CAMERA DE WHISKY (I)

Posibil şi asta!
Şi uite, îmi aduc aminte de tatăl meu când voia să-l sune pe unchi-miu (fratele lui). Îi era mereu teamă să nu sune la o oră nepotrivită, ca să nu deranjeze. Şi să ştii că au fost foarte apropiaţi. Ceea ce nu se întâmpla cu unchiul meu! Când voia să vorbească cu frat-su, suna şi la miezul nopţii! Iar tata nu s-a supărat niciodată. Cred că nici unchi-miu nu s-ar fi supărat dacă tata ar fi făcut asta. Dar erau două firi diferite...

Pe mess...
Uite, la asta nu m-am gândit! Şi eu îmi văd prieteni online şi nu-i "bâzâi" tot din dorinţa de a nu deranja. Dar, după ce am citit ce-ai scris, am să mai reflectez... Chiar îţi mulţumesc!

Cred ca reciprocitatea conteaza mult in relatiile interumane.
Desigur, poate numai pentru unii... dar pentru acestia, lipsa reciprocitatii afecteaza mult!
Eu dau mult... si dau, si dau, si dau... dar la un moment dat, fara sa vreau, obosesc... e oare egoism ?!?

Nu cred că-i egoism. Pur şi simplu n-are rost să baţi la o uşă care rămâne închisă sau, în cel mai bun caz, doar se întredeschide iar faţa pe care-o vezi este foarte plictisită! Cel puţin ăsta este punctul meu de vedere!

O fi şi motivul pentru care nu prea leg prietenii. De fapt, dacă stau să mă gândesc, n-am decât doi prieteni: unul din copilărie (ne jucam amândoi pe stradă) iar cel de-al doilea - din tinereţe. Nici în mediul virtual nu mă pot lăuda cu prea mulţi "prieteni". Cred că sunt un tip mai ursuz... sau mai ciudat.

Prieteniile cel mai adesea duc la esecuri, la suferintă. Nu multi pot fi adevărati prieteni iar când ajungi la o anumită vârstă esti mai pretentios cu intrările străinilor în viata ta - ti-ai găsit o zonă de confort în care nu oricine este bine venit iar dacă vine, să fie pe fugă, altfel deranjează...

Anahoret, pentru că esti un om normal, aceea nu te plasează la nicio categorie mentionată de tine (ursuz, ciudat). Nici eu nu am herghelii de prieteni - partea interesantă este că, personal sunt prietenul tuturor dar nu accept ca oricine să fie prietenul meu. Exigenta mea în alegerea celor cărora le dau privilegiul de a fi în preajma mea (ha,ha!) poate fi considerat tot ciudat, nu-i asa? Dar nu este... Iar întâlnirile cu prietenii cei mai buni sunt mai rare. De ce? Nu stiu, nu am un răspuns clar la asta!

Emil Condor a scris:

Iar întâlnirile cu prietenii cei mai buni sunt mai rare. De ce? Nu stiu, nu am un răspuns clar la asta!

Da, am constatat şi eu. Este aproape la fel ca la vin: un vin bun îl ţii la păstrare şi-l bei rar; dar cu câtă plăcere!

Emil a scris:

Prieteniile cel mai adesea duc la esecuri, la suferintă. Nu multi pot fi adevărati prieteni iar când ajungi la o anumită vârstă esti mai pretentios cu intrările străinilor în viata ta - ti-ai găsit o zonă de confort în care nu oricine este bine venit iar dacă vine, să fie pe fugă, altfel deranjează...

Da, uneori, prieteniile mai duc şi la eşecuri, dar nu la suferinţă. Mai degrabă la mari dezamăgiri. Atunci "închid uşa" şi gata, fără penibilul unor explicaţii de circumstanţă. Să nu crezi că eu nu am dezamăgit pe alţii. Am avut nişte prieteni buni la Iaşi şi eu am fost pramatia. Degeaba îmi caut (şi acum) justificări.

Dar cred că mai ţine şi de firea oamenilor. Sunt unii cărora le place să aibă casa plină, să fie înconjuraţi mulţi prieteni, şi sunt alţii cărora le plac întrunirile mai intime, mai discrete. Iar, inevitabil, numărul prietenilor este foarte mic.

