Povesti, povestioare

Ce poate face rugăciunea

Un beţiv îşi făcea foiţe de ţigări din Noul Testament pe care i-l dăruise un credincios.
Beţivul îşi bătea, în acest chip, joc de Cuvântul lui Dumnezeu.
Credinciosul, însă, se ruga mereu cu lacrimi fierbinţi pentru el şi mântuirea lui.
Odată, s-a întâmplat că ţigara beţivului se tot stingea şi nu ardea.
Desfăcând mucul ţigării, a mai aflat pe hârtia de pe el, vorbele acestea, ce nu apucaseră încă a arde: „Care va fi sfârşitul celor ce nu ascultă de Evanghelie?" (I Petru 4, 17). Această întrebare îi străpunse inima. Nu mai putea scăpa de ea.
Orice făcea, oriîncotro se ducea, nu putea scăpa de această întrebare teribilă: „Care va fi sfârşitul celor ce nu ascultă de Evanghelie?"...
Peste câteva săptămâni, a devenit credincios.

UN OFIŢER ISTORISEA:
„Eram la un regiment cu recruţi ce veniseră numai de câteva zile. Într-o dimineaţă, mă gândesc să aleg pe cei care cunosc ceva meserie. Îmi aşez soldaţii şi încep cu cei ce se pricep la rotărit.
-Rotarii să păşească înainte! - strig eu.
Câţiva feciori păşesc înainte.
Îl întreb pe cel dintâi:
-Dar tu, băiete, unde ai învăţat rotăritul?
-Să trăiţi, domnule căpitan, eu nu-s rotar...mă cheamă numai Ion Rotaru, dar de când sunt n-am lucrat la roţi."

Ofiţerul făcea haz de această întâmplare.
Eu însă văd în ea un tâlc creştinesc.
Şi pe cei mai mulţi oameni de azi îi cheamă numai „creştini", dar pentru Hristos şi sufletul lor, lucrează tot atât de mult, cât spunea „Rotarul" din militărie că a lucrat la roţi.
Poartă creştinii nume frumoase de sfinţi, dar faptele lor sunt urâte fapte de păgâni. Creştini cu numele, păgâni cu faptele.

Raiul lui Mahomed

MAHOMED, profetul musulmanilor, ca să câştige cât mai mulţi aderenţi, a predicat un rai plin cu plăceri lumeşti. Un aşa fel de rai le-ar plăcea şi creştinilor de azi.
Un om îmi spunea odată, că ar intra şi el în randul crestinilor, dacă i-am lăsa pipa, sudalmele cele mărunte şi... doi deţi (un deţ = 100 ml) de rachiu pe zi.

Cea mai mare nenorocire

UN REGE DIN PERSIA a întrebat odată pe trei dintre cei mai înţelepţi învăţaţi din ţara lui:
-Care-i nenorocirea cea mai mare din această lume?
Cel dintâi a zis:
-Bătrâneţea este cea mai mare nenorocire.
-Sărăcia şi boala sunt cea mai mare nenorocire -adăugă al doilea.
Iar al treilea a grăit:
-Cea mai mare nenorocire este să ai moartea în faţă şi să ştii că ţi-ai cheltuit viaţa în ticăloşii.
Asta-i cea mai mare dintre toate nenorocirile.
-Tu ai dreptate! - răspunse regele.

Dar ceilalţi?

Un copil de opt ani, trecând cu mama sa prin cimitir, citea pe crucile mormintelor: „Aici odihneşte în Domnul N.N.", „Aici îşi aşteaptă învierea N.N." şi alte cuvinte frumoase ce se scriu pe crucile mormintelor...
- Mămică dragă, - întrebă pe urmă copilul - unde sunt îngropaţi oamenii cei răi, care suduie şi se bat? Pentru că aici văd îngropaţi numai oamenii cei buni...
O întrebare cu adânc înţeles este aceasta.
Oare ce-i va fi răspuns mama?

