ION

La mine, la Podari, pe dealul de deasupra casei mele, cât am fost eu plecat să-mi vad de sănătate la Techirghiol, a apărut... bă nene, ca la Hollywood, înţelegi, scrie mare: PODARI. La Craiova nu scrie. Prin Craiova când treci nici nu-ţi dai seama, nici nu există Craiova. Dar când ai trecut de Craiova şi ai plecat spre Calafat, pe deal, sus, exact ca la Hollywood scrie PODARI. Şi noaptea este luminată reclama... Este tot ce-mi trebuie!

Tudor Gheorghe

Cântec pentru Oltenia

De bucurie rar avurăm parte,
În unele duminici, pe la nunţi,
Suntem olteni pe viaţă şi pe moarte,
Suntem olteni, adică suntem munţi.

Un rost ne-a dat măicuţa noastră, dulcea,
Să fim, dintre români, cei mai fierbinţi,
Din Dolj şi până-n Olt, şi până-n Vâlcea,
Şi până-n Gorj şi până-n Mehedinţi!

Oltenia, Eterna Terra-Nova,
Un cântec are astăzi şi-n priviri:
Hai Universitatea! Hai Craiova!
Tu, Campioana unei mari iubiri!

La Tricolorul românesc se-nchină
Şi-i face jurământ prin luptă, azi,
Oltenia, provincia latină,
A lui Mihai, al nostru, cel viteaz.

Oltenia pandură a lui Tudor
Şi-a lui Arghezi şi-a atâtor duşi,
Oltenia celui mai mare sculptor
Al omenirii, Constantin Brâncuşi.

Oltenia, Eterna Terra-Nova,
Un cântec are astăzi şi-n priviri:
Hai Universitatea! Hai Craiova!
Tu, Campioana unei mari iubiri!

Salut fratern, Moldova, Bucovina,
Salut fratern, Ardeal, şi tu, Banat,
Salut fratern, Muntenie vecină,
Şi Maramureş, neam ne'ngenuncheat.

Priviţi această sacră frumuseţe:
Oltenia, pământ de oameni buni
Şi pumn pedepsitor cu cinci judeţe,
Căuş al palmei vechilor tăciuni.

Oltenia, Eterna Terra-Nova,
Un cântec are astăzi şi-n priviri:
Hai Universitatea! Hai Craiova!
Tu, Campioana unei mari iubiri!

Olteni suntem în matca noastră,
Olteni am fost şi-aşa vom fi,
Iar Flamura roş, galbenă, albastră
Se oglindeşte bine şi în Jii.

Tot ce avem, noi am făcut cu trudă
Şi n-am trăit din milă şi pomeni;
Spre binele acestei ţări asudă
Şi semeţia noastră de olteni.

Oltenia, Eterna Terra-Nova,
Un cântec are astăzi şi-n priviri:
Hai Universitatea! Hai Craiova!
Tu, Campioana unei mari iubiri!

versuri de Adrian Păunescu

Multumesc de vizita, dolion!
Si pentru cantec....

Asa sunt oltenii,
Asa sunt ardelenii,
Si tot asa muntenii,
Si cu moldovenii...

Ei toti sunt romani,
Sunt ai lor stapani(?)
.............................

De cateva zile, de cand s-a intamplat catastrofa aviatica, urmaresc pe tv fel si fel de pareri,
fel si fel de neintelegeri.
Nimeni nu sta un pic, nu ia aer in piept, nu inchide pentru cateva clipe ochii si sa priveasca, cu ceilalti ochi ai mintii, lucrurile.

Parca le-a luat Dumnezeu mintile la toti.


Parca am fi intr-un Ocean, cu furtuna, fara speranta, fara Orizont.
In care numai prostia face fata oricaror imprejurari.

Numai taranul acela din Horea zicea ca ar fi mai bine sa incerce sa se sfadeasca dupa. Acum e treba de facut, de urgenta. Cand omul moare, nu e timp de altceva.

I-am vazut pe acei oameni care nu actionau decat din spirit de solidaritate. Fara sa-si puna problema vreo clipa ca au nevoie de altceva. Veneau mai multi, fiecare facea cate ceva, ce
trebuia si nimic si nimeni nu-i ghida. Decat sufletul lor si cu mintea aia a lor, putina cum considera unii ca au.

Principala problema a lor a fost localizarea.
Ei bine, acei oameni simpli s-au orientat exact cum se spunea odata: dupa coada vacii.
Coada vacii da directia vantului mai bine de cat orice aparat sofisticat.

Ceea ce as dori eu sa mai adaug sa nu se mai exagereze cu ridicarea in slavi, inclusiv a acelora care merita acest lucru. Pentru ca se simt jenati.
Acei oameni n-au facut mai mult decat ce trebuia sa faca oricine altcineva in conditii similare.
Aceasta e starea normala a omului: sa-l ajute pe cel in nevoie. Sa-i dea o mana de ajutor.
Acest gest nu este eroism. Ci gestul normal al omului.
Pe care trebuie sa-l faca oricine, atunci cand semenul lui este in pericol de a-si pierde viata sau in orice alta situatie, chiar mai putin dificila.

Doamne, ajuta!
Ion

dolion a scris:

Craiova la 1921

Wow,orasul meu drag si cel mai iubit de sufletul meu,nu am sa uit niciodata ce trei ani din viata mea petrecuti printre olteni.
Strazile pietonale,cu magazine mici,vanzatorii ambulanti cu braga,halvita,sugiuc si alte bunatati.
Acum e transformat mult nu stiu daca mai este hotelul minerva cel din poza:)

Era o zi de iarna, aproape de Craciun. Ninsese si era frig.
Eu lucram ca tanar profesor de matematica intr-o comuna invecinata cu comuna mea natala.
Desi, in linie dreapta vorbind nu era prea departe, despartindu-le Jiul, nu veneam decat foarte rar si numai sambata pe acasa.

