Casuta din padure (I)

Ce faini sunt ghioceii! Totdeauna mi-au plăcut atât de mult!
Se întelege si de ce: primăvara e anotimpul meu favorit.
Păcat că aici - asa cum amintea si Zuum - nu prea se găsesc.

Emil Condor a scris:

Ce faini sunt ghioceii! Totdeauna mi-au plăcut atât de mult!
Se întelege si de ce: primăvara e anotimpul meu favorit.
Păcat că aici - asa cum amintea si Zuum - nu prea se găsesc.

De aceea si incerc sa aduc imagini cu ei...Am fugit cu aparatul in mana desi sotul ma astepta, spunandu-i ca "nu dureaza". mwah1

Cei dinspre nord sunt doar cateva fire ratacite, si pentru ca pe acolo catzeaua are obiceiul sa-si faca vara gropi. Dar vor inflori mai tarziu si vor tine mai mult. Ghioceii dinspre nord sunt chiar cum iesim din casa. Pe cei din gradina ii vad numai daca ma duc spre capatul gradinii. Noroc ca mi-am adus aminte sa le fac o vizita, sa vad in ce stadiu sunt.

Apreciem mult efortul pe care îl faci pentru a ne aduce primăvara si în cătunele noastre acoperite de munti de zăpadă. Multumim Zaraza!

Emil Condor a scris:

Apreciem mult efortul pe care îl faci pentru a ne aduce primăvara si în cătunele noastre acoperite de munti de zăpadă. Multumim Zaraza!

Nu e niciun efort. :roflmao: E un exercitiu de memorie si socializare sa zicem... Daca sotul meu se simte bine fara musafiri si prieteni cu care sa petreci timpul din cand in cand, eu simt cateodata lipsa... dar din ce in ce mai rar. si mai acut.
Ma bucur ca am cui aduce o raza de soare intr-un ghiocel.

zaraza26 a scris:

Ma bucur ca am cui aduce o raza de soare intr-un ghiocel.

În sfârşit, am văzut filmul până la capăt! :roflmao:

Nu-l consider a fi o capodoperă (nu sunt critic, deci este o părere subiectivă), dar este interesant. Mi-a plăcut ideea centrală: "moartea, ca act de creaţie", sau ca "drumul către împlinire", idei lansate "în treacăt" de Izzi şi consemnate în manuscris de către Tommy. Mi-a mai atras atenţia modul în care Tommy-eternul contoriza trecerea timpului pe propria-i piele, asemenea cercurilor de creştere la copaci. Probabil pentru a se ilustra legătura sa cu copacul vieţii.

Nu pot trece cu vederea drama, neputinţa, doctorului în faţa morţii şi lupta sisifică a medicului cu moartea (vorbesc de medic ca şi concept nu de ceea ce avem noi în spitale), asemenea legendarului Asclepios. A se vedea îndârjirea cu care Tommy spunea că "moartea este o boală şi poate fi vindecată".

Dincolo de toate acestea ar mai fi şi drama pierderii femeii iubite. De fiecare dată când ating un asemenea subiect îmi pun o întrebare existenţială căreia nu-i pot da niciodată un răspuns exact.

Cam asta ar fi de zis la cald, imediat după ce am văzut filmul. Dacă ar fi să continui aş intra în divagaţii şi aş putea deveni plicticos.

Anahoret a scris:

Dacă ar fi să continui aş intra în divagaţii şi aş putea deveni plicticos.

Esti aspru cu tine si atitudinea aceea duce la succes!
Personal nu mă plictisesc să citesc scrierile tale. Nicicând!

Mulţumesc pentru compliment, Emile! Eşti amabil ca întotdeauna!

Uite o temă pentru divagaţii la care m-a dus replica din film: "Moartea ca act de creaţie". Este o temă la îndemâna tuturor: sacrificiul (moartea) lui Iisus a fost un act de creaţie (prin învierea ulterioară). Acum depinde de fiecare cum vede creaţia: a unei noi religii, a unei noi lumi, a unei irosiri zadarnice. Vezi câte căi se deschid?

Ti-am spus că devin plicticos. N-are rost să scot asemenea discuţii din filmul ăsta. Este un film interesant, chiar bun, dar, pentru mine, cam atât.

Este ceea ce cred eu sincer despre tine.