Făclia lui Alexandru Macedon

DESPRE ALEXANDRU MACEDON spune istoria că, de câte ori voia să cucerească vreo cetate, se oprea cu oştirea în faţa porţii cetăţii şi aprindea o făclie. Cetăţii i se dădea termen să se predea în timpul cât ardea lumina făcliei. Dacă se preda în acest timp, cetatea era iertată; altfel, era trecută prin foc şi sabie.

O cetate sufletească este şi viaţa noastră.
Domnul Dumnezeu - Împăratul Cel Ceresc -aşteaptă o viaţă întreagă ca omul să „se predea" Lui şi să-L primească pe El în cetatea inimii sale.
Omul trebuie să-L primească pe Domnul până când arde lumina, adică până se află în viaţă şi până când Domnul îl îmbie cu lumina vieţii.
Toţi cei care nu se predau Domnului până ţine arderea luminii - adică până când sunt în viaţă - să ştie că li s-a stins orice nădejde şi orice scăpare; li s-a stins lumina vieţii şi vor fi trecuţi în ziua de apoi prin foc şi sabie.

Dragă cititorule, din lumina vieţii tale poate că nu mai este decât un muc.
Ca mâine vei muri, şi tu nu L-ai primit încă pe Domnul în cetatea inimii tale.
Primeşte-L îndată, ca să ai iertarea Lui şi viaţa veşnică!
„Lucraţi până este ziuă, căci vine noaptea când nimeni nu mai poate lucra!" (Ioan 9, 4).

Lampa beţivului

Un beţiv, întorcându-se noaptea târziu acasă, află lampa arzând. În beţia lui, văzând două lămpi în loc de una, îşi zise: „La ce ard două lumini?... Una trebuie stinsă...".
Ce s-a întâmplat e uşor de aflat. Beţivul stinse lampa şi rămase în întuneric.
Întorcându-se mânios, se împiedică, dete din greu cu capul peste cuptor şi a treia zi muri.

Aşa păţesc beţivii şi în cele sufleteşti. Beţivul îşi stinge el însuşi lumina vieţii, lumina sufletului.
Beţivul de mai sus se amăgea că are două lămpi. Aşa se amăgesc toţi beţivii şi păcătoşii, închipuindu-şi că mai au vreme să se întoarcă la Dumnezeu.
Dar tocmai prin nebunia aceasta îşi sting ei înşişi lumina vieţii.

Berbecul cel negru

De cand eram copil şi păzeam oile (tatăl meu a fost plugar la munte), îmi aduc aminte de un lucru, în care văd azi un adânc înţeles sufletesc. În turma oilor mele, aveam un berbec negru şi mereu aveam necaz mare cu el. Berbecul era veşnic în fruntea oilor şi le ducea totdeauna spre locuri oprite (în holdă şi într-un loc unde era gălbează). Cu coarnele lui, berbecul rupea şi garduri şi intra cu oile prin grădini. Iar bietele oi, blânde - dar nepricepute - se ţineau morţiş pe urmele berbecului.
„Mânce-te lupii!" - îi strigam necăjit berbecului şi aruncam după el cu pietre şi zburături.
Aveam o mare mânie pe acest berbec şi nu o dată îi strigam: „Hoţule de berbec, tu, ori eu sunt păstorul oilor?..."
Oile ascultau mai mult de berbecul cel negru decât de mine, păstorul lor...

Au trecut mulţi ani de atunci, dar îmi dau seama că tot cu berbecul cel negru am de furcă şi azi.
Numai că pe berbecul acesta îl cheamă diavolul.
Diavolul este berbecul cel negru care rătăceşte turma lui Hristos şi o duce totdeauna spre locuri oprite - şi, vai, sunt atâtea şi atâtea oi care ascultă de acest mişel de berbec!
„Oile Mele ascultă glasul Meu şi vin după Mine" - zicea Iisus (Ioan 10, 3-4), dar, vai, sunt atâtea şi atâtea oi care ascultă de berbecul cel negru!
Cu berbecul cel negru am avut de lucru în copilărie, cu el am de lucru şi acum.

