Povesti, povestioare

Mi s-a întamplat să aud un schimb de cuvinte între o mama si fiica ei în ultimele momente ale despărțirii pe aeroport. Tocmai se anunța plecarea. Lânga poarta de securitate, s-au îmbrațișat și mama i-a spus: Te iubesc și îți doresc destul! Fata, zâmbind, i-a raspuns: Viața noastră împreună a fost mai mult decât destul. Dragostea ta a fost tot ce mi-am dorit vreodată. Iți doresc deasemenea destul, mama!
S-au sărutat și fiica a plecat. Mama a facut câțiva pasi înspre fereastra lângă care mă așezasem. Cum stătea acolo în picioare, puteam să văd că o înecau lacrimile. Aș fi vrut s-o îmbărbătez cumva, dar nu puteam să intru în intimitatea unui om străin. Ea a deschis conversația întrebându-mă: Vi s-a întamplat vreodată, să vă luați rămas-bun de la cineva, știind că il vedeți pentru ultima dată?
Da, mi s-a întâmplat, i-am răspuns. Scuzați-mă ca vă întreb, dar de ce credeți că acesta a fost un ramas-bun pentru totdeauna?
Sunt batrana, iar ea locuiește foarte departe. Mă asteaptă momente grele înainte și realitatea este că urmatoarea ei întoarcere aici va fi ca să mă ducă la groapă, spuse ea.
Pe când vă luati ramas bun, v-am auzit spunând, îți doresc destul. Pot să vă întreb ce înseamna asta? Ea începu să zâmbească. Asta este o urare care ni s-a păstrat de la generațiile anterioare. Părinții mei obisnuiau să le-o spună la toți… A făcut o mică pauză și s-a uitat în sus, ca și cum ar fi încercat să și-o amintească în detaliu, apoi a zambit și mai mult. Când spunem “Îți doresc destul!” vrem ca cealaltă persoană să aibă viața plină cu destule lucruri care s-o susțină.
Apoi, întorcându-se spre mine îmi recită din memorie urmatoarele:
Îți doresc destul soare, care să-ți lumineze comportamentul, indiferent de cât de mohorâtă ar fi ziua.
Îți doresc destulă ploaie, pentru a aprecia soarele cu atât mai mult.
Îți doresc destulă fericire, ca să-ți țina spiritul viu cât vei trai.
Îți doresc destulă durere, ca până și cea mai mică bucurie a vieții să ți se pară mai mare.
Îți doresc destul câstig pentru a-ți satisface dorințele.
Îți doresc să pierzi destul, pentru a aprecia ceea ce ai.
Îți doresc destule salutări până a ajunge la finalul rămas-bun.
Aici ochii ei se umeziră din nou și se îndepărtă.

Se spune că ai nevoie de un minut pentru a remarca o persoană specială, o oră ca s-o apreciezi, o zi ca s-o iubești și o viață întreagă ca s-o uiți.

dolion a scris:

Mi s-a întamplat să aud un schimb de cuvinte între o mama si fiica ei în ultimele momente ale despărțirii pe aeroport. Tocmai se anunța plecarea. Lânga poarta de securitate, s-au îmbrațișat și mama i-a spus: Te iubesc și îți doresc destul! Fata, zâmbind, i-a raspuns: Viața noastră împreună a fost mai mult decât destul. Dragostea ta a fost tot ce mi-am dorit vreodată. Iți doresc deasemenea destul, mama!
S-au sărutat și fiica a plecat. Mama a facut câțiva pasi înspre fereastra lângă care mă așezasem. Cum stătea acolo în picioare, puteam să văd că o înecau lacrimile. Aș fi vrut s-o îmbărbătez cumva, dar nu puteam să intru în intimitatea unui om străin. Ea a deschis conversația întrebându-mă: Vi s-a întamplat vreodată, să vă luați rămas-bun de la cineva, știind că il vedeți pentru ultima dată?
Da, mi s-a întâmplat, i-am răspuns. Scuzați-mă ca vă întreb, dar de ce credeți că acesta a fost un ramas-bun pentru totdeauna?
Sunt batrana, iar ea locuiește foarte departe. Mă asteaptă momente grele înainte și realitatea este că urmatoarea ei întoarcere aici va fi ca să mă ducă la groapă, spuse ea.
Pe când vă luati ramas bun, v-am auzit spunând, îți doresc destul. Pot să vă întreb ce înseamna asta? Ea începu să zâmbească. Asta este o urare care ni s-a păstrat de la generațiile anterioare. Părinții mei obisnuiau să le-o spună la toți… A făcut o mică pauză și s-a uitat în sus, ca și cum ar fi încercat să și-o amintească în detaliu, apoi a zambit și mai mult. Când spunem “Îți doresc destul!” vrem ca cealaltă persoană să aibă viața plină cu destule lucruri care s-o susțină.
Apoi, întorcându-se spre mine îmi recită din memorie urmatoarele:
Îți doresc destul soare, care să-ți lumineze comportamentul, indiferent de cât de mohorâtă ar fi ziua.
Îți doresc destulă ploaie, pentru a aprecia soarele cu atât mai mult.
Îți doresc destulă fericire, ca să-ți țina spiritul viu cât vei trai.
Îți doresc destulă durere, ca până și cea mai mică bucurie a vieții să ți se pară mai mare.
Îți doresc destul câstig pentru a-ți satisface dorințele.
Îți doresc să pierzi destul, pentru a aprecia ceea ce ai.
Îți doresc destule salutări până a ajunge la finalul rămas-bun.
Aici ochii ei se umeziră din nou și se îndepărtă.

