasă. După o masă lungă şi memorabilă din care n-au lipsit muzică şi râsul, Albrecht s-a ridicat din capul mesei pentru a ţine un toast pentru cel mai iubit dintre fraţii săi, pentru anii de sacrificiu pe care i-a îndurat pentru ca el să-si îndeplinească visul.
Şi cuvintele de încheiere au fost:
"Si acum Albert, cel mai binecuvântat frate al meu, acum e rândul tău! Acum te poţi duce la Nürenberg să-ţi urmezi visul şi eu voi avea grijă de tine"
Toate capetele s-au întors cu nerăbdare spre celălalt capăt al mesei, unde stătea Albert. Lacrimile îi curgeau pe faţă palidă, iar capul plecat şi-l mişca dintr-o parte în alta, în timp ce repeta în continuu: "Nu, nu, nu!"
In final Albert s-a ridicat şi şi-a şters lacrimile de pe obraji şi a privit spre figurile care îi erau dragi. Apoi, ţinându-şi mâinile aproape de obrazul drept a spus blând:
"Nu, frate, nu pot să merg la Nürenberg. Este prea târziu pentru mine. Uite, uite ce au făcut cei 4 ani de muncă în mină, mâinilor mele. Oasele de la fiecare deget au fost strivite cel puţin o data, iar în ultimul timp sufăr de artrită, care mi-a afectat atăt de rău mâna dreaptă încât nu pot nici măcar să ţin paharul pentru a toasta cu tine, cu atât mai mult să fac linii delicate pe pânză, cu pensula sau creionul. Nu frate, pentru mine e prea târziu..."

Mai mult de 450 ani au trecut.
Până acum sute de capodopereale lui Albrecht Dürer: portrete, schiţe, desene in cărbune, gravuri, etc. sunt expuse în orice muzeu mare din lume.
Cel mai ciudat lucru este că ţie îţi este familiară doar una singură, a cărei reproducere o poţi avea acasă sau la birou.
Într-o zi, pentru a-i aduce un omagiu lui Albert pentru tot sacrificiul sau, Albrecht Dürer i-a pictat fratelui sau mâinile muncite, cu palmele şi degetele subţiri îndreptate spre cer.
Şi-a denumit opera simplu "Mâini", dar lumea întreagă şi-a deschis imediat inimile spre capodoperă sa şi a redenumit'o: "Tributul iubirii, mâini în rugăciune"...

Data viitoare când vezi o copie a acestei creaţii emoţionante, mai priveşte-o odată si da-i voie să-ţi amintească, dacă mai aveai nevoie, că nimeni, nimeni nu reuşeşte de unul singur...

Ioan 3 cu 16

Intr-un oras, intr-o noapte geroasa, tocmai se starnise un viscol. Un baietel vindea ziare la coltul strazii, iar oamenii treceau cand si cand. Baietelului ii era atat de frig incat nici nu mai incerca sa mai vanda ziare.
S-a dus la un politist si l-a intrebat:
'Domnule, stiti cumva din intamplare, un loc calduros unde ar putea dormi un baiat sarac in noaptea asta? Vedeti dumneavoastra, eu dorm ghemuit intr-un colt, mai jos, pe alee, si e ingrozitor de frig acolo in noaptea asta. Mi-ar prinde bine un loc caldut unde sa stau.'
Politistul s-a uitat la baiat si i-a raspuns: 'Du-te pe strada asta la vale si vei ajunge la o casa alba mare. Cand ajungi acolo, sa bati la usa si cand iti va deschide sa spui doar 'Ioan 3 cu 16' si te vor lasa sa intri.'
Si asa a si facut. A urcat treptele, a batut la usa si dupa cateva clipe i-a deschis o doamna Baiatul s-a uitat la ea si a zis: 'Ioan 3 cu 16'. Femeia i-a zis: 'Intra, fiule.' L-a luat inauntru si i-a aratat un leagan in fata unui semineu pe care sa se aseze si a plecat. Baiatul a stat acolo un timp, gandindu-se: 'Ioan 3 cu 16? nu inteleg ce inseamna, dar cu siguranta incalzeste un baiat inghetat.'
Putin mai tarziu ea s-a intors si l-a intrebat:
'Iti este foame?'. El a raspuns: 'Ei bine, doar un pic. Nu am mancat de cateva zile si cred ca as putea da gata un pic de mancare.' Femeia l-a invitat in bucatarie si l-a invitat sa se aseze la o masa plina cu bucate. A mancat si iar a mancat pana ce nu a mai putut. Apoi s-a gandit: 'Ioan 3 cu 16? nu inteleg ce inseamna, dar cu siguranta satura un baiat infometat.'
Apoi l-a chemat sus intr-o baie unde se afla o cada imensa plina cu apa calda si a stat acolo ca sa se inmoaie putin. Dupa ce s-a spalat, s-a gandit: 'Ioan 3 cu 16? nu inteleg ce inseamna, dar cu siguranta curata un baiat murdar..' Baiatul nu mai facuse niciodata o baie cu adevarat. Singura baie care a facut-o vreodata a fost cand statea langa un hidrant care era deschis.
Femeia l-a luat apoi si l-a dus intr-un dormitor, l-a infasurat cu un cearsaf, l-a pus pe un pat, l-a invelit cu o patura pana la gat, l-a sarutat de noapte buna si a stins lumina. In timp ce statea in intuneric si privea afara pe fereastra cum ningea in acea noapte geroasa, s-a gandit: 'Ioan 3 cu 16? nu inteleg ce inseamna, dar cu siguranta odihneste un baiat frant de oboseala.'
Dimineata, femeia a venit sus si l-a luat din nou in bucatarie, la acea masa plina de bucate. Dupa ce a mancat, ea l-a luat din nou si l-a asezat in acel leagan, in fata semineului si a luat o Biblie. S-a asezat in fata lui, uitandu-se la fata lui inocenta:
'Intelegi tu ce inseamna 'Ioan 3 cu 16'?' l-a intrebat ea gentil.
El a raspuns: 'Nu, doamna, nu inteleg. Am auzit prima oara cuvintele acestea aseara, cand politistul mi-a zis sa le folosesc.'
Ea a deschis Biblia la Ioan 3 cu 16 si a inceput sa-i vorbeasca despre Isus. Chiar acolo, in fata acelui semineu, baiatul si-a predat inima lui Isus. Stand acolo, s-a gandit: 'Ioan 3 cu 16? nu inteleg ce inseamna, dar cu siguranta salveaza un baiat pierdut.'

Stii tu, trebuie sa -ti marturisesc ca nici eu nu inteleg cum Dumnezeu a fost atat de binevoitor sa-L trimita pe Isus, Fiul Sau, sa moara pentru mine si Isus sa fie de acord sa faca un asemenea lucru. Nu inteleg agonia Tatalui si a ingerilor din ceruri in timp ce-L priveau pe Isus suferind si murind. Nu inteleg dragostea-I fierbinte pentru MINE ce L-a tinut pe Isus pe cruce pana la sfarsit. Nu inteleg, dar cu siguranta face ca viata sa merite traita .

Ioan 3:16
'Fiindca atat de mult a iubit Dumnezeu lumea, ca a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede in El, sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica.'
Daca nu ti-e rusine sa faci asta, te rog sa urmezi instructiunile. Isus a zis: 'Pe oricine Ma va marturisi inaintea oamenilor, il va marturisi si Fiul omului inaintea ingerilor lui Dumnezeu; dar cine se va lepada de Mine inaintea oamenilor, va fi lepadat si el inaintea ingerilor lui Dumnezeu.'