Era acum 52 de ani, in anul 1962.
Sambata seara se organiza la Caminul Cultural din comuna baluri pentru tinerii din sat.
Era singura distractie pentru ei, pe timp de iarna.
La acel bal au fost si doi tineri casatoriti nu demult, vecini cu mine, la doar cateva case.
Venind tarziu de la bal, dupa miezul noptii, desi focul era inca aprins in soba, facandu-se frig in camera de sus unde locuiau cei tineri, au mai pus un farash de carbuni pe foc si s-au culcat.
Nu inainte de a fi inchis usita mica a sobei prin care se asigura tirajul sobei.

Duminica fiind ziua urmatoare,si la tara fiind, si iarna, lumea, cu atat mai mult cei tineri care fusesera si seara la distractie, s-au trezit mai tarziu.
Aurel a lu' Mitru lu Cana, impreuna cu sotia sa, nu se mai trezeau insa.
Parintii lor, probabil, au vrut sa vada ce fac. Cand au intrat in camera lor, l-au gasit pe el pe jos cu dintii infipti in pamant, iar pe ea in pat fara suflare.

Cand am auzit lumea pe mahala vorbind mai tare de se auzea din casa, m-am imbracat sumar si m-am dus acolo unde era lume multa adunata, la a patra casa de mine.
Lume multa in curte, in camera de jos era deja adus Aurel, pus in pat si lumea se jelea, si lumanarile aprinse.

Primul lucru pe care l-am facut, am cerut sa iasa toata lumea din camera, sa stinga lumanarile si sa deschida ferestrele. Seful de post nu reusise sa faca acest lucru si m-a rugat pe mine sa fac acest lucru si cu cei din curte.

La facultate facusem niste cursuri ALA.
Aurel mai respira usor pe gura, iar lumea, in loc sa-l ajute sa respire, ii blocau aceasta posibilitate.
Am cerut ajutorul a inca doi tineri sa incepem reanimarea prin miscari ritmice si simultane ale mainilor si picioarelor, care erau aproape intepenite.
Cand a inceput sa respire mai bine, l-a apucat frigul.
Sora medicala de la dispensarul comunei a cerut incalzirea a niste sticle de apa calda, pe care le-am pus pe langa el si l-am acoperit.
Siguri fiind ca lucrurile merg spre bine, m-am dus la sotia lui. Era tot in pat, tot in camera, moale, fara respiratie. Nimeni nu s-a ocupat de ea.
Intre timp a venit si salvarea, pe ea au declarat-o moarta, iar Aurel traieste si azi.

Aurel s-a recasatorit, dupa un an doi, si traieste si azi.

Ei bine, nimeni, dar nimeni, pana azi, nu mi-a zis nici macar mltumesc pentru ce am facut eu atunci.
Aurel e in viata si acum, cred eu, in mare parte prezentei mele, daca nu si cunostintelor mele de prim ajutor in asemenea situatii.
Nu am discutat niciodata nici cu Aurel nciun cuvant despre ce s-a intamplat atunci.
S-ar putea ca el sa nu fi aflat nici azi de felul cum i-a fost salvata viata, de ce am facut eu pentru asta atunci.
Asta pentru doua motive:
1. In primul rand eu nu am vrut sa se vorbeasca despre asa ceva, eu fiind primul care nu am vorbit nciodata cu Aurel despre acel eveniment.
2. In aldoilea rand nu era atata lume care sa se bage sa-si dea cu parearea ca acum.
Eu n-am facut nimic mai mult decat au facut acei oameni din com. Horea: sa dau primul ajutor.
In rest Dumnezeu a fost cu Aurel de a trait, iar cu sotia lui tot Dumnezeu ca nu i-a mai dat zile.

Asa cred ca gandesc multi oameni simpli:
Putinta, cat si neputintele lor, sunt date de Cel de Sus. De aceea ei, cand pot sa faca ceva bine, ii multumesc lui Dumnezeu. Cand nu, tot pe Dumnezeu il invoca, pentru ca atat a vrut El.
Aceasta este Credinta omului simplu. Ca are atata putere si neputere cata ii da/i-a dat Dumnezeu.
In spiritul acesta am fost crescut si eu de catre parintii mei, oameni simpli, de la tara.

In lumina celor de acum, s-ar fi gasit cu siguranta si atunci vinovati:
Neevacuarea din zona si a sotiei lui Aurel, venirea cu intarziere a Salvarii, si poate multe altele.

Se intampla si acum asmenea cazuri.
Si lumea a ramas tot asa de ignoranta. Vad asta ca se intampla si acum intoxicatii cu monoxid de carbon, chiar si aici, in America.

Am povestit asta, acum, poate sa fie de folos cuiva.
E bine ca intotdeauna sa inveti.
Caci:
Nu stii niciodata, cand, ce stii, la ce iti va folosi.

Ioane m-ai impresionat pana la lacrimi cu povestea si povetele tale,felicitari!
Eu am fost des la Arieseni,Belis-Fantanele in Ardeal in general, in excursii cunosc motii si omenia lor ca sa nu spun si de patriotism,de altfel romanii adevarati simt la fel si sunt mandra de asta.
Numai bine Ioane:)

Ion a scris:

Era o zi de iarna, aproape de Craciun. Ninsese si era frig.
Eu lucram ca tanar profesor de matematica intr-o comuna invecinata cu comuna mea natala.
Desi, in linie dreapta vorbind nu era prea departe, despartindu-le Jiul, nu veneam decat foarte rar si numai sambata pe acasa.

Era acum 52 de ani, in anul 1962.
Sambata seara se organiza la Caminul Cultural din comuna baluri pentru tinerii din sat.
Era singura distractie pentru ei, pe timp de iarna.
La acel bal au fost si doi tineri casatoriti nu demult, vecini cu mine, la doar cateva case.
Venind tarziu de la bal, dupa miezul noptii, desi focul era inca aprins in soba, facandu-se frig in camera de sus unde locuiau cei tineri, au mai pus un farash de carbuni pe foc si s-au culcat.
Nu inainte de a fi inchis usita mica a sobei prin care se asigura tirajul sobei.

Duminica fiind ziua urmatoare,si la tara fiind, si iarna, lumea, cu atat mai mult cei tineri care fusesera si seara la distractie, s-au trezit mai tarziu.
Aurel a lu' Mitru lu Cana, impreuna cu sotia sa, nu se mai trezeau insa.
Parintii lor, probabil, au vrut sa vada ce fac. Cand au intrat in camera lor, l-au gasit pe el pe jos cu dintii infipti in pamant, iar pe ea in pat fara suflare.