Se spune că ai nevoie de un minut pentru a remarca o persoană specială, o oră ca s-o apreciezi, o zi ca s-o iubești și o viață întreagă ca s-o uiți.

Frumos, interesant!...   

dolion a scris:

Mi s-a întamplat să aud un schimb de cuvinte între o mama si fiica ei în ultimele momente ale despărțirii pe aeroport. Tocmai se anunța plecarea. Lânga poarta de securitate, s-au îmbrațișat și mama i-a spus: Te iubesc și îți doresc destul! Fata, zâmbind, i-a raspuns: Viața noastră împreună a fost mai mult decât destul. Dragostea ta a fost tot ce mi-am dorit vreodată. Iți doresc deasemenea destul, mama!
S-au sărutat și fiica a plecat. Mama a facut câțiva pasi înspre fereastra lângă care mă așezasem. Cum stătea acolo în picioare, puteam să văd că o înecau lacrimile. Aș fi vrut s-o îmbărbătez cumva, dar nu puteam să intru în intimitatea unui om străin. Ea a deschis conversația întrebându-mă: Vi s-a întamplat vreodată, să vă luați rămas-bun de la cineva, știind că il vedeți pentru ultima dată?
Da, mi s-a întâmplat, i-am răspuns. Scuzați-mă ca vă întreb, dar de ce credeți că acesta a fost un ramas-bun pentru totdeauna?
Sunt batrana, iar ea locuiește foarte departe. Mă asteaptă momente grele înainte și realitatea este că urmatoarea ei întoarcere aici va fi ca să mă ducă la groapă, spuse ea.
Pe când vă luati ramas bun, v-am auzit spunând, îți doresc destul. Pot să vă întreb ce înseamna asta? Ea începu să zâmbească. Asta este o urare care ni s-a păstrat de la generațiile anterioare. Părinții mei obisnuiau să le-o spună la toți… A făcut o mică pauză și s-a uitat în sus, ca și cum ar fi încercat să și-o amintească în detaliu, apoi a zambit și mai mult. Când spunem “Îți doresc destul!” vrem ca cealaltă persoană să aibă viața plină cu destule lucruri care s-o susțină.
Apoi, întorcându-se spre mine îmi recită din memorie urmatoarele:
Îți doresc destul soare, care să-ți lumineze comportamentul, indiferent de cât de mohorâtă ar fi ziua.
Îți doresc destulă ploaie, pentru a aprecia soarele cu atât mai mult.
Îți doresc destulă fericire, ca să-ți țina spiritul viu cât vei trai.
Îți doresc destulă durere, ca până și cea mai mică bucurie a vieții să ți se pară mai mare.
Îți doresc destul câstig pentru a-ți satisface dorințele.
Îți doresc să pierzi destul, pentru a aprecia ceea ce ai.
Îți doresc destule salutări până a ajunge la finalul rămas-bun.
Aici ochii ei se umeziră din nou și se îndepărtă.

Se spune că ai nevoie de un minut pentru a remarca o persoană specială, o oră ca s-o apreciezi, o zi ca s-o iubești și o viață întreagă ca s-o uiți.

N-as spune ca nu e frumos, in sine, ceea ce se spune in aceasta povestioara.
Eu am totusi o retinere cu privire la acest cuvant "destul".
In subconstientul celor care vor ceva ''destul'' exista, asa cred eu, o mare ''lipsa'' sau un ''gol''.
Pe care cu greu ai putea sa-l umpli cu ceva, care sa fie, sa ai senzatia ca e destul, ca e ''plin''.

Problema este si cu ce il umpli. Cu ''destul'' nu e suficient, daca nu e de calitate.
Revin si aici cu dictonul latin:
''Non multa sed multum.''

