CAMERA DE WHISKY (I)

Corect

Despre distanţe

Mi se întânplă rar să gândesc dar şi când îmi vine, stau liniştit într-un colţ să savurez momentul!

Astzăi de dimineaţă, în tren, când priveam întunericul de-afară, mă amuzam despre modul în care sunt percepute distanţele. Distanţele temporale, nu cele fizice, din teren. Spre exemplu, ce înseamnă patru ani? Distanţa dintre un nou-născut şi un copil de grădiniţă este enormă, este uriaşă! Patru ani de acumulări în care micul om a învăţat să privească, să vorbească, să meargă şi, la vârsta aia, chiar ştie să dea din pedale la o tricicletă!

De asemenea, patru ani este o distanţă care-l separă pe cel din grupa mică de şcolarul claselor primare. Şi tot cei patru ani sunt bariera dintre copilărie şi adolescenţă, sunt cei patru ani care despart evenimentul marcat de primirea buletinilui şi serbarea majoratului. Şi tot cei patru ani fac diferenţa (la fel de uriaşă) dintre licean şi student. Parcă ar fi o serie de bariere sau de trepte pe care fiecare individ trebuie să le urce. Trepte înalte, unde este necesar să ridici piciorul sus, sus ca să poţi ajunge la următoarea.

Cu timpul însă, distanţa dintre cei patru ani tinde să sacdă. Patru ani de facultate trec repede şi, dacă ai noroc, ajungi la prima angajare apoi, în următorii patru, ai schimbat deja două locuri de muncă şi ajungi, pentru prima dată, şef. Încă patru ani, ai spus "fatidicul" "da" şi a doua zi te trezeşti căsătorit. Deja, după alţi patru, când te întâlneşti cu colegi de facultate sau de liceu se pune întrebarea: "Câţi ani are al tău?" "Abia a împlinit un an" "Ei, al meu este mai mare, are patru!". Şi, uite aşa am făcut şi primul transfer de distanţe. Distanţa aia uriaşă din copilăria noastră este deja a copiilor noştri.

Iar treptele devin din ce în ce mai mici şi tot mai uşor de urcat. Singurul prag pe care-l mai simţi cu adevărat, este pe la 60 când distanaţa de patru ani înseamnă, de cele mai multe ori, a fi pensionar sau încă în activitate. După aceea treptele se erodează şi scara tinde să devină o alee. Iar distanţa aproape că nu mai contează...

Să aveţi o zi bună!

hm... am aflat aseară că a murit sora unei prietene... câţi ani avea? 70 aha... eu aş mai avea încă 12... ce puţin mi se pare! socrul meu are 86 ... ar mai fi 28! mult, dar numai dacă aş putea în fiecare dimineaţă să mă trezesc cu bucuria zilei ce va urmă, să-mi port singură de grijă în toate cele...

La ce vârstă începem să gândim aşa oare?

Citat :

La ce vârstă începem să gândim aşa oare?

Eu socoteam ieri cam la cati ani voi avea nepoti...adica ideea era ca o sa fiu in "campul muncii". Soacra-mea s-a pensionat cu putin inainte sa nasc eu. Socrul meu are 80 de ani si va atinge usor 90. Ca si taica-su. Abia dupa varsta asta se va comporta ca un om mai neputincios. As fi vrut sa am mai mult timp liber atunci...probabil ca ei vor fi in Cluj.

Mai întâi constat că am făcut două greşeli de ortografie pentru care, fiindcă nu le pot corecta, îmi cer scuze.

Întrebarea ta, Aurora, mă duce cu gândul la o afirmaţie a lui Paler din "Calomnii mitologice".

Cum am spus în "Autoportret...", cunosc nu numai ziua, ci şi ora ieşirii din copilărie.
[...]
Mă străduiesc însă, în zadar, să-mi aduc aminte când am început să îmbătrânesc. Nu reuşesc decât să fac presupuneri care, toate, au un grăunte de adevăr şi o mare doză de nesiguranţă. S-a întâmplat, oare, când am descoperit că nu mai pot să alerg pentru a prinde autobuzul în staţie? Sau când m-am gândit pentru prima dată la moarte?
Octavian Paler – Calomnii mitologice, ed. Historia, Bucureşti, 2007, pag. 318.