E bine că pe voi vă mai pasionează filmele! Eu m-am rupt complet de ele.
Am urmărit atâtea filme în viata mea că... "sacul" mi s-a umplut. Las acum pe altii...

Citat :

În sfârşit, am văzut filmul până la capăt!

Un film poate avea idei interesante, dar daca nu te prinde in mreaja lui...nu e film. Eventual e un documentar. Cam asta a fost impresia mea. Am avut senzatia ca ideile au fost expuse fara a exista si tesatura filmului care sa te "prinda". Pentru mine a fost o deceptie. Ideile le stiam. Oricum le poti intalni pe un site, sa zicem, iar efectul e acelasi. Poate trebuie sa precizez ca am vazut in decembrie "Ostrovul" la care m-am uitat la cateva secvente de 3-4 ori cu aceeasi placere. Bineinteles ca nu e de acelasi nivel. Dar mie imi plac filmele de fictiune si totusi asta nu m-a prins deloc. Am trecut prin el ca gasca prin apa. Fiecare plan de actiune avea o directie a lui, iar elementele de legatura nu erau sudate suficient.

Moartea, ca act de creatie, ca implinire, este intalnit si in Mesterul Manole.

Corect! Ai pus degetul pe rană.
Şi eu mă aşteptam la mai mult!

Anahoret a scris:

Corect! Ai pus degetul pe rană.
Şi eu mă aşteptam la mai mult!

La filme si carti e parerea Abbei despre film.

zaraza26 a scris:

La filme si carti e parerea Abbei despre film.

Am văzut ceva mai devreme! Apucasem însă să postez aici. Scuze pentru off topic!

Anahoret a scris:

Am văzut ceva mai devreme! Apucasem însă să postez aici. Scuze pentru off topic!

Pai nu e off topic... La casuta din padure nimic nu poate fi off topic. Dar cand se aduna prea mult dintr-un subiect poate fi o problema din punct de vedere al organizarii forumului.

Nu am vazut inca filmul si m-am abtinut sa citesc comentariile, pentru ca il voi vedea duminica, la HBO:

20:00, Duminică (8 februarie), HBO
Fântâna
(The Fountain)

M-ati facut curios.

nicuvar a scris:

Nu am vazut inca filmul si m-am abtinut sa citesc comentariile, pentru ca il voi vedea duminica, la HBO:

20:00, Duminică (8 februarie), HBO
Fântâna
(The Fountain)

M-ati facut curios.

Da, eram cu spatele la tv, dar m-a anuntat fiica mea ca il dau si la HBO!

zaraza26 a scris:

Anahoret a scris:

Scuze pentru off topic!

La casuta din padure nimic nu poate fi off topic.

Doar lipsa dialogurilor o trecem la... off topic!

Pentru comparatie, spre amuzament, acum ca tot am vazut filmul si putem sta relaxati de vorba, doua texte , alese oarecum la intamplare, unul pro , altul contra filmului!


Chintesenţa călătoriei iniţiatice - The Fountain
Codruţa Creţulescu


Poem filosofic şi poveste de dragoste, pelicula lui Darren Aronofsky este genul de film ce împarte, public şi critică deopotrivă, în două - cei care îl detestă cu pasiune şi cei care sînt cuceriţi de complexul spectacol oferit. Eu fac parte din cea de-a doua categorie şi, dincolo de calităţile evidente - imaginea lui Matthew Libatique defineşte cele trei epoci din culori şi jocuri de lumini şi umbre, făcând redundant orice înscris cu ancorare temporală iar scenografia lui James Chinlund pune la colţul ruşinii orice film de epocă sau futurist făcut vreodată - mă declar fascinată de acest film ce reuşeşte să pună în imagini munca de-o viaţă a lui Jung (mă refer strict la discuţia despre arhetipuri, extrem de folosită ca unealtă critică dar mai niciodată transformată în subiect).

