CAMERA DE WHISKY

Anahoret a scris:

Generaţia mea a avut o programă şcolară mai ciudăţică, să zic aşa. Am făcut latină şi geologie în clasa a IX, istoria am început-o în clasa a XI-a, am făcut desen tehnic în clasa a IX-a, tehnologia metalelor în clasa a X-a, rezistenţa materialelor în clasa a XI-a şi organe (orgasme ziceam noi) de maşini în clasa a XII-a (noi fiind liceu cu profil de mate-fizică!!!). Dar, cel mai interesant, este că am făcut muzică din clasa a IX-a până într-a XII-a. Proful nostru (membru al Uniunii Compozitorilor de altfel) trecea prin toate clasele de a IX-a ca să strângă noi elevi pentru cor şi ne punea să arpegiem. Atunci ne clasa: vocea I sau vocea a II-a. Pentru afoni (cum eram eu) ca să nu ne dezamăgească, ne spunea: "Dumneata ai vocea în schimbare, încercăm mai târziu". Aşa că în liceu erau cunoscute trei voci: vocea I, vocea a II-a şi vocea "mai târziu".  

Cei care erau la cor, plecau la diferite spectacole, inclusiv la Cântarea României, făceau repetiţii şi aveau din start 10 la muzică. Noi, ceilalţi, trebuia să învăţăm din manual şi luam nota pe care o meritam. Dar proful avea ceea ce la preoţi se numeşte har. Ştia să predea nemaipomenit şi bruma de cultură muzicală pe care o am, de la dumenalui mi se trage. Dumnezeu să-l odihnească-n pace, că a plecat în lumea drepţilor de vreo zece ani.

Ei... şi uite că am dat în Youtube peste doi muzicieni care interpretează cântece din Codex Caioni, adică din compoziţiile lui Ion Căianu, românul care a pus bazele muzicii culte în ţara noastră. Putem spune "piatra de temelie" a muzcii culte româneşti. A fost o ocazie în care plăcerea audiţiei s-a împletit cu nostalgia anilor de adolescenţă când ascultam cu toţii, fermecaţi, lecţiile domnului Ion Butoi. Odihneşte-l Doamne în pace!

Muzică plăcută auzului.
Face bine și sufletului...

Propun să ne mai descreţim frunţile!
Trupa Taxi au compus un cântec pentru Teo Trandafir. De ascultat şezând pe scaun!

P-ăsta vi-l mai amintiţi? Câtă dreptate! Unde o fi smerenia?

Smerenie?
Astăzi?
Nu se mai poartă.
Nu mai e o virtute, a devenit slăbiciune!

Incomparabila, irepetabila şi zănatica Ada Milea!
Un cântec de umor negru: "Când ai murit"

Emil Condor a scris:

Smerenie?
Astăzi?
Nu se mai poartă.
Nu mai e o virtute, a devenit slăbiciune!

Nu te grabi sa ii faci inmormantare smereniei, ca nu e chiar asa. Omul, fara smerenie, moare. Sau se transforma in maimuta. Om din maimuta nu se poate, dar maimuta din om, da.

zaraza26 a scris:

Omul, fara smerenie, moare. Sau se transforma in maimuta. Om din maimuta nu se poate, dar maimuta din om, da.

Nu cred că moare deloc! Și de transformat, se transformă foarte bine, după cum pot atesta personal, ca oricine, dealtfel- poate că nu în maimuță, ci în măgar!

Jignim bietele animale - asta e vorba ce o folosește foarte frecvent, nora mea - mare iubitoare de animale.

Emil Condor a scris:

Jignim bietele animale - asta e vorba ce o folosește foarte frecvent, nora mea - mare iubitoare de animale.

CORECT! Trebuie să mă smeresc...

În urmă cu vreo şase sau şapte ani îl descopeream pe Rabih Abou Khalil, un jazzman născut în Liban care, pe la 16 ani, a emigrat în Germania Federală (pe atunci) împreună cu familia. Era pentru prima dată când ascultam "jazz arab" cum i-am zis eu atunci.

Astăzi am mai descoperit un jazzman american care a trecut la Islam: Yusef Lateef. L-am descoperit citind un articol în platforma "Republica" pe care vi-l propun spre citire, iar creaţiile lui Lateef – spre ascultare. Este ceva deosebit faţă de ceea ce obişnuim să denumim jazz. Mie mi-au plăcut! Din păcate, compozitorul nu mai este printre noi. Dar i-a rămas muzica.