Uite, îmi aduc aminte de prietenii tatălui meu, cu care, în anii 38-42 cutreierase Bucureştiul, Braşovul şi Cernăuţiul. Războiul i-a despărţit. Cu unul dintre ei s-a reîntâlnit prin anii '80 la Braşov. Celălalt, emigrase în RFG. S-au reîntâlnit toţi trei, pentru prima dată, după '90, când fiica braşoveanului s-a căsătorit. A fost o reîntâlnire ca în filme! De atunci, în fiecare an se întâlneau la câte unul acasă. "Neamţul" i-a primit la rudele sale de la Mediaş, mi se pare. Dar nu asta conta. Ci faptul că, an de an, îşi găseau un răgaz de trei zile ca să se întâlnească. Cred că şi acum, pe "veşnicele plaiuri ale vânătoarei", unde se află cu toţii, respectă întâlnirea anuală de trei zile.

Vezi, Emile, asta numesc eu prietenie adevărată!

Da, asa este, Anahoret.

Într-un prieten adevărat (prieteni pot fi cu miile!) poti avea încredere mai multă decât în propria familie. Numai acela e prieten adevărat! Dacă nu te poti încrede total, nu este adevărat.
Cum un câine îsi dă viata pentru tine, tot asa prietenul adevărat.

Si încă un lucru: de regulă, adevăratele prietenii se nasc pe băncile scolii, în copilărie.
Sunteti de acord cu asta?

Anahoret a scris:

Nu cred că-i egoism. Pur şi simplu n-are rost să baţi la o uşă care rămâne închisă sau, în cel mai bun caz, doar se întredeschide iar faţa pe care-o vezi este foarte plictisită! Cel puţin ăsta este punctul meu de vedere!

O fi şi motivul pentru care nu prea leg prietenii. De fapt, dacă stau să mă gândesc, n-am decât doi prieteni: unul din copilărie (ne jucam amândoi pe stradă) iar cel de-al doilea - din tinereţe. Nici în mediul virtual nu mă pot lăuda cu prea mulţi "prieteni". Cred că sunt un tip mai ursuz... sau mai ciudat.

Culmea e ca mie, de cand vorbesc cu tine pe forum, imi pari un tip exact invers decat te "lauzi" tu.
Nici pe depart nu imi pari "ursuz", esti vesel si povestitor, creezi o atmosfera placuta, de liniste si echilibru.
Hm... poate fi perceptia in "virtual" asa de diferita?

Este dur ce spui!
Depinde... În cazul ăsta aş putea să spun că sunt printre fericiţii care au în soţie şi un prieten adevărat iar reciproca este valabilă. Scriam, cu ceva timp în urmă, că m-a ferit Dumnezeu să ajung "pe fundul gropii", însă odată am fost destul de aproape. Şi în acel moment am avut noroc că a fost lângă mine cineva care mi-a întins o mână fermă. Şi aceea a fost soţia mea. Este drept, şi ceilalţi doi prieteni m-ar fi ajutat, cu siguranţă, dacă le-ar fi fost în putinţă. Şi chiar au făcut-o într-un fel, măcar cu încurajări pe care le-am simţit pornite din inimă.

Da, cu partea a doua sunt şi eu de acord (mai ales între noi, băieţii), şi aş adăuga că se mai leagă prietenii trainice atunci când protagoniştii trebuie să înfrunte împreună unele greutăţi şi nu se lasă unul pe altul "să moară".

Nu stiu cand se nasc adevaratele prietenii, nici cand sau de ce se sting... dar cred ca simti mai acut lipsa prieteniilor, a companiei, atunci cand esti mai singur, cand ai mai putine preocupari legate de familie sau insarcinari sociale. Cand ai partenerul de viata langa tine nu simti ca esti singur.
Noi avem putini prieteni, dar ne simtim foarte bine cand suntem cu ei, la ei sau la noi. Si totusi ne vedem destul de rar, chiar si cu cei de aici sau din apropiere. De ce? pentru ca oricat ne simtim de bine, asta inseamna o zi, o dupa masa, o seara ocupata... comoditatea?!?! Poate, motive... servici, oboseala... de fiecare data regretam ca ne vedem asa de rar, si ne promitem sa ne vedem mai des...

Am in bloc e "pereche"... doua doamne in varsta, unsa sta pe scara mea, cealalta pe alta scara. Imi place grozav de ele, in fiecare zi se intalnesc, de duc la plimbare, la cofetarie, la magazine, isi poarta de grija una alteia. Sunt grozav de simpatice, mereu vesele, ca doua vrabiute gurese. S-au cunoscut si s-au legat asa de mult una de cealalta dupa ce au ramas singure, fara soti, inainte nu s-au cunoscut.