Hoţul şi ocheanul

La o judecatorie de la ţară s-a dezbătut un caz interesant. Un om era acuzat că a furat lemne din pădurea unui proprietar de pădure. Hoţul tăgăduia cu putere, ştiind că nu l-a văzut nimeni.
-Cu ce poţi dovedi pe acuzat? - întrebă judecătorul pe acuzator.
Acuzatorul scoase atunci din buzunar un ochean şi zise:
-Domnilor judecători, e adevărat că nu l-am prins pe omul acesta furând lemne. Eu eram departe de pădure, dar l-am văzut cu ocheanul acesta. L-am văzut anume cum a furat lemnele; am chemat şi pe vecinul meu, care s-a uitat prin ochean şi l-a văzut şi el.
În baza acestei mărturii, acuzatul a fost pedepsit.

Ce adânc înţeles sufletesc este şi în această întâmplare!
Hoţii cred că nu-i vede nimeni când fură, dar Tatăl Ceresc îi vede totdeauna prin ocheanul atotvederii Sale.

Libertatea păcătosului

Când peştele ajunge în plasa de pescuit, el se crede liber; umblă încoace şi încolo; ar simţi cursa numai dacă ar încerca să scape.
El însă se zbate să scape numai în clipa când plasa se ridică din apă.
Dar atunci e prea târziu.

Aşa e şi păcătosul.
El e prins în plasa păcatului; trăieşte încă şi e viu... se crede liber...
El ar simţi cursa şi robia păcatului numai dacă ar încerca libertatea cea adevărată a sufletului, a vieţii sufleteşti.
Însă nici habar nu are de această libertate.
Se crede liber şi slobod...
Abia în clipele morţii bagă de seamă că e prins în plasa păcatului... abia atunci începe a se zvârcoli cumplit să scape... dar atunci e prea târziu...

Un oraş ,,liber"

În anul 1875, aşa-numiţii „liber-cugetători" au fondat, în New Mexico din America, un oraş aşa-numit „liber".
Celor ce se aşezară aici şi celor ce veneau să se aşez,e li se vestiră că în acest oraş al „libertăţii depline" nu e nici religie, nici lege, nici biserici, nici şcoli, nici duminici, nici sărbători, nici praznice... Fiecare are o libertate deplină a trăi cum vrea.
Care a fost urmarea?
În decurs de câţiva ani, oamenii de acolo se îndobitociră cu totul. Crimele, beţiile, hoţiile şi toate păcatele se înmulţiră în chip înspăimântător. Patruzeci la sută dintre oameni trebuiră să-şi vândă averile la licitaţie şi să plece în altă parte.
Peste cincizeci de ani, oraşul era o ruină mare de ziduri şi de suflete.
Oare cu „libertatea" sufletească de azi, nu va păţi şi omenirea de azi tot aşa?

Un testament mult-grăitor

Un om avusese de suferit o viaţă întreagă de pe urma unui vecin necredincios şi rău.
Nu trecea de la Dumnezeu o singură zi fără să sufere.
Pe patul de moarte, credinciosul lăsă cu testament vecinului său, care îl necăjise, o sumă de două mii de lei.
-Cum faci acest lucru? - se întrebară miraţi cei ai casei şi martorii testamentari.
-Pentru că - răspunse credinciosul - vecinul meu,tocmai prin necazurile ce mi le-a făcut, mi-a întărit mereu virtutea răbdării şi m-a făcut să mă rog neîncetat şi să stau o viaţă întreagă sub scutul şi aripile Domnului.
Să ne fie şi nouă de învăţătură acest mult-grăitor testament!

„ Eu nu vând zile!"