De fapt, rândurile de mai sus au fost motorul gândurilor mele. Poate fiindcă-mi pun şi eu astfel de probleme, ar fi un oarecare semn? Acolo, Paler mai spunea că el nu şi-a trăit bătrâneţea cu seninătate, asemenea lui Paleologu, ci cu conştiinţa că este o perioadă din viaţă "plină de privaţiuni, care o fac nesuferită".

Am citit mai demult, în "Deşertul tătarilor" de Dino Buzzati, ceva asemănător. Nu am cartea la îndemână ca să pot cita, aşa că o să rămână pentru altă dată. Dar era foarte sugesitv ilustrată trecerea de la tinereţe la maturitate şi, de acolo, către bătrâneţe.

Din punctul meu de vedere, cred că eşti aşa cum te simţi şi, dacă nu sunt probleme (mari) de sănătate, fiecare vârstă are frumuseţea sa.

Anahoret a scris:

Din punctul meu de vedere, cred că eşti aşa cum te simţi şi, dacă nu sunt probleme (mari) de sănătate, fiecare vârstă are frumuseţea sa.

Poate ca este asa cum spui, poate, nu stiu inca... inca sunt in servici si asta, vorba lui Mirciulica Badea imi mananca toata ziua. Daca as fi la pensie, nu stiu ce ocupatie mi-as gasi... in momentul asta nu vad niciuna care sa ma intereseze a la long... dar sper sa am nepoti, sper, sper... asta ar fi singura motivatie, asta probabil mi-ar da si sanatate si satisfactie... socoteala anilor inseamna si cati ani m-as bucura de ei

aurora a scris:

dar sper sa am nepoti, sper, sper...

Ei, ce mi-ar plăcea şi mie Aurora!
Din păcate asta nu mai ţine de voinţa noastră, ci de a copiilor noştri! Ce a depins de noi, am cam făcut!

Anahoret a scris:

aurora a scris:

dar sper sa am nepoti, sper, sper...

Ei, ce mi-ar plăcea şi mie Aurora!
Din păcate asta nu mai ţine de voinţa noastră, ci de a copiilor noştri! Ce a depins de noi, am cam făcut!

asa este cum spui, dar eu pot trai fara sa sper? cum crezi ca as putea trai fara speranta ca nu o voi lasa de tot singura pe lumea asta?

Singuratatea e o stare de suflet. Ai incredere in instinctul ei. Cand o sa ticaie ceasul...

abba a scris:

Singuratatea e o stare de suflet. Ai incredere in instinctul ei. Cand o sa ticaie ceasul...

io am rabdare si am incredere in ea, ca zice ca isi doreste familie, copii... dar ca inca nu se simte pregatita, se simte inca ea "copil".
dar ma uiti si pe calendar... peste doua luni face 30 de ani... e drept ca din grupul ei de 7-8 fete, numai una e maritata, dintre colegele de liceu, numai una e maritata si are un baietel de o luna.
Stiu ca asa e moda acuma, maritatu' si copiii mai tarziu... dar viata trece asa de repede, e tot mai scurt timpul cat se bucura si ea si noi de copii... chiar ca si parinte, cu cat faci copiii mai tarziu, cu atat...

Camera de Whisky ocupată de doamnele noastre! Unde sunt băietii?
Ahaaa! Parcă văd unul acolo, e gazda... Păi, mă Anahoret, norocosule! Singur în Camera veselă cu doamnele? Privilegiatule!

N-am fost demult pe aici, şi văd că se consumă din greu, după preferinţe.
La toate astea ce să zic. Urcăm cât urcăm, aşa, ca până pe la 50, după care coborâm, că doar şi dealul pe o parte se urcă şi după ce-i trecem culmea, începe coborâşul. Uneori mai abrupt, alteori mai domol, mai cu poticneli, mai cum o fi. Unii urcă cu uşurinţă şi coboară cu opintişuri, alţii urcă năduşindu-se şi coboară lejer. Teoretic atât cât urcăm şi coborâm, dar mai sunt şi excepţii când unii din neatenţie cad în hăul prăpastiei. Dar un lucru este cert. Tinereţea şi bătrâneţea sunt incerte. Putem fi tineri la 80 de ani şi bătrâni la 30, căci nu după numărul anilor se socoteşte un om bătrân, ci după cum îl ţin puterile.
O altă certitudine este că după izgonirea lui Adam din rai, omul a fost pedepsit cu munca. Copiii muncesc jucându-se şi pensionarii se joacă muncind, căci viaţa nu-i decât o joacă, o joacă pentru noi prin noi. Şi joaca-i fără sfârşit. Când nu ne mai jucăm nu mai trăim. Şi când nu mai trăim începem un nou joc necunoscut nouă, dar un joc frumos pe un tărâm frumos, sau poate un joc frumos pe un tărâm arid. Oricum ar fi, tot frumos va fi.