Piatra albastra
Poveste de Craciun

Bijutierul era asezat la biroul sau, privind distrat strada prin vitrina elegantului sau magazin. O fetita se apropie si-si lipi nasul de geam. La vederea unuia dintre obiectele expuse, ochii ei albastri ca cerul se luminara. Intra hotarata in magazin si arata cu degetul spre un splendid colier de peruzele albastre. "E pentru sora mea. Puteti sa mi-l impachetati frumos pentru un cadou?" Patronul magazinului o fixa din ochi pe micuta clienta si o intreba: "Cati bani ai?" Fara sa pregete, ridicandu-se pe varfuri, fetita puse pe tejghea o cutie de tinichea, o deschise si o goli. Cazusera cateva bancnote de mica valoare, un pumn de monede, cateva scoici si niste figurine. "Ajung?" intreba ea cu mandrie. "Vreau sa fac un cadou pentru sora mea mai mare. De cand mama nu mai este, ea e cea care-i tine locul si niciodata nu are nici macar o clipa pentru ea. Astazi e ziua ei si sunt sigura ca o voi face foarte fericita cu acest cadou. Piatra aceasta are aceeasi culoare ca ochii ei." Omul se duse in spate si reveni cu o hartie de impachetat nemaipomenit de frumoasa, rosie cu auriu, cu care impacheta cu grija cutia. "Ia-o", spuse el fetitei. "Si du-o cu grija." Fetita pleca foarte mandra, tinand pachetul ca pe un trofeu. O ora dupa aceea, in bijuterie intra o fata frumoasa cu parul de culoarea mierii si cu niste ochi albastri minunati. Puse cu hotarare pe tejghea pachetul pe care bijutierul il facuse cu atata grija si spuse: "Colierul acesta a fost cumparat de aici?" "Da, domnisoara." "Si cat a costat?" "Preturile praticate in acest magazin sunt confidentiale: nu privesc decat pe client si pe mine." "Dar sora mea avea doar cativa banuti. N-ar fi putut cumpara niciodata un colier ca acesta!" "Bijutierul lua cutia cu pretiosul ei continut, o inchise, refacu cu grija ambalajul cadoului si-l inapoie fetei. "Sora dumneavoastra a platit. A platit pretul cel mai mare pe care-l putea plati cineva: a dat tot ceea ce avea."

dolion a scris:

Piatra albastra
Poveste de Craciun

Bijutierul era asezat la biroul sau, privind distrat strada prin vitrina elegantului sau magazin. O fetita se apropie si-si lipi nasul de geam. La vederea unuia dintre obiectele expuse, ochii ei albastri ca cerul se luminara. Intra hotarata in magazin si arata cu degetul spre un splendid colier de peruzele albastre. "E pentru sora mea. Puteti sa mi-l impachetati frumos pentru un cadou?" Patronul magazinului o fixa din ochi pe micuta clienta si o intreba: "Cati bani ai?" Fara sa pregete, ridicandu-se pe varfuri, fetita puse pe tejghea o cutie de tinichea, o deschise si o goli. Cazusera cateva bancnote de mica valoare, un pumn de monede, cateva scoici si niste figurine. "Ajung?" intreba ea cu mandrie. "Vreau sa fac un cadou pentru sora mea mai mare. De cand mama nu mai este, ea e cea care-i tine locul si niciodata nu are nici macar o clipa pentru ea. Astazi e ziua ei si sunt sigura ca o voi face foarte fericita cu acest cadou. Piatra aceasta are aceeasi culoare ca ochii ei." Omul se duse in spate si reveni cu o hartie de impachetat nemaipomenit de frumoasa, rosie cu auriu, cu care impacheta cu grija cutia. "Ia-o", spuse el fetitei. "Si du-o cu grija." Fetita pleca foarte mandra, tinand pachetul ca pe un trofeu. O ora dupa aceea, in bijuterie intra o fata frumoasa cu parul de culoarea mierii si cu niste ochi albastri minunati. Puse cu hotarare pe tejghea pachetul pe care bijutierul il facuse cu atata grija si spuse: "Colierul acesta a fost cumparat de aici?" "Da, domnisoara." "Si cat a costat?" "Preturile praticate in acest magazin sunt confidentiale: nu privesc decat pe client si pe mine." "Dar sora mea avea doar cativa banuti. N-ar fi putut cumpara niciodata un colier ca acesta!" "Bijutierul lua cutia cu pretiosul ei continut, o inchise, refacu cu grija ambalajul cadoului si-l inapoie fetei. "Sora dumneavoastra a platit. A platit pretul cel mai mare pe care-l putea plati cineva: a dat tot ceea ce avea."

M-am emotional, Dolion. Multumesc pentru frumoasa povestioara.

Exceptionale mesaje!
Atât „Ioan 3 cu 16” cât si ”Piatra albastră” sunt perfect alese!

Spun si eu ca Mihaela: m-au miscat profund!

Thanks! Thanks a lot, Dolion!

Am uitat să strălucesc!

”A fost odată ca niciodată, într-o pădure oarecare, o buburuză care a întâlnit un licurici.
Buburuza și licuriciul s-au îndrăgostit și au hotărât să rămână împreună pentru totdeauna. Numai că, și-au dat seama că în pădure erau o mulțime de obstacole, lipsite de importanța pentru alții, dar care pe ei i-ar putea despărți: o crenguță, o pietricică, o frunză...
Și atunci, buburuza și licuriciul au hotărât să se țină tot timpul de mână, pentru ca nimic să nu-i poată despărți. Se plimbau împreună prin pădure și erau foarte fericiți. Dar într-o zi, licuriciul a constatat că buburuza dispăruse. Nu mai știa dacă el a lăsat-o de mână, sau daca ea i-a dat lui drumul mâinii, dar asta nici nu contează în povestea noastră. Contează numai că licuriciul, singur și trist, a căutat buburuza sub fiecare frunză, sub fiecare crenguță, dar nu a găsit-o.
Licuriciul era din ce în ce mai trist și i se părea că pădurea nu mai are niciun gust, niciun sens, niciun farmec... Și cum se plimba licuriciul foarte trist, s-a întâlnit cu o furnică. Licuriciul i-a povestit furnicii ce i se întâmplase, iar furnica i-a spus:
- Licuriciule, poate dacă AI STRĂLUCI tare, tare, buburuza te-ar vedea, oricât de departe ar fi și s-ar întoarce la tine.
-Stii că ai dreptate ? a spus licuriciul. Eram așa de trist, încât AM UITAT SĂ STRĂLUCESC!”

De cele mai multe ori, tristețea și panica ne copleșesc în așa masură, încât uităm cât de valoroși suntem, nu ne mai permitem să ”strălucim”, ca atunci când aveam motive să o facem. Dacă nu mai avem valorizarea exterioară, dacă nu ne este satisfăcută nevoia de a fi utili, ne considerăm lipsiți de valoare. Uneori, durerile provocate de eșecuri, de nereușite, ne îmbracă într-o culoare lipsită de strălucire. Ne cufundăm în apatie, în victimizare, refuzând (de cele mai multe ori, fără să ne dăm seama) să mai fim văzuți de persoanele dragi de lângă noi.

Nu uitați: CEL MAI MARE DUȘMAN AL OMULUI ESTE EL ÎNSUȘI!

dolion a scris:

Am uitat să strălucesc!

Nu uitați: CEL MAI MARE DUȘMAN AL OMULUI ESTE EL ÎNSUȘI!

Adesea ni se întâmplă să uităm a ne bucura,
a lăsa strălucirea să vină afară dintr-un interior coplesit de durere!