Istoria păstrează următoarea întâmplare:
Un bancher din Anglia se îmbolnăvi pe neaşteptate de o boală infecţioasă.
Toate încercările medicului de a-l scăpa fură zadarnice. Sosirea morţii era o chestie de câteva ceasuri.
-Domnule medic, - zise atunci bolnavul - mai lungeşte-mi viaţa până dimineaţă şi îţi voi da două sute de mii de lire sterline.
-O, dragul meu! - răspunse atunci medicul. Eu nu vând zile, ci numai medicamente. Zile poate vinde numai Tatăl Ceresc.

Văzut-aţi ce păţeşte pomul cel încărcat cu roade?
Copiii neastâmpăraţi, când văd un pom încărcat de poame, aruncă în el cu pietre şi lemne.
Şi pomul ce face? El tace; el nu se plânge; el nu dă cu pietre înapoi, ci, în locul pietrelor, el lasă să cadă la picioarele lor poame dulci şi plăcute. El nu se răzbună cu pietre, ci cu dărnicia roadelor. El dă fără nici un murmur toate bunurile pe care i le-a dăruit Dumnezeu.

Cei care aveţi râvnă pentru mântuirea aproapelui nu vă descurajaţi când sunteţi prigoniţi şi batjocoriţi!
Pietrele cu care sunteţi loviţi de bârfeala şi batjocurile oamenilor sunt cea mai bună dovadă despre rodnicia vieţii voastre; sunt cea mai bună dovadă că pomul vieţii voastre este încărcat de roade (într-un pom fără de roade nu zvârle nimeni cu pietre).
Dacă sunteţi prigoniţi şi dispreţuiţi, rugaţi-vă pentru mântuirea celor care vă prigonesc şi batjocoresc.
Celor ce dau în voi cu batjocuri, cu prigoane şi cu palme, voi daţi-le să guste din rodul iubirii voastre, ascultând cuvintele Scumpului nostru Mântuitor: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc!" (Matei 5, 44).
În chipul acesta, veţi putea aduce multe suflete la Mântuitorul şi la mântuire.

Orbul şi lumânarea

Într-o noapte foarte întunecoasă, un orb mergea pe drum, având pe umăr un urcior plin cu apă şi ţinând în mână o lumânare aprinsă.
Un tânăr îngâmfat, care-l întâlni, fu mirat văzând pe acest orb ce-şi lumina calea cu o lumânare.
-Nerod ce eşti, - îi zise el - la ce-ţi foloseşte această lumânare? Noaptea precum şi ziua, întunericul ca şi lumina nu sunt acelaşi lucru pentru tine?
-Ba da, - îi răspunse orbul - dar eu nu duc această lumânare pentru mine, ci pentru un neghiob ca tine, pentru ca să nu mă loveşti şi să-mi spargi urciorul.

Gaura morţii

Un om bogat, îşi făcuse casă nouă şi frumoasă.
La mutarea în casa cea nouă, omul a ţinut să facă un ospăţ de bucurie prietenilor şi cunoscuţilor săi. Ca de obicei, la masă, prietenii l-au gratulat cu multe vorbe frumoase şi laude măgulitoare.
Dar, pe sfârşite, s-a ridicat unul mai din coada mesei şi a grăit cam aşa:
- Frumos lucru ai făcut aici, prietene. Zidirea a ieşit cu bine în toate cele, dar, uite, a rămas o gaură în casa ta cea nouă. Să astupi această gaură, dacă vrei să fii pe deplin fericit!
-Ce gaură? - întrebă stăpânul casei, mirat.
-Gaura prin care va intra moartea după tine şi prin care te va scoate din casa ta cea nouă - răspunse prietenul.

Creştine! Cititorule!... De locuieşti în bordei sau palat, adu-ţi aminte că gaura morţii stă totdeauna deschisă în bordeiul tău sau în palatul tău!
„Privegheaţi şi staţi gata, că nu ştiţi ziua şi ceasul" când moartea va intra prin ea, ca să vă ducă înaintea Dreptului Judecător!

