Povesti, povestioare

Sfânta simplitate

Un preot de la ţară, mergând cu treburi spre satul vecin, a văzut o femeie din parohia sa spălându-şi rufele în râu şi, apropiindu-se, a întrebat-o:
- Duminică, la slujbă, am văzut că nu m-au ascultat toţi cu atenţie. Poate am vorbit lucruri prea savante şi mă gândesc, duminica asta, să vorbesc mai pe înţelesul oamenilor. Spune-mi, dumneata ce-ai înţeles din ce-am spus eu la predică?
- Părinte, i-a răspuns cu smerenie femeia, eu n-am multă carte, dar aş vrea să vă întreb şi eu ceva: vedeţi pânzele ce le spăl eu acuma? Apa trece prin ele şi le curăţă. Credeţi că au ele habar- de cum le-a curăţat apa? Şi cu toate astea, devin albe şi frumoase. Nu înţeleg eu, în biserică, tot cuvântul sfinţiei tale, dar simt în suflet căldura Duhului Sfânt, Care mă curăţeşte de păcat, aşa cum apa aceasta curăţă pânzele mele.
Tare mulţumit a plecat preotul văzând un om care nu e doar cu gândul la cele sfinte, ci şi cu sufletul.

"La Dumnezeu ajungem printr-un anume mod de viaţă, nu printr-un anume fel de a gândi."

Tatăl

În timp ce mâncau, un ţăran i-a întrebat pe cei trei fii ai săi:
- Ştiţi voi, băieţi, de unde vine mălaiul din care este făcută această mămăligă?
- Da, sigur că da! - a răspuns cel mai mic. Din sacul din cămară. Râzând de el, cel mijlociu îi spuse:
- Nu-i adevărat! Mălaiul e măcinat din porumbul cules de pe câmp; porumbul a crescut din pământul udat de apa ploilor. Deci, pământul şi ploaia l-au făcut.
- Nu ştiţi nimic! - zise şi cel mai mare dintre băieţi. Porumbul acesta vine de la Dumnezeu. E adevărat că a crescut din pământ şi că ploaia l-a udat, dar, dacă Dumnezeu nu ar fi dat vreme bună şi ploaie la timp, porumbul nu s-ar fi făcut, iar noi n-am fi mâncat acum mămăligă. Iată cine L-a făcut: Dumnezeu!
Oare avea dreptate vreunul dintre copii? Nu, nici unul!
Tatăl lor a arat şi a semănat pământul, a cules porumbul, l-a măcinat la moară şi a adus mălaiul acasă. Tatăl lor a muncit un an întreg pentru ca fiii lui să aibă ce mânca. A muncit, dar s-a şi rugat. Şase zile pe săptămână a fost pe câmp, dar a şaptea a fost la biserică să se roage pentru sănătate şi spor în casă. S-a rugat mereu ca Domnul să aibă grijă şi de familia lui, iar Dumnezeu, văzând hărnicia omului, i-a ascultat ruga şi l-a blagoslovit cu o recoltă bogată şi, pe drept cuvânt, meritată. Păcat că fiii lui nu vedeau efortul pe care părintele lor îl făcea pentru ei ...
Cu banii câştigaţi atât de greu, părinţii ar putea să cumpere lucruri pentru ei, dar nu fac astfel! Ei renunţă la tot ce îşi doresc, pentru ca fiii şi fiicele lor să aibă de toate.
Dacă toţi copiii ar avea grijă de lucrurile lor, atunci părinţii ar fi mulţumiţi. Dar, dacă toţi copiii ar avea grijă, în primul rând, de bunul cel mai de preţ pe care l-au primit de la părinţi, adică de viaţa lor, pe care s-o trăiască frumos şi fără păcat, atunci toţi părinţii ar fi, cu siguranţă, fericiţi.

"Cinsteşte pe tatăl şi pe mama ta, ca bine să-ţi fie ţie şi ani mulţi să trăieşti pe pământ!" (Sfânta Scriptură - Cele zece porunci )