Desfăşurată pe trei planuri temporale diferite (Spania conchistadorilor, America modernă şi cosmosul universal), călătoria celor trei eroi, conchistadorul, doctorul şi cosmonautul, în căutarea unui elixir (sau Fata Morgana, dacă doriţi) e chintesenţa călătoriei iniţiatice în tradiţie jungiană. Dacă priveşti poveştile ca fiind una şi îi contopeşti pe cei trei într-unul, lucrurile se simplifică enorm. Eroul e, pe rînd, stăpînit de umbre (dorinţa de a-şi salva soţia de boală îl fac să-şi sacrifice, inconştient, ultimele clipe petrecute alături de ea) şi de anima (dorinţa de a-i demonstra reginei fidelitatea îl fac să-şi sacrifice, fără regrete, ostaşii) pentru ca, în ultima sa călătorie, cosmică de acestă dată, el să sufere în fine transformarea provocată de experienţele acumulate şi să-şi accepte condiţia de muritor neputincios în faţa destinului. Cum filmul se doreşte (şi, zic eu, reuşeşte) a fi unic, povestea de dragoste se pliază pe aceeaşi idee de unicitate şi, în consecinţă, refuză se emoţioneze lacrimogen. Eroul e un umanist (în sensul renascentist al cuvîntului) şi deci nu crede decît în propriile-i forţe. Dragostea nu e scopul acţiunii ci motivaţia care îl împinge să acţioneze. Sună rece, dar a salva persoana iubită înseamnă, de fapt, a demonstra că e mai puternic decît destinul şi tocmai de aceea înfrîngerea e atît de dură. Înseamnă nu că dragostea a fost învinsă (ea există în viitor după cum există acum şi a existat şi acum 500 de ani) ci că omul a eşuat. Şi cum eşecul nu e acceptat cu uşurinţă, nici cei care detestă filmul nu acceptă ideea de dragoste raţională şi lipsită de sentimentalisme. Nu-i nimic. Eternitatea-i lungă şi certitudinile se mai şi schimbă...


Recviem pentru un regizor - The Fountain

Darren Aronofsky suferă de teribilism de maturitate. Pînă în 2000 închegase cu succes două drame, una a unui matematician paranoic (în Pi), alta a unui cuplu care îşi pierde relaţia în prize repetate de hero şi coca (în Requiem for a Dream). Prin simplitatea spunerii, prin puterea emoţiei create, prin crescendo-ul dureros resimţit în Requiem, prin rezistenta stilizare, Aronofsky îmi părea una dintre vocile care promiteau înnoirea filmului american. Însă tocmai l-a înecat în Fîntînă, aşa că o minune nu durează trei filme. The Fountain e o născocire de un eclectism feroce. Un asemenea exerciţiu de suficienţă auctorială am mai văzut doar la Alejandro Jodorovsky în The Holy Mountain. Numai că pe mexican chiar nu îl interesa spectatorul. Filmul său e o pură manifestare a preaplinului său ego, pentru el însuşi. Însă pe Darren îl interesează spectatorul. Fiindcă el simte că numai dacă spectatorul rămîne cu gura atîrnînd fermecată în faţa grozăviilor sale, numai atunci ego-ul său va fi împlinit. The Holy Mountain e o masturbare cinematografică pentru sine, The Fountain e una pentru public. Darren nu pare a fi mulţumit dacă nu i-o vedem!

The Fountain e nesiguranţă, o criză de identitate artistică. Apropo de scrierea din film ce devine poveste pe ecran şi de înfăţişarea neîmplinirii amoroase, The Fountain e o replică uscată adresată lui 2046. Dacă intenţionaţi să-l vizionaţi pe Darren, nu uitaţi să luaţi o saltea de apă. La un moment dat veţi simţi cum Fîntîna se umflă şi se revarsă. Atunci vă aşezaţi pe saltea, închideţi ochii şi puteţi visa liniştiţi pe muzica lui Mansell. Vizual, plăsmuirea nu va fi atît de intensă precum imaginea lui Matthew Libatique, dar conţinutul visului sigur va fi mai puţin tulbure decît apa Fîntînii.

abba a scris:

Pentru comparatie, spre amuzament, acum ca tot am vazut filmul si putem sta relaxati de vorba, doua texte , alese oarecum la intamplare, unul pro , altul contra filmului!