Un rege află că există undeva în regatul său un om sfant. Trimite pe cineva să-l invite la palat ca să-l cunoască şi el, însă omul sfant refuză. Regele, orgolios, trimite cateva gărzi să-l aducă forţat la palat. Ajunge sfantul în faţa regelui şi acesta îi spune. „De ce nu ai acceptat să vii de bună voie cand te-am invitat frumos? Nu ştii oare că am puterea să te alung din regatul meu?” Omul sfant se pleacă în faţa regelui şi îi spune plin de umilinţă. „Cu adevărat eşti un mare rege. Eşti chiar mai mare şi mai puternic decat Dumnezeu!” Regele uşor încurcat de vorbele sfantului, încantat de măgulirea adusă, dar şi uşor nedumerit de o asemenea afirmaţie îl întreabă pe sfant: „De ce spui că aş fi mai mare decat Dumnezeu?” Sfantul îi răspunde cu la fel de multă smerenie: ”Pentru că tu poţi să ma dai afară din împărăţia ta, pe cand Dumnezeu n-are unde să ma alunge din Împărăţia lui.”

“Aşa îmi trebuie”

Doi frati au ajuns la proces de judecata la tribunal. Unul dintre ei, stiindu-l pe Parintele Arsenie bun sfatuitor, s-a dus si l-a rugat sa-l ajute sa castige procesul cu fratele sau. Parintele i-a promis ca o sa-l ajute, dar cu o conditie: sa-si faca cruce corect si sa zica, pana ajunge la judecata: „Asa-mi trebuie”. Omul nu stia insa ca si fratele sau il cautase pe Parintele Arsenie, ca l-a rugat acelasi lucru si ca Parintele i-a zis ca-l ajuta sa castige procesul numai daca-si face semnul crucii si zice mereu pana la proces: „Asa-mi trebuie”. Si astfel, cei doi frati isi faceau semnul crucii in toate zilele si spuneau neincetat: „Asa imi trebuie”.

Cand au primit citatiile si unul si celalalt au zis: „Asa imi trebuie”. Pe urma, in drum spre tribunal, fiecare dintre frati spunea neincetat: „Asa imi trebuie”. Cand a inceput procesul, instantele judecatoresti i-au impacat imediat iar ei au devenit frati adevarati. Le-a disparut ura pentru totdeauna. Si unul, si celalalt au castigat procesul asa cum le-a promis Parintele Arsenie Boca si ca recunostinta s-au dus si i-au multumit de sfatul dat. (Morar Gheorghe, Ucea de Sus)

Sora mea spunea ca odata, în timpul unei predici, Parintele Arsenie a spus: „Tu, care ai intrat cu satana în Sfânta Biserica, scoate-l afara”. Nu s-a sesizat nimeni. Cel în cauza era un om batrân si cam surd. Atunci, Parintele s-a dus la el si i-a spus: „Mosule, scoate sticla cu rachiu afara”. Omul s-a conformat. (Dumitru Matronea, Sibiu)

In noaptea aia s-a luat curentul si  pentru ca au fost multe cazuri de urgenta, la chemarea facuta la 911, a venit un singur paramedic.
Casa era in totala bezna cand paramedicul i-a cerut fetitei de 3 ani, Kathleen, sa tina in mana lanterna deasupra mamei ei, ca sa aiba suficienta lumina sa poata sa o ajute sa dea nastere micului ei fratior.
Cu multa sarguinta, Kathleen a facut tot ce i s-a cerut. Si in scurt timp s-a nascut fratiorul ei Connor. Paramedicul l-a ridicat de picioruse si i-a dat o palma micutului sa-l faca sa planga si sa-si curete astfel plamanii. Si imediat Connor a inceput sa tipe. Apoi paramedicul i-a multumit fetitei pentru ajutorul ei si a intrebat-o, din curiozitate si o oarecare grija pentru psihicul fetitei… ce crede ea despre ceea ce s-a intamplat?  
Kathleen a raspuns prompt si cu atitudine:
- N-ar fi trebuit sa se bage acolo de la bun inceput!… Merita sa mai capete inca o palma!