Într-un orăşel, un faimos zgârcit s-a spânzurat din cauza unui vis: visase că întreaga avere şi-o împărţise săracilor. Sculându-se buimăcit de grozăvenia acestui vis, a luat un ştreang şi s-a spânzurat.
Iată ce e în stare să facă diavolul cu ajutorul zgârceniei! Zgârcenia e un beteşug greu şi de suflet pierzător.

Un om simplu, avea cinci copii, care erau toţi cu purtări frumoase şi erau iubiţi din această pricină de tot satul.
Un vecin al acestui ţăran îl întrebă într-o zi:
-Cum ai făcut dumneata de ai copii aşa de buni?
Gospodarul îi răspunse:
-Foarte uşor: pe cel dintâi l-am învăţat eu să se supună sfaturilor mele; cel de-al doilea a învăţat de la cel dintâi; al treilea de la cei doi dinainte şi aşa mai încolo, până la cel din urmă.
Iar eu - sfârşi gospodarul - am învăţat aşa de la tata.

Pe la anul 1754, se făcu în Franţa o mare procesiune cu moaştele făcătoare de minuni ale unui sfânt. Mulţime mare de popor se strânse cu acest prilej. Veniseră şi o mulţime de bolnavi şi cerşetori.
Doi ologi cerşeau la un capăt de drum.
-Să aveţi credinţă tare! - le ziseră trecătorii. În curând vor trece pe aici moaştele Sfântului şi, de veţi avea credinţă,vă veţi tămădui.
-Frate! - se înţeleseră atunci ologii. De noi nu va fi bine cu moaştele alea... S-ar putea întâmpla să ne tămăduim; şi atunci cine ne va mai da nouă bani?!... Va trebui să ne apucăm iarăşi de lucru! Hai să o ştergem de aici!...
Şi cei doi ologi o şterseră repede din calea moaştelor, nu cumva să-i ajungă tămăduirea.

Bune povestirile tale, Dolion!
Le citesc cu plăcere...

Fratii

Au fost odata, intr-un sat, trei frati gemeni. Semanau foarte mult, atat de mult incat ti se parea ca vezi unul si acelasi om, de trei ori, dar in trei situatii diferite. Unul, cel mai mare, era foarte egoist si zgarcit. Tot timpul era nemultumit cu ceea ce are, si fata sa era posomorata. Nici cand iesea de la biserica fata sa nu era senina.
Al doilea era un om obisnuit, cand vesel, cand trist. Cand era trist, era leit fratele cel mare. Cand era vesel, era leit fratele cel mic. Despre acesta din urma, ce sa spunem! Parca traia pe alta lume. Bucuria care i se citea pe fata era molipsitoare. Era cel mai credincios dintre frati. Chiar daca fratii mai mari nu erau mult mai mari decat el, intre el si fratele cel mare parea o diferenta de cativa ani. Nu la trupuri, ca erau aproape la fel de bine dezvoltati. Doar la chip!