Chintesenţa călătoriei iniţiatice - The Fountain
Codruţa Creţulescu


Poem filosofic şi poveste de dragoste, pelicula lui Darren Aronofsky este genul de film ce împarte, public şi critică deopotrivă, în două - cei care îl detestă cu pasiune şi cei care sînt cuceriţi de complexul spectacol oferit. Eu fac parte din cea de-a doua categorie şi, dincolo de calităţile evidente - imaginea lui Matthew Libatique defineşte cele trei epoci din culori şi jocuri de lumini şi umbre, făcând redundant orice înscris cu ancorare temporală iar scenografia lui James Chinlund pune la colţul ruşinii orice film de epocă sau futurist făcut vreodată - mă declar fascinată de acest film ce reuşeşte să pună în imagini munca de-o viaţă a lui Jung (mă refer strict la discuţia despre arhetipuri, extrem de folosită ca unealtă critică dar mai niciodată transformată în subiect).

Desfăşurată pe trei planuri temporale diferite (Spania conchistadorilor, America modernă şi cosmosul universal), călătoria celor trei eroi, conchistadorul, doctorul şi cosmonautul, în căutarea unui elixir (sau Fata Morgana, dacă doriţi) e chintesenţa călătoriei iniţiatice în tradiţie jungiană. Dacă priveşti poveştile ca fiind una şi îi contopeşti pe cei trei într-unul, lucrurile se simplifică enorm. Eroul e, pe rînd, stăpînit de umbre (dorinţa de a-şi salva soţia de boală îl fac să-şi sacrifice, inconştient, ultimele clipe petrecute alături de ea) şi de anima (dorinţa de a-i demonstra reginei fidelitatea îl fac să-şi sacrifice, fără regrete, ostaşii) pentru ca, în ultima sa călătorie, cosmică de acestă dată, el să sufere în fine transformarea provocată de experienţele acumulate şi să-şi accepte condiţia de muritor neputincios în faţa destinului. Cum filmul se doreşte (şi, zic eu, reuşeşte) a fi unic, povestea de dragoste se pliază pe aceeaşi idee de unicitate şi, în consecinţă, refuză se emoţioneze lacrimogen. Eroul e un umanist (în sensul renascentist al cuvîntului) şi deci nu crede decît în propriile-i forţe. Dragostea nu e scopul acţiunii ci motivaţia care îl împinge să acţioneze. Sună rece, dar a salva persoana iubită înseamnă, de fapt, a demonstra că e mai puternic decît destinul şi tocmai de aceea înfrîngerea e atît de dură. Înseamnă nu că dragostea a fost învinsă (ea există în viitor după cum există acum şi a existat şi acum 500 de ani) ci că omul a eşuat. Şi cum eşecul nu e acceptat cu uşurinţă, nici cei care detestă filmul nu acceptă ideea de dragoste raţională şi lipsită de sentimentalisme. Nu-i nimic. Eternitatea-i lungă şi certitudinile se mai şi schimbă...


Recviem pentru un regizor - The Fountain

Darren Aronofsky suferă de teribilism de maturitate. Pînă în 2000 închegase cu succes două drame, una a unui matematician paranoic (în Pi), alta a unui cuplu care îşi pierde relaţia în prize repetate de hero şi coca (în Requiem for a Dream). Prin simplitatea spunerii, prin puterea emoţiei create, prin crescendo-ul dureros resimţit în Requiem, prin rezistenta stilizare, Aronofsky îmi părea una dintre vocile care promiteau înnoirea filmului american. Însă tocmai l-a înecat în Fîntînă, aşa că o minune nu durează trei filme. The Fountain e o născocire de un eclectism feroce. Un asemenea exerciţiu de suficienţă auctorială am mai văzut doar la Alejandro Jodorovsky în The Holy Mountain. Numai că pe mexican chiar nu îl interesa spectatorul. Filmul său e o pură manifestare a preaplinului său ego, pentru el însuşi. Însă pe Darren îl interesează spectatorul. Fiindcă el simte că numai dacă spectatorul rămîne cu gura atîrnînd fermecată în faţa grozăviilor sale, numai atunci ego-ul său va fi împlinit. The Holy Mountain e o masturbare cinematografică pentru sine, The Fountain e una pentru public. Darren nu pare a fi mulţumit dacă nu i-o vedem!

The Fountain e nesiguranţă, o criză de identitate artistică. Apropo de scrierea din film ce devine poveste pe ecran şi de înfăţişarea neîmplinirii amoroase, The Fountain e o replică uscată adresată lui 2046. Dacă intenţionaţi să-l vizionaţi pe Darren, nu uitaţi să luaţi o saltea de apă. La un moment dat veţi simţi cum Fîntîna se umflă şi se revarsă. Atunci vă aşezaţi pe saltea, închideţi ochii şi puteţi visa liniştiţi pe muzica lui Mansell. Vizual, plăsmuirea nu va fi atît de intensă precum imaginea lui Matthew Libatique, dar conţinutul visului sigur va fi mai puţin tulbure decît apa Fîntînii.