Trăia pe vremuri un înţelept, cum astăzi nu se mai fabrică. Nu era foarte bătrân, dar îl ducea mintea şi ştia să vorbească pe limba tuturor şi multora le dăduse soluţii pentru problemele lor. Într-o zi, la el veni şi un tânăr. Nici prea-prea, nici foarte-foarte. Ca mai toţi cei de vârsta lui, cu vise mari şi reuşite încă puţine. De aceea, nu trebuie să ne mirăm că problema lui era lipsa de încredere în sine.
- Înţeleptule, spuse el, am venit la tine pentru că mă simt atât de mic, de neînsemnat, nimeni nu dă doi bani pe mine şi încep să cred că nu voi putea fi niciodată în stare de ceva folositor. Ajută-mă, învaţă-mă cum să fac să fiu mai bun? Cum să le schimb oamenilor părerea despre mine?
Înţeleptul se uită la el cu înţelegere, dar nu-l trimise să-şi cumpere o carte din aceea şmecheră, de autoeducare: cum să-ţi faci un milion de prieteni şi cum să fii cel mai tare din parcare, în doar 10 paşi. În schimb, îşi scoase inelul de pe deget şi i-l întinse: Te ajut dacă mă ajuţi şi tu. Am mare nevoie de bani şi te-aş ruga să mergi în târg să vinzi bijuteria aceasta. Dar să nu accepţi pe ea mai puţin de un ban de aur.
Zis şi făcut. Tânărul plecă în târg. Ajuns acolo, arătă inelul tuturor celor întâlniţi în cale. Deşi mulţi se arătară interesaţi, niciunul nu-i oferi pe el mai mult de un ban de aur. Dimpotrivă, cum le pomenea preţul minim, cei mai mulţi râdeau sau se strâmbau şi dispăreau rapid în mulţime. Unul chiar îl acuză că vrea să-l escrocheze, încercând să-i vândă la un preţ atât de mare o bijuterie ce pare atât de banală. După multe ore, tânărul se-ntoarse la înţelept, trist că-l va dezamăgi pe acesta şi supărat că nu va primi soluţia la propria-i problemă.
- Îmi pare rău, spuse el cu capul plecat. Nimeni nu a vrut să-mi ofere mai mult de unul, doi bănuţi de argint. Nici vorbă de vreun ban de aur. N-am reuşit să-i conving de valoarea inelului.
- Dar de unde ştii care e valoarea lui? întrebă înţeleptul. Din câte ştiu, nu te pricepi la bijuterii şi, dacă nu ţi-aş fi spus eu cam cât face, l-ai fi dat primului cumpărător. Ca să ne dăm seama cine greşeşte, dă o fugă la bijutier şi roagă-l să-l evalueze. Dar să nu i-l dai, indiferent cât îţi oferă pe el.
Tânărul plecă la bijutier. Acesta luă inelul, îl studie cu atenţie şi cu lentila tradiţională. Îl puse jos şi-i spuse tânărului că erau vremuri grele şi, chiar dacă inelul făcea mai mult, nu-i putea oferi mai mult de 58 de bani de aur. Nici n-o să-ţi vină să crezi ce faţă şocată făcu tânărul.
- Eşti sigur?, întrebă el năucit.
- Sunt foarte sigur. Mă ocup de aşa ceva de mulţi ani şi recunosc imediat o podoabă de valoare, răspunse bijutierul.
Eroul nostru se-ntoarse iar la stăpânul inelului. Îi povesti tot. E inutil să vă reproduc vorbele înţeleptului. Sunt convins că deja le-aţi gândit şi voi. Şi la oameni e ca la bijuterii. E nevoie de cineva cu adevărat interesat de ei pentru a le vedea adevărata valoare. Oamenii din târguri caută doar chilipiruri şi nu-şi imaginează că ceilalţi ar avea ceva important de vândut. Dar nu oferta lor stabileşte valoarea. De aceea, caută-i pe cei care sunt în stare să vadă în tine ce ai bun şi deosebit în tine şi nu te lăsa convins că nu valorezi nimic, doar pentru că nişte trecători nu sunt dispuşi să dea mulţi bani pe tine.

O poveste pentru suflet

Un medic a intrat spital în grabă după ce a fost chemat la o intervenție chirurgicală de urgență. El a răspuns la apel urgent, si-a schimbat hainele și s-a dus direct spre blocul operator. L-a găsit pe tatăl băiatul în fata blocului operator. Văzându-l, acesta a strigat:
“De ce ti-a luat atata timp să ajungi ? Nu știi că viața fiului meu este în pericol ? Nu ai nici un simt al raspunderii?”
Medicul a zâmbit și a spus:
“Îmi pare rău, nu am fost în spital și am venit cât de repede am putut, după primirea apelului. Și acum, as vrea să te calmezi, astfel încât să-mi pot face treaba mea...”
”Sa ma calmez ? Ce se întâmplă dacă fiul tău a fost în această cameră acum? Sa ma calmez? În cazul în care propriul tau fiu ar fi acolo pe moarte, te-ai calma?
Medicul a zâmbit din nou și a răspuns:
“Eu va spun ce a spus Iov, în Cartea Sfântă: Din praf am venit si la praf ne vom întoarce, binecuvântat fie numele lui Dumnezeu “. Medicii nu pot prelungi viața. Du-te si roaga-te pentru fiul tău si pentru noi, vom face tot posibilul sa-i salvam viata!”
“Este atat de simplu sa spui lucrurile astea atunci cand atunci când nu ti se intampla tie…” murmură tatăl.
Operatia a durat câteva ore, după care medicul a ieșit fericit.
“Slavă Domnului!, fiul tău este salvat!”
Și fără a mai aștepta răspunsul a pornit in graba spre iesirea din spital.
“Dacă aveți orice întrebări, adresați-vă asistentei!”
“De ce e atat de arogant? El nu a putut aștepta câteva minute, astfel incat sa-l întreb mai multe despre starea fiului meu“, a comentat tatăl atunci când a aparut asistenta medicala dupa ce medicul a plecat.
Asistenta a răspuns, cu lacrimi siroind din ochi în jos fata ei:
“Fiul său a murit ieri într-un accident rutier, el a fost la înmormântare atunci când l-am chemat pentru intervenția chirurgicală a fiului tău. Și acum, că a salvat viața fiului tău, el a plecat pentru a termina înmormântarea fiului său.”