Ceșcuța

O familie a plecat intr-o excursie in Anglia pentru a cumpara ceva dintr-un frumos magazin de antichitati, pentru celebrarea celei de a 25-a aniversari de la casatorie.
Amandurora le placeau antichitatile si produsele din argila, ceramice, in special cestile de ceai.
Au observat o ceasca exceptionala si au intrebat: "Putem sa vedem cescuta aceea? Nu am vazut niciodata ceva atat de frumos."
In timp ce doamna le oferea ceea ce cerusera, cescuta de ceai a inceput sa vorbeasca:
"Voi nu puteti sa intelegeti. Nu am fost de la inceput o cescuta de ceai. Candva am fost doar un bulgare de argila rosie. Stapanul m-a luat si m-a rulat, m-a batut tare, m-a framantat in repetate randuri iar eu am strigat: "Nu face asta!", "Nu-mi place!", "Lasa-ma in pace," dar el a zambit doar si a spus cu blandete:"Inca nu!"
Apoi, ah! Am fost asezata pe o roata si am fost invartita, invartita, invartita. "Opreste!" Ametesc! O sa-mi fie rau!" am strigat. Dar stapanul doar a dat din cap si a spus, linistit: "Inca nu." M-a invartit, m-a framantat si m-a lovit si m-a modelat pana a obtinut forma care i-a convenit si apoi m-a bagat in cuptor. Niciodata nu am simtit atata caldura. Am strigat, am batut si am izbit usa .
"Ajutor! Scoate-ma de aici!" Puteam sa-l vad printr-o deschizatura si puteam citi pe buzele sale in timp ce clatina din cap dintr-o parte in alta: "Inca nu."
Cand ma gandeam ca nu voi mai rezista inca un minut, usa s-a deschis. Cu atentie m-a scos afara si m-a pus pe raft... am inceput sa ma racoresc. O, ma simteam atat de bine!" Ei, asa este mult mai bine" m-am gandit. Dar, dupa ce m-am racorit, m-a luat, m-a periat si m-a colorat peste tot. mirosurile erau oribile. Am crezut ca ma sufoc. "O, te rog, inceteaza, inceteaza, am strigat!" EL doar a dat din cap si a spus: "Inca nu!"
Apoi, deodata m-a pus din nou in cuptor. Numai ca acum nu a mai fost ca prima data. Era de doua ori mai fierbinte si simteam ca ma voi sufoca. L-am rugat. Am, insistat. Am strigat. am plans, eram convinsa ca nu voi scapa. Eram gata sa renunt. Chiar atunci usa s-a deschis si EL m-a scos afara si, din nou, m-a asezat pe raft, unde m-am racorit si am asteptat si am asteptat intrebandu-ma: "Oare ce are de gand sa-mi mai faca?"
O ora mai tarziu mi-a dat o oglinda si a spus:"Uita-te la tine." Si m-am uitat. Aceea nu sunt eu; aceea nu pot fi eu. Este frumoasa. Sunt frumoasa!!!
El a vorbit bland: " Vreau sa tii minte, stiu ca a durut cand ai fost rulata, framantata, lovita, invartita, dar, daca te-as fi lasat singura, te-ai fi uscat. Stiu ca ai ametit cand te-am invartit pe roata, dar, daca m-as fi oprit, te-ai fi desfacut bucatele, te-ai fi faramitat. Stiu ca a durut si ca a fost foarte cald in cuptor si neplacut, dar a trebuit sa te pun acolo, altfel te-ai fi crapat. Stiu ca mirosurile nu ti-au facut bine cand te-am periat si te-am colorat peste tot, dar, daca nu as fi facut asta, niciodata nu te-ai fi calit cu adevarat. Nu ai fi avut stralucire in viata.
Daca nu te-as fi bagat pentru a doua oara in cuptor, nu ai fi supravietuit prea mult fiindca acea intarire nu ar fi tinut. Acum esti un produs finit. Acum esti ceea ce am avut in minte prima data cand am inceput sa lucrez cu tine."

Morala este aceasta:
Dumnezeu stie ce face cu fiecare dintre noi. EL este OLARUL, iar noi suntem argila LUI. EL ne va modela, ne va face si ne va expune la presiunile necesare pentru a fi lucrari perfecte care sa implineasca buna, placuta sfanta SA voie.
Daca viata pare grea si esti lovit, batut si impins aproape fara mila; cand lumea ti pare ca se invarteste necontrolat; cand simti ca esti intr-o suferinta ingrozitoare, cand viata pare cumplita, fa-ti un ceai si bea-l din cea mai draguta ceasca, aseaza-te si gandeste-te la cele citite aici si apoi discuta putin cu OLARUL.

"Asta imi este toata misiunea si rostul pe pamant, pentru care m-a inzestrat cu daruri - desi eu sunt nevrednic. Pentru asta sunt solicitat în toate partile, ca sa propovaduiesc iubirea lui Dumnezeu si sfintirea oamenilor prin iubire. De alte ganduri si rosturi sunt strain."

Pr. Arsenie Boca

Un simplu test de imaginatie

Omul de la birou rasfoi cu atentie hartiile din dosar, puse cateva intrebari de rutina si, la sfarsit, conchise:
- Tinere, actele sunt in regula. Indeplinesti conditiile de studii, de vechime in munca, recomandarile sunt bune, ma rog, ai adus tot ce trebuie. Dar, pentru a putea fi angajat in unitatea noastra, unitate cu un specific aparte, urmeaza sa sustii si un test de imaginatie. Proba obligatorie si…eliminatorie!
Tanarul se foi nelinistit in fotoliul din fata biroului. La un asemenea examen nu se asteptase.
- Ei?!...
- Pai, n-avu incotro tanarul, cu imaginatia nu stau prost. Dimpotriva. Dar, cand e vorba de un test… Unchiul meu chiar mi-a spus: “Fii atent cum procedezi! Daca te afli cumva in incurcatura, imi dai un telefon…”
- Serios?! Cine-i unchiul asta al dumitale?
- A, nu, ca m-a si avertizat: “Sa nu cumva sa te folosesti de numele meu. Nu vreau sa fiu amestecat in cine stie ce. Te duci, te prezinti ca orice cetatean, clar? Eu il cunosc pe omul acela (vorbea de dv.), in cateva randuri, in clipe grele, l-am si ajutat”. Va amintiti?
- Dac-as sti despre cine e vorba…
- A, nu, ca ajutorul a venit indirect. Era si greu sa ajungeti tocmai la el. Insa i-a telefonat un amic al dv., iar dumnealui a intervenit unde trebuia…Ca mi-a si zis, inainte de a porni incoace: ”Oamenii trebuie sa se intrajutoreze. Nu se stie cand ai nevoie de cineva, undeva…” Nu sunteti de aceeasi parere?
- Ba da…ba da…
- In ce priveste testul, continua cu prudenta tanarul, stiti, n-as vrea… Dv. ce ma sfatuiti? Poate ar trebui sa dau un telefon…Omul de la birou chibzui indelung:
- Nu, nu e cazul! hotari el, ferm. De ce sa deranjam? Problema dumitale e rezolvata, de fapt Maine te prezinti la lucru. Si sa fii foarte punctual!
- Va multumesc!
Peste cateva zile, tanarul fu chemat iarasi de omul de la birou:
- Ei, te simti bine la noi?
- Excelent!
- Apropo de unchiul dumitale, n-ai vrea sa…
- Va rog sa ma iertati – zambi tanarul, dar n-am nici un unchi. Omul de la birou ramase perplex:
- Vrei sa spui ca toata povestea aia a fost…
- Un test de imaginatie, asa cum mi-ati cerut...

Paul Pârvu, Alexandru Pascu, Gheorghe Negreanu şi Dumitru Stan, au uimit lumea acum 100 de ani cu voinţa lor incredibilă!