Ce sa mai spunem despre fratele mic? Chiar si atunci cand parintii lor au murit, rapusi de o boala necrutatoare, fratele mic a stiut sa ii indemne pe ceilalti sa isi puna nadejdea in Dumnezeu. Astfel, cu munca, cu rabdare, au stiut sa o scoata la capat.
Au crescut, s-au casatorit cu fete harnice si frumoase, au avut copii! Au mai trecut multi ani, copiii au crescut mari si gemenii nostri au ajuns bunici.
Intr-un an, cand fratii isi sarbatoreau ziua de nastere, si toata familia era laolalta, cu multimea de copii si nepoti, a aparut un batran cu o fata senina, cu parul lung si alb. A spus ca are daruri pentru toti. Apoi a cerut sa stea de vorba doar cu sarbatoritii!
- Spuneti-mi, va rog, cat de mult ii iubiti pe cei din familia voastra, pe copii si nepoti? Eu pot sa va ajut sa le faceti un cadou, sa le daruiti o parte din viata voastra.
Fratii mai mari se uitau, mirati, spre cel mai mic. Aveau incredere in el si se gandeau ca el isi va da seama daca musafirul nepoftit era mincinos sau nu. Dar fratele cel mic nu dadea nici cel mai mic semn de neincredere! Era vesel ca de obicei. Zise:
- Asta da cadou, sa primesti puterea de a da o parte din tine altora!
Cel mare nu parea prea incantat:
- Ce sa dau? O parte din viata mea? De ce sa dau? Ca, daca dau, mor mai repede, nu? Eu nu dau nimic. Cat mai am de trait, sa traiesc. Batranetea e grea, dar mai bine batran decat mort!
- Eu as da un an, zise fratele mijlociu. Dar sa fiu sigur ca ajunge la copii si nepoti.
- As da si eu un an, nu zic nu, zise fratele cel mare. Dar sa stie toti ce cadou le-am facut. Dar, daca stau sa ma gandesc mai bine, cat ar reveni fiecaruia? O luna, doua, cateva zile? Mai bine le tin pentru mine.
Fratele cel mic deveni din ce in ce mai serios. Ceilalti nu il mai vazusera niciodata asa. Il intreba pe musafir:
- Chiar putem face celorlalti cadou o parte din viata noastra? Atunci, eu, eu sunt gata sa mor chiar acum. Am avut o viata frumoasa si fericita. Ce bucurie mai mare ar fi decat sa dau o parte din mine celorlalti? Nu vreau sa ma laud cu cadoul pe care l-as face, dar cred ca orice copil si nepot ar intelege maretia darului meu. Eu, eu sunt aproape gata de moarte! Mai vreau sa ma spovedesc, sa ma impartasesc maine dimineata si gata! Daca as sti ca mai am de trait zece ani, pe toti i-as da, fara sa sovai!
Musafirul le spuse:
- Lucrurile stau altfel! In aceeasi zi ati venit pe lume si parintii vostri, inainte de a muri, s-au rugat sa parasiti aceasta lume impreuna. Dar, precum se vede, nu sunteti toti la fel de pregatiti pentru moarte. Desi sunteti batrani si timp sa va pregatiti ati avut!
In timp ce musafirul vorbea, fratele cel mare se asezase pe un scaun si incepu sa respire din ce in ce mai greu.
- Cel mai mic ar fi dat si zece ani de viata celorlalti. O viata intreaga a trait pentru ei, asa a ramas si la batranete. Zece ani de viata o sa mai traiasca. Dar batranetea nu ii va fi grea, nu va fi o povara pentru ceilalti, ci o bucurie! Tu, mijlociule, un an o sa mai traiesti de acum inainte.
- Doar un an? intreba mijlociul, nemultumit.
- Da, un an. Bucura-te si de acesta, zise musafirul. Vezi, fratele cel mare nu a avut parte nici de atat!
Fratii si-au intors privirile spre acesta. Au vazut ca inchisese ochii, pentru totdeauna. Avusese totusi parte de o moarte linistita!
- Pretuiti bine timpul care v-a ramas, zise batranul celor doi. Nu uitati cat de mare e puterea iubirii pentru ceilalti. Ea, doar ea va mai tine in viata. Pentru aceasta iubire v-a mai lasat Dumnezeu sa traiti, ca sa ii puteti ajuta si pe altii prin aceasta iubire. Care va pregateste pentru viata cea adevarata!
Atat le mai spuse batranul. Apoi, deodata, disparu din fata ochilor lor. Cei doi frati se frecau la ochi, nevenindu-le sa creada ca ceea ce vazusera era adevarat. Dar, langa ei, trupul fratelui lor zacea fara suflare!