Morala: Nu judeca pe nimeni pentru că nu-i cunosti viata si nu stii prin ceea ce trece.

Era odata o femeie saraca, care pentru orice bine i se intampla, rostea mereu: "Slava lui Dumnezeu!"
Langa ea traia un bogat care, de fiecare data cand trecea prin fata casei ei si o auzea spunand: "Slava lui Dumnezeu", "Multumesc Doamne!", se enerva. A rabdat pana intr-o zi cand i-a spus servitorului sau:
- Mergi in piata si cumpara doua carucioare de alimente si du-le acestei femei. Iar daca te va intreba cine le trimite, sa-i spui ca diavolul.
Asadar, a doua zi servitorul suna la usa femeii. Cand deschide, vede doua carucioare cu alimente si pe servitor in spatele lor.
- Slava lui Dumnezeu! Iti multumesc, Doamne! a spus femeia stralucind de bucurie.
- Nu vreti sa aflati cine v-a trimis carucioarele?... a intrebat cu nerabdare servitorul.
- Nu fiule, nu are importanta. Cand Dumnezeu vrea si diavolul ii slujeste, a spus femeia bucuroasa si a intrat cu carucioarele inauntru.

Ce vrea femeia – parabola

Un împărat a prins un tânăr supus care vâna pe domeniul lui. L-a aruncat în temnită si i-a spus că-l va elibera dacă va raspunde la intrebarea: “Ce vrea de fapt femeia?”
Tânărul si-a chemat si a intrebat mama, sora, verisoara, vecina, dar nici una n-a putut să-i dea un răspuns corect. În fine a chemat si o vrajitoare bătrână si urâtă. Aceasta i-a promis că-i va spune raspunsul corect cu conditia ca după ce va fi eliberat o va lua de sotie.
Neavând altă solutie tânărul a acceptat. Răspunsul dezvăluit de vrajitoare a fost:
“Femeia, de fapt, doreste să fie stăpâna propriei sale vieti!"
Împaratul l-a eliberat imediat.
A urmat nunta si noaptea nuntii. Însă nu mică i-a fost mirarea când în pat a găsit o fată tânără si deosebit de frumoasă care i-a spus: “Pentru că te-ai tinut de cuvânt, jumătate de zi voi fi bătrână si urâtă iar cealaltă jumătate voi fi ca acum. Urmează ca tu să alegi în care jumătate de zi să fiu tânără si în care să fiu bătrână.”
Tânărul căzu pe gânduri: să râdă toti de el văzându-l cu o bătrână si urâtă iar noaptea să petreacă cele mai plăcute clipe alături de o tânără fermecatoare, sau să se plimbe ziua cu cea mai frumoasă fată printre oameni iar noaptea…
În cele din urmă tânărul i-a spus să aleagă ea cum crede că e mai bine.
Imediat a venit si răspunsul: “Voi fi tot timpul tânără si frumoasă pentru că am găsit barbatul care mi-a dat libertatea de a fi stăpână pe propria mea viată.”

Parabola asta ar putea explica, intr-un anume fel, cu expresia potrivit careia se spune ca
''Femeia nu are moral propriu; se reflecta in cel al barbatului."