P.S. În articol, Martin S. Martin se referă la un instrument de suflat confecţionat din lemn, pe care-l denumeşte cu termenul englezesc bassoon. Noi îi spunem fagot.

---

Jazz-ul filosofic al lui Yusef Lateef

La 9 octombrie 1920 s-a născut la Chattanooga William Emanuel Huddleston și acolo și-a petrecut prima copilărie. Dar familia s-a mutat la Detroit, în statul Michigan, cu care ocazie tatăl a hotărât să schimbe numele mare al tuturor în Evans.

Fiul și-a mai modifcat odată numele, adoptând - odată cu religia islamică - pe cel de Yusef Lateef, când a devenit membru al comunității musulmane Ahmadiyya (curent religios islamic, plecat de la predicatorul indian Mirza Ghulam Ahmad în secolul XIX; printre altele, adepții ahmadismului cred că Dumnezeu continuă să se adreseze oamenilor și în prezent, dacă ei se ridică la înălțimea de credință necesară și că șirul profeților nu a fost întrerupt după Mohamed). • Prenumele Yusuf, Yusef, Yosuf (arabic), Iosif, Joseph (engl), Giuseppe, Osip (rus), Joska (maghiar) provine din numele ebraic biblic de Iosif (fiul lui Iacob), care înseamnă „să sporească numele lui Dumnezeu”. • Latif (arab), Lateef (engl) este una denumirile arabe ale lui Dumnezeu, cel blând, bun. Spre deosebire de primii muzicieni din jazz, mulți autodidacți sau care „au furat" meseria de la un maestru, Lateef aparține generației cu educație muzicală superioară. El a început să studieze saxofonul la Liceul Miller din Detroit, apoi la Manhattan School of Jazz și și-a luat doctoratul în muzică la universitatea statului Massachussetts din Amherst, unde apoi a predat mai mulți ani.

ARTICOLUL INTEGRAL ›› https://goo.gl/Ju8tOq

Amintiri din vremea primei mineriade. Femeia în roche albastră, luată pe sus de doi mineri, într-un interviu publicat în website-ul "Pressone".

---

Femeia în rochie albastră

"Pe la ora 5 a dimineții zilei de 14, totul părea că se terminase. Într-o liniște sinistră, cu soarele care tocmai începea să răsară în ochi, dinspre Piața Victoriei, într-un uruit înfiorător (care s-a transformat în tropăit grotesc), o umbră hidoasă se apropia constant, într-un crescendo tensionat. Erau primele grupe de mineri care ocupau Piața Universității."

Omul care povestește, într-o descriere de album postat pe Facebook, este fotograful Andrei Iliescu. Ziua era 14 iunie 1990. Corespondent al agenției France Presse, Andrei Iliescu urcă la etajul I al hotelului Intercontinental, iar de acolo, de pe balconul circular, fotografiază grozăvia din Piață. "Minerii loveau tot ce le ieșea în cale, bărbați, femei, copii. Din când în când priveau spre mine și îmi făceau semne amenințătoare cu bâtele..." În jurul orei 7, el surprinde una dintre imaginile care aveau să devină emblematice pentru mineriada din 13-15 iunie. O femeie brunetă, în rochie albastră și sandale, e luată pe sus de doi bărbați tineri purtând salopete și căști de mineri. Toți cei din jurul ei strâng în mâini, amenințător, bâte și bastoane din cauciuc. Femeia își încleștează degetele pe geanta din rafie. Pare că o lume întreagă e în pericol. Nimeni nu-i sare în ajutor.

ARTICOLUL INTEGRAL ›› http://bit.ly/2n8GK7B

HARTA VINURILOR ROMÂNEȘTI



CLICK PE IMAGINE PENTRU DIMENSIUNEA ORIGINALĂ

Scriam cu vreo câteva luni înainte într-un topic despre cum se construiește haotic în România și, bineînțeles, nimeni nu este deranjat de vreo autoritate a statului.

Citiți și vă minunați de ce se-ntâmplă la Galați! (na, c-a ieșit cu rimă!)

Metoda prin care mai mulți gălățeni și-au extins locuințele »»https://goo.gl/BlLSv1

Asta e neputința autorităților... cum poți lăsa să treneze o astfel de stare? Dacă se luau măsuri de la prima construcție neautorizată și o demolau, altfel arăta România noastră...

O să lase lucrurile astfel până când vor fi ceva victime.