Prefer prima critica, e totusi la obiect...chiar daca e pozitiva. Ce sa-i faci daca i-a placut! A doua critica insa demonstreaza ca nu a priceput nimic din film. Dar zice bine ca visul va fi mai putin tulbure decat filmul.
Nu stiu de ce zice in primul text cosmosul universal. Acolo e prezentat mitul mayasilor despre suflete dincolo de moarte, care, intamplator, are legatura cu stelele. Eu i-as fi zis planul miturilor si nici nu e temporal, e atemporal.

zaraza26 a scris:

Prefer prima critica, e totusi la obiect...chiar daca e pozitiva. Ce sa-i faci daca i-a placut! A doua critica insa demonstreaza ca nu a priceput nimic din film. Dar zice bine ca visul va fi mai putin tulbure decat filmul.

De acord cu tine!
Mi-au plăcut şi mie ideile din film însă l-a făcut de parcă s-ar fi grăbit. Sau, poate n-a mai avut destul suflu după "Recviem..." . Arată de parcă ar fi luat o îmbucătură mai mare decât a putut să mestece. Dar, oricum, părerea mea este că-i un film bun... dacă avem în vedere ce se rulează acum.

Aaa... şi mi-a mai plăcut alegoria de la urmă. Pentru mine (nu ştiu dacă şi pentru regizor ) a fost moartea ca liant univesal, care contopeşte toate timpurile. Dar cred că am divagat destul.

Anahoret a scris:

zaraza26 a scris:

Prefer prima critica, e totusi la obiect...chiar daca e pozitiva. Ce sa-i faci daca i-a placut! A doua critica insa demonstreaza ca nu a priceput nimic din film. Dar zice bine ca visul va fi mai putin tulbure decat filmul.

De acord cu tine!
Mi-au plăcut şi mie ideile din film însă l-a făcut de parcă s-ar fi grăbit. Sau, poate n-a mai avut destul suflu după "Recviem..." . Arată de parcă ar fi luat o îmbucătură mai mare decât a putut să mestece. Dar, oricum, părerea mea este că-i un film bun... dacă avem în vedere ce se rulează acum.

Aaa... şi mi-a mai plăcut alegoria de la urmă. Pentru mine (nu ştiu dacă şi pentru regizor ) a fost moartea ca liant univesal, care contopeşte toate timpurile. Dar cred că am divagat destul.

Unde e divagarea de care vorbesti?



Eu nu ma uit la ce se ruleaza acum, am putin timp pentru filme, asa ca...

Am exagerat... Ma uit dupa ce aflu despre film. La televizor numai daca merita, ca se uita si sotul meu, care e cu adevarat pretentios. Urmarim ce se intampla...ca de regula niciodata nu apucam filmele bune. Sotul meu ar urmari filmele de dupa 22.00, dar sunt atat de putine pe gustul lui... Pe calculator incerc mai multe, de regula foarte rar ma dezamagesc.

Am vazut si noi filmul. Trebuie sa recunosc, eu nu l-am urmarit cum trebuie, gandurile imi erau in alta parte (la povestea handbalistului roman ucis in Ungaria, la suferinta familiei si a tuturor romanilor pasionati de handbal). Sper ca il voi urmari mai atent miercuri. Doina vrea sa dezbatem, dar am rugat-o sa aiba rabdare pana atunci. La fel ca si Anahoret, cred ca este un film bun. Pana atunci, vin si eu cu o cronica din Romania libera:

Lui Eminescu i-ar fi plăcut "Fântâna" lui Aronofsky

În această săptămână, premierele cinematografice vin în buchet de trei (dar nu "trei la 10.000"). De-o parte "Aşii din mânecă", film american de acţiune, serios, cu sobri agenţi FBI, recuperatori, mafioţi etc. (dar şi cu Ben Affleck şi Andy Garcia), de altă o comedie franţuzească cu un fost agent KGB, traficanţi de arme, Scotland Yard, terorişti asiatici (şi, dacă nu era suficient, şi cu Christian Clavier şi Daniel Auteuil). La mijloc stă popândău filmul care merită atenţia, "Fântâna", mult-aşteptat de fanii lui Darren Aronofsky.