Este o zi oarecare de vineri si stai la volanul masinii tale, intorcandu-te acasa. Aprinzi radioul. La stiri sunt date informatii de mica importanta: intr-o tara indepartata au murit trei persoane de o oarecare gripa inca necunoscuta.
Nu dai multa atentie informatiei...
Luni cand te trezesti, auzi ca nu mai sunt trei, ci 30.000 de morti intre vechile coline ale Indiei.
Specialisti de la Serviciul National pentru Sanatate al Statelor Unite se afla deja acolo pentru verificarea situatiei.
Marti, aceasta este stirea cea mai importanta ce ocupa prima pagina a tuturor ziarelor, pentru ca nu mai este doar India, ci si Pachistanul, Iranul si Afganistanul, iar asta o spun toate agentiile de presa. O numesc “gripa misterioasa” si toti se-ntreaba; “Cum o vor controla?”.
In Europa panica deja s-a declansat cu inchiderea frontierelor.
Auzi la telejurnal marturisirea unei doamne din Franta care vorbeste de un pacient decedat la spital din cauza gripei misterioase. La televizor spun ca odata ce ai contactat virusul, timp de o saptamana nu-ti dai seama c-ai avea ceva. Urmeaza patru zile de dureri teribile dupa care are loc decesul.
Si Regatul Unit inchide granitele, insa prea tirziu. A doua zi presedintele Statelor Unite inchide la randu-i frontierele, pentru a evita contaminarea populatiei, pana-n momentul in care se va gasi antidotul.
In ziua urmatoare lumea se duce la biserica rugandu-se pentru gasirea solutiei medicale salvatoare.. Intra cineva si spune: “Ascultati la radio ultimile stiri!”. Doua femei au murit la New York.
Acum pare ca-ntreaga lume a fost contaminata.
Oamenii de stiinta lucrand non stop incearca sa gaseasca antidotul, dar pare ca nu este posibil mai nimic.
In sfirsit stirea atat de mult asteptata: a fost descifrat codul ADN-ului acestui virus. Se poate realiza si apoi produce pe scara larga antidotul. Este nevoie de sangele cuiva care sa nu fi fost niciodata infectat si se da stirea ca toata lumea sa se prezinte la spitalul cel mai apropiat pentru a face examene hematologice.
Te duci si tu cu toata familia, impreuna cu vecinii, intrebandu-te: “Ce va urma? Sa fie asta sfarsitul lumii?”.
La spital, dupa efectuarea examenelor, iese un medic strigand un nume. Cel mai mic dintre fiii tai ce se afla langa tine, te apuca de haina si-ti spune: ”Tata, este numele meu!”. Inainte de a avea vreo reactie iti iau copilul iar tu strigi: “Asteptati!”. Ei iti raspund: “Totul va fi bine, sangele lui este curat, sangele lui este pur. Credem ca are tipul de sange potrivit”.
Dupa cinci minute medicii ies strigand si razand de bucurie. Este pentru prima oara ca-i vezi veseli dupa o lunga saptamana de munca incordata si groaza generala.
Medicul cel mai in varsta se apropie de tine si-ti spune: “Putem sa stam de vorba un moment?... Nu stiam ca donatorul va fi un copilas si de aceea trebuie sa semnati aceste hartii pentru a putea recolta sangele”. In timp ce citesti formularul iti dai seama ca nu este specificata cantitatea de sange si-ntrebi:
“Cat sange?”...
Surasul dispare de pe fata medicului care-ti raspunde:
“Nu ne gandeam c-ar fi vorba de un copilas. Nu am fost pregatiti pentru o astfel de eventualitate... Va trebui sa-l folosim pe tot!”...
Nu-ti vine sa crezi si-ncerci sa reactionezi: “Dar, doctore..” In timp ce medicul continua sa-ti zica: “Nu intelegeti, este vorba de un tratament salvator pentru intreaga omenire! Va rog sa semnati, avem nevoie de tot sangele”. Tu intrebi disperat: Dar nu puteti face o transfuzie?” iar raspunsul este: ”Daca vom gasi alt sange pur, o vom face... Semnati? Va rugam, semnati!”.
Mut si fara a-ti mai simti degetele de la mana care strangeau pixul, semnezi. Te intreaba: “Doriti sa va vedeti copilul?”
Te duci la sala de urgente unde te asteapta baietelul, care-ti spune: “Tata, mama, ce se-ntampla?” Ii iei manuta si ii spui: “Fiule, mama ta si eu te iubim foarte mult, te iubim si nu vom ingadui niciodata sa se intample ceva ce nu-i necesar, intelegi?” Si cand doctorul se intoarce si spune: Imi pare rau dar trebuie sa-ncepem, in toata lumea oamenii mor”, tu ai fi plecat? Ai fi putut intoarce spatele copilului tau lasandu-l acolo?... in timp ce el iti spunea: “Tata, Mama, de ce ma parasiti?“...
Dupa o saptamana, in timp ce faci slujba pentru comemorarea fiului tau, unii stau pe la casele lor, unii n-au venit pentru ca au preferat sa mearga la plimbare sau pe stadion la meci, in timp ce altii participa la ceremonie cu un suras fals, prefacandu-se ca-i intereseaza cat de cat durerea ta.
Ai vrea sa opresti intreaga ceremonie si sa strigi: “Fiul meu a murit pentru voi! Chiar nu va pasa deloc?”....

Uneori asta vrea sa ne spuna Dumnezeu: “Fiul meu a murit pentru voi si voi nu intelegeti cat de mult va iubesc?”.
Este interesant sa vezi cat de usor este pentru oameni sa-l respinga pe Dumnezeu, pentru ca apoi tot ei sa se-intrebe de ce lumea se transforma din rau in si mai rau.
Este curios sa vedem cu cata usurinta credem in ce scriu ziarele, in timp ce contestam ceeace este scris in Biblie..
Este curios cum ne straduim zi dupa zi sa acumulam bunuri pamantesti si nu dedicam nici macar un minut pentru a ne imbogati cu cele ceresti.
Este curios cum cineva poate sa zica: “Eu cred in Dumnezeu”, insa cu faptele sale demonstreaza ca urmeaza cu totul alte cai...
Este curios cum “transmitem” (pe facebook, SMS, bloguri etc) glume de tot felul, dintre acelea ce se raspindesc precum focul...., dar cand e sa trimitem mesaje legate de Dumnezeu, ezitam mult inainte de a o face.
Este curios cum destrabalarea cruda, vulgara si obscena trece in mod liber in asazisul Spatiu-Cibernetic in timp ce discutia despre Isus este sufocata in scoli si la locurile de munca.
E CURIOS, NU?
Dar mai curios este sa vezi un crestin atit de infocat duminica in biserica, dar invizibil tot restul saptaminii.
Este curios ca atunci cand termini de citit acest mesaj, nu simti necesitatea de a-l transmite la multi dintre cei ce sant pe lista ta de facebook sau e-mail: simplu, pentru ca nu esti sigur de ceea ce vor crede ei despre tine.
Este curios ca pe noi ne intereseaza ceea ce crede lumea de noi, mai degraba de ceea ce crede Dumnezeu de fiecare dintre noi.
Nu te retine, trimite-l, trebuie doar sa apesi butonul “posteaza” ... eu am facut-o, chiar daca sunt agnostic!
Dumnezeu sa binecuvanteze pe cei ce cred in El!