Anahoret a scris:

Este dur ce spui!
Depinde... În cazul ăsta aş putea să spun că sunt printre fericiţii care au în soţie şi un prieten adevărat iar reciproca este valabilă.

Adevărul este dur, nu altcumva!
Prietenul adevărat (repet: adevărat!) nu divortează de tine, nu te lasă la greu.
În cazul tău, sotia ta este un prieten adevărat si aceea este minunat. Un caz foarte fericit...

Citat :

se mai leagă prietenii trainice atunci când protagoniştii trebuie să înfrunte împreună unele greutăţi şi nu se lasă unul pe altul "să moară".

Adevărat! Prietenii se leagă si în alte diverse moduri dar mai rar...

aurora a scris:

Culmea e ca mie, de cand vorbesc cu tine pe forum, imi pari un tip exact invers decat te "lauzi" tu.
Nici pe depart nu imi pari "ursuz", esti vesel si povestitor, creezi o atmosfera placuta, de liniste si echilibru.

Nu, Aurora! Aşa sunt şi în realitate!
Dar asta nu înseamnă că sunt "plin" de prieteni. Am cunoştinţe, colegi de serviciu, amici cu care mai tragem şi câte un chef, dar nu prieteni! D-asta am zis că, poate, sunt mai ciudat!

Sunt, într-un fel, şi ursuz! Spre exemplu nu sunt foarte guraliv, expansiv şi glumeţ decât cu persoanele cunoscute. Spre exemplu, în compartimentul unui tren, unde sunt necunoscuţi, cu siguranţă nu o să fiu eu cel care deschide discuţia. Dealtfel, foarte rar particip la astfel de discuţii. Spre deosebire de alţii care vorbesc între ei de parcă s-ar cunoaşte decând lumea!

aurora a scris:

Culmea e ca mie, de cand vorbesc cu tine pe forum, imi pari un tip exact invers decat te "lauzi" tu.
Nici pe depart nu imi pari "ursuz", esti vesel si povestitor, creezi o atmosfera placuta, de liniste si echilibru.

Exact cum spui tu, Aurora, tot asa simt si eu.
Cred că prietenul nostru, Anahoret este prea modest si îi indic să nu mai fie - modestia nu este pentru învingători!!! Chiar dacă multi oameni consideră modestia ca o calitate, ea e bună pentru cei din jur nu si pentru cel ce o foloseste. De obicei, modestia îti aduce dezavantaje personale. Credeti că sunt gresit?

Anahoret, Mie imi place sa vorbesc cu tine!

Emile, nu esti gresit!

Anahoret a scris:

...nu sunt foarte guraliv, expansiv şi glumeţ decât cu persoanele cunoscute. Spre exemplu, în compartimentul unui tren, unde sunt necunoscuţi, cu siguranţă nu o să fiu eu cel care deschide discuţia. Dealtfel, foarte rar particip la astfel de discuţii. Spre deosebire de alţii care vorbesc între ei de parcă s-ar cunoaşte decând lumea!

La fel sunt si eu... dar în cercurile cunoscute, tin'te bine!

aurora a scris:

Mie imi place sa vorbesc cu tine!

Şi mie cu voi!
Doar spuneam, pe la începuturi, că nu ştiu cum a putut să adune Emil atâţia oameni deosebiţi! Pe cuvânt de onoare că vin cu drag să stau de vorbă aici de câte ori pot. Îmi place mult că este linişte şi există simţul umorului. Parcă am fi într-un club! D-asta spuneam că mi-ar părea rău să se strice atmosfera!

Păi, atmosfera o întretinem noi, nu?
Dacă unii vor face greseala să o strice, altă sansă nu vor mai avea după aceea!

Sunt total de acord cu tine, Anahoret!
Si eu vin cu plăcere aici pentru că am foarte multi ce-mi sunt dragi chiar fără să-i cunosc personal. Cu totii am avut sansa să "ne nimerim" împreună. Fiecare are partea lui de merit.