Uneori Soarta potriveşte lucrurile într-un mod cel puţin straniu.

Tatăl meu avea un adevărat cult pentru Eminescu. Îmi amintesc şi astăzi serile când stăteam în faţa unei carafe cu vin şi ne prindea miezul nopţii discutând. Aveam deja 25 de ani şi îmi permitea chiar luxul unei ţigări fumate împreună dar, cel mai mult, eram fericit că îmi câştigasem şi eu dreptul de a-mi da cu părerea. Mă fascina ca şi în copilărie cu detaliile pe care le ştia din biografia lui Eminescu. De cele mai multe ori uitam de "combativitate" şi doar îl ascultam.

Astăzi se împlinesc 10 ani de când a trecut în veşnicie. Să fie doar o întâmplare că s-a stins în aceeaşi zi în care s-a născut cel pe care l-a divinizat? Poate. Dar mie-mi place să cred că, în ultimul ceas, Soarta i-a mai făcut un cadou.

Dumnezeu să-l odihnească-n pace!

Citat :

Uneori Soarta potriveşte lucrurile într-un mod cel puţin straniu.

Asa e... Cine are ochi de vazut si minte deschisa...

Anahoret a scris:

aurora a scris:

dar sper sa am nepoti, sper, sper...

Ei, ce mi-ar plăcea şi mie Aurora!
Din păcate asta nu mai ţine de voinţa noastră, ci de a copiilor noştri! Ce a depins de noi, am cam făcut!

O vreme si eu a trebuit sa ma obisnuiesc cu ideea ca "adio nepoti!..." E viata ei si nu am intervenit cu nicio parere in directia asta. M-a intrebat...i-am raspuns...cat ma pricepeam eu... Acum are un prieten si vede lucrurile altfel. Se pare ca are ce nu am avut noi, parintii... O relatie deosebita la o varsta frageda - 18 ani fiecare.

aurora a scris:

Anahoret a scris:

Din punctul meu de vedere, cred că eşti aşa cum te simţi şi, dacă nu sunt probleme (mari) de sănătate, fiecare vârstă are frumuseţea sa.

Poate ca este asa cum spui, poate, nu stiu inca... inca sunt in servici si asta, vorba lui Mirciulica Badea imi mananca toata ziua. Daca as fi la pensie, nu stiu ce ocupatie mi-as gasi... in momentul asta nu vad niciuna care sa ma intereseze a la long... dar sper sa am nepoti, sper, sper... asta ar fi singura motivatie, asta probabil mi-ar da si sanatate si satisfactie... socoteala anilor inseamna si cati ani m-as bucura de ei

Totdeauna am avut planuri de rezerva. Pentru pensionare prevad asa: calatorii mult mai des decat facem acum, chiar numai in Romania. Sa organizez cu prietenii jocuri de remi, canasta, scrabble. Am fost obisnuita in familia parintilor mei si acum imi lipsesc. Sper, cu timpul, ca lucrurile sa se aranjeze in directia asta. Vreau sa atrag in diferite activitati pensionarii din oras. Deocamdata aici in oras nu este o organizatie non-profit care sa se ocupe de soarta cainilor vagabonzi. As putea si mi-ar place sa ma ocup cand voi avea timp. Chiar si numai sa pun lucrurile in miscare. Oameni iubitori de caini sunt pe aici, dar lipseste legatura cu autoritatea publica.

Citat :

Camera de Whisky ocupată de doamnele noastre! Unde sunt băietii?
Ahaaa! Parcă văd unul acolo, e gazda... Păi, mă Anahoret, norocosule! Singur în Camera veselă cu doamnele? Privilegiatule!

Hai aici la un paharel, noi avem pe masuta o oferta variata, de la whisky si scotch pana la lichioruri, visinate, cornate sau alte bauturi parfumat-imbatatoare! De cand trebuie sa va aducem cu rugaminti aici?