A doua şansă

După ce a trăit o viaţă plină de egoism, în care nu s-a gândit decât la el, nepăsându-i de cei din jur, un om a ajuns în iad. Cât de mult s-a căit atunci pentru tot ce făcuse! Dar era prea târziu. Chinuindu-se zi şi noapte în flăcările iadului, se ruga încontinuu:
- Iartă-mă, Doamne, am greşit, dar acum m-am lecuit. Nu mai sunt egoist deloc, ajută-mă Doamne că m-am schimbat şi nu mai am pic de răutate în mine! In timp ce se ruga el, a apărut deodată un înger, care i-a spus:
- Bucură-te omule! Dumnezeu ţi-a ascultat rugăciunea şi vrea să-ţi dea o şansă să vii în rai, dar oare te-ai schimbat cu adevărat?
- Sigur că da - zise omul cu nerăbdare - sigur că m-am schimbat!
- Bine! - a mai spus îngerul. Vezi firul care coboară acum spre tine? Dacă te vei urca pe el, vei ajunge în rai şi vei scăpa de chinurile de aici.
Nespus de bucuros, omul a început să se caţăre pe firul ce atârna deasupra iadului, numai că, pe măsură ce se urca, a băgat de seamă că firul se subţia din ce în ce mai tare. Când s-a uitat dedesubt, să nu-şi creadă ochilor! Mulţi păcătoşi se atârnaseră de firul său, încercând cu disperare să scape din flăcările iadului.
- Ce faceţi?! - strigă omul speriat. Daţi-vă imediat jos, o să se rupă firul şi o să cad iarăşi. Daţi-vă jos, n-auziţi?! - ţipă omul cu disperare şi începu să-i lovească cu picioarele, în clipa aceea, firul s-a rupt şi au căzut cu toţii.
- Of, îngerule, uite ce mi-au făcut ceilalţi! Spune-i lui Dumnezeu să-mi trimită alt fir, ca să scap odată de aici!
- Nu se poate! - i-a răspuns îngerul.
- Cum aşa? Doar n-am nici o vină, firul s-a rupt din cauza lor!
- Ba nu, firul s-a rupt din cauza ta şi a invidiei tale. Firul acela era firul credinţei şi ar fi putut ţine şi tot iadul dacă ai fi avut încredere în cuvântul lui Dumnezeu şi dacă nu te-ai fi gândit doar la tine. Ai spus că te-ai lecuit de egoism şi că acum îţi pasă de aproapele tău, dar nu este adevărat. Fiind la fel de păcătos şi rău, firul nu te-a ţinut; de aceea s-a rupt.
In viaţă nu va reuşi cel rău, cel zgârcit şi interesat doar de propria persoană. Poate că va strânge averi, dar în sufletul său cu ce se va alege?
Dar cel ce îi ajută mereu şi cu dragoste pe ceilalţi, acela strânge în inimă comori cereşti, devenind om cu adevărat, căci om este doar cel ce trăieşte pentru oameni.
"Nu fi iubitor de sine şi vei fi iubitor de Dumnezeu! Nu căuta plăcerea în tine şi o vei găsi în ceilalţi!"
(Sfantul Maxim Mărturisitorul)

Taina Sfântului Botez

Într-o zi, un sectant, om rătăcit de la dreapta credinţă, a vrut să-l contrazică pe un preot, spunându-i:
- Chiar dacă în Biblie Mântuitorul spune să ne botezăm, eu nu cred că e bine să-i botezăm pe copii, ci doar pe oamenii mari. Trebuie să aştepţi ca cei mici să crească şi de-abia atunci să îi întrebi dacă vor sau nu să fie botezaţi. Doar aşa, ca oameni în toată firea, pot hotărî cu adevărat. Cum puteţi voi, ortodocşii, să-i botezaţi pe copii?
- Spune-mi, îi zise preotul, după ce îl ascultă cu răbdare, ştiu că dumneata ai copii; când erau mici, i-ai dus la doctor să îi vaccineze?
- Da, îi răspunse omul.
- De ce nu ai aşteptat să crească şi să-i întrebi mai întâi dacă vor sau nu să fie vaccinaţi? - îl mai întrebă preotul pe om.
- Fiindcă nu vroiam să se îmbolnăvească şi ştiam că e bine pentru ei.
- E, vezi, tot aşa şi noi ştim că Sfanţul Botez este bun pentru copii şi nu avem de ce aştepta. Aşa cum vaccinezi un copil micuţ, ca să nu se îmbolnăvească trupul lui fragil, tot aşa îl şi botezi, pentru a nu se "îmbolnăvi" sufletul lui tânăr. Prin puterea Duhului Sfânt, prin harul Său, coborât astfel peste prunc, acesta e un om nou, pregătit pentru o viaţă nouă şi luminoasă: viaţa creştinească.
Sectantul plecă ochii ruşinat şi se îndepărtă, gândindu-se la cele spuse de preot. Deşi sunt unii care nu cunosc dreapta credinţă, sau ştiu prea puţine, preotul îi poate învăţa, îi poate călăuzi prin desişul acestei vieţi încărcate de greutăţi şi păcate, scoţându-i la limanul mântuirii. Omul trebuie să îşi asculte preotul, duhovnicul şi să se gândească la cele spuse de acesta.

"Turma lui Hristos se păstoreşte cu fluierasul, nu cu băţul, adică cu blândeţe, nu cu asprime. Se păstoreşte mai mult cu exemplul vieţii preotului, nu numai cu predica de la amvon." (părintele Paisie Olaru)

Înţelepciunea călugărului

Odată, un domnitor renumit pentru mintea sa luminată, a aflat că, departe, într-o mănăstire retrasă, trăieşte un călugăr bătrân, om de o rară înţelepciune, şi, dorind să vadă el însuşi cât de adevărată este această veste, se duse neîntârziat în acel sfânt lăcaş şi ceru să-1 vadă pe călugăr.
Când acesta veni supus şi smerit, domnitorul, vrând să-1 încerce într-o situaţie mai puţin obişnuită, îi spuse:
- Părinte, pot să te întreb ceva?
- Desigur, Măria-ta, întreabă-mă!
- Vezi, deja te-am întrebat.
- Iar eu deja ţi-am răspuns.
- Ce mi-ai răspuns?
- Dar tu ce m-ai întrebat?
Văzând înţelepciunea acestuia, domnitorul a petrecut, de atunci, mult timp împreună cu bătrânul călugăr, care, pentru poveţele sale, era mereu preţuit şi căutat atât de boieri, cât şi de cei simpli şi umili, ce veneau de departe pentru sfaturile sale folositoare, izvorâte din credinţa şi înţelepciunea sa.