În 1910, Paul Pârvu, Alexandru Pascu, Gheorghe Negreanu şi Dumitru Dan au pornit să ocolească pe jos Pământul. După mai bine de un secol, Gazeta Sporturilor reface povestea cutremurătoare a celor patru studenţi care au acceptat un pariu în premieră mondială şi destinul tulburător al singurului supravieţuitor dintre ei, care a parcurs 100.000 de km cu piciorul!

O istorie incredibilă se leagă de numele unor români, la începutul veacului douăzeci. Atleţi, temerari, aventurieri, sau toate la un loc, patru studenţi în costum popular pleacă în 1910 pe drumul unei performanţe sportive şi umane unice în istorie: ocolul Pămîntului la picior, fără ajutor financiar. Mărturiile acestui film neverosimil se recompun greoi, aidoma unor diapozitive culese din ploaie, în ritmul în care lumea se grăbeşte acum.

Provocarea secolului

Vara lui 1908. În vestul Europei, globetroterrii fascinează iar expediţiile sînt la modă. Touring Club de France, agenţie de sport şi turism din Paris, lansează o provocare nemaiîntîlnită: cine parcurge 100.000 de kilometri pe jos, ocolind Pămîntul cu mijloace materiale proprii, va primi 100.000 de franci francezi. Adică aproape jumătate de milion de euro astăzi!
Dumitru Dan şi Paul Pîrvu sînt studenţi la geografie în capitala Franţei, Gheoghe Negreanu şi Alexandru Pascu, la Conservatorul parizian. Anunţul îi pune pe gînduri: munceau cu ziua să se întreţină, iar banii de studii îi cîştigau din spectacole de dansuri, cîntece şi teatru popular. Toţi cei patru au 19 ani.

100.000 km, în şase ani!

Dumitru Dan, născut pe 14 iulie 1889 şi plecat din Buhuşi, atunci un sătuc la douăzeci de kilometri mai sus de Bacău, îşi convinge camarazii să se înscrie în cursă şi află detaliile: intinerariu la alegere, dar aprobat de Touring Club, certificările vamale şi ale autorităţilor locale probează parcursul, plecare din capitala ţării de origine, iar toate costurile vor fi suportate de participanţi.
În cîteva luni, peste 200 de visători se înscriu. Dintre toate intinerariile, cel al românilor e singurul acceptat. Dumitru Dan, liderul grupului, pune o singură condiţie: doi ani să fie lăsaţi să se pregătească în ţară. Nebunia ocolirii globului pămîntesc, de la expediţia lui Magellan în 1521, se împlinise în mai toate felurile, mai puţin pe jos. Recordul vremii aparţinea italianului Armando Louy, care străbătuse 50.000 km într-un deceniu. Doar că cei patru români îşi propun dublul distanţei, în doar şase ani!

Ocolul Pămîntului în opinci

Întorşi în România, cei patru se specializează în cartografie, meteorologie şi etnografie. Fac studii geografice şi deprind cunoştinţe de medicină. Vorbeau franceză şi germană, aşa că fiecare se apucă de învăţat o altă limbă. Merg zilnic 45 de km pe jos, în zone de cîmpie, deal şi munte, în toate anotimpurile. Exersează diferite feluri de mers şi mărşăluit şi alocă două ore pe zi exerciţiilor de forţă şi gimnasticii.
Singurul impediment rămîne susţinerea materială. Aşa că învaţă sute de cîntece şi dansuri populare româneşti şi se experimentează în cîntatul la fluier şi acordeon: "Dacă sîntem români şi vom cunoaşte lumea, atunci cînd să cunoască lumea românii, dacă nu atunci când aceştia le vin la poartă? Vom purta tot timpul opinci şi costum popular", propune Dan. Banii pentru hrană, transport şi taxe aveau să-i obţină susţinînd mii de spectacole folclorice, de la Teheran la Capetown şi din satele eschimoşilor pînă la Casa Albă!

Tragediile unei victorii îngropate

Pe 1 aprilie 1910 începe călătoria impresionantă a celor patru. Pînă la final, trei din ei aveau să moară în condiţii dramatice: intoxicaţi cu opium în India, zdrobiţi în prăpăstiile din Munţii Chinei sau după lunga suferinţă a unei cangrene dobîndite de-a lungul miilor de kilometri parcurşi prin frigul siberian.
După ce a străbătut cinci continente, traversînd de şapte ori oceanele şi după ce a rupt aproape cinci sute de opinci, Dan se întoarce neîmpăcat în România lui 1916: primul război mondial îi opreşte aventura, cînd mai erau zece mii de kilometri din itinerariu. În 1923, cînd completează traseul şi e primit cu onoruri la Paris, cei 100.000 de franci francezi primiţi nu mai înseamnă mare lucru: aproape 40.000 de euro astăzi, căci războiul devalorizase moneda. Mormîntul temerarului român Dumitru Dan e străjuit de o cruce de metal, fără nume, într-un cimitir din Buzău.

Drumul începe într-un aprilie ploios la Bucureşti.

Lumea în 1908
- se descoperă primul mare zăcămînt de petrol în Orientul Mijlociu
- Thomas Selfridge devine prima persoană moartă într-un accident aviatic
- Bulgaria îşi declară independenţa faţă de Imperiul Otoman
- se înfiinţează FBI dar şi cluburile Internazionale Milano, Feyenoord şi Panathinaikos
- tragerea funiei şi pelota se numără printre probele JO de la Londra

Ce însemna Touring Club de France

Înfiinţată în 1890 în Franţa, asociaţia care a organizat concursul inedit avea drept scop "dezvoltarea turismului sub toate formele". Dincolo de iniţiativele de pionierat în sport şi aventură, cum ar fi coloniile de camping sau sutele de piste de ciclism create, Touring Club a rămas în amintire pentru dotarea străzilor din Franţa cu peste 30.000 de semne de circulaţie, în 1914. Activităţile ei au încetat în 1983, deşi după al doilea război mondial număra peste 700.000 de membri!

6 traversări ale Ecuatorului a prevăzut traseul românilor în jurul lumii, alternînd emisferele pentru a evita timpul nefavorabil

1500 de mari oraşe şi 74 de ţări, la vremea aceea, a străbătul românul de-a lungul aventurii sale

Una din ultimele perechi purtate de Dumitru Dan - Muzeul Măgura (Bacău)





În mai 1911, la doar un an de la începutul itinerariului lor, cei patru români se află în Australia, după ce au traversat Europa, au trecut prin Asia şi pe coasta de Vest a Africii

Compensînd vitregiile acestei aventuri cu fascinaţia descoperirii de oameni şi locuri noi, Pascu, Pîrvu, Negreanu şi Dan îşi continuă senini itinerariul la capătul căruia, în 1916, ar trebui să completeze 100.000 de km parcurşi pe jos. Însă în decursul a doar cîteva luni, moartea are să înjumătăţească echipajul temerar.

Cu Brîuleţul şi Ciobanul, printre portocali!

Din Brisbane, cei patru pleacă la începutul verii lui 1911 spre Wellington, capitala Noii Zeelande, descoperind pînă la sosirea în India cele mai importante insule din arhipelagurile Asiei de sud, la bordul vapoarelor cu aburi. În Java, Borneo, Brunei şi Singapore, dansurile şi cîntecele populare româneşti sînt, ca şi pînă acum, singura sursă de venit: "Cu Brîuleţul şi Ciobanul am supravieţuit prin insule cu portocali", notează Dumitru Dan în jurnalul de drum.
Pentru cucerirea subcontinentului Indian pe traseul Bombay-Calcutta cei patru aveau propuse doar 62 de zile, astfel că în iulie 1911 are loc debarcarea în Bombay, la capătul unui drum pe ape la bordul vasului "Peninsular Oriental", pornit din Sri Lanka. Surpriza a fost totală: "Nu am ştiut că Times of India ne anunţase sosirea! Ne aşteptatu sute de curioşi şi reprezentanţi de asociaţii sportive! Ne rezervaseră camere la hotelul Prince of Wales din capitală!"