Acum vreo... cinci ani, cred, am descoperit ansamblul Anton Pann. Mmmm... muzică veche. Bine, eu căutam atunci o intrpretare a cântecului "Bordeiaş, bordei, bordei" cât mai apropiată de ceea ce a scris Anton Pann. Şi mare mi-a fost mulţămirea când i-am găsitără!

Atunci (şi de fiecare dată când îi ascult) se produce acea "retour en arrière" care mă duce în anii de liceu, în clasa a IX-a, pe timpul primelor ore de muzică. Profesrul Butoi venea în clasă cu un pickup pentru a ne ilustra ceea ce ne preda la teorie. La muzica secolului al XIX-lea ne-a predat Anton Pann şi Gheorghe Ucenescu, ilustrându-ni-i cu cântece dintr-un EP pe 33 de turaţii (din păcate nu-mi mai amintesc numele şi formaţia). Nu-mi mai amintesc decât două: "Şi noi la Ilinca" (Anton Pann) şi "Ah, iubită a mea floare" (Ucenescu).

La începutul fiecărui an şcolar, profesorul Butoi (Dumnezeu să-l odihnească, a trecut în veşnicie de aproape 20 de ani) testa elevii claselor a IX-a pentru a-i selecţiona în corul liceului. Celor care erau afoni, le-o spunea într-un mod delicat: "Dumneata ai vocea în schimbare... încercăm mai târziu". Şi aşa mergea vorba-n liceu că la noi corul avea trei voci: vocea I, vocea a II-a şi vocea "mai târziu".

Le-am postat mai jos cele două cântece de secol XIX, spre delicata încântare a auzului preacinstiţilor forumişti!

Gheorghe Ucenescu


Anton Pann

Acum, dacă tot am căzut în cazanul cu melancolie şi-mi amintesc de profesorul Butoi (ar trebui să mă duc să-i aprind o lumânare, că bruma de cultură generală o am şi de la el), ne-a vorbit despre mehteran, care este echivalentul marşurilor noastre militare. Numai că turcii (al lor este mehteranul) cântă şi vocal. Instrumentele sunt din cele mai simple, ca să poată fi purtate pe timpul marşurilor, când cântau ca să încurajeze trupa.

După mai mult de 25 de ani de la lecţiile profesorului Butoi, în vara lui 2008, am avut ocazia să ascult "pe viu" un mehteran, şi nu în Turcia, ci tooooocmai la Brăila la un festival internaţional de fanfare. Turcii erau în parcul Traian (la ceas, pentru cunoscători) şi cântau. Mehteranul m-a oprit în loc şi am stat acolo o jumătate de oră, până s-a terminat reprezentaţia. Bine înţeles, n-au fost numai mehteranuri... a fost un concert de fanfară eclectic.

Postez mai jos două mehteranuri: "Ceddin Deden", cel care cred că m-a făcut pe mine să mă oprsc la Brăila. Este filmat undeva în Turcia (se poate vedea ritualul şi instrumentele) iar al doilea este o înregistrare cu un mehteran care cântă despre ce credeţi? Despre bătălia de la Plevna!

CEDDIN DEDEN





Plevne Marşı (Osman Paşa)

Foarte interesant, mulțămim frumos! Și mie îmi plac cântecele vechi, căci tata asculta și el "Bordeiaș, bordei, bordei" și alte cântece...

Dacă tot am pornit-o pe amintiri... două cântece care-i erau la sfulet lui taică-miu, Dumnezeu să-l odihnească. Iarna, când ne prindeau orele mici la o (a doua) carafă cu vin, le mai şi fredonam... Atunci îmi povestea taică-miu din anii de război şi din anii de lagăr în URSS. Uneori îmi pare rău că n-am pus pe hârtie toate povestirile, atunci când erau proaspete. Pe de altă parte... poate a fost mai bine aşa. Cui i-ar mai fi folosit?

O observaţie. Textul romanţei "Să-mi cânţi cobzar" este modificat potrivit sensibilităţilor comuniste.
Ultima strofă este:
Lăsaţi-mă în fund să stau
În crâşma asta-ntunecată
Să beau, să cânt şi-apoi să uit
Că am iubit odată

Textul aranjat este:
Lăsaţi-mă aici să stau
În crâşma-ntunecată
Să beau, să cânt şi-apoi să uit
Că am iubit o fată

Nu este singurul cântec astfel modificat. Preluările cântecului Mariei Tănase "Mi-am pus busuioc în păr", în varianta originală era:
Poa' să zică lumea orişice
Eu tot cred în farmece

Iar textul aranjat:
Poa' să zică lumea orişice
Eu tot cred în dragoste.