"Înţelepciunea este izvor de viaţă. (Sfânta Scriptură)

dolion a scris:

...firul credinţei

Mda, frumoasă istorisire! Si plină de învătăminte.
Atât e nevoie: un firicel de credintă.

Taina Sfintei Cununii

O femeie necăjită a venit la un preot să-i ceară sfat:
- Vă rog, părinte, ajutaţi-mă cu un sfat. N-am înţelegere în casă. Bărbatul meu cheltuieşte mai mult decât câştigăm. Uneori bea, alteori ne certăm. Datoriile cresc, iar noi şi copiii trăim tot mai rău.
- Lasă femeie, o să vorbesc eu cu el.
După câteva zile, preotul se întâlneşte pe drum cu bărbatul femeii şi îl întreabă:
- Cum o mai duci, fiule?
- Destul de greu, părinte.
- Dar, din câte ştiu eu, femeia ta este harnică, nu?
- Aşa e, părinte, slavă Domnului, mi-a dat femeie bună, nu mă pot plânge.
- Atunci, care este problema?-
Încurcat, omul nu a mai ştiut ce să răspundă, dar preotul i-a spus:
- Vezi pasărea ce zboară chiar acum pe deasupra casei tale?
- Da, părinte.
- Căsătoria este şi ea, fiule, tot ca o pasăre, iar bărbatul şi femeia sunt cele două aripi. Dacă nu bat amândouă odată aerul, pasărea nu poate zbura. Oricât s-ar strădui una, fără ajutorul celeilalte nu poate face nimic. Caută să îţi ajuţi nevasta şi copiii, căci doar aşa te poţi numi om. Mulţumirea ta depinde de mulţumirea familiei tale.
Recunoscător pentru sfat, bărbatul a plecat mai departe, iar, în gând, îi stăruiau cele spuse de preot.
"Dragostea toate le îndură, toate le crede, toate le nădăjduieşte."
(Sfânta Scriptură)

Puterea rugăciunii

Într-o zi, s-au întâlnit într-o bibliotecă trei creştini. Pătrunşi de frumuseţea cărţilor pe care le citeau, nici nu au observat când s-a făcut seară. Când doar ei mai rămăseseră în bibliotecă, au început să discute aprins despre ceea ce citiseră peste zi. Deodată, lumina s-a stins şi au rămas cufundaţi în întuneric. Unul dintre ei zise:
- Hai să ne rugăm. Să spunem fiecare "Tatăl nostru" şi poate Dumnezeu se va îndura de cel care se roagă mai frumos şi lumina se va aprinde.
Ceilalţi doi au fost imediat de acord. Primul a început să se roage. Ruga sa a fost atât de frumos spusă, dar camera a rămas în continuare în întuneric. Atunci, s-a rugat şi al doilea. Rugăciunea lui nu putea să nu te impresioneze. Cuvintele veneau din suflet, spuse cu multă evlavie, dar lumina a rămas tot stinsă, în sfârşit, a început şi cel de-al treilea să-şi spună rugăciunea. Doar că, în timp ce rostea cuvintele cu smerenie, liniştit şi cu grijă, s-a ridicat de la masa unde se aflau cu toţii, a plecat încet, pe bâjbâite spre intrare, a găsit tabloul electric, a schimbat siguranţa şi s-a întors, în timp ce el îşi încheia rugăciunea, spunând "Amin!", întreaga încăpere fu inundată de lumină. Apropiindu-se de prietenii săi, nedumeriţi, le spuse, arătându-le Biblia de pe masă:
- Mai devreme, citeam din Sfânta Scriptură. Când s-a stins lumina, eram tocmai la versetul care spune: "Mântuirea şi rugăciunea nu stau în vorbe. "

Cei doi vecini

Un ţăran cam rău la suflet a găsit într-o zi pe păşunea sa vaca vecinului. Mânios, omul a luat animalul la bătaie, după care l-a legat şi l-a dus înapoi, spunându-i vecinului său:
- Dacă mai găsesc o singură dată vaca ta la mine-n grădină, să ştii că o bat şi mai rău, ai auzit?
A doua zi însă, vecinul cel dintâi găsi şi el, în bătătura sa, două oi ale celuilalt, ce se strecuraseră printr-o spărtură a gardului. S-a apucat omul şi a reparat gardul, după care a luat frumos oile şi le-a dus stăpânului lor, celui crud, spunându-i:
- Am găsit la mine-n curte două dintre oile dumitale. Le-am adăpat şi ţi le-am adus acasă. Dacă am să le mai găsesc şi altă dată în curtea mea, să ştii că am să fac la fel: am să le port de grijă şi am să ti le aduc nevătămate.
- Iţi mulţumesc - i-a răspuns ţăranul - puteai să faci la fel ca mine, dar acum îmi dau seama că eu am greşit. Vei vedea că a doua oară nu se va mai întâmpla! Şi, într-adevăr, ţăranul s-a ţinut de cuvânt.
Când vrei să-i arăţi cuiva că a greşit, nu trebuie să o faci cu răutate, ci cu blândeţe şi răbdare şi, atunci, cu siguranţă, vei reuşi.
"Învăţătura din constrângere nu e făcută să rămână, dar cea care pătrunde în suflet prin dragoste şi bunăvoinţă, aceea rămâne acolo pentru totdeauna. "
(Sfântul Ioan Gură de Aur )

De unde le scoti, frate?