India îi lasă doar trei

Primirea spectaculoasă era departe de tragedia care avea să se petreacă "în Mumbay, crater cu oameni şi credinţe". Românii sînt invitaţi pentru două zile la palatul rajahului din capitală, un personaj captivat de călătorii. După un ospăţ copios, Dan, Negreanu şi Pârvu ies în oraş să adune cele necesare călătoriei, iar Pascu rămîne să povestească bogatului indian şi celorlaţi invitaţi peripeţiile de pînă atunci. La întoarcere, cei trei români au o privelişte care îi pune pe gînduri: toată lumea leşinată, cu pipe de opium în mînă!

"Jurasem să ne ferim de tot ce e străin obiceiurilor noastre. Pascu s-a dezmeticit puţin şi a început să se scuze, ba că masa a fost copioasă, ba că nu a putut refuza. În timp ce explica, s-a prăbuşit", notează Dan cu amărăciune. Colegii i-au "fricţionat braţele şi tîmplele", dar rajahul i-a liniştit, spunînd că un somn de o oră-două îl va face ca nou. Pascu nu s-a mai trezit niciodată, iar medicul palatului a constatat decesul: intoxicare cu opium. Pe 17 iulie 1911, rămîneau doar trei călători, şi cîinele lor, Harap.

Tristeţe pe coasta Africii

Drumul a continuat prin Benares, spre Calcutta, dezvăluind "cea mai variată ţară din punctul de vedere al climei, oamenilor şi obiceiurilor". Priveliştile, însă, nu i-au mai impresionat o vreme pe cei trei români îngînduraţi. Notiţele sînt tot mai rare în jurnalul de călătorie al lui Dan. La bordul unui vas, echipajul ajunge din nou în Africa, la Cape Town. Metropola îi şochează prin nedreptăţile sociale, mai mult decît prin frumuseţe: "Inima ţi se strînge cînd ceva e interzis pentru negri, sau e doar pentru albi". Dar oraşul sud-african e doar punctul de plecare pentru parcurgerea coastei de vest a continentului african, prin Congo şi Gabon, pînă în Senegal. În 1911, singura ţară independentă din Africa era Liberia!

Călătorii au poposit aproape o săptămînă la Tenerife, în Insulele Canare, ajunşi aici cu un vas din portul senegalez Saint-Louis. Clima blîndă, fructele şi odihna i-au refăcut după "străbaterea coastei africane epuizantă, uscată şi săracă", pentru aventura uriaşă care avea să urmeze: America de Sud.

Spectacole cu sala plină la Rio

În ianuarie 1912, cei trei debarcă la Rio de Janeiro, aşteptaţi de sute de localnici. Românii deveniseră o prezenţă constantă în buletinele şi ziarele de aventură şi călătorii, o presă gustată la acea vreme. Oraşul brazilian e mult diferit de cel pe care îl studiaseră Pârvu, Negreanu şi Dan, "cu străzi întortocheate, pieţe murdare şi case dărăpănate", iar motivul îl află în prima zi de şedere: în 1904, guvernul împrumutase 8,5 milioane de lire sterline de la Marea Britanie pentru recontrucţia urbei, devenită port "dotat exemplar, cu clădiri monumentale".
Cel mai mare succes repurtat de spectacolele folclorice ale românilor se leagă de Rio. Sala teatrului Diamantina din oraşul brazilian, a fost zile întregi plină la dansurile şi cîntecele populare ale celor trei. Mai mult decît atît, Dan are ideea organizării de prelegeri şi conferinţe în care să împărtăşească localnicilor experienţele contactului cu locuri şi oameni pe care îi descoperiseră: românii erau deja ambasadori ai multiculturalismului!

O noapte printre jivanos

Traseul sud-american continuă spre Paraguay, Uruguay, Argentina, Chile şi Bolivia. Natura îi fascinează iar diversitatea încă păstrată la nivelul populaţiilor băştinaşe îi copleşeşte. O întîlnire memorabilă are loc în sud-estul Ecuadorului, la graniţă cu Peru. Cei trei călători, împreună cu un ghid localnic, se apropie de o aşezare de jivanos, trib de indieni cu o istorie milenară. La marginea satului, ghidul "suflă dintr-un corn uriaş, fără să ştim de ce şi i se răspunde din junglă cu un sunet similar". Românii au vrut să continuie drumul, dar spaima de pe chipul ghidului i-a oprit: "Dacă şeful tribului ne-ar fi răspuns cu două sunete, am fi putut trece nestingheriţi, dar un singur sunet însemna că vrea să ne cunoască!"
Cei trei tineri au petrecut o noapte alături de jivanos, "bărbaţi cu pieptul vopsit în roşu şi negru", hrănindu-se în colibe cu fructe şi cartofi preparaţi după reţete "pentru care restaurantele din Paris ar da bani grei". Apoi, au rămas o noapte într-un trib de indieni itucalli, lîngă Guayaquil, unde Dumitru Dan a fost muşcat de "o coropişniţă ciudată", fiind operat pe viu de un doctor "care părea mai degrabă paznic de doctori".

În inima Orientului Extrem

Drumul pe ape îi duce pe temerarii români în San Francisco, unde însă poposesc numai trei ore, de aici îmbarcîndu-se către Yokohama. Exact drumul invers parcurs de Phileas Fogg, eroul lui Jules Verne, din Ocolul Pămîntului în 80 de zile. Traversarea Atlanticului cu vasul Rangoon a durat 27 de zile, timp în care cei trei au parcurs pe punte 1.400 de kilometri!

Cele două zile petrecute în Tokyo i-au legat definitiv pe drumeţi de lumea Orientului Extrem, unde "simplitatea şi cinstea sînt o artă pe străzi", iar "cele paisprezece feluri de mîncare cu care am fost serviţi în casa unui profesor de japoneză", le-au schimbat pentru totdeauna "gustul despre bucătărie".

Doar doi, după doi ani de drum

Din lumea niponă, românii intră în China prin Hong Kong, trecînd prin Canton (astăzi Guangzhou) şi stabilind ca destinaţie finală a acestei etape de traseu oraşul Pekin, capitala Beijing de azi. Itinerariul presupune traversarea munţilor Nau Lin, pe poteci înguste, sub care se deschideau prăpăstii fioroase. Într-una din cele peste treizeci de zile de mers prin acest decor, o ploaie măruntă îngreunează şi mai mult avansarea. Cei trei merg în şir indian, sprijinindu-se în bastoane de lemn, ascuţite. Un strigăt şuierător îi încremeneşte. Din faţă, Dan întoarce privirea spre Pârvu: Negreanu se rostogolea lovindu-se de stîncile ude şi se prăbuşi într-un pîrîu.
Cei doi colegi îl trag cu frînghiile şi îl întind, dar Negreanu "părea să aibă fracturi şi leziuni interne, era tot însîngerat". Dan fuge spre primul sat, reuşeşte să se înţeleagă cu un călugăr care ştia puţină engleză şi se întoarce cu doi chinezi în ajutor, cînd noaptea se lăsase deja. "Vînăt şi tremurînd" îl poartă pe muribund într-un hamac pînă în sat, dar nu găsesc doctor. Merg 10 kilometri pînă la spitalul unui orăşel, însă aici nu există medic de gardă, apare unul abia în zori. La şapte dimineaţa, Dumitru Dan pleacă să ceară ajutorul autorităţilor, dar cînd se întoace la spital îl găseşte pe Negreanu mort.