Un barbat si o femeie erau casatoriti de peste 60 de ani. Ei impartaseau totul si discutau despre orice. Nu aveau secrete unul fata de celalalt, cu exceptia unei cutii de pantofi pe care femeia o tinea pe dulapul ei de haine si despre care l-a atentionat pe sotul ei sa nu o deschida sau sa intrebe de ea vreodata.
In toti acei ani, el nici nu s-a gindit la cutie, dar intr-o zi, batrinica se imbolnavi foarte tare si doctorii ziceau ca nu prea mai are sanse sa se insanatoseasca. Incercind sa puna toate lucrurile in ordine, batranelul a luat cutia de pantofi de pe dulap si a pus-o langa patul sotiei sale.
Era si ea de acord ca era timpul sa afle si sotul ei ce era in acea cutie. Cand a deschis-o, in cutie erau doua papusi crosetate si o gramada de bani: in total vreo 25.000 de dolari. El a intrebat-o despre continutul acestei cutii.
- Cind ne-am casatorit, spuse ea, bunica mea, mi-a impartasit ca secretul unei casatorii este sa nu te certi niciodata... Spunea ca intotdeauna cand ma voi supara pe tine, sa tac si sa crosetez o papusica.
Batranelul era atit de impresionat, incat abia isi putea stapani lacrimile. Doar doua papusi erau in cutie! Ea fusese suparata numai de doua ori in toti acesti ani in care au trait impreuna. Nu mai putea de fericire!
- Iubito, spuse el, inteleg existenta papusilor, dar toti acesti bani?
- Oh, zise ea, acestia sunt banii pe care i-am obtinut din vanzarea papusilor...

RUGACIUNE :
Doamne, ma rog sa-mi dai intelepciune sa-mi inteleg sotul, iubire ca sa pot sa-l iert si rabdare pentru toanele lui. Pentru ca Doamne, daca as cere putere, ma tem ca l-as bate prea tare. Amin!

Adevarata poveste: si bunicile astea le cam stiau pe toate. Sa vedem noi ce lucruri intelepte o sa putem invata nepotii..Si bunica mea zicea cam la fel cu cea din exemplul tau..

Taximetristul Blestemat

În Giurgiu există un mit urban care spune că :
Într-o zi un taximetrist era într-o zi normală de muncă. La un moment dat se urcă în maşină o tipă îmbrăcată în mireasă care îi spune taximetristului să o ducă pe str.Nicolae Titulescu în faţa unei case mai vechi. Ajunşi acolo, tipa îi dă taximetristului verigheta pentru că nu avea nici un ban la ea. Ieşit din tură, taximetristul îi arată verigheta unui prieten, care, auzind numele tipei, îi spune că aceasta este moartă de cateva zeci de ani, s-a sinucis atunci când, odată ieşiţi din biserică, pe soţul ei l-a călcat o maşină. Necrezând povestea, s-au dus împreună în locul în care fusese cu ea, ziua şi au observat o casă părăsită. Atunci prietenul taximetristului l-a sfătuit pe acesta să îngroape verigheta în locul în care sunt îngropaţi cei doi din cimitirul Smârda, altfel va fi blestemat toata viaţa.