Sunt faine, continuă, te rugăm!

Cei patru ucenici

O dată, patru ucenici au vrut să se întreacă. Zis şi făcut. S-au aşezat toţi într-o încăpere şi au decis ca, timp de trei zile, nici unul să nu spună o vorbă, ca astfel să-şi încerce răbdarea şi puterea de concentrare. Dar, spre seară, când a început să se întunece, unul nu s-a mai putut abţine şi a zis:
- Să aprindă cineva lumina!
- Ce faci, nu trebuia să tăcem? - l-a întrebat nedumerit al doilea.
- Proştilor, de ce aţi vorbit? - se repezi al treilea să-i dojenească.
- Ehe, doar eu am tăcut! - se lăudă cu îngâmfare cel de-al patrulea.
Fiecare ucenic a căzut pradă câte unei ispite: graba, neîncrederea, mânia şi mândria - cele patru ispite care încearcă pe oameni în tot ceasul. De aceea, răbdarea este cel mai bun tovarăş de drum în viaţă, îţi trebuie răbdare să munceşti, să înveţi, să te rogi ... îţi trebuie răbdare şi să iubeşti.
"Unde nu este răbdare, nu este nici iubire. ( Sfântul Grigorie Dialogul)

Le am in calculator, download de pe site-uri crestine! Ele sunt in pdf-uri, dar mi-am facut cont si ma lasa sa le downloadez in format word.doc

Harnicul şi leneşul

Într-o dimineaţă, un băiat s-a dus la bunicul său şi 1-a întrebat:
- Bunicule, mereu spui că trebuie să fugim de păcate, dar cum să mă feresc eu de ispite?
- E, nepoate, ia spune-mi tu mie, dacă un om ar vrea să vâneze o pasăre şi vedea chiar deasupra sa una zburând, iar ceva mai încolo, o alta stând pe creanga uni pom, în care din ele crezi că ar trage cu puşca?
- Bineînţeles, bunicule că vânătorul şi-ar îndrepta arma spre pasărea ce stă creangă. Sunt mai multe şanse să o nimerească pe cea care stă, decât pe cea care ca săgeata prin aer.
- Păi, vezi, băiatul meu ...! Tot aşa sunt şi oamenii, asemenea păsărilor. eşti muncitor şi harnic, când eşti mereu preocupat să faci cât mai mult şi mai bine atunci diavolul nu poate să te atingă cu ispitele sale. Dar pe omul leneş şi delăsător diavolul cu uşurinţă îl ispiteşte, iar el cade imediat în păcat.
Omul nu a fost făcut de Dumnezeu ca să stea şi să piardă timpul, la voia întâmplării, ci să caute mereu să muncească cu spor şi cu tragere de inimă, fiindcă doar va afla linişte şi bucurie în viaţă.
"Mâinile la muncă, mintea şi inima la Dumnezeu!" ( Sfântul Teofan Zăvorâtul )

Sinceritate

În timpul războiului, viaţa era tare grea şi oamenii sufereau de foame. Dar un om bogat s-a hotărât să-i ajute pe cei sărmani şi a trimis vorbă în tot târgul că, din ziua următoare, el va oferi pâine oricărui copil şi asta fara nici un ban. A doua zi, încă din zori, mulţi prichindei se strânseseră în faţa casei care locuia omul atât de bun la suflet. Când acesta a apărut cu nişte coşuri mari, pline cu pâine, copiii s-au repezit, îmbrâncindu-se, lovindu-se, căutând fiecare să apuce pâine cât mai mare. Fiecare, cum punea mâna pe câte o pâine, o lua la goană, bucurosi că prinsese o bucată mai mare. Era acolo o hărmălaie ...
Dar omul a observat că undeva, la marginea curţii, aştepta cuminte o fetiţă. După ce toţi ceilalţi copii şi-au ales ce pâini au vrut şi au plecat cu ele, fetiţa s-a apropiat şi ea de primul coş şi s-a uitat în el. Dar acolo nu mai rămăsese nimic. A căutat şi în cel de-al doilea coş, dar şi acesta era gol. Spre bucuria ei, pe fundul celui de-al treilea coş a găsit o pâinică mică, mică, pe care nici un copil nu o băgase în seamă. Fetiţa a luat-o, a mulţumit frumos pentru pâine şi a plecat spre casă.
Toată ziua a stat omul şi s-a gândit la cum se purtase acea fată şi, ca urmare, a dat poruncă la bucătărie să fie coaptă o pâine mică, dar în care să fie puşi 10 galbeni. Apoi, dis de dimineaţă, a aşezat pâinica deasupra celorlalte pâini şi a ieşit iarăşi cu toate coşurile în curte, unde copiii deja se strânseseră şi aşteptau nerăbdători. Din nou s-au repezit şi s-au luat la harţă. La sfârşit, fetiţa noastră, care aşteptase cuminte, ca şi în ziua precedentă, s-a ales tot cu pâinea cea mai mică, singura rămasă. Şi de această dată, i-a mulţumit frumos omului şi s-a grăbit spre casă, unde mama ei o aştepta. Când s-au aşezat la masă şi femeia a rupt pâinea, ce să vezi?!, galbenii s-au răsturnat pe masă din aluatul proaspăt.
- Vai, s-a speriat mama, ce să fie cu aceşti bani? Dacă banii au ajuns din greşeală în pâinea adusă de tine? Poate i-au căzut brutarului, în timp ce frământa aluatul. Ia-i şi du-i imediat înapoi!
S-a întors fetiţa la casa omului şi i-a dat acestuia toţi banii; spunându-i cum mama ei i-a găsit în pâinica primită. Privind-o cu drag, omul i-a răspuns:
- Banii aceia nu au ajuns întâmplător acolo. După ce am văzut ieri cum ai avut răbdare şi cum te-ai mulţumit chiar şi cu mai puţin, am hotărât să te răsplătesc. Astăzi, am văzut şi cât eşti de cinstită, fiindcă ai fi putut păstra totul, dar tu mi-ai adus banii înapoi. Drept răsplată, în fiecare dimineaţă când vei veni să iei şi tu o pâinica, vei primi şi câte zece galbeni.
Doamne, ce bucuroasă a fost fetiţa! Nu ştia cum să-i mulţumească omului pentru atâta bunătate. S-a dus în fuga la mama ei şi i-a dat bănuţii, după care i-a povestit totul, iar mama a povăţuit-o şi de această dată, iar fata i-a urmat sfatul.
Aşa se face că, de atunci, în fiecare dimineaţă, când primea galbenii, fata se ducea în mijlocul celorlalţi copii şi împărţea cu ei toţi bănuţii. Ştia că şi ceilalţi au nevoie de milostenie la fel de mult ca şi ea.
"Sărăcia sau bogăţia nu pot învinge DRAGOSTEA, dar DRAGOSTEA poate învinge şi sărăcia şi bogăţia." (Sfântul Ioan Gură de Aur)