Regizorul american, care a provocat un cult şi la noi cu numai două filme, "Pi" (1998) şi "Requiem for a Dream" (2000) n-a mai făcut nici un film din 2000 încoace. Dar ce diferenţă între schizoidele prime filme şi acest love story desfăşurat concomitent pe trei planuri temporale... O fi avut Aronofsky vreo revelaţie existenţială? Parcă nu e el. Deşi dificil construit pe trei paliere temporale care se schimbă mereu unul pe celălalt, filmul e totuşi simplu ca idee. Şi suficient de scurt - 97 de minute - ca să dea senzaţia unei capsule filosofico-metafizice, care îşi sparge crusta în ultimele minute, deşertând conţinutul revelaţiilor celor trei personaje masculine similare.

Dramaturgic, "Fântâna" e construit din trei poveşti în care personajele au nume asemănătoare şi sunt interpretate de aceiaşi actori - Hugh Jackman şi Rachel Weisz. Biologul Tommy se luptă să descopere leacul cancerului, testând pe maimuţe efectele unei plante ciudate din Guatemala, în vreme ce soţia lui, Izzy, are cancer în stadiu terminal. Biologul nu va reuşi să afle leacul la timp, fiind nevoit să parcurgă durerosul proces al acceptării morţii fiinţei iubite. În secolul al XVI-lea, conchistadorul Tomas pleacă trimis de regina Isabel (Isabel a Castillei?) să descopere Fântâna Tinereţii, care dă viaţă veşnică. În secolul al XXVI-lea, astronautul Tom circulă cu o navetă spaţială ca o bulă de aer spre nebuloasa Xibalba, unde se adună sufletele celor decedaţi. El e bântuit de amintirea soţiei moarte şi amărât ca arborele vieţii, pe care îl are în bulă, s-a uscat. Când nebuloasa, care e muribundă, va exploda, morţii vor deveni nemuritori.

Poveştile intră mereu una în cealaltă şi doar prima pare cea reală, celelalte două figurând ca ilustrare a cărţii pe care o scrisese Izzy şi pe care o termină Tommy după moartea ei. Scenariul nu e peste măsură de clar şi nici intriga suficient de cărnoasă, dar poate şi din asta vine farmecul filmului care compensează mult la nivel vizual, păstrând ce-i mai bun pentru final, când adevărul devine transparent pentru erou, iar acesta devine complet şi armonic, aşa cum era femeia iubită înainte de a muri. Imaginile nu sunt lipsite de tuşe kitsch, dar, dacă e aşa, întreg filmul poate fi luat ca un kitsch suprem. Ce îi dă şansă e o anumită linişte şi o anume gravitate în tratarea acestei temeri mari a morţii cu care nu prea reuşim să ne împăcăm, atitudini pe care Aronofsky îşi ia timp să le caute în gesturi mici.

Iulia Blaga

nicuvar a scris:

Scenariul nu e peste măsură de clar şi nici intriga suficient de cărnoasă, dar poate şi din asta vine farmecul filmului care compensează mult la nivel vizual, păstrând ce-i mai bun pentru final, când adevărul devine transparent pentru erou, iar acesta devine complet şi armonic, aşa cum era femeia iubită înainte de a muri. Imaginile nu sunt lipsite de tuşe kitsch, dar, dacă e aşa, întreg filmul poate fi luat ca un kitsch suprem. Ce îi dă şansă e o anumită linişte şi o anume gravitate în tratarea acestei temeri mari a morţii cu care nu prea reuşim să ne împăcăm, atitudini pe care Aronofsky îşi ia timp să le caute în gesturi mici.
Iulia Blaga

Aici sunt în totalitate de acord cu dna Blaga. E un film bun, nimic mai mult. Tema însă a fost generoasă dar, repet, se pare că regizorul n-a prea avut suflu...

zaraza26 a scris:

Unde e divagarea de care vorbesti?



Eu nu ma uit la ce se ruleaza acum, am putin timp pentru filme, asa ca...

Păsuieşte-mă până diseară. Acum nu am timp de scris, doar răspund telegrafic.