Cand am auzit lumea pe mahala vorbind mai tare de se auzea din casa, m-am imbracat sumar si m-am dus acolo unde era lume multa adunata, la a patra casa de mine.
Lume multa in curte, in camera de jos era deja adus Aurel, pus in pat si lumea se jelea, si lumanarile aprinse.

Primul lucru pe care l-am facut, am cerut sa iasa toata lumea din camera, sa stinga lumanarile si sa deschida ferestrele. Seful de post nu reusise sa faca acest lucru si m-a rugat pe mine sa fac acest lucru si cu cei din curte.

La facultate facusem niste cursuri ALA.
Aurel mai respira usor pe gura, iar lumea, in loc sa-l ajute sa respire, ii blocau aceasta posibilitate.
Am cerut ajutorul a inca doi tineri sa incepem reanimarea prin miscari ritmice si simultane ale mainilor si picioarelor, care erau aproape intepenite.
Cand a inceput sa respire mai bine, l-a apucat frigul.
Sora medicala de la dispensarul comunei a cerut incalzirea a niste sticle de apa calda, pe care le-am pus pe langa el si l-am acoperit.
Siguri fiind ca lucrurile merg spre bine, m-am dus la sotia lui. Era tot in pat, tot in camera, moale, fara respiratie. Nimeni nu s-a ocupat de ea.
Intre timp a venit si salvarea, pe ea au declarat-o moarta, iar Aurel traieste si azi.

Aurel s-a recasatorit, dupa un an doi, si traieste si azi.

Ei bine, nimeni, dar nimeni, pana azi, nu mi-a zis nici macar mltumesc pentru ce am facut eu atunci.
Aurel e in viata si acum, cred eu, in mare parte prezentei mele, daca nu si cunostintelor mele de prim ajutor in asemenea situatii.
Nu am discutat niciodata nici cu Aurel nciun cuvant despre ce s-a intamplat atunci.
S-ar putea ca el sa nu fi aflat nici azi de felul cum i-a fost salvata viata, de ce am facut eu pentru asta atunci.
Asta pentru doua motive:
1. In primul rand eu nu am vrut sa se vorbeasca despre asa ceva, eu fiind primul care nu am vorbit nciodata cu Aurel despre acel eveniment.
2. In aldoilea rand nu era atata lume care sa se bage sa-si dea cu parearea ca acum.
Eu n-am facut nimic mai mult decat au facut acei oameni din com. Horea: sa dau primul ajutor.
In rest Dumnezeu a fost cu Aurel de a trait, iar cu sotia lui tot Dumnezeu ca nu i-a mai dat zile.

Asa cred ca gandesc multi oameni simpli:
Putinta, cat si neputintele lor, sunt date de Cel de Sus. De aceea ei, cand pot sa faca ceva bine, ii multumesc lui Dumnezeu. Cand nu, tot pe Dumnezeu il invoca, pentru ca atat a vrut El.
Aceasta este Credinta omului simplu. Ca are atata putere si neputere cata ii da/i-a dat Dumnezeu.
In spiritul acesta am fost crescut si eu de catre parintii mei, oameni simpli, de la tara.

In lumina celor de acum, s-ar fi gasit cu siguranta si atunci vinovati:
Neevacuarea din zona si a sotiei lui Aurel, venirea cu intarziere a Salvarii, si poate multe altele.

Se intampla si acum asmenea cazuri.
Si lumea a ramas tot asa de ignoranta. Vad asta ca se intampla si acum intoxicatii cu monoxid de carbon, chiar si aici, in America.

Am povestit asta, acum, poate sa fie de folos cuiva.
E bine ca intotdeauna sa inveti.
Caci:
Nu stii niciodata, cand, ce stii, la ce iti va folosi.

Imi cer scuze, dar trebuie sa fac o corectua de acord in textul de mai sus, postat fara corectare.

Sambata seara se organiza la Caminul Cultural din comuna baluri pentru tinerii din sat.

........................se organizau............................................baluri...............................

Scuze!
Poate or mai fi si altele.

Multumesc pentru intelegere!

Eroism sau credinta

Era o zi de iarna, aproape de Craciun. Ninsese si era frig.
Eu lucram ca tanar profesor de matematica intr-o comuna invecinata cu comuna mea natala.
Desi, in linie dreapta vorbind nu era prea departe, despartindu-le doar Jiul, nu veneam decat foarte rar si numai sambata pe acasa.

Era acum 52 de ani, in anul 1962.
Sambata seara se organizau la Caminul Cultural din comuna baluri pentru tinerii din sat.
Era singura distractie pentru ei, pe timp de iarna.
La acel bal au fost si doi tineri casatoriti nu demult, vecini cu mine, la doar cateva case.
Venind tarziu de la bal, dupa miezul noptii, desi focul era inca aprins in soba, facandu-se frig in camera de sus unde locuiau cei tineri, au mai pus un farash de carbuni pe foc si s-au culcat.
Nu inainte de a fi inchis usita mica, prin care se asigura tirajul sobei.

Duminica fiind ziua urmatoare,si la tara, si iarna, lumea, cu atat mai mult cei tineri care fusesera si seara la distractie, se trezeau mai tarziu.
Aurel a lu' Mitru lu Cana, impreuna cu sotia sa, nu se mai trezeau, insa.
Parintii lor, probabil, au vrut sa vada ce fac. Cand au intrat in camera lor, l-au gasit pe el pe jos cu dintii infipti in pamant, iar pe ea in pat fara suflare, vomase.

Cand am auzit lumea pe mahala vorbind mai tare de se auzea din casa, m-am imbracat sumar si m-am dus acolo unde era lume multa adunata, la a patra casa de mine.
Lume multa in curte, in camera de jos era deja adus Aurel, pus in pat si lumea se jelea, si lumanarile erau aprinse.

Primul lucru pe care l-am facut, am cerut sa iasa toata lumea din camera, sa stinga lumanarile si sa deschida ferestrele. Seful de post nu reusise sa faca acest lucru si m-a rugat pe mine sa-l ajut si cu cei din curte.