Eh, vremuri trecute. Bine că s-au dus!  


SĂ-MI CÂNŢI COBZAR





BARBU LĂUTARUL

Florin Romaşcu şi  Robert Magheti au plecat de la trupa "Sistem" şi împreună cu Bianca Purcărea au format trupa Cobzality. Ei merg pe compoziţie de nişă, crează piese muzicale în rimtmuri moderne reinterpretând piese populare. Din ce am ascultat este cu totul diferit de zona etnopop. De fapt, nici nu m-aş fi aşteptat la altceva de la doi "sistemişti".

Am postat piesa "Paparuda.20" în interpretare acustică. Cobzality are un canal oficial în Youtube, unde pot fi ascultate mai multe piese, dacă ceea ce v-am postat eu v-a plăcut.

Cobzality - Paparuda 2.0 (acustic)



Asta dacă aţi uitat cine este trupa Sistem...

Rar îl citesc pe Tolontan (mai mult la "mâna a doua", prin intermediul altor articole) dar acum am făcut-o.
Tolontan ridică o întrebare interesantă: de ce popoarele se ridică într-un anumit moment și nu  într-altul când, teoretic, cumulul factorilor declanșatori ar fi creat condițiile propice?

Dacă aveți puțin timp la dispoziție, găsiți articolul aici »» https://is.gd/bBdrwz

În adolescență și în tinerețe aveam obiceiul de a decupa din ziare și reviste sau de a transcrie din cărți articole sau paragrafe care m-au marcat în momentul în care le-am citit. Ceva asemănător mi se întâmplă și acum, numai că am înlocuit carnețelul cu bookmark-urile. Deh, vremuri noi, tehnologie nouă.

Și pentru că tot l-am citit și citat pe Tolontan mai devreme, am scos din sipet un articol dulce-amar, nostalgic-actual. Este cumva portretul ziaristului adevărat, așa cum îl văd eu... și, se pare, chiar și Tolontan însuși!

O scenă de redacție »» https://is.gd/dGYasJ

Un citat din articol, pentru că tot vorbii despre citate mai sus:

Tolontan a scris:

Îl privesc, peste panourile șofran care ne maschează ecranele și ne lasă libere fețele, pe Vlad Ispas. E ultima lui zi în redacție. Ultima zi-noapte, de fapt. A ales PR-ul, un domeniu mai promițător. Merge la o agenție bună, prestigioasă.

Vlad e încă tânăr, 27 de ani, cu 7 ani în redacție. 7 ani și pe fiecare l-a muncit cu sârguință.

În noua lui meserie programul e program, week-end-ul e week-end și, omenește vorbind, nu stai în fiecare zi cu știri deasupra capului că s-a mai închis un ziar, un site, o redacție.

Demonstrația involuntară a lui ”Buză” aduce un nor pe fața lui Vlad.

Ziaristica, precum tutunul sau drogurile, dă dependanță dacă o practici mai mult timp. Îți poți schimba locul de muncă, chiar și domeniul de activitate, dar în structura ta rămâi ziarist. Întotdeauna vei tresări când vei trece pe lângă un eveniment cu potențial de știre, întotdeauna vei citi ziarele altfel decât ceilalți oameni. Și mereu vei tânji după redacția aia pe care ai blestemat-o și ți-a mâncat zilele... și mai ales nopțile.

Am mai scris despre emisiunea "În premieră" realizată de Carmen Avram la "Antena 3".
De data asta am descoperit un reportaj interesant: un român care a ajuns în echipa SWAT a poliţiei din Los Angeles. Interesant. Mie mi-a plăcut.

Un citat din "Pădurea norvegiană" de Haruki Murakami:

Haruki Murakami a scris:

  Duminica mă întâlneam cu iubita prietenului meu mort.

Istoria povestită de cel vînat este mult mai adevărată decît cea povestită de vînător. Vînatul trăieşte şi citeşte istoria prin prisma morţii, prin prisma ultimei clipe din viaţă, a speranţei că se va putea salva. Pentru a se salva însă trebuie să vadă şi să înţeleagă totul. E ultima lui şansă. Vînătorul citeşte şi trăieşte istoria doar prin prisma puterii de a apăsa pe trăgaci şi de a visa la ospăţul ce-l aşteaptă. Un simplu foc şi acelaşi ospăţ al ignoranţei şi îmbuibării autosuficiente. Cine oare înţelege şi trăieşte mai multe? Cine e mai aproape de adevăr? Cel care vînează sau cel vînat?