Poveste (poate) cu sens despre… ,,Sens si Consens,,

A fost odata ca niciodata, intr-o tara nu foarte indepartata, o fetita (a carei varsta nu conteaza prea mult), care…nu stia sa astepte. Era o fetita care fusese pe la multi invatati si invatase o multime de lucruri, care mai de care mai minunate, dar de fiecare data cand trebuia sa ajunga la lectia despre Rabdare, ea se grabea sa invete sau sa faca altceva, spunandu-si mereu ca asteptarea n-are nici un folos pe lume, deci nu merita luata in seama. Nu stie nimeni de ce gandea ea asa…
Intr-o buna zi, ea intalni un vrajitor care incepu sa-i povesteasca cum ca uneori, mintea unui om se poate transforma intr-o bagheta magica cu care poti crea lucruri minunate…
Iar ea, fetita, nici nu apuca sa asculte prea bine ce mai avea vrajitorul de spus, ca se si apuca sa deseneze cu mintea ei, repede, repede, un …Castel, pe care sa il mobileze cu biblioteci intregi de carti minunate (fetita iubea mult cartile), pe care sa-l decoreze cu cuvinte frumos aranjate sa-l tapeteze cu pagini pline de intelepciune si pe care sa-l faca un loc primitor pentru toti cei care se cautau pe sine si doreau sa poposeasca un pic, pentru un strop de hrana spirituala, pentru un dram de optimism, pentru un sambure de adevar sau pentru un pahar de vorba cu Alt Cineva.
Si-atat de mult ii placu fetitei cum arata castelul desenat in mintea sa, incat repede-repejor, inainte chiar ca ea insasi sa-si dea seama ce face si cum face, castelul era gata si-n realitate, un castel minunat, care ii bucura inima ei de fetita grabita sa creeze minuni peste noapte…Ii multumi in gand vrajitorului care o invatase ca mintea omului se poate transforma uneori in bagheta magica…Dar nu-i putu multumi vrajitorului si pentru ca o invatase ca pana si magia are timpul sau, si ritmul sau… nu-i putu multumi, caci ea nici macar nu statuse sa mai asculte si sa invete si restul lectiei despre magia de-a crea cu mintea ta nenumarate lucruri…asa incat…
Ca orice castel, cladit in pripa, peste o zi si-o noapte, direct pe sol si fara fundatie adanc sapata, fara beton armat si fara nici un gard, fara de zavoare si far’ de adaposturi pentru zile prea-nsorite sau deopotriva, pentru nopti cu ger, fara provizii pentru timpuri mai sarace, castelul din poveste…s-a daramat, putin cate putin, lasand-o pe fetita cu semne de –ntrebare: ,,unde-am gresit,,? ,,ce n-am facut?,, ,,cum de s-a-ntamplat oare?,, Strangand din dinti, ca sa nu planga de tristete, fetita striga in cele patru zari: ,,tu, vrajitorule meschin si fara de onoare, de ce m-ai invatat sa construiesc castele fara sa-mi spui ca-s de nisip si nu din piatra ce rezista?,,
Si vrajitorul aparu-ntr-o clipa si-i spuse fetei cam asa:
,,Castele de nisip, imi spui?… asa o fi…dar din nisip se face piatra si betonul si tot nisip gasesti si in adanc,cand sapi fundatii de castele…tot in nisip te poti ascunde sau poti sa scrii pe el nuvele. .. citite doar de tine si de vant… dar ce conteaza asta? Tot ce conteaza e… doar Timpul in care planuiesti, e Ritmul in care adaugi fir de nisip pe alt fir de nisip, e Rostul pentru care construiesti, este Modul in care alaturi o caramida langa alta caramida, e Starea in care tu creezi, e Credinta in care sa iti sprijini deznadejdea si oboseala…
Castelul ce l-ai construit in pripa fara s-astepti sa vina anotimpul lui, te-a construit la randul lui, pe tine…si prin ruina lui, te-a invatat , cumva, ceva… E un Consens al fiecarui lucru ce se asterne ori nu in calea ta, cu un anume Sens…
Ridica-te acum, ii spuse apoi fetitei vrajitorul. Ridica-te si cauta prin rafturile prafuite, din castelul vechi, Samanta vie a Visului tau despre Castel. Planteaz-o undeva. Oriunde. Si-n nisip, de vrei asa…Sau poate-n praf de stea…Dar nu uita s-o uzi. Si nu uita sa crezi in ea. In forta ei de-a germina. De-a rasari. De-a creste, incet, incet, in ritmul ei. Si de-a rodi… cand va fi vremea sa rodeasca… Nu o grabi. Nu te grabi. Asteapta…Orice samanta stie asta…