La facultate facusem niste cursuri ALA.
Aurel mai respira usor pe gura, iar lumea, in loc sa-l ajute sa respire, ii blocau aceasta posibilitate.
Am cerut ajutorul a inca doi tineri si am inceput reanimarea prin miscari ritmice si simultane ale mainilor si picioarelor, care erau aproape intepenite.
Cand a inceput sa respire mai bine, l-a apucat frigul.
Sora medicala de la dispensarul comunei a cerut incalzirea a niste sticle cu apa calda, pe care le-am pus pe langa el si l-am acoperit.
Siguri fiind ca lucrurile merg spre bine, m-am dus la sotia lui. Era tot in pat, tot in camera, moale, fara respiratie. Nimeni nu s-a ocupat de ea.
Intre timp a venit si salvarea, pe ea au declarat-o moarta.

Aurel s-a recasatorit, dupa un an doi.

Ei bine, nimeni, dar nimeni, pana azi, nu mi-a zis nici macar mltumesc pentru ce am facut eu atunci.
Aurel e in viata si acum, cred eu, in mare parte prezentei mele, daca nu si cunostintelor mele de prim ajutor in asemenea situatii.
Nu am discutat niciodata cu nimeni, si nici cu Aurel nciun cuvant despre ce s-a intamplat atunci.
S-ar putea ca el sa nu fi aflat nici azi de felul cum i-a fost salvata viata, de ce am facut eu pentru el atunci.
Asta pentru doua motive:
1. In primul rand, eu nu am vrut sa se vorbeasca despre asa ceva, eu fiind primul care nu am vorbit nciodata cu Aurel despre acel eveniment.
2. In aldoilea rand, nu era atata lume care sa se bage, sa-si dea cu parearea ca acum.
Eu n-am facut nimic mai mult decat au facut acei oameni din com. Horea: sa dau primul ajutor.
In rest Dumnezeu a fost cu Aurel de a trait, iar, cu sotia lui, tot Dumnezeu ca nu i-a mai dat zile.

Asa cred ca gandesc multi oameni simpli:
Putinta, cat si neputintele lor, sunt date de Cel de Sus. De aceea ei, cand pot sa faca ceva bine, ii multumesc lui Dumnezeu. Cand nu, tot pe Dumnezeu il invoca, pentru ca atat a vrut El.
Aceasta este Credinta omului simplu. Ca are atata putere si neputere cata ii da/i-a dat Dumnezeu.
In spiritul acesta am fost crescut si eu de catre parintii mei, oameni simpli, de la tara.

In lumina celor de acum, s-ar fi gasit cu siguranta si atunci vinovati:
Neevacuarea din zona si a sotiei lui Aurel, venirea cu intarziere a Salvarii, si poate multe altele.

Eu, impreuna cu ceilalti oameni, nu am crezut niciodata ca am facut un act de eroism.
Si am regretat tot timpul ca nu am reusit, ca nu am facut, ca nu am putut face acelasi lucru pentru sotia lui Aurel.

Se intampla si acum asmenea cazuri.
Si lumea a ramas tot asa de ignoranta. Vad asta ca se intampla si acum intoxicatii cu monoxid de carbon, chiar si aici, in America.

Am povestit asta, acum, poate sa fie de folos cuiva.
E bine ca intotdeauna sa inveti.
Caci:
“Nu stii niciodata, cand, ce stii, la ce iti va folosi.”


Zbor peste munti

Intr-o zi cu nor,
Pe ploaie si vant,
Au plecat in zbor
Cu un singur gand:
Prin nori si inghet
Sa salveze vieti.

Intr-un BN-2,
Pilot in nevoi,
6 insi si-o fata,
Nu, n-a fost odata,
Tot ce s-a-ntamplat
Este-adevarat.

Un motor se stinge,
Viata-ncet se scurge,
Fata incepe-a plange,
La cine sa strige?
Pe obrazu-ntins,
Lacrimi s-au prelins,
Pe fata-i curata-
Lacrima-nghetata…

Doctoru’ Zamfir,
S-agatnad de-un fir,
Si privind spre cer,
Vorbeste-n eter:
Da..da, bine-ati auzit,
Da, ne-am prabusit,
Unde? ..Vad o poenita,
Si o potecuta,
In munti sunt si brazi,
Nu stii unde cazi…

Isi alege-un loc
Ca s-aprind-un foc.
Si-apoi iarasi suna,
…………………..
Adi e-ntre fiare,
Eu n-am decat gheare,
De-acolo sa-l scot,
N-am cu ce, nu pot.
-Nu pot, tati,sa-ti vorbesc,
Albert, Albert, te iubesc!

Aura nu stiu ce-a zis,
Nu stiu, oare, s-o fi stins?

Ceilalti trei tipand in cor,
Ranile pe toti ii dor,
Cu maini si picioare rupte,
Cum pot, Doamne, sa mai lupte!
In frig, cu capete sparte,
De viata, au avut parte…


Printre brazi, pe cellular,
Suna acum un padurar(?)
Sunt eu, Todea Argentin,
Vin acusa, acolo vin…

Pe Adi, din fiare scos,
L-au tras cu targa pe jos.
Aura era-nghetata,
Fara suflu, biata fata!


Si i-au dus asa pe rand,
In sat, ii astepta SMURD.



Din comuna Horea, motii,
Stiu sa respecte si mortii.
Si-acolo pe munte sus
Au facut, si- o cruce au pus.
Nu stiu ce pe ea e scris,
Peste cruce a tot nins,
Totu-i alb, e ca un vis….

Love to you all,
Ion

Vai Ioane ce frumos ai scris,iar pling si pling ,felicitari si nu mai am cuvinte,numai bine          

Geta pe mine m-a impresinat mult accidentul in sine.
Dar, mai ales, acei oameni simpli, de la tara.
Eu de-acolo imi trag seva.

Plang si eu alaturi de Albert, fiul lui Iovan, dar si de fratii si sora Aurei....

Cata durere, sa le dea Dumnezeu putere sa treaca peste aceste momente grele.

