ZBOR DE CONDOR (I)

Invit pe toti la câteva minute de relax si meditatie. O să vă placă.

Ruga.pps

Personal sunt 100% român si chiar dacă am cetătenie canadiană,
nu mă consider canadian nici măcar o fărâmă.
Rămân român...

Emil Condor a scris:

Rămân român...

Respectele mele, doamnă dragă!

Aurora, ai intrat în linkul ce l-am dat un pic mai sus? Ruga se numeste, e ceva ce merită văzut. Nu este o rugă cum toti vă asteptati, e altceva făinutz. Uite-l: Ruga.pps

Emil Condor a scris:

Respectele mele, doamnă dragă!

Aurora, ai intrat în linkul ce l-am dat un pic mai sus? Ruga se numeste, e ceva ce merită văzut. Nu este o rugă cum toti vă asteptati, e altceva făinutz. Uite-l: Ruga.pps

Bine ca mi-ai atras atentia, ca nu vazusem ruga, si ar fi fost mare pacat s-o scap.
Mi-a placut foarte mult, si ma gandesc ca, inconstient mai degraba, incerc sa ma port cam dupa fiecare din propozitiile enuntate. Nu stiu cat reusesc, dar ma straduiesc.
Si muzica mi-a palcut, si imaginile sunt superbe.
Foarte fain, merita vazut, ascultat, simtit... si bagat la tartacuta! Multumesc!

Eram convins că nu ai urmărit Ruga, altfel ai fi spus ceva.
De aia am spus despre ea - doar o atentionare.
Si mie mi-a plăcut extraordinar de mult, cum spui tu: muzica, peisajele si adevărurile expuse, toate la un loc. Mai am câteva apoi trebuie să mă milogesc pe la ai mei în Brasov. Ei au tot felul de chestii din astea.

Emil Condor a scris:

Eram convins că nu ai urmărit Ruga, altfel ai fi spus ceva.
De aia am spus despre ea - doar o atentionare.
Si mie mi-a plăcut extraordinar de mult, cum spui tu: muzica, peisajele si adevărurile expuse, toate la un loc. Mai am câteva apoi trebuie să mă milogesc pe la ai mei în Brasov. Ei au tot felul de chestii din astea.

Vezi acuma de ce ma plang atata cu "steguletele" care se sting cand ma deloghez (automat sau voit)?
Pe celalalt forum, raman marcate necitite subiectele pana le citesc eu, si asa nu scap bnimic... si mie imi place sa citesc tototot de pe forum.

dar ma bucur ca ai sesizat ac eu de obicei raspund la ceea ce citesc, mai ales cand ceva imi place, si ma simai ales cand ceva nu-mi place :-))

Atât ce e bun cât si ce e rău, trezeste interes în tine...
O plăcere să te aibă omul în preajmă.

Emil Condor a scris:

Atât ce e bun cât si ce e rău, trezeste interes în tine...
O plăcere să te aibă omul în preajmă.

nu ma mai lauda, ca mi-o iau in cap!
las ca vine teposila, si vede ce am zis de el



gata, ma duc la somn, ca e deja 2 noaptae, musai sa dorm!

maine e luni... si stii cum zice teposu!

Luni nici iarba nu creste...

O plăcere să dialoghez cu tine, domnită dragă.
Noapte bună!

No, acum hai să relatez câteva istorioare mici din "zborul" meu pe lumea asta (care, în paranteză fie spus: sunt în legătură "strânsă" cu lumea cealaltă si veti vedea de ce).

Eram în clasa a V-a si am plecat la înnot (la scăldat, cum spuneam noi, în copilărie) împreună cu un nepot de la verisor. Am intrat în apă (un lac de 1Km lungime, 300 de metri lătime) si am făcut o cufundare la mal. Subliniez că mereu am avut rezistentă extraordinară sub apă si viteză de deplasare la fel.
Nepotul era din Iasi, nu cunostea cât pot să merg eu sub apă si a văzut că am intrat dar nicicum nu mai apăream din nou la suprafată. S-a uitat un timp după mine si când a văzut că nu mai ies, urlând a fugit spre casă, la mama mea: tanti, tanti! Emanuel s-a înnecat! Un trăsnet a căzut pe capul mamei mele care l-a strigat pe tata de la fratele lui, vecin cu noi si i-a spus despre ce e vorba. Tremurau amândoi părintii, efectiv tremurau...
... ... ... ... ... ...
La un moment dat aud de pe mal: Emanuel! Vino încoace! Era tatăl meu...
L-am văzut agitat dar nu-mi era teamă (era un părinte foarte exigent) căci pentru prima oară - nu stiu dacă a fost si ultima oară! - pentru prima oară în viata mea am cerut voie lui tata să plec la scăldat. Dacă nu ar fi fost asa, eu trebuia să fiu cel ce tremura, nu el! Chiar si mi-a spus tata: Emanuel ai noroc că pentru prima dată ti-ai cerut voie de la mine, altfel era trist la ce sperietură am tras. Am scăpat de data asta... Uhh!