Frunzăream pdf.-ul pe care l-am recomandat la "Filme şi cărţi" şi m-a "izbit" un paragraf de-al CTP-ului:

Refuzul procreării este ultima armă a individului strivit de angrenajul statal, îngrozit, scârbit, obosit de viaţa pe care e nevoit s-o trăiască. Fără copii, o ţară se transformă într-un imens azil de bătrâni. Apoi, într-un pustiu cu schelete; şi totul mult mai ieftin, eficient şi curat decât într-un bombardament atomic.

Dar ar mai fi şi un altfel de refuz prin care-ţi poţi manifesta scârba faţă de îmbuibaţii zilei de-şi zic politicieni: refuzul de a merge la vot. Scârba de a le răspunde la linguşelile electorale. Constat că la fiecare scrutin numărul votanţilor scade, în timp ce numărul celor scârbiţi creşte. Curând - sau, cel puţin, în viaţa asta - s-ar putea să-i văd votându-se ei între ei. Asta dacă n-or să dea cumva o lege prin care să facem puşcărie dacă nu mergem la vot.

Anahoret a scris:

.....Constat că la fiecare scrutin numărul votanţilor scade, în timp ce numărul celor scârbiţi creşte. Curând - sau, cel puţin, în viaţa asta - s-ar putea să-i văd votându-se ei între ei. Asta dacă n-or să dea cumva o lege prin care să facem puşcărie dacă nu mergem la vot.

Bătrâne călugăr, ca să dea o astfel de lege ar trebui să fie mult prea tâmpiţi.

1. Ar trebui să renunţe la sume importante din veinturile lor pentru a creia puşcăriile necesare.
2. Ar trebui să acorde minimul de hrană unui număr mare de oameni care nu fac nimic altceva decât să şadă în puşcărie.
3. Trebuie asigurat un număr mare de gardieni şi nu se ştie dacă vor mai avea de unde să-i selecteze şi să-i promoveze.
4. La toate astea se mai adugă şi alte strâmbe care acum nu-mi vâjâie prin cap.

Cănd va fi promulgată o astfel de lege, voi fi primul care nu merg la vot, aşa, ca să fac propagandă electorală.

Hâtru ca-ntotdeauna, Preacinstite! Seara bună!
Stai tu liniştit, că de de le-o veni una d-asta pe chielie, n-o să le ia mult s-o pună pe hârtie (ptiu, satană, că ieşi cu rime! ). Şi nu te baza pe ei că n-ar fi tâmpiţi! Până acum n-am văzut niciun semn care să-mi demonstreze contrariul!

Mai... de ce nu va ganditi voi asa... si cei care aleg, si alesii, suntem tot "noi", ca alesii nostri provin tot dintre noi, ca doar nu-s adusi de pe alte meleaguri... sunt tot romani ca si noi!

Ia ganditi-va, daca un frate sau o sora sau unul dintre copiii nostri s-ar implica in politica si ar ajunge intr-o astfel de situatie, sa candideze si sa fie alesi... tot asa ne-am gandi si ne-am exprima despre ei?

ia ziceti voi, ce-o fost baselu inainte de a fi ce a ajuns?

si nevasta-sa ce este? nici cu gandul n-a gandit cand tesea precum penelopa asteptandu-l pe traienel ce va fi peste vremi... acuma ce sa faca?

"In ranita oricarui soldat zace bastonul de maresal"

Aurora, tare m-aş bucura ca fi-miu să candideze şi să fie ales (cu toate că, la ce mafie este prin partide, cam greu ). Dar, dacă ar ajunge acolo şi ar face la fel ca ăştia, la fel aş gândi! Mai mult, fiind vorba de fi-miu, i-aş trage şi o mamă de bătaie! 90 de ani să am şi tot rup un baston pe fundul lui!

aurora a scris:

"In ranita oricarui soldat zace bastonul de maresal"

Dă-l naibii! Matrozul căuta în raniţă sticla de rom şi a dat peste bastonul de preşedinte!

P.S.
Şi la întrebarea ta "ce-o fost baselu inainte de a fi ce a ajuns" răspund doar atât: un maidanez sau un vaporean bişniţar! Pune-le în ordinea pe care o vrei, că tot iese bine!

Uite acum tanarul Paleologu este parlamentar si ministru... nu cred ca putem spune careva despre el ca nu este un om de calitate din toate pdv-urile (cat poate cunoaste cineva dinafara omului).
Eu cred ca exista si oameni buni si oameni mai putin buni ca peste tot.
Competenti sau mai putin competenti... ca peste tot!