Si pe mine la fel Ioane,as fi scris si eu ceva dar aici nu am timp si sunt marcata de eveniment prea tare,adevarul e ca oamenii de acolo au sufletul neviciat ,am fost de multe ori in tara lor e motilor absolut minunat ca si ei ,am cunoscut romani adevarati mandrii si mai ales patrioti,ii iubesc cu toata inima mea pe toti romanii adevarati si sunt mandra ca  sunt romanca,am avut si eu cumpene in viata mea si la una era sa mor asa ca spun cu mana pe suflet ca si in orasul meu au fost si poate mai sunt oameni care sa ajute si sa sara cand e vorba de viata unui om ca in cazul meu.
Ca sa nu spun de faptul ca am lucrat intr-un combinat chimic ani de zile iar cand era un accident,explozie sau pur si simplu era nevoie de sange eram atat de uniti si solidari,din nefericire multi dintre dragii mei colegi au plecat sa se odihneasca unii prea devreme.
Zi buna Ioane,roman cu nume atat de frumos si simplu .

Scuza-mi greselile de exprimare sau tastare.

În astfel de situatii precum cele descrise mai sus,
putem vedea ce oameni de calitate avem printre noi.
Adevărat că remarcăm si cealaltă categorie...

Nu stiu de ce, Emil, dar mie mi se pare ca se foloseste prea mult notiunea de erou pentru situatii normale. In care un om nu face mai mult decat pasarea pentru puii ei, care ii apara din instinct.

Acei oameni din Apuseni au dat dovada de umanism. Omul in nevoie trebuie ajutat. Sa-i salvezi viata daca poti. Fara a pune in pericol viata altora sau a ta, pe cat posibil.

Ce e drept ca nu era usor lucru sa mergi noapte, in acele conditii ca sa salvezi niste vieti.
ei au facut-o fara a se gandi nicio clipa la faptul ca ceea ce fac ei poate fi calificat ca un act de eroism. Credinta ca, ceea ce fac e bine, i-a impins sa mearga sa-i salveze.

Nu-mi explic cum de ceilalti oameni cu functii inalte in stat sau specialisti n-au dat o mana de ajutor, fara a fi chemati s-o faca.
La fel cum au facut motii.

Iata ca, acum aud ca niste radioamatori ar fi interceptat semnalul balizei avionului si ca cu mijloace rudimentare ar fi putut localiza accidentul in 30 de min.

Nu s-au uitat la tv? De ce nu au incercat s-o faca? Chiar in plus de ce faceau altii?
Uite asta nu inteleg nici acum?

Odata, prin anii 77-78, unul cu o motoreta a fost accidentat de un autoturism,care i-a rupt piciorul din glezna.
L-am vazut, am oprit masina, nu erau celulare pe atunci, l-amurcat pe bancheta din spate si fuga la spital cu el. Cand am ajuns, Salvarea nici nu plecase.

Un student arab, l-a luat in primire imediat. Nu stiu nici azi cine a fost accidentatul.

Ion a scris:

Nu stiu de ce, Emil, dar mie mi se pare ca se foloseste prea mult notiunea de erou pentru situatii normale.

Probabil din cauză că omul nu mai are atractie pentru normalitate.
Din această cauză mass-media caută să fabrice eroi dintre cei ce întreprind lucruri de altfel, normale.
Azi nu se mai dă o mână de ajutor semenilor nostri asa cum se obisnuia cândva si dacă cineva o face, gata, avem un erou!
Sunt de acord cu tine, Ion, în prezent se dă mult prea usor acel titlu.   

Transplant de bun simt

Deschid fereastra, inspir adanc, pentru a oxigena creierul, si incerc sa-mi adun gandurile.Dar nu reusesc.
Atunci ma inchid in camera mea, si inchid ochii. Ma napadesc ganduri searbade si fara rost.
Dintr-odata, imi apare in fata chipul tau minunat, chipul intalnit intr-o zi de mai, intr-un parc, pe o alee, cu parfumul florilor de tei….

Asa ar fi inceput un tanar indragostit o scrisoare catre iubita lui imaginara….

Si nu pot sa nu ma gandesc acum la cea care a fost Aura Ion. I-a fost dat, oare, sa primeasca o asemenea scrisoare? Cu siguranta ca da.
A plecat insa prea devreme.
Zborul ei a fost intrerupt. Un zbor frant exact in cele mai frumoase, mai importante momente ale vietii sale.

In aceeasi zi, la aceeai ora, in acelasi loc, se nasteau pentru a doua oara, patru colegi de breasla cu Aura.
Care au avut zile de la Dumnezeu si au incercat sa-i salveze.:pe Aura si pe pilotul Iovan.
Eroul vinovat?
Ce alaturare nefericita de cuvinte!?...
Erou ca i-a salvat, vinovat ca a plecat. Dintre noi…

Am ascultat pana la refuz, comentariile legate de acest tragic accident, atat la televiziunile private, cat si in ziare si pe diferite forumuri.
Parca prea mult?!....

Tata avea o vorba:
‘’Daca, dupa ce mori, te vorbesc oamenii de bine sase saptamani, inseamna ca ai fost om bun."
(Liviu Vasilica)

Problema e, as adauga eu, ca tu n-o sa stii niciodata cate saptamani au vorbit oamenii de tine.

Continuati, insa, v-as indemna eu, sa vorbiti despre acesti "7 Magnifici" ai Romaniei, nu 6 saptamani, nu 6 luni, nu sase ani, ci oridecateori veti avea nevoie de un reper in viata.

Viata!?!....
Ce e viata de fapt?
Aura era la primii ei pasi adevarati in viata.
Adrian era in plina viata: cu familie, cu copii, cu o cariera profesionala de invidiat.
Cei patru medici , cei ramasi in viata, au suferit rani fizice, dar si traume psihice de neimaginat. Si mereu uitatul, dar anonimul, co-pilot, cel foarte grav ranit.

Adi a plecat acolo sus. Mai sus decat putea sa zboare. Nu inainte, insa, de a incerca, cu ultimul efort, sa-i salveze pe cei care ii ducea intr-o misiune umanitara.
Pe acei oameni care salveaza vieti.
Care au fost nevoiti sa se salveze pe ei si pe cei care erau in stare grava, dupa accident.