În aceeasi vară (aveam deci, cam 11 ani) am plecat la fântână cu găleata pentru apă. Eram cu sora mea, doi ani mai mică - ea este în Chicago acum. Mentionez că la fântâna respectivă nu era butuc cu lant sau funie ca să scoti usor apa ci scoaterea ei se făcea agătând găleata personală cu un cârlig, o scufundai în fântână si o trăgeai înapoi. Am făcut întocmai în timp ce sora mea vorbea cu un verisor din curtea vecină. Am tras găleata până la marginile din scândură ale fântânii si am prins găleata cu mâna... Aici filmul se rupe vesnic...
Momentul următor pe care mi-l mai amintesc este: eu în fântână cu o mână prins de marginile ei si în cealaltă, găleata pe trei sferturi cu apă. Eu eram în uniforma aia de elev, udă complet. Sora mea nu mai era acolo!!! Am iesit afară si după câteva momente vine Violeta întrebându-mă: unde ai fost? De ce esti totul ud? I-am spus că am fost acolo si am vărsat o găleată de apă (din greseală) peste mine. Ea a mers acasă, a întrebat pe mama unde sunt si când a auzit că nu am venit de la apă, a revenit la locul unde eu doar iesisem din belea. Nici astăzi nu stiu (nu-mi amintesc) ce s-a întâmplat. Asa cum am spus: în momentul când am prins găleata plină, picioarele ce erau pe pământ ud au alunecat si am zburat după găleată, 8 metri până la suprafata apei. Am urcat cu găleata relativ plină cu apă în mână dar nu stiu nimic din toate astea. După durerea ce o aveam în umărul drept îmi imaginez că în interiorul fântânii am lovit umărul de o piatră de pe margine si m-am întors inconstient după care am urcat pe pietrele din care era construit putzul respectiv si... restul stiti...
După 7 ani de la acel incident, i-am spus mamei ce s-a întâmplat: era să moară de inimă chiar si atunci, după atâtia ani!
Dumnezeu a vrut ca eu să trăiesc: cum am iesit din acel loc, numai El stie.

Pe durata aceleasi vacante descrisă mai sus, duelam cu săbii de lemn, cu un verisor. eram doi dintre cei trei (patru) muschetari si printr-un accident am încasat o lovitură directă în ochiul stâng. Acel ochi nu a mai văzut lumina zilei mult timp, ceva de ordinul săptămânilor. Eram convins că nu o să mai văd cu el toată viata si am hotărât să nu spun nimănui acest lucru - nu voiam să o îndurerez pe mama. Bineînteles că nu am procedat bine dar aia a fost decizia mea de copil. Despre acest accident i-am povestit mamei în acceasi zi (după 7 ani) când i-am zis de căderea în fântână. Când îi povesteam, mama mea le trăia parcă se întâmplau chiar atunci sub ochii ei!
După 5 sau 6 săptămâni de la acel accident din duel, m-am trezit dimineata si pentru prima dată de atunci, am zărit o rază de lumină cu ochiul stâng. Neîncrezător am pus mâna peste dreptul si m-am convins că nu visez - era cu adevărat lumina ce-mi pătrundea în ochiul lovit. Cu timpul si-a revenit total. Azi nu fac diferenta între cei doi ochi - sunt la fel.

Eram copil si stiam deja ce este suferinta adâncă, totodată probând puterea de păstra ceva în secret desăvârsit. As putea afirma că experientele prin care am trecut în vara respectivă m-au maturizat (oarecum) timpuriu în gândire. Oricum, au avut rolul lor în viata mea...

vEZI, eMIL... asta este intr-un fel ceea ce eu am numit mai demult "minciuna prin omisiune"... adica acel secret pe care il stii, dar nu il spui cuiva, din diferite motive judecate de tine, corect sau nu.

Ma gandesc acum, asa cum ai spus si tu, ca era bibne sa spui parintilor imediat, mai ales de intamplarea cu ochiul... daca nu isi revenea, putea s te coste vederea pe toata viata. Daca le spuneai, puteau sa te duca la medic. Poate era mai bine, poate nu... cine poate sti?!?!