Citat :

fiecare vârstă are frumuseţea sa.

Asa e!... Am retinut o fotografie dintr-un almanah Femeia de prin anii '80. Doi pensionari, sot-sotie, mergeau cu bicicletele si aveau niste pulovere ale caror modele erau prezentate alaturat in amanuntime. Tot asa, un coleg vazuse intr-o discoteca o femeie aproape de varsta pensionarii care se distra acolo de minune si ii statea foarte bine... Era in primele zile ale lui ianuarie 2007, nu in orice moment.

Dacă-mi ajută Dumnezeu şi o să termin renovarea casei părinteşti, cam în patru ani mă voi muta la Plopeni, lângă Ploieşti. Este acolo unde se termină Câmpia Ploieştilor şi încep Subcarpaţii de Curbură. Dealurile sunt acoperite cu păduri de stejar iar toamna este o splendoare să te plimbi p-acolo. Mai ales în toamnele lungi, de la sfârşitul lui octombrie, când pădurea este plină de culori. De fapt toamna este anotimpul meu preferat.

În afară de treburile gospodăreşti pe care am să le fac pe lângă casă, am de gând să cutreier pe unde umblam în copilărie şi să fac o mulţime de fotografii. La fel, vreau să călătorim prin ţară – o dată sau de două ori pe an – şi să fac fotografii. Apoi să particip la expoziţii. Şi cel mai mult o să mă bucure că, în sfârşit, o să putem sta şi noi mai mult timp împreună. Glumeam serios împreună cu soţia mea şi spuneam că, atunci când vom ieşi la pensie, să ne petrecem a doua lună de miere pe undeva în ţară sau în străinătate. Sper să ne ajute Dumnezeu să fim sănătoşi şi să fie aşa cum ne dorim noi!

Emil Condor a scris:

Camera de Whisky ocupată de doamnele noastre! Unde sunt băietii?
Ahaaa! Parcă văd unul acolo, e gazda... Păi, mă Anahoret, norocosule! Singur în Camera veselă cu doamnele? Privilegiatule!

Păi ia-l pe Preacinstitul şi pe cine-o mai vrea să vină, că eu mă duc să scot o carafă cu vin! Pentru fete cred că mai am un lichior de coacăze negre de anul trecut, că vişine n-au prea fost!

Citat :

Despre distanţe

Fratele meu e mai mic decat mine cu sase ani. Cand era foarte mic, cica mai ramaneam sa am grija de el...odata l-am lasat in casa si am stat pe afara. Nu-mi aduc aminte sa fi fost probleme. Dupa cativa ani, ne jucam impreuna. Dupa ce am plecat eu la liceu relatia noastra a avut de suferit. Ne desparteau si anii, si spatiul. Cand a intrat el in liceu, eu stateam in gazda la unchiul, el la internat, in alta zona a Iasiului. Eu am plecat in Nasaud, el a ajuns in Bucuresti. Acum varsta n-ar fi o problema, dar ramane spatiul si faptul ca nu prea avem ce discuta. Multi ani luam legatura numai de musai. Acuma dupa ce a suferit un accident minor si a stat acasa doua luni de zile, am incercat sa vorbesc mai mult si ma trezesc ca ii sporovaiesc la telefon verzi si uscate. Am trecut la cealalta extrema!

Lasă că fratele soţiei stă tot în Ploieşti, la vreo patru staţii de autobuz de noi, dar se întâlnesc mai mult la Slănic, la soacră-mea!

Anahoret a scris:

Lasă că fratele soţiei stă tot în Ploieşti, la vreo patru staţii de autobuz de noi, dar se întâlnesc mai mult la Slănic, la soacră-mea!

Scriam, cu ceva timp mai înainte, că am descoperit în "Deşertul tătarilor", de Dino Buzzati, un tablou în care este zugrăvită trecerea timpului. În citatul de mai jos, tânărul locotenent Drogo, abia devenit ofiţer, se duce la Fortăreaţă, prima sa garnizoană.