In 2019 se implinesc 60 de ani de cand am absolvit liceul CPNB, Colegiul National “Carol I”, de azi.
Atunci am fost invitat, impreuna cu alti colegi, la reuniunea promotiei 1899,
pe atunci Colegiul “Carol I”.
In amfiteatrul cel mare al liceului au luat loc, in primele banci, cativa absolventi ai liceului promotiei respective, mai putini decat degetele de la cele doua maini:
colonei, magistrati, ingineri, medici, etc…
Cel care a organizat intalnirea era Medicul Emerit Iancu Jianu.
La apel raspundea absent colegul lor Gogu Constantinescu.
Le-a trimis, insa, de la Londra, o scrisoare, prin care isi motiva absenta.
Medicul Emerit Iancu Jianu, parca il vad, cu parul alb si aplecat de varsta, o mana de om, ii raspunde, printre altele, astfel:
Draga Gogule,
………………………………………………………..
Ai facut multe inventii. Te rugam noi, colegii tai, acum, sa-ti dai osteneala si sa
inventezi o masina. O masina care ‘’sa opreasca timpul’’.

Aceasta era dorinta acelora care, la 60 de ani de la absolvirea liceului, aveau dorinta de a trai inca. Ajutati fiind chiar si de o asemenea masina…

Cei patru medici, supravietuitori ai accidentului aviatic din 20 ian. 2014, ora 16:0?, stiu sa salveze vieti prin transplant de organe.
Stiu eu, poate peste ani, vor deveni celebri, precum Gogu Constantinescu-inventatorul sonicitatii. Cunoscut mult mai bine, ca fiind omul de stiinta, prin inventia caruia, aviatia lui Hitler a capitulat.

Cei cinci supravietuitori traiesc azi datorita unor salvatori, oameni simpli. Care au plecat, primii find acolo, fara ordin de la nimeni. Decat de la Cel de Sus.
Asa au fost ei educati de parintii lor.

Imi aduc aminte, eram mic.
Tatal meu, om simplu de la tara, fara carte, imi zicea asa, cand plecam undeva, singur:
Ai grija cum calci, cum mergi pe drum. Sa dai buna ziua. Sa asculti ce spun ceilalti. Ai grija ce si cum vorbesti. Mai intai, taci si asculta ce vorbesc, ce zic ceilalti. Nu te baga in vorba fara rost…Nu am pus semnul mirarii. Ca nu erau niste porunci. Asa de bland imi spunea toate astea.
Si cate si mai cate de acest gen….
M-am uitat atent la cei 3 moti, invitati si intervievati de televiziuni.
Cata modestie, cata demnitate!
Cat calcul in vorbele lor: si ca numar, dar, mai ales, in continut. Exprimat simplu, dar profund.
Acei oameni au atata bun simt, sunt atat de modesti, incat, si atunci cand fac un mare bine, ei spun ca asa e omeneste.
Sa faci bine, sa intinzi mana unui semen al tau cand este in mare primejdie , sau in mare nevoie e un lucru elementar, de bun simt.

Eu cred ca acei moti au avut, fiecare dintre ei, parte de cate un parinte asa cum am avut si eu.
Care, prin cuvinte simple, ne-au dat o educatie frumoasa, dar corecta si trainica.
Sunt sigur ca acei oameni simpli s-au nascut cu bun simt. L-au avut din nastere.
Dar a contribuit mult, in mentinerea lui, si educatia parinteasca, de neinlocuit de nicio scoala din lume. Numita generic “cei 7 ani de acasa’’.

Cei 4 medici, asa cum i-am vazut eu de hotarati, vor ajunge celebri.
Eu am sa-i rog, sa le cer chiar, sa se gandeasca tot timpul la acei oameni care i-au salvat.
Si, parafrazand pe Medicul Emerit Iancu Jianu, in semn de recunostinta fata de ei, sa incerce, chiar daca nu reusesc, sa inventeze, nu o masinarie, ci un procedeu “chirurgical” prin care sa se poata face un transplant. Pe care eu l-as numi

“Transplant de bun simt”.

Eu ii asigur ca acest lucru nu e greu deloc.
Transplantul poate fi facut usor. Fara anestezie.
Fiecare gest pe care il vor face, de acum inainte, felul in care isi vor indeplini misiunea prin profesiunea nobila, pe care si-au ales-o , va fi ca un transplant de bun simt catre societate. Exemplul lor va fi urmat si de altii. De altii pe care ii vor avea aproape de ei, si pe care ii vor forma. La fel cum au vrut s-o formeze pe Aura.

Cei care traiesc trebuie sa se bucure, acum, de fiecare clipa a vietii. Sa aprecieze lucrurile simple.
Asa cum ar fi : un rasarit de soare, leganatul unei frunze in vant….
Sa priveasca cum incolteste iarba, cum infloresc florile…
Sa priveasca in departare zarea, iar pe cer zborul pasarilor….

Aceste clipe de fericire nu costa niciun ban. Dar sunt cel mai bun medicament pentru vindecarea oricaror rani sufletesti.

Si, cand nu puteti sa uitati ce a fost, lasati sa curga o lacrima trista pe un obraz, cu gandul la Aura si la Adi.
Iar, pe celalalt obraz, sa curga o lacrima de bucurie, ca sunteti in viata.
Alaturi de sotie, de copii, si de cei dragi.
Cu un zambet, pitit in coltul gurii…..


Love to you all,
Ion
(publicat in clujulliber.ro,7/2/14)

Jocurile Olimpice-Soci 2014

Ati vazut pe fetita aceia de 15 ani? Pe Iulia?
Cea care a luat medalia de aur?

Foarte frumos! Exceptional!

Stiti Dvs., oare, cata munca, cate renuntari, cata suferinta, chiar, se ascund in spatele
acestui AUR obtinut la aceste JO?

Fetita asta, ma intreb eu, a avut, are copilarie?

Sportul de performanta da tot atata cat cere, cat ia?
Putem vorbi de sportivitate in relatia dintre sportivul de performanta si viata lui personala?
Exista o legatura intre viata, hai sa zicem pe sleau, intre sanatatea sportivului de performanta si eforturile , uneori impuse peste limita( care o fi acea limita?) puterilor naturale ale individului, ale omului?