Le-ai povestit intamplarile astea copiilor tai, nepotilor, ca sa le dai drept exemplu educativ... asa sa faceti, sau asa sa nu faceti? E drept ca nu baga copiii la cap, fiecare se trezeste cand da singur cu capul de pragul de sus, adica din propria experienta. Dar totusi...

Eu mult m-am straduit sa-i bag fetei mele in cap, daca are un necaz, o problema, de orice fel, sa spuna si sa apeleze la noi parintii, sau la mama mea care este si ea in Bucuresti, adica sa apeleze la noi, cei care o iubim sincer si neconditionat, nu la straini, la prietene, care ...

Degeaba le povestesti! Totul ramane la nivel de anecdota, de intamplare cu talc, dar care nu e asimilata ca experienta personala. Si nici n-ar avea cum! Nici macar intamplarile personale nu reusesc intotdeauna sa ne lecuiasca, si uneori repetam greseala. Asa ca ramane doar sa speram ca instinctul de conservare si bunul simt ii vor ajuta sa se fereasca de primejdii.

La vârsta de 13 ani am început să practic sportul nostru national la care am atins performante remarcabile. Un lucru îmi amintesc bine de tot din oină: de fiecare dată când întâlneam Dinamo, ne umileau belitii ăia – aveau o echipă extraordinară. Normal, ca orice român jucam si fotbal, handbal, volei. La fotbal urma să ajung o extremă dreapta foarte bună, cu o viteză incredibilă (un pic peste 11 sec la 100 m) fără antrenamente specifice pentru viteză. Probabil dacă as fi încăput pe mâinile unui antrenor profesionist, m-as fi bătut cu marii campioni ai lumii din vremea respectivă... Deh! Daaacă! Fotbal, ca profesionist am jucat doar un an (la juniori – Precizia Săcele) dar datorită unei accidentări am renuntat la acest sport atât de îndrăgit în favoarea celui jucat în sapte. Am fost portar la handbal si nu orice portar – aveam reflexe excelente care sunt foarte necesare în sportul ăsta. Urma să merg să dau probe la Dinamo Brasov dar înainte de asta m-am îmbolnăvit de hepatită. O asistentă medicală (Edith) a avut „bunăvointa” să mi-o bage direct în sânge. Povestea din perioada cât am luptat cu boala de ficat este la RELIGII, topicul Credinta dă Putere.
După ce m-am refăcut cât de cât, am mai încercat o revenire în handbal dar mi-am dat seama că nu mai eram acelasi si foarte curând am renuntat definitiv. Asta m-a făcut să hotărăsc asupra plecării mele din România, lucru ce s-a întâmplat la 20 Aug. 1985.
Voi continua cu extracte din Jurnalul de Călătorie. Am promis că o s-o fac, deci a devenit obligatie.

Ar fi păcat să nu postezi aici, lupta mea titanică ce am dus-o cu boala de ficat si din care am iesit victorios. Oricine poate să învete din experienta mea.

Puterea de a dicta

Anul 1976 - o asistentă nenorocită (Edith) mi-a făcut o injectie cu un ac infect si mi-a dat hepatita B cu antigen în sânge. Antigenul este ceva asemănător cu leucemia. Nu am sesizat problema mea (infectia din corp) pentru mult timp si astfel boala s-a agravat, transformându-se în cancer la ficat. În 1978 am fost internat în spital unde analizele sângelui s-au deteriorat mult mai mult, moment în care am cerut doctorului (Isaac) să-mi facă iesirea înainte de a da ortul popii. Singurul lucru bun ce a fost în spitalizarea mea: am cunoscut un muzicant (Chituc) de la Orchestra Filarmonicii condusă de Ion Ionescu Galati din Brasov care mi-a dat cartea "Sugestia si Autosugestia în Terapeutică". Din ea am învătat cum să dictez corpului meu refacerea. Munca mea de autosugestie a durat câtiva ani dar doi dintre ei au fost cu muncă intensă (zi de zi) pentru refacerea în care mereu am crezut cu toată convingerea. Zilnic (dimineata, la prânz, seara) eram în fata oglinzii vorbind cu mine însumi. Dacă as fi fost văzut în acele momente, as fi fost declarat nebun (asa arătam!!!).
Am început usurel, folosind o voce joasă, calmă, doar să fiu capabil de a auzi ce zic:
"Vreau să mă fac bine, vreau să mă fac bine... Stiu că mă voi face bine, mă voi face bine...".
Repetam cuvinte de genul acela la nesfârsit - repet: în fata oglinzii, cu voce distinctă.
După o perioadă îmi ziceam:
"Mă simt mai bine, deja mă simt mai bine... Stiu că voi fi sănătos, voi fi sănătos...", folosind o voce cu putin mai puternică decât înainte. Făceam aceleasi repetitii zilnic, convins că voi învinge în final.
Mai târziu, cu voce si mai ridicată îmi spuneam:
"Ce bine mă simt, deja mă simt grozav de bine, voi fi sănătos curând...", tot asa, la nesfârsit!
Si mai târziu, cu voce si mai puternică:
"Sunt bine, mă simt excelent, sunt sănătos... Boala a fost învinsă, mă simt extraordinar!"
Doi ani am purtat dialogurile alea cu mine în fiecare zi (de câteva ori), apoi am continuat cu ele si mai târziu dar nu de trei ori pe zi - doar odată: să-i amintesc creierului că trebuie să fie treaz, să lupte mai departe.
Primele semne de îmbunătătire a sănătătii au fost cam după 6-8 luni de autosugestie. După doi ani deja mă simteam excelent (exact cum îmi spuneam în fata oglinzii). După trei ani am mers la Spitalul judetean Brasov să-mi fac analizele pentru ficat: erau aproape perfecte dar stiam că vor deveni si mai bune, eram 100% convins că voi fi învingător asupra cancerului la ficat.
Au trecut 30 de ani de atunci si... sunt aici în dialog cu voi. Nu-i aia fantastic? Este...