În zori, reluându-şi drumul, descoperi că pe versantul opus al văii, la aceeaşi înălţime, exista un alt drumeag, iar puţin după aceea zări ceva care se mişca. Razele soarelui nu pătrunseseră până acolo şi cotiturile drumului se aflau încă în umbră, aşa că nu se putea distinge prea bine. Totuşi, grăbind pasul, Drogo izbuti să ajungă la aceeaşi înălţime şi constată că era un om: un ofiţer călare.
În sfârşit, un om ca şi el, o fiinţă, un prieten cu care ar fi putut să râdă şi să glumească, să vorbească despre viitoarea lor existenţă comună, despre vânătoare, despre femei, despre petrecerile din oraş. Despre oraşul care acum i se părea izolat într-o lume foarte îndepărtată.
Şi cum defileul se îngusta tot mai mult şi cele două drumeaguri se apropiau, Giovanni Drogo putu să vadă că celălalt era un căpitan. La început n-avu curajul să strige, ar fi părut necugetat şi ireverenţios. Salută însă, de mai multe ori, ducându-şi mâna dreaptă la chipiu, dar celălalt nu răspunse. Desigur, nu-l observase.
— Domnule căpitan, strigă în cele din urmă Drogo, nemaiputând să-şi stăvilească nerăbdarea.
Şi îl salută din nou.
— Ce este? se auzi glasul de pe versantul opus. Căpitanul, oprindu-se, îl salutase reglementar şi acum aştepta ca Drogo să-i explice motivul pentru care-l strigase; întrebarea lui nu suna însă aspru: se ghicea numai că ofiţerul era mirat.
— Ce este? răsună din nou glasul căpitanului, de data asta uşor iritat.
Giovanni se opri, îşi făcu mâinile pâlnie la gură şi strigă cu toată puterea:
— Nimic! Voiam numai să vă salut!
Dino Buzzati, Deşertul tătarilor, ed. Polirom, Iaşi, 2002, pag. 12

Citatul de mai jos este identic, numai că rolurile sunt schimbate. Căpitanul este acum Drogo...

În timp ce Drogo călărea, meditând, pe drumul abrupt, sub soarele puternic, iar animalul, puţin obosit, mergea la pas, un glas îl strigă de pe partea cealaltă a trecătorii.
— Domnule căpitan! se auzi strigat si, întorcând capul, zări pe celălalt drum, pe partea opusă a văii, un tânăr ofiţer călare; nu-l recunoscu, dar i se păru că distinge gradele de locotenent şi se gândi că trebuie să fie tot un ofiţer de la Fortăreaţă, care, ca şi el, se întorcea din permisie.
— Ce s-a întâmplat? întrebă Giovanni, oprindu-se după ce răspunse la salutul reglementar al celuilalt; ce motiv putea să aibă acel locotenent pentru a-l striga şi încă atât de dezinvolt.
Cum celălalt nu-i răspunse, Drogo repetă "ce s-a întâmplat", cu un glas mai ridicat, de data asta uşor iritat.
Stând drept în şa, necunoscutul îşi duse mâna pâlnie la gură şi strigă cu toată puterea:
— Nimic, voiam să vă salut.
Dino Buzzati, Deşertul tătarilor, ed. Polirom, Iaşi, 2002, pag. 198

Intereseantă buclă, ce spuneţi?

hm... e dorinta de reciprocitate? daca "salut" pe cineva, imi doresc ca si el sa ma "salute"?

hai sa-ti zic de unde mi-a venit gandul asta, si nu numai din aceasta... am "amici" in lista mea de mess, cu drag primesc si in aceasta "casuta" oamenii... pe multi ii apelez, asa cum si Drogo si Giovanii, numai sa ii salut, sa aflu ca sunt bine... "celalalt" stie oare ca si mie imi face placere cand imi intoarce "atentia"?

sora mea (vitrega, numai dupa tata), ma vede zilnic, seara de seara, on line pe mess... rar, foarte rar, ma apeleaza... de cele mai multe ori acnd are vreun necaz (mai rar la bucurii) sau cand are nevoie de bani. Asta ma supara, ma intristeaza, foarte tare... n-o mai apelez nici eu.

am un fin la Sibiu, noi l-am cununat, i-am botezat baietelul... mama lui imi este sora vitrega, dar nu de sange, doar prin alianta... omul asta ma apeleaza aproape in fiecare seara, de multe ori dpar cand se culca, sa-mi spuna noapte buna, sau doar sa ma intrebe ce facem, daca suntem sanatosi... imi face reala placere!

ce ne determina actiunile de genul asta? educatia?