Mai devreme, cat de devreme sa inceapa performanta un copil?
Si, apoi, intrecerea e inegala. Varsta la dansul pe ghiata, conteaza chiar.
Intr-un fel (se) exprima un corp de fetita de 14-15 ani anumite sentimente si, in altfel, un corp format, matur,
o concurenta de 18-20-23 de ani. Chia si fata, expresia fetei, a privirii, etc...

Credeti ca-si pune cineva asemenea intrebari?
Nu sunt, oare, orbi, prea orbiti de glorie, nu numai sportivii, ci si acei care profita de pe urma gloriei lor?
Mai precis, orbiti de banii care ii aduce sportul de performanta?

Nu astept raspunsuri.
Pentru ca sunt sgur ca aveti si alte intrebari.
Mult mai multe si mai interesante, mai grave, mai....

Intrebare pusa de Radu Banciu pe B1 tv:
De ce platim impozite pe casa?

Chiar asa, de ce?
Daca am 100 000 de lei si nu-mi cumpar casa si pastrez banii la ciorap, atunci, pe acest bani,
nu platesc niciun impozit. Decat pe dobanda, daca i-as pune intr-o banca cu dobanda...

Pentru spatiul aerian ocupat de casa?
Pentru teren, se presupune ca il platesc, odata cu casa.

Unii imi vor spune ca imobiliarele conserva valoarea.
Care valoare?
Presupunand ca valoarea unei case ar creste cu 10% in 10 ani sa zicem, din cei 10% trebuie scazute
reparatiile si impozitele pe acei 10 ani, si vezi cu ce ramai.

Asta tot e bine, cand creste. Dar cand valoarea casei scade, cum mai e?

Radu Banciu spunea ca sunt state unde nu se percep taxe pe case...

Romania e pe primul loc in Europa cu proprietari de case.
Si sa nu uitam ca asta se datoreste perioadei comuniste, cand nu prea era bine sa fii proprietar.

Taxele?
Furt legalizat!
Atâta timp cât vor fi guverne, vor fi si taxe. Cui nu-i place să agonisească bani nemunciti?

Am urmarit cu sufletul la gura emisiunea lui Rares Bogdan cu cei 4 medici si cu seful lor Dr. Irinel Popescu.
I-am admirat pe cei patru supravietuitori.
Asa cum as vrea sa-i vad inca o data pe acei 3 moti.

I-a intreba la un moment dat ceva in legatura cu plecarea din Tara sau daca ar vrea o Tara ca afara.

Nu nu e nevoie sa plece. Ei pot face aici o Tara chiar mai buna ca afara.

"Vrei sa schimbi lumea? Incepe cu tine!''( cum zice mai sus Emil)

Ei bine, acesti oameni au o sansa foarte mare sa schimbe lumea.
Pentru ca ei s-au schimbat foarte mult. Viata le-a data aceasta ''ocazie''.
Ar parea cinic sa spui ca trebuie ''sa profite de aceasta ocazie''.
Nu in sensul acesta trebuie luata aceasta schimbare in urma acestui accident nedorit.
Ci in sensul sansei de a fi ramas in viata.
De a se fi nascut a doua oara.

Eu am fost impresionat de acesti oameni. Care sunt medici.
Mai intai, inainte de a fi medic sau orice altceva, trebuie sa fii om.
''A fi domn e o intamplare, a fi OM e lucru mare.''


Prin felul lor de a fi, de a se comporta in acele momente si dupa, au dovedit ca sunt OAMENI.
La fel se poate spune si despre acei OAMENI simpli care i-au salvat.

Deunazi, plimbandu-ma cu sotia, am vazut niste lilieci infloriti...
Cam tarziu anul acesta...
Si am inceput sa fredonez:

Cand liliacul va-nflori din nou,
De mine nici nu vei mai sti,
Dar, poate, ca un stins ecou,
In inima-ti va tresari...

Si-atuncea eu, in gandul tau,voi reveni tiptil,
Cand liliacul va-nflori,
Iar tu de-un vechi si drag april,
Iti vei reaminti...

......................................................

Dar liliacul se va ofili usor,
Usor si tu ma vei uita,
Si totusi iti va fi iar dor,
De-acel april candva...

Alexandru Jula, cu vocea lui inconfundabila si calda....

Apoi, am rezonat si eu la aceste versuri, astfel:

Miros/parfum de liliac e prin gradini,
In gand, iubito, tu revii,
Si vad in ochii tai senini,
Ca amintirile sunt vii...

Imi amintesc ca-ntr-un april,
Un bulgare de liliac ti-am daruit,
Dar anii trec tiptil-tiptil,
E mult... de cand ne-am intalnit...

Dar liliacul va-nflori mereu,
Tot in april, iar prin gradini,
Visez ca sunt/a fi doar tu si eu,
Cu flori de liliac in maini....




Love to you all,
Ion

Ce frumos si sensibil Ioane,suuuper

Un pic de mangaiere, macar, sa ne mai permitem, in aceasta lume intoarsa pe dos.

Multumesc, Geta!

Ion a scris:

Un pic de mangaiere, macar, sa ne mai permitem, in aceasta lume intoarsa pe dos.

Multumesc, Geta!

Asa e Ioane   

Luni a fost "Memorial Day" aici.
Pe un canal de tv a fost dat un film, al carui titlu nu-l stiu, pentru ca am dat intamplator peste acest film, dupa ce am vazut stirile franceze pe MTF1, pe internet.

Bunicul, veteran de razboi, cu nepotul lui, in fata casei si in fata unei ladite a bunicului, cu amintiri din timpul WWII- Cel de al Doilea Razboi Mondial.
Jocul era asa: nepotul sa-si aleaga 5 obiecte, iar bunicul sa povesteasca intamplarile legate de ele.
Prin intermediul filmului, binenteles.
Printre aceste obiecte a fost si un pistol.
In film se arata ca acest pistol a fost capturat de bunic intr-o lupta, de la un neamt.
Neamtul ranit, in mijlocul soselei, il intreaba pe american, bunicul  in cazul de fata, aratandu-i o poza cu fiul lui, daca are familie. Americanul, induiosat fiind, ii ia pistolul si il lasa, acolo, in mijlocul drumului, ranit si fara ajutor.