Dreapta educaţie

Într-o şcoală de la marginea unui oraş, era un profesor foarte iubit de copii.
Totdeauna, domnul profesor avea grijă de toţi elevii, încercând să-i înveţi cât mai multe. Dar, într-o zi, copiii au observat că unul dintre colegii lor fură şi 1-au pârât imediat profesorului. Acesta însă nu 1-a pedepsit pe făptaş. După câteva zile, hoţul a furat iar, dar a fost prins imediat. Nici de această dată, domnul profesor nu 1-a pedepsit. Când acelaşi lucru s-a întâmplat şi a treia oară, câţiva băieţi s-au dus la profesor să se plângă şi i-au spus:
- Acest coleg al nostru fură mereu. Nu este bine ceea ce se întâmplă şi vă rugăm să-1 daţi imediat afară din şcoală, altfel plecăm noi.
- N-am să-1 dau afară. Dacă vreţi, puteţi pleca toţi ceilalţi, dar el rămâne.
- Domnule profesor, dar cum este posibil să renunţaţi atât de uşor la noi toţi, care v-am ascultat mereu?
Privindu-i cu blândeţe, profesorul le-a explicat elevilor săi, atât de miraţi de această neaşteptată situaţie:
- Voi ştiţi, deja, ce e bine şi ce e rău. Dacă aţi pleca în lume, cu siguranţă că aţi şti cum să vă purtaţi, nici nu mă îndoiesc! Dacă însă el ar pleca de aici, dintre noi, ce ar face? Asta de ce nu v-aţi întrebat? De ce v-aţi gândit doar la voi? Credeţi că dacă o să-1 dau afară, va fi mai bun? Dacă aici, între noi, el nu ştie cum e bine să te porţi, ce va face el în lume? Aşa că, indiferent dacă voi rămâneţi sau plecaţi, el va sta în continuare aici, iar eu voi avea grijă să se schimbe şi să devină un om bun. Iar atunci când va dori şi el acest lucru, cu siguranţă că dintr-un hoţ ocolit de colegi, va deveni un copil apreciat şi iubit de toţi cei din jurul său.
Când a aflat despre cele petrecute, impresionat de bunătatea profesorului său, băieţelul care până atunci furase şi le pricinuise atâtea necazuri celor din jurul său a promis că se lasă de furat. Şi s-a ţinut de cuvânt, fiindcă - aşa cum spusese şi domnul profesor - de data aceasta EL era cel care dorea din tot sufletul să fie mai bun.
"Iertaţi-vă unul pe altul, aşa cum V-a iertat şi Dumnezeu pe toţi, în Hristos!" (Sfânta Scriptură)