Lumânarea de Seu

Sfârâia și fâșâia în timp ce flăcările ardeau sub cazanul încins. Acesta a fost leagănul Lumânării de Seu – și din aceșt loc cald a ieșit o lumânare fără cusur, de un alb strălucitor. Era atât de subțire când s-a format încât toți cei care au văzut-o au crezut că este nimic altceva decât promisiunea unei lumi mai bune – una dintre acele promisiuni despre care toată lumea le dorește și vrea să le vadă îndeplinite.
Oaia – o oaie mică și drăguță – a fost mama lumânării, iar vasul în care se scurgea seul i-a fost tată. Mama i-a dat un corp alb lucios și o înclinație către viață, însă de la tatăl ei a primit dorința pentru foc, care în cele din urmă îi va trece prin măduvă și oase și va străluci în viață.
Așa s-a născut și a crescut, cu cea mai frumoasă și luminioasă așteptare pentru existența sa. Acolo s-a întâlnit cu multe și stranii creații, alături de care a trăit, dorind să învețe despre viață și – poate – să își găsească locul unde s-ar potrivi cel mai bine. Dar avea prea multă încredere într-o lume căreia îi păsa doar de ea însăși, și deloc de soarta Lumânării de Seu. O lume care nu a reușit să înțeleagă valoarea lumânării și care a încercat să o folosească doar în avantajul ei. O lume care a ținut lumânarea greșit, cu degete negre care lăsau urme tot mai mari pe învelișul ei de un alb pur, a cărei inocență a dispărut, fiind acoperită cu murdărie unei lumi înconjurătoare care s-a apropiat prea mult. Atât de mult încât lumânarea n-a mai putut să facă diferența între murdărie și puritate, deși, pe interior, rămăsese curată și nepătată.
Falșii prieteni și-au dat seama că ei nu îi pot atinge profunzimea și au gonit lumânarea, considerând-o inutilă.
Crusta murdară a ținut departe tot ce era bine – speriați să nu se păteze cu funingine, toți au stat departe de lumânare.
Așa s-a făcut că biata Lumânare de Seu, singură și izolată, nu a mai știut ce să facă. Respinsă de cei buni, și-a dat seama că a fost doar o unealtă pentru cei răi. S-a simțit extrem de nefericită – și-a trăit viața fără să îndeplinească un scop bun – de fapt, chiar a murdărit părțile frumoase ale locului în care a trăit. Nu putea să își dea seama de ce a fost creată sau cui îi aparține; de ce trebuie să existe pe pământ – poate pentru a se ruina și a-i distruge și pe alții.
Din ce în ce mai mult și din ce în ce mai adânc, lumânarea a căzut pe gânduri – și cu cât contempla mai mult, cu atât nu găsea nimic bun, nicio bază reală, pentru existența care îi fusese oferită la naștere. Parcă pelerina cenușie pe care o purta îi acoperise și ochii.
Însă apoi s-a întâlnit cu mică flacără, venită dintr-o cutie mică de bețe cu chibrituri. Flacăra cunoștea lumânarea mai bine decât Lumânarea de Seu se cunoștea pe sine. Chibritul avea o perspectivă clară – a trecut imediat peste învelișul exterior – și a găsit atât de mult bine înauntrul lumânării. S-a apropiat, iar lumânarea a început să simtă o strălucitoare așteptare, apoi s-a aprins, iar inima i s-a topit.
A izbucnit o flacără, ca o torță triumfală a unei nunți de poveste. Lumina a explodat aprinsă și clară peste tot în jur, iar calea înainte s-a scăldat în lumina ei pentru prietenii ei adevărați, care acum puteau să găsească adevărul datorită sclipirilor lumânării.
Și corpul ei era puternic să susțină flacăra învrăjbită. Picătură după picătură, la fel ca semințele unei noi vieți, s-a prelins rotunde și grăsuțe spre baza lumânării, acoperind vechea murdărie cu corpul lor.
Iar Lumânarea de Seu și-a găsit locul în viață și a arătat că este o lumânare adevărată, și a strălucit timp de mulți ani, bucurându-se pe sine și pe celelalte creații din jurul său.