Oricine poate învinge orice (boală sau oricare alt neajuns), totul e să creadă că e posibil.
"Cuvântul imposibil există doar în vocabularul prostilor" - spunea Bonaparte (stiti aia).

Părintii mei, deja erau pregătiti pentru înmormântarea mea (mi-au spus-o mai târziu). I-am contrazis... si bine le-am făcut!

Fără credintă, nimic nu e posibil.
Imaginati-vă ce putere poate da credinta în Stăpânul adevărului, în Adevăr, care este Dumnezeul Atotputernic.

La vârsta de 22 de ani întâlneam pe viitoarea mea sotie.
În foarte scurt timp m-am si mutat cu ea iar după un an venea pe lume Bogdana, cea mai scumpă fiintă ce am avut sub soare. Despre ea am multe povestiri de făcut - nu este fata pe care am afisat-o aici cu cele două nepotele. Bogdana mea a plecat la vârsta de doi ani în urma unui accident stupid.

La 23 de ani renuntam definitiv la handbal si v-am spus de ce.

La 25 de ani o pierdeam pe Bogdana mea, moment în care am hotărât definitiv asupra plecării mele din România.

La 26 de ani îl aveam pe băiatul mai tânăr si... imediat după aceea, împreună cu sora si verisorul plecam spre America.

Voi reveni cu alte povestiri despre Bogdana si despre plecarea mea "ilegală" în Occident.

Ce om formidabil esti, Emile! Totul emana forta interioara la tine! Ai toata admiratia mea sincera!

Emile, am citit cu sufletul la gura si gura cascata... mi s-a uscat gatlejul citind cum ai invins boala. Si sotul meu a citit mult in domeniul asta, si mai mult anul acesta, cu cancerul sotului sorei lui... sotul meu era convins ca daca va avea vointa si credinta si va lupta, asa cum povestesti tu probabil, va putea invinge boala. Dar nu a fost asa.
Sotul meu insa are o vointa foarte puternica. Intr-o zi a avut o durere foarte puternica de spate. S-a "autotratat" cu nimic (medicamente sau lecuri) si s-a pus pe picioare.

Emil, spune-mi totusi... pe langa vointa si credinta ta, pe langa autosuf\gestie, nu ai mai practicat nimic? ma refer la medicatie, alimentatie.

Emile, "stiintific" multi ar putea explica ceea ce ai facut tu ...dar de unde ai STIUT ????
Cineva te-a invatat ce sa faci, asta e minunea ! Nu e greu sa ne gandim Cine te-a invatat.
Puterea RUGACIUNII este fara limite fiindca este singurul acces DIRECT cu Cel Etern . Tu ai o calitate rara, esti puternic si probabil mai putin corupt.....poate TOTAL incoruptibil, nu stiu. Poate ai o misiune de dus la indeplinit si nu era momentul sa pleci. CIne stie "cum" iti este menit sa-ti faci iesirea!?
O asemenea experienta trebuie sa-ti dea mult de gandit si nu numai tie si celor care te cunosc, avem ceva de invatat. La un plan mai mic am simtit si eu aceasta putere, stiu ca o am, dar sunt prea lenes sa o folosesc......stii ce inseamna asta? Dezechilibru ( la chinezi e ying/yang) dintre fortele bune si cele rele.....e o harmalaie la mine......