Cel ce înşală

Cu mult timp în urmă, a trăit un boier tare bun. Intr-o zi, l-a chemat la el pe un ţăran şi i-a spus:
- Uite, omule, fiindcă ştiu că familia ta o duce destul de greu, vreau să te ajut. Iţi dau de muncă şi te plătesc foarte bine. Vrei să lucrezi pentru mine?
- Sigur, boierule - a răspuns omul bucuros - ce trebuie să fac?
- Să-mi construieşti o casă, la marginea pădurii.
Ţăranul a plecat bucuros şi, chiar din acea zi, s-a apucat de treabă. Boierul îi dădea bani pentru tot ce trebuia să cumpere, însă omul ce şi-a spus? "E, şi aşa nu mă vede, ce-ar fi să-l înşel?!"
Şi, în loc să facă totul aşa cum ar fi trebuit, a început să cumpere lucruri ieftine şi proaste şi să cheltuiască banii ce îi rămâneau. Când a terminat, casa arăta tare frumos pe dinafară, dar ţăranul ştia că n-o făcuse bine şi că, destul de repede, ea se va strica.
Când i-a arătat casa boierului, acesta i-a spus:
- Fiindcă ştiu că tu şi familia ta locuiţi într-o cocioabă mică, îţi fac cadou această casă. De-aia te-am lăsat pe tine să o construieşti şi ţi-am spus acum, la sfârşit, tocmai pentru ca bucuria voastră să fie mai mare.
Acum şi-a dat seama omul de greşeala sa. A vrut să-1 înşele pe altul şi, de fapt, singur s-a înşelat. Dacă ar fi fost cinstit şi şi-ar fi văzut de treabă, şi-ar fi făcut un bine lui şi familiei sale. Acum însă, părerile de rău nu mai puteau îndrepta nimic.
In sinea lui, omul s-a jurat să nu mai înşele niciodată pe nimeni.
"După cum ne purtăm noi cu aproapele, aşa Se va purta Dumnezeu cu noi."
(Sfântul Ioan Gură de Aur )

Răsplata bunătăţii

Un om, trecând pe o stradă, a văzut în faţa unei biserici un bătrân sărman, cerşetor, ce trăia din milostenia credincioşilor. De bătrân, s-a apropiat o fetiţă care i-a întins câţiva bănuţi. Impresionat de gestul ei, trecătorul a întrebat-o pe copilă:
- Spune-mi, de ce i-ai dat bătrânului bănuţii tăi?
- Ştiţi, domnule, tatăl meu a murit, iar mama, deşi munceşte mult, nu prea are bani, aşa că o ducem destul de greu. Dar aseară mama mi-a spus că, atunci când faci un bine, Dumnezeu te răsplăteşte negreşit. Aşa că azi, am luat bănuţii aceştia pe care eu i-am strâns şi i-am dat bătrânului din faţa bisericii. El are, cu siguranţă, mai multă nevoie de ei. Iar Dumnezeu, fiindcă am făcut un bine, se va îndura şi de mine.
Cucerit de bunătatea fetei, omul a întrebat-o ce îşi doreşte ea cel mai mult.
- O, a spus fata, aş vrea un cojocel, că vine iarna şi va fi foarte frig. Anul trecut am răcit rău de tot, fiindcă nu am umblat bine îmbrăcată, dar Dumnezeu mi-a ajutat şi m-a însănătoşit. Mama a vrut să-mi cumpere un cojocel, dar e tare scump şi nu se poate.
- E, uite că se poate, i-a mai spus omul. Vino cu mine!
Ajunşi în faţa unui magazin mare, ce se afla peste drum, omul i-a cumpărat fetei un cojocel călduros şi tare frumos. Fetiţa nu ştia cum să-i mai mulţumească străinului ce se îndurase de ea.
- Vezi, i-a mai spus omul, mama ta a avut dreptate. Dumnezeu totdeauna te răsplăteşte pentru binele făcut. Tu l-ai ajutat pe bătrân, iar Domnul mi-a dat mie ocazia să te întâlnesc tocmai în acel ceas. Eu te-am ajutat acum pe tine, şi, fii sigură, Dumnezeu îmi va ajuta şi mie mai târziu, fiindcă atunci când ne ajutăm unii pe ceilalţi, şi Dumnezeu ne ajută pe noi.
Cu cât suntem mai buni şi avem mai multă grijă unul de altul, cu atât Dumnezeu ne vede credinţa şi ne fereşte de rele.
"Fiecare din noi e ajutat de celălalt în mod providenţial."
(Sfântul Marcu Ascetul )