67 grade Nord şi 40 grade sud au fost coordonatele extreme atinse în expediţie

Lumea în 1912
- Roald Amundsen atinge Polul Sud
- începe Primul Război Balcanic
- Casimir Funk formulează conceptul de vitamină
- I.L. Caragiale moare în iunie

Un mormînt pierdut la Bombay

Trupul lui Pascu a fost înmormîntat în capitala Indiei, după ce a fost autopsiat, la cererea colegilor lui de călătorie. Rajahul indian şi-a dorit ca ceremonia funerară să se ţină după obiceiul locului, fapt care însemna o mare onoare pentru străini. "Guvernatorul statului ne-a înţeles şi l-am înhumat creştineşte", spune Dan în jurnal. Cei trei rămaşi au anunţat familia şi Touring Club de France, după care s-au hotărît să continue drumul în numele acestui sacrificiu.

Au dormit cu "vînătorii de capete"!

Indienii jivanos din zonele nordice ale Americii de Sud, alături de care cei trei călători români au petrecut o noapte memorabilă, erau denumiţi şi "vînătorii de capete", fiind printre puţinele triburi amazoniene care au păstrat tradiţia decapitării inamicului şi a păstrării craniului acestuia, prin mumificare! Procedura prevedea înlăturarea oaselor craniului, tratarea pielii cu soluţii din ierburi şi umplerea scalpului cu nisip fierbinte. Capul se contracta, mişcorîndu-se pînă la dimensiunea de doi pumni! După ce buzele şi pleoapele erau cusute, rezultatul devenea un simbol cu conotaţii magice.

Doi membri ai echipajului românesc decedaseră după numai un an: Pascu intoxicat cu opium în India şi Negreanu prăbuşit în prăpăstiile Chinei.
Rămaşi cîteva zile în China, pentru a-şi îngropa camaradul pierit într-un accident dramatic, cei doi temerari români, Dumitru Dan şi Paul Pârvu, se întăresc pentru miile de kilometri rămase de parcurs. Pentru ei urmează Alaska, apoi străbaterea Americii de Nord şi Caraibelor. Întreruptă de Primul Război Mondial, călătoria e încheiată abia în 1923, la Paris.

Drumul crîncen prin Siberia şi Alaska

Din zona Pekinului, capitala Beijing de astăzi, românii pleacă îndureraţi către portul siberian Nikolaevsk şi apoi în peninsula Kamceatka, la sfîrşitul toamnei lui 1912. În estul Siberiei cumplite, cei doi aveau să petreacă iarna acelui an, "1.150 de kilometri prin viscol şi geruri fără egal". Cînd zăresc dîre de fum într-una din zilele interminabile, verifică hărţile şi văd că nu există nici o localitate. În realitate, ajunseseră la strîmtoarea Bering, iar petele negre pe cer erau de la fumul unui vapor! "Trei zile am stat la bordul vasului olandez Sekeveningen, mai cu seamă pentru că eram flămînzi".
Încă din prima zi aici, jurnalul lui Dan menţionează scurt: "Temperatură de minus 37 grade, mîini jupuite de frig, proviziile îngheţate". Printre sate de eschimoşi, românii avansează spre Skagway, Juneau şi se opresc la Vancouver. Dan observă primele probleme la Pârvu: "E prea tăcut, el, care rîdea şi de neajunsuri. Îmi spune că îl dor de ceva vreme picioarele".

După trei ani, în Europa

După ce participă la o vînătoare canadiană de urşi bruni, "în care capcana e legată de un buştean uriaş, astfel că animalul prins fuge tîrînd greutatea după el şi istovind iute", românii coboară spre Seattle, Portland şi San Francisco, refăcînd sumarul lor buget cu serii de spectacole folclorice. În cele trei zile petrecute la San Francisco, Dumitru Dan exclamă: "Cîtă diferenţă de la pîinea îngheţată la portocalele parfumate!". Străbătînd California, ajung în Mexic şi mai departe, pînă în Panama, de unde se îmbarcă pe un transatlantic cu destinaţia Gibraltar.

Prima întoarcere în Europa după mai bine de trei ani nu le lasă vreme de răgaz. Fără popasuri notabile, au "alergat şuierător" din Tanger la Tunis, Sicilia, Elveţia, Franţa şi Olanda, de unde au trecut cu vaporul în Anglia, la Dover. Capitala Londra avea să îi fascineze pe români: "De necrezut! Sînt aici mai mulţi scoţieni decît la Glasgow, mai mulţi irlandezi decît la Dublin şi mai mulţi catolici decît la Roma!".

Găzduiţi la Casa Albă

Ultimul spectacol al celor doi în Marea Britanie se ţine la Edinburgh, de unde află că o companie de transport, Allen Line, oferă 100 de locuri gratuite pentru cursa transatlantică: era semnul că scufundarea Titanicului, în aprilie 1912, încă zguduia oamenii. Timp de 10 zile, Pârvu şi Dan navighează de la Glasgow la Quebec, stîrnind hazul marinarilor cu cele 10-12 ore de mers pe puntea vasului. Din zona Marilor Lacuri, prin Cleveland, Toledo şi pînă la Detroit trec alte 20 de zile, iar vizitarea uzinelor Ford e umbrită de veştile din ţară.

Pe 30 iulie 1914, "titlul din ziarul Românul te lăsa fără grai: Europa sub arme". Pe 5 august, titlul avea să devină "Europa în flăcări".
Românii sînt primiţi de guvernatorii statelor Delaware şi Maryland, apoi sînt invitaţi să petreacă o zi chiar la Casa Albă, pe 24 decembrie 1914! Renumele lor era în creştere, iar spectacolele şi conferinţele lor sînt chiar aşteptate în Virginia, Kentucky, Tennessee şi Alabama.

Ultimul blestem, al singurătăţii

Ajuns în Jacksonville, Florida, Pârvu se prăbuşeşte: "Era la capătul puterilor, picioarele aveau răni groaznice, iar cei patru medici care l-au consultat mi-au spus că e grav şi trebuie să se oprească", notează Dan. Două săptămîni petrec împreună cei doi prieteni, fără să ştie că nu se vor mai vedea niciodată.
Pârvu îl roagă pe Dan să i-l lase alături pe Harap, credinciosul cîine care îi urmase încă din prima zi de drum, pe 1 aprilie 1910, şi îi transmite un mesaj răscolitor camaradului: "Măi frăţioare, am făcut mai bine de 90.000 de km. Am fost patru, apoi trei şi, iată, doi. Acum mă pierd şi eu. Nu trebuie să se spună că românii au abandonat, copleşiţi de greutăţi! Ştiam că vor fi, dar nu le-am prevăzut aşa de groaznice. Speram să revedem cu toţii pămîntul patriei, dar n-a fost cu putinţă. Trebuie să lupţi singur, să mergi neşovăielnic mai departe!".

Dumitru Dan îşi continuă drumul, singur şi zguduit. Peste cîteva luni, în mai 1915, Pârvu avea să moară cu ambele picioare amputate.