Săru' mâna, domnită Angelica!

abba a scris:

Totul emana forta interioara la tine!

Poate mă însel dar cred că aproape fiecare din oameni are forta aceea invizibilă dar nu stie de ea sau dacă ar sti, nu pricepe cum s-o foloseească.

Aurora, asa cum am mai afirmat de câteva ori în trecut, sotul tău are multă dreptate (stie el ce spune). Este un om inteligent (probabil si întelept). Trebuie să te simti tare binecuvântată pentru că ai un om ca el în preajmă. Mai departe, Cerul să vă binecuvinteze cu sănătate, cu viată lungă si fericită!

aurora a scris:

Emil, spune-mi totusi... pe langa vointa si credinta ta, pe langa autosugestie, nu ai mai practicat nimic? ma refer la medicatie, alimentatie.

Nu am folosit medicamente căăă... nici nu am crezut în ele si în continuare nu cred în chimicalele medicinei moderne care îti fac bine pe moment dar te distrug pentru restul vietii! Cu "buruienile" este altceva: ce este natural, mereu indic oricui precum mie însumi.

Alimentatia? Ultimele cuvinte schimbate cu Doctorul Isaac la externarea mea de la Contagioase au fost referitoare la alimentatie. Tipul, care probabil nu mai e printre noi, mi-a spus: mănânci tot ce există pe piată. Când ceva nu îti cade bine, elimină din dieta ta. Asa am si făcut, ca o dovadă: de ani si ani de zile nu mănânc ouă sau ceapă prăjită în exces. Orice altceva este ok.

am un nepot la Rodna, are 23 de ani... a fost un elev foarte bun, a intrat la Cluj la informatica pe invatatura lui, fara meditatii macar. (ei sunt 3 frati, o fata care a terminat in vara Teologia si acum mai face inca 2 ani Literele, si inca un baiat care a terminat de cativa ani ziaristica si este acum in Cluj). acest copil fosrte bun, nu stiu ce influeente gasit, nu stiu in ce cercuri a intrat, nimeni nu mai stie, nu mai poate vorbi cu el... sa- retras de la facultate, a inceput sa manance numai grau si orez foerte, branza de vaca, lapte, gris, fructe...mancarea si-o prepara de preferinta singur. Am incercat sa discut cu el, sa incerc sa inteleg ce se intampla.. zice ca nu e in vreo secta, nu este aderant la vreo miscare... considera ca asta e sanatos. Nu vrea nimic pentru viitorul lui, de ex mi-a zis ca mersul la servici ar fi o pierdere de vreme, cand sa se mai ocupe de el (?!?!?). A fost o vreme acum un an cand aplecat de acasa, a mers in cluj..au aflat fratii de el, statea la periferie, intr-o coliba fara curent, ce i-o daduse un om pentru care ducea lapte la casele oamenilor. Un neinteles, pe care tatal lui pana la urma l-a acceptat sa stea acasa, sa munceasca ce vrea si cand vreac pe langa casa... ne-a zis asa "e copilul meu, nu il inteleg, m-am consolat sa-l consider "handicapat" sa-l intretin cum si cat pot, dar sa il stiu acasa in siguranta" Intr-un fel, motivatie corecta de parinte nefericit. bunica-sa, care il iubeste nespus, ca ea cel mai mult l-a crescut, si eset nepotul preferat, il tot scuza, ca el este credincios, ca se roaga... dar noi nu am observat nici asa ceva, adica nu stiu, paote este, dar nimic nu e clar, nici din comportamentul, nici din discutiile cu el... adfica nu se manifesta ca un ultra religios sa zic (este ortodox, cel putin asa este toaat familia, si el nu a zis ca nu ar mai fi).
In seara asta m-a sunat maam disperata, a sunat din intamplare la Rodna sa vada ce-i cu zapada si vremea pe acolo... si a raspusn exact matusa (bunica baiatului) si i-a spus plangand ca asteapta salvarea, ca baiatului i-a fost rai si a intepenit!!!!!!!! Ne-am speriat ingrozitor. Am sunat la verisoara mea primara de la Arad, care seet dopctorita..ea stia ceva mai mult... baiatul are probleme de vreo luna, dureri de burta mari, a lesinat, l-au dus la Bistrita cu salvarea, apioi si la Cluj..analize, i-au gasit anemie mare, lipsa de calciu, i-au spus sa manance carne ... atata stiu deocamdata.

Probabil, nepotul tău l-a întâlnit pe Restauratorul!

Emil Condor a scris:

Probabil, nepotul tău l-a întâlnit pe Restauratorul!

hau... cine-i ala????