Bogaţii şi săracii

Cu mult, cu sute de ani în urmă, a trăit un rege puternic şi înţelept într-o zi plimbându-se prin curtea palatului său, a auzit, dincolo de ziduri, pe cineva care plângea. A dat imediat poruncă să fie deschise porţile şi a ieşit să vadă ce se întâmplase. Nu-şi putea crede ochilor ... Dacă în palatul său toţi oamenii erau mulţumiţi şi aveau de toate, acum vedea însă că la porţi erau adunaţi nevoiaşi, ce întindeau mâna pentru o bucată de pâine. Chiar lângă zid, era un copil ce plângea. Când regele l-a întrebat ce i s-a întâmplat, copilul i-a răspuns că părinţii săi sunt bolnavi şi el nu are bani nici de hrană şi nici de doctorii, în timpul acesta, în jurul regelui s-a strâns o mulţime de oameni nevoiaşi, unul mai amărât decât celălalt, fiecare încercând să-şi spună păsul. Mâniat de această situaţie pe care sfetnicii i-o ascunseseră, regele s-a întors în palat şi i-a chemat pe toţi bogătaşii la el. Când aceştia s-au adunat în sala tronului, le-a spus:
- Voi sunteţi cei mai bogaţi oameni din regatul meu. Aveţi atâta avere încât aţi putea să vă construiţi fiecare câte o casă numai din aur. Dar dacă v-aţi uita şi în jurul vostru, aţi vedea că sunt oameni care mor de foame, care o duc rău, fiindcă voi nu vă îngrijiţi de treburile cetăţii. Afară este plin de oameni ce vor să muncească pentru o pâine, dar voi îi refuzaţi. Doar de voi înşivă depinde ca aceşti oameni să o ducă mai bine. Puteţi să îi ajutaţi şi vă poruncesc să o faceţi!
După câteva zile, regele a văzut că nimic nu se schimbase. Chemându-i iarăşi la el pe cei mai bogaţi dintre supuşii săi, le-a spus:
- Văd că nu aveţi suflet! Cum de nu vă e milă de cei ce se luptă cu greutăţile, zi de zi?! Dacă nu o faceţi voi, atunci o s-o fac eu! Iată ce poruncesc: de azi înainte, pentru fiecare sărac mort de foame, în regatul meu, va fi omorât şi un bogătaş! De mâine, ne vom întâlni în fiecare seară şi, dacă aflu că, peste zi, un om a murit de foame la mine-n cetate, atunci sorţii vor decide care dintre voi va fi executat. Pentru că voi înşivă vă faceţi vinovaţi de moartea acelui om, căci l-aţi fi putut ajuta, dar n-aţi făcut-o. Ne vedem mâine seară!
Se spune că, de a doua zi, nimeni nu a mai murit de foame în regatul acela!
"Nu invidia gloria celui păcătos, căci nu ştii care va fi sfârşitul lui. (...)
„Judecata este rară milă pentru cel ce n-a făcut milă." (Sfânta Scriptură )

O primire meritată

Un ţăran, om bun la suflet, avea obiceiul să spună tuturor:
- Vedeţi cum e lumea asta? Cei mari au de toate şi sunt primiţi oriunde cu mare pompă, în timp ce pe noi, cei simpli, nimeni nu ne bagă în seamă. Cum de este posibil aşa ceva, cum de se poate una ca asta? Vom ajunge noi pe lumea cealaltă şi vom vedea cum o fi şi acolo ...
Azi aşa, mâine aşa, până când, omul nostru a visat într-o noapte ceva nemaipomenit: se făcea că murise şi ajunsese la Poarta Raiului. Acolo, ce să vezi, veselie multă, îngeri adunaţi să-1 întâmpine pe noul sosit, bucurie mare! Omului nu-i venea să-şi creadă ochilor. Atâtea pregătiri doar pentru el, un simplu creştin. Oricum, era fericit că urma să intre în rai, nici n-ar fi sperat şi la o asemenea primire. Dar, când să intre pe poarta aceea minunată, înconjurat de tot acel alai, un înger se apropie de ţăranul nostru şi îi spuse:
- Omule, nu poţi intra pe aici, du-te ceva mai încolo şi vei găsi o portiţă mai mică, păzită de un înger. Intră pe acolo şi, mai târziu, ne vom revedea în grădinile minunate ale Raiului.
- Atunci pentru cine sunt toate aceste pregătiri? - a mai întrebat omul mirat.
- Ei, aşteptăm pe un boier care a murit odată cu tine şi care, din clipă în clipă, trebuie să ajungă aici. Pentru venirea lui este sărbătoare şi ne pregătim să-1 întâmpinăm cum se cuvine.
- Bine, îngerule, dar cum se poate una ca asta? Cât am trăit în lume, am văzut nedreptăţi multe, dar şi aici, cum de e cu putinţă? De ce el, fiindcă este boier, trebuie primit cu atâta fast? Contează că el are bogăţii şi eu nu?
- Omule, pentru a te mântui nu contează ce ai avut - fie că ai fost sărac, fie bogat- ci ceea ce ai făcut cu tot ce Dumnezeu ţi-a dăruit. Dacă ai fost sărac şi ai ştiut să împărţi şi celorlalţi din puţinul de care ai avut parte, te vei mântui negreşit. Dacă ai fost bogat, cu atât mai mult ai fi putut dărui cu drag celor mai necăjiţi decât tine. Fie că eşti sărac sau bogat, important este să rămâi om.
- Dar atunci, dacă şi eu şi boierul vom intra în rai, pentru ce este venirea lui
aşa o sărbătoare?
- Omule, creştini ca tine, vin aici în fiecare zi, cu miile şi sunt bine primiţi cu toţii. Dar un boier de când n-a mai ajuns şi aici, în rai...
Sărac sau bogat, oricine poate fi bun şi darnic, din atât cât are. Cel bogat cu atât mai mult ar trebui să dea milostenie. Şi fiecare din noi este bogat, în felul ; căci oricând putem găsi pe cineva mai sărman decât noi, pe care să îl ajutăm. Vom fi egoişti şi zgârciţi, ce folos vom avea? Cine a văzut vreodată un om rău sau zgârcit care să fie fericit?
"Eşti bogat? Foarte bine! Eşti zgârcit? Foarte rău! (...) Nu bogaţii vor fi osândiţi, ci cei ce slujesc bogăţiei." (Sfântul Ioan Gură de Aur)

Extras din pledoaria avocatului unui tânăr de 18 ani acuzat de crimă în 1910:

"Domnilor, însărcinarea ce am primit-o este foarte uşoară. Acuzatul îşi recunoaşte vina, prin urmare e puţin de apărat la dânsul. Totuşi, mă simt chemat să spun câteva cuvinte; înaintea mea şi a judecătorilor văd pusă crucea; se află aici, în sala în care acuzatul va fi condamnat, îmi pun, însă, întrebarea de ce nu se găseşte Sfânta Cruce şi în şcoli, în fiecare sală de învăţământ, oriunde se află şi învaţă copiii. De ce condamnatul vede crucea abia astăzi, aici, în sala de judecată, când este prea târziu? Dacă i s-ar fi arătat încă de pe băncile şcolii, sunt sigur că astăzi acest tânăr nu ar mai fi aici, în postura de criminal.
Domnilor, dumneavoastră sunteţi adevăraţii vinovaţi! Pe voi vă acuz! Prin dumneavoastră se seamănă în popor necredinţa. Condamnaţi pe clientul meu, căci aceasta este meseria dumneavoastră. Eu însă vă acuz pe voi, căci aceasta este datoria mea!"

Povestea unei Mame

A fost odată, într-un timp nu de multă vreme apus,
o mamă care avea de la zece copii în sus.
Toată curtea era plină de copii,
care mai de care mai ageri la minte, mai oacheşi şi mai zglobii.
E adevărat că, uneori, când mamei îi era cel mai greu,
pe câte unul dintre ei îl mai lua să-l crească şi Dumnezeu.
În rest se descurcau, cum şi alţii se mai descurcă încă,
doar prin grijă, prin dragoste şi prin muncă.


Era frumoasă viaţa lor, care începea dimineaţa devreme şi se sfârşea seara,
când de pe chipurile arse de soarele trudei cădea într-o strachină cu mămăligă si lapte dulce, toată povara.
Unul lângă altul creşteau lângă ea, în somn,
de la băieţelul din albioara de lemn, la tânărul şcolit, cu un aer de domn.
De la fetiţa cu picioare subţiri şi părul sârmos,
la sora cea mare, cu un surâs matur şi sfios.


Iar mama dormea, în vremurile de altădată,
tot cu câte un copil la sân, un băiat, sau o fată...
Şi nu avea vreme să viseze altceva,
decât că le va fi bine copiilor ei, în ziua când va pleca.


Pentru că fiecare mamă, se ştie,
face la sfârşitul anilor săi cea mai lungă călătorie...
Ca să se odihnească în cer şi apoi să pregătească, pe îndelete,
ce ştie ea că le-a plăcut cel mai mult, fiecăruia dintre băieţi şi din fete...

O problema

S-au strâns odat', într-un sobor, animalele-n pădure:
Vulpi cu cozile stufoase, iepuri cu ochii de mure,
Viezuri, urşi, chiar coţofene, pitpalaci de prin poiene;
Toată pădurea vuia, soarele clipea din gene.
Aşteptau cu nerăbdare să apară-a lor crăiasă,
Căci aveau de discutat o problemă prea spinoasă.
Crăiasa multaşteptată a pădurii iată-apare!
Se aşază pe-al ei tron, printre murmure ştrengare.
Ursul, foarte supărat că în iarnă o să intre
Fără casă, fără pat (şi, probabil, fără minte!),
Ceru ca să ia cuvântul, iar prezidiul i-l aprobă.
Îşi drese uşor şi glasul, mormăind încet, de probă.
- Crăiasă mândră a pădurii- spuse-apoi ursul, întristat-
Se-apropie ninsoarea albă şi nu am casă, nu am pat.
Te rog, găseşte-mi un bârlog în vreun ungher întunecos,
Mi-e somn de pic, dar nu am unde să pun nici capul jos!
- O, ursule, cobe al morţii, tu, toată ziua: "mor, mor, mor!"
Nu ai în cap nici pic de minte, de-o casă duci, mult prea mult dor.
Ai căutat şi n-ai găsit? nu cred, prea mult îţi este lene,
De parcă ţi s-ar fi oprit şi sângele în vene.
Astfel i-a spus crăiasa mândră, soborul s-a împrăştiat,
Iar ursul şi-a găsit colibă şi nu mai este supărat.

Morala:
Mai sunt pe lume şi mulţi oameni ce se văicăresc fără rost,
Aruncă vina pe-a lor soartă, nu ştiu că al lor cap... e prost.

A fost o dată un evreu înţelept.. Şi zicea el, că totul se poate reduce la ce ai în cap. Îl chema, Solomon.
După el, a venit un alt evreu înţelept. Şi zicea el, că totul se poate reduce la ce ai în inimă. Îl chema, Isus.
După el, a venit un al treilea evreu înţelept. Şi zicea el, că totul se poate reduce la ce ai în stomac. Îl chema, Marx.
După el, a venit un al patrulea evreu înţelept şi a zis, că totul se poate reduce la ce ai între picioare. Îl chema, Freud.
La sfârşit, a venit un alt evreu, mai înţelept decât toţi (pe nume Einstein) şi a zis: "Totul e relativ"

Evreii ăştia!

Următorul cu ce o să mai vină?

A mai fost un evreu ce a spus: "Totul e deşertăciune şi goană după vânt". Eclesiastul)