Primit de preşedintele Cubei

Ajuns singur în Havana, la 18 ianuarie 1915, după şase luni de periplu american, Dan e primit cu mare fast, întîlnind cea mai călduroasă atmosferă: "Sute de oameni mă aşteptau, mulţi sportivi şi jurnalişti care aveau să mă urmeze pe toată perioada şederii". O lună de zile i-a trebuit călătorului să se refacă după ultimul şoc, cel al singurătăţii.
Nici conferinţele pe care le-a susţinut aici, nici faptul că a fost invitat de preşedintele cubanez Mario Menocal la o întîlnire privată nu l-au entuziasmat prea mult: "Am dăruit un costum popular muzeului din Santiago de Cuba, am plîns şi am mers mai departe". Traseul continuă prin Haiti, Jamaica, Puerto Rico, Barbados şi Venezuela, pentru ca în aprilie 1915 Dan să se afle la bordul transatlanticului "Buenos Aires", cu care ajunge la Lisabona.

Victoria de după război

După o escală în Malta, Dumitru Dan e arestat la Salonic de un ofiţer britanic care îl consideră spion, după ce i-a găsit în bagaje reviste din toate colţurile lumii. Europa se afla în plin război, iar românul este expediat la Londra, pentru anchetă, unde ministrul plenipotenţiar al României şi cluburile sportive britanice fac presiuni şi e, în cele din urmă, eliberat şi retrimis la Salonic. De aici însă, Dan e obligat de mersul războiului să întrerupă traseul stabilit şi se întoarce în ţară, cînd mai avea doar 4.000 de km de parcurs din cei 100.000!
Abia în vara lui 1923, cînd Touring Club de France îi stabileşte un itinerariu pentru parcurgerea distanţei rămase, Dan pleacă din Bucureşti, pe ruta Belgrad-Skopje-Tirana-Zagreb, traversînd nordul Italiei şi Elveţia. Soseşte la Paris pe 14 iulie 1923, ziua naţională a Franţei şi cea în care călătorul temerar împlineşte 34 de ani. Află că fusese monitorizat în permanenţă de diplomaţii ambasadelor franceze şi de organizaţii sportive din toată lumea. După ce prezintă raportul călătoriei, e primit cu fast şi i se înmînează cei 100.000 de franci devalorizaţi, împreună cu titlul de campion mondial (facsimil).

40.000 euro însemnau în 1923 cei 100.000 de franci primiţi de Dumitru Dan pentru parcurgerea pe jos a celor 100.000 de km

500.000 euro ar fi fost astăzi valoarea premiului în 1908, cînd Touring Club de France a lansat concursul

Lumea în 1923
- din cauza inflaţiei, 1 dolar se schimbă cu 4.200.000.000.000 mărci germane
- în Suedia se comercializează primul frigider pentru uz casnic
- se inaugurează prima linie de cale ferată construită de români în Transilvania, pe ruta Salonta - Chişineu-Criş
- se înfiinţează clubul Rapid Bucureşti, iar "naţionala" dispută partida cu numărul 5 din istorie

Cât spirit de sacrificiu pe ei!
Si de ce să înfrunti atâtea necazuri, căci pentru ei însisi, cu sigurantă, nu au făcut-o!
Doar pentru ca natiunea noasră să fie un pic mai cunoscută în lume... Atât?
Stau si mă întreb: oare se merită orice sacrificiu pentru asta?
Uneori mă îndoiesc că s-ar merita...

Personal îi consider eroi pe cei patru români.
Dar... stiti cum mor toti eroii, nu?

Si erau eroi necunoscuti mie până la citirea mesajului scris de Dolion!

Oricum, o istorisire foarte interesantă!

Niciodata nu este prea tarziu sa-ti dai seama ca esti un "exemplar" splendid si sa te duci acolo unde iti este locul.

Un om a găsit un ou de vultur şi l-a pus în cuibarul unei găini de curte. Puiul de vultur a ieşit din ou, odată cu puii de găină şi a crescut împreună cu aceştia. Toată viaţa lui, vulturul a făcut ceea ce făceau şi puii de găină, crezând că este pui de curte. Scurma pământul după viermi şi insecte, cloncănea şi cotcodocea, dădea din aripi şi zbura un pic prin aer. Anii au trecut şi vulturul a îmbătrânit foarte mult. Într-o zi el a văzut o pasăre splendidă zburând pe deasupra lui, pe cerul fără nori. Aceasta plana într-o graţioasă măreţie, printre curenţii puternici, abia bătea din aripile sale viguroase. Bătrânul vultur privi în sus cu veneraţie. ,, Cine este acesta?”, a întrebat el. ,,Acesta este vulturul, regele păsărilor”, i-a spus vecinul său. ,,El aparţine Cerului. Noi aparţinem Pământului – noi suntem găini”. Într-o zi vulturul ajunse la marginea unui lac şi, când s-a aplecat să bea apă, şi-a văzut imaginea oglindită în lac. Uitându-se el mai bine şi-a dat seama că seamăna foarte mult cu acea pasăre frumoasă, pe care a văzut-o planând pe cerul senin şi a înţeles pe loc, că el este vultur şi poate să îşi ia zborul în înaltul cerului. S-a avântat în zbor şi a trăit senzaţia de libertate, oferită de zborul deasupra pământului. A zburat departe şi mai departe, bucurându-se de beţia zborului şi nu s-a mai întors niciodată înapoi, la viaţa dusă înainte ca găină.

Sursa: Ed. For You

dolion a scris:

Niciodata nu este prea tarziu sa-ti dai seama ca esti un "exemplar" splendid si sa te duci acolo unde iti este locul.

...

Cat de fain!

dolion a scris:

Niciodata nu este prea tarziu sa-ti dai seama ca esti un "exemplar" splendid si sa te duci acolo unde iti este locul.

Un exemplu ce se potriveste perfect si la topicul „Viata condusă de scopuri”.
Bine e să îti afli scopul/scopurile cât mai devreme, nu precum vulturul din povestea ta.
Oricum e bine si asa decât deloc, tinând cont de faptul că multi nu-si află scopul pe pământ până mor...

Un medic a ajuns la sfîrşitul secolului al XIX-lea, la invitaţia unui călugăr, la o mănăstire din Tibet. Într-o zi acest călugăr l-a dus într-o zonă din apropierea mănăstirii şi i-a arătat pe un deal o pajişte înconjurată de stînci. Pajiştea, aflată la mare înălţime, era locul de desfăşurare a unei ceremonii importante. Accesul la această platformă era foarte dificil, iar călugării coborau de acolo doar cu ajutorul frînghiilor. Ajuns acolo a putut observa pe peretele unei stînci de aproximativ 250 metri înălţime o gaură mare ce părea a fi intrarea într-o peşteră. În mijlocul pajiştei se afla o lespede şlefuită care în mijloc prezenta o scobitură, ca un bol, avînd un diametru de peste un metru şi o adîncime de 15 cm. Un bloc de piatră, de un metru lăţime şi un metru şi jumătate lungime, a fost introdus în această cavitate. Dispuse într-un arc de cerc de 90 de grade şi la o distanţă de 63 de metri de lespedea de piatră erau aşezate 19 instrumente muzicale, de fapt 13 tobe şi 6 trompete. În spatele fiecărui instrument stătea un şir de călugări. Atunci cînd piatra se afla în scobitură, călugărul din spatele tobei mai mici dădea semnalul începerii concertului. Toba mai mică avea un sunet foarte ascuţit ce putea fi auzit chiar şi cînd alte instrumente făceau un zgomot teribil. Încet, încet, toţi călugării au început să cînte, să spună mantre şi rugăciuni crescînd treptat tempo-ul acelui incredibil zgomot. În timpul primelor minute nu s-a întîmplat nimic pentru ca apoi, pe măsură ce turaţia tobelor şi zgomotul creşteau, blocul cel mare de piatră să înceapă să vibreze şi să se mişte. Turistul a observat cu stupoare cum piatra cea mare s-a ridicat în aer şi a început să se deplaseze cu o viteză constantă în direcţia platformei, plutind pe o traiectorie parabolică către faţa intrării în peşteră. După trei minute de ascensiune piatra s-a aşezat pe platformă. Mai departe, călugării au adus alte blocuri de piatră pe pajişte şi folosind această metodă au transportat 5-6 blocuri pe oră, acestea plutind sub o traiectorie parabolică de aproximativ 500 de metri lungime şi 250 înălţime.