Acum, nu stiu cum vine vorba, nepotul intreaba, probabil, la ce serveste pistolul,iar bunicul raspunde:

"Animalele nu stiu sa ucida la distanta."

In timp ce nepotul isi alege si alte obiecte, nu vi le povestesc pe toate, pasarelele cantau in gradina.
Nepotul, invatat probabil de bunic, recunoaste pasarea ce canta atunci:
"E un cardinal", zice nepotul.
Bunicul adauga:
"Oamenii isi povestesc viata, iar pasarile si-o canta."

Unul dintre cele 5 obiecte alese de nepot, urma sa-i ramana lui.
Acesta a fost pistolul neamtului.
Nepotul ii multumeste mult bunicului pentru pistol si pentru povestile legate de "lada cu amintiri".
Nu vi le spun pe toate acum.
Bunicul ii raspunde, ridicandu-se si strangandu-i mana:
" Eu iti multumesc. Pentru mine conversatia aceasta a fost un privilegiu."

Nepotul ajunge mare. E intr-un spital, ranit intr-un razboi din zilele noastre.
Se face bine, vine pe acasa si, impreuna cu sotia si copilul lui,  merg,  de "Memorial Day", la Cimitirul Eroilor, unde era inmormantat bunicul lui.
Ingenunche, depune niste flori si pistolul neamtului pe mormantul bunicului.
Copilul lui, stranepotul bunicului, intreaba, ce e acel obiect si daca poate sa-l ia pentru el.
Raspunsul a fost:

"Not yet!"

Pe mine m-a impresionat mult acest film. Pentru invatamintele ce se pot trage din el.
De aceea am tinut sa vi-l povestesc aici.

Mai mulți copii, trei bebeluși și o rachetă
Opinii - Vlad MIXICH
(citeste alte articole de acelasi autor ť)

imagine-articol-1


Vlad MIXICH
Tweet

87 vizualizari
Vineri, 18 Iulie 2014 - 19:07
Versiunea pentru tiparire
Marimea textului:
Zburau spre vacanţa lor în paradis atunci când s-au prăbuşit din cer. Nu în apa curată şi limpede a arhipelagului indonezian au căzut, ci în iarba murdărită de războiul din estul Ucrainei. Un bărbat cu voce guturală şi mitralieră la butonieră le-a găsit cartea.
Un ghid despre Bali, cu o copertă albastră pe care trei puşti neştiutori par a dansa fericiţi. Fericiţi aşa ca ei, copiii care zburau spre paradis deasupra unui război despre care nu ştiau nimic.
„Mai mulţi copii şi trei bebeluşi“ – e formularea seacă a agenţiilor de presă care anunţă cine a fost la bordul avionului malaiezian de pasageri doborât de o rachetă în zona controlată de separatiştii pro ruşi din estul Ucrainei. În imaginile filmate la locul prăbuşirii, printre resturi de oameni, haine colorate, paşapoarte olandeze, germane sau britanice, ochiul reporterului de război întârzie asupra unui ghid Lonely Planet - o frântură dintr-o lume în care oamenii trăiesc până la 85 de ani, conduc maşini frumoase, luptă să salveze câinii vagabonzi şi au cel puţin trei vacanţe pe an.
O lume atât de satisfăcută încât priveşte la suferinţa celorlalţi ca la o tragedie în trei acte la finalul căreia răsufli uşurat pentru că a fost, totuşi, doar un teatru. Pentru că eşti atât de norocos. Pentru că toată suferinţa aia e doar o nălucă de seară.
Copiii ucişi în Gaza, băieţii gazaţi în Siria, adolescenţii prizonieri în războaiele drogurilor din America de Sud, cele 300 de fete răpite în Nigeria de islamişti, Malala – fata pakistaneză împuşcată pentru că voia să înveţe... sunt tot atâtea tragedii peste care poţi lăsa cortina prin apăsarea unui buton de pe telecomandă.
Îndepărtatul coşmar dispare şi în locul lacrimilor unui copil uitat printre bombe apar lacrimile unei adolescente fericite că a câştigat marele premiu la „Vocea...“. Şi adormi gândind că viaţa este, totuşi, frumoasă. Şi că a doua zi de dimineaţă vei încheia o afacere grasă cu Vladimir. Iar după-amiază îţi vei umple rezervorul cu petrolul unui şeic şi vei conduce până la restaurantul lui Xi, care îţi găteşte numai bucate ieftine, dar bune. Sătul fiind, nu vei observa că Vladimir şi-a mai angajat cinci bodyguarzi şi că la Xi mănânci deja a zecea cină pe datorie.
Dar vine o zi, întotdeauna vine, când, oricât de satisfăcut ai fi, tragedia nu mai poate fi închisă printr-o simplă apăsare de buton. Ai lăsat-o prea mult să se apropie. O simţi dându-ţi târcoale.
Şi încerci, prosteşte, să o amâni. Ai mai făcut-o şi înainte. Dacă nu tu, atunci părinţii tăi. 30 septembrie 1938 – acordul de la München cu Hitler. Februarie 1945 – acordul de la Yalta cu Stalin. Iulie 1979 – începutul finanţării mulahilor lui bin Laden. Martie 2014 – ochii închişi la anexarea Crimeei de către Putin.
Dar, de fiecare dată, din ecranul la care-l priveai seară de seară, coşmarul şi-a scos mâna şi ţi-a apucat copiii de gât. I-a luat din Paradisul pe care cu greu l-ai construit şi i-a trântit în iarba murdară.
17 iulie 2014 – un avion de pasageri a fost doborât deasupra unei regiuni din inima Europei în care unor nebuni înarmaţi de ruşi li s-a permis să se joace cu rachete. Mai mulţi copii şi trei bebeluşi care zburau spre vacanţa lor în paradis au fost loviţi de o rachetă venită dintr-un război despre care părinţii lor nu au vrut să ştie nimic.
Dacă printre ei nu este copilul tău, atunci vei închide tragedia simplu: apăsând un buton. Dar ce vei face în ziua în care cartea albastră a copilului tău va fi filmată de un reporter de război?
Vlad Mixich - HotNews.ro