Aduc din nou in actualitate aceasta metoda de pedepsire:

Am citit într-o carte (IERTAREA - cea mai mare putere vindecătoare - Gerald G. Jampolsky) că într-un trib sud-african Babemba există tradiţia potrivit căreia dacă un membru acţionează nedrept sau iresponsabil, el este izolat în centrul satului, fără a fi însă împiedicat să fugă, dacă doreşte acest lucru. Toţi sătenii încetează lucrul şi se adună într-un cerc în jurul persoanei acuzate, după care încep să îi povestească acesteia toate faptele bune pe care le-a făcut de-a lungul vieţii. Sătenii de toate vîrstele îşi aduc aminte şi descriu detaliat toate atributele pozitive, toate faptele bune, toate calităţile şi gesturile minunate pe care le-a făcut vreodată acuzatul. Aceste poveşti sunt relatate cu toată sinceritatea şi iubirea. Nimeni nu are dreptul să exagereze faptele petrecute, şi cu atît mai puţin să inventeze unele care nu s-au petrecut, cu atît mai mult cu cît toată lumea se cunoaşte cu toată lumea. Atunci cînd iau cuvîntul, oamenii sunt absolut sinceri şi nimeni nu foloseşte sarcasmul. Ceremomia continua pînă cînd toţi sătenii termină de povestit tot ce aveau de spus în legatură cu persoana din mijlocul cercului, dovedindu-i astfel acesteia că o consideră un membru responsabil şi respectat al comunităţii lor. Uneori, procesul durează mai multe zile. În final, oamenii rup cercul şi începe o sărbătoare plină de bucurie, prin care fostul acuzat este primit din nou în comunitate.

Asa ar trebui actionat si azi, efectul unei asemenea actiuni fiind extraordinar de benefic pentru societate.

Intr-o zi, un sofer de autobuz a mers ca de obicei la serviciu, si-a pornit bus-ul si a plecat pe traseu. Nimic deosebit la primele cateva statii, cativa oameni care-au urcat, cativa care-au coborat, totul a fost ok. La urmatoarea statie, insa, un tip enorm a urcat in bus, cam 1,90m, cu constitutie de luptator categoria grea... s-a uitat spre sofer zicand: "Big John nu plateste!" si s-a asezat pe un scaun.
V-am spus ca soferul avea cam 1,60m, era slabanog si genul de om bland?...
Asa ca nu s-a certat cu Big John, dar nu i-a convenit chestia asta deloc.
Urmatoarea zi se intampla acelasi lucru - Big John a urcat iar in bus, a spus tare ca el nu plateste si s-a asezat.
Urmatoarea zi iarasi... si-n zilele urmatoare la fel...
Pana cand soferul n-a mai rezistat, deja avea insomnii din cauza lui Big John care-si batea joc de el. Asa ca-ntr-un final, s-a inscris la niste cursuri de body-building, karate, judo si alte arte martiale.
Dupa cateva luni, deja era foarte puternic, mai mult, devenise very confident. Asa ca, ziua urmatoare cand Big John urca in bus si spuse "Big John nu plateste", soferul s-a ridicat i-a aruncat o privire crunta si-a zbierat la el: "Si de ce nu?"
Big John l-a privit foarte uimit si i-a replicat: "Big John are abonament".

Morala:
ASIGURA-TE CA EXISTA O PROBLEMA INAINTE DE-A FACE EFORTURI URIASE S-O REZOLVI!

HORROR!

Prietenul Mirel, bomboana de om, tata de familie si apropritar de apartament in Drumul Taberei, realizeaza ca a muncit destul si ca e cazul sa-si ia o vacanta.
Isi anunta familia, se hotarasc si la o locatie in frumoasa, insorita si inmaslinita Grecie, isi fac bagajele si pleaca. Petrec o frumoasa vacanta de 10 zile / 9 nopti intr-un frumos hotel de 4 stele si se intorc in frumoasa noastra tara, la frumoasa lor casa.
Intra in bloc, urca frumoasele trepte si cand sa bage cheia in usa… isi dau seama ca nu sunt pe palierul lor. Urca un etaj. Tot nu era bine. Coboara doua etaje. Tot nu era bine. Adica era bine, scara era cea potrivita, recunosteau usile vecinilor numai ca la ei… era alt
film.
Iese Marian, unul dintre vecinii de palier, si-i intampina cu:
- Mirele, esti dator cu niste beri, mi-au spart capul aia ai tai! Ia cheile!
- Care ai mei?! Ce chei?!
Si se pun pe discutat si pe povestit. Marian mandru nevoie-mare c-a fost vecin bun, Mirel al nostru… cu lacrimi in ochi.
Ce se intamplase?
La doua zile dupa ce Mirel si-a dus frumoasa familie in frumoasa Grecie, Marian a auzit galagie pe palier. Cand a deschis usa s-a trezit in fata cu o echipa de 3 muncitori. Unul batea la usa lui Mirel in timp ce ceilalti doi tineau in brate o frumusete de usa metalica
ambalata in plastic.
- Ce vreti, bai baieti?
- Pai cautam familia , ca avem de montat o usa.
- Pai le-o montati in Grecia, daca vreti, ca-s in vacanta!
- Pai domnu’ a cumparat usa si a primit montaj gratuit. Dar daca nu i-o montam azi sau maine pierde montajul si are de platit 200 de euro manopera.
A stat Marian putin, s-a gandit si-apoi si-a zis ca parca n-o durea sa ajute si el putin.
- Pai bine. Si ce aveti nevoie?
- De curent pentru bormasina si de intelegere, c-o sa facem galagie.
- Fie!
Si s-au pus baietii pe treaba, au demolat usa veche, au scos tocul, si au dus molozul la masina. Marian chiar a apreciat cum au strans ei totul frumos si-au dus molozul in saci, la masina lor pe care scria “Usi si ferestre / montaj si piese”. Apoi baietii au montat tocul noii usi, la boloboc, si-au si tencuit-o. Au spus ca nu intra si datul cu vinarom in pret, au montat usa in pozitie si l-au chemat pe Marian la proba. Marian a incercat fiecare incuietoare in parte, a trantit usa de mai multe ori, a verificat suruburile… totul era bine.
A semnat pentru receptia lucrarii si a luat cheile de la baieti, dar nu inainte sa le dea si lor de-o bere. Hai, chiar doua, ca doar avea sa recupereze banii de la Mirel.
Revenim acum la momentul in care Mirel tocmai primea cheile de la Marian… a bagat cheile in noua usa, usa s-a descuiat, si a intrat. Casa era vraiste. Dupa ce s-au mai calmat au vazut ca hotii furasera pana si plita si cuptorul, amandoua incastrabile. Sa nu mai vorbim de
electronice sau de cele cateva bijuterii… In fapt, hotii luasera, in afara de haine si mobila, totul.
Mirel i-a facut plangere lui Marian pentru complicitate. Pana la urma i-au zis pana si politistii ca Marian, vecinul cel saritor, nu e complice… e doar prost.
Dar asta nu l-a incalzit pe Mirel al nostru cu nimic.
Ca sa nu mai spunem ca, pe deasupra, a trebuit sa-si cumpere si o alta usa, ca doar nu era sa stea cu aia montata de hoti!