O poveste scrisă de celebrul autor danez Hans Christian Andersen în timpul adolescenței.

http://greatnews.ro/povesti-de-craciun-lumanarea-de-seu-de-hans-christian-andersen/

Cutia cu pupici

A fost, nu demult, un om care muncea din greu zi de zi doar pentru a pune mâncare pe masă pentru familia sa.
Cu doar câteva zile înainte de un anumit Crăciun, el și-a pedepsit fetița, care avea doar cinci ani atunci, după ce a aflat că a risipit cea mai scumpă hârtie de ambalaj aurie pe care o aveau în casă, păstrată pentru ocazii speciale.
Cum familia era strâmtorată cu banii în perioada sărbătorilor, bărbatul a devenit și mai supărat în Ajunul Crăciunului, când a văzut că fetița sa a folosit toată hârtia prețioasă pentru a decora o cutie de pantofi, pe care a așezat-o apoi sub bradul de Crăciun. Nu era preocupat doar de risipa de hârtie, ci și de unde a luat fetița bani ca să cumpere un cadou pentru a-l pune în cutia de pantofi.
Cu toate acestea, în dimineața următoare, fetița s-a dus fericită la tatăl ei cu cadoul de sub brad și, plină de emoție, i-a spus:
- Acesta este pentru tine, tati!
În timp ce deschidea cutia, tatăl fetiței își făcea mustrări de conștiință pentru că o pedepsise. În scurt timp, a observat cutia goală și s-a înfuriat peste măsură.
- Nu știi, domnișoară, că atunci când cineva oferă un cadou, cutia nu trebuie să fie goală?
Fetița se uită la el cu ochii șiroind de lacrimi și îi spuse cu o voce șoptită:
- Tati, dar nu e goală. Am pus în ea atâția pupici până când s-a umplut.
Tatăl a fost imediat rușinat de reacția sa, a căzut în genunchi, strângându-și în brațe fetița. El a implorat-o să îl ierte pentru mânia sa fără rost.
Puțin timp după aceea, un accident groaznic a luat viața fetiței darnice. Se spune că tatăl a păstrat cutia mică aurie lângă patul său, pentru tot restul vieții sale. Ori de câte ori se simțea descurajat și trist, tatăl deschidea cutia cu pupici, scotea un sărut imaginar de acolo și își aducea aminte de dragostea fetiței sale, care pusese săruturile acolo.
În definitiv, fiecare dintre noi are o cutie plină cu iubire necondiționată, cu pupici și săruturi de la copiii noștri, de la familie, de la prieteni, dar și de la Dumnzeu. Nu există un cadou mai prețios pe care l-am putea avea vreodată.

A fi/a trăi cu cineva... Darie Lăzărescu

...adică  să scriu lucruri dulci, pe placul doamnelor îndrăgostite… Zău că nu pot… Vă servesc o amintire de-a mea. E cam veche, ca şi mine…Rezistaţi?

Până să deschid eu uşa, privise pe fereastră. Oare ce văzuse? Marginea târgului - o lungă înşiruire de case mizere cu canapele de lemn la porţi. Toată lumea ieşise la poartă, aştepta motorul de 5. Motorul e un fel de vagon care trece de două ori pe zi de la gara nouă la gara veche şi înapoi…
Sau poate o atrăsese altă scenă. De peste calea ferată apăruse un sanitar cu o geantă de piele. Sanitarul ştie să facă injecţii babelor şi copiilor din cartier.
O căruţă cu doi cai negri cară nisip de la râu. Nisipul se mută cu tot cu râu în târg: un praf mătăsos ca o cenuşă vulcanică, fixat în pereţii caselor, în oase. Dar în oasele copiilor curge deja un râu limpede, umbrit de sălcii pe sub care vor înota ei fericiţi…
Dar ea era bolnavă şi nefericită… Ştia că nu mai are mult, ştiam şi eu asta.
"Când va veni clipa, mă avertizează ea, şi eu am să te uit. Chiar dacă n-o să vreau, n-o să am încotro. Tu eşti singurul pe care, dacă s-ar putea, aş vrea să-l iau cu mine dincolo. Iar pe soră-mea am iertat-o, să ştii… Aşa am fost eu la viaţa asta a mea: o bleagă…"
Încă se mai putea mişca, nu-mi pierdusem speranţa că se va întâmpla ceva, o minune.
I-am propus să o scot la plimbare, era primăvară, credeam că mişcarea îi va face bine. S-a îmbrăcat lent, mie mi s-a părut în schimb că a durat o veşnicie. Şi-a pus pantalonii ei negri din velur şi o scurtă cadrilată, s-a legat la cap cu un batic, m-a luat de braţ şi aşa am coborât scările de la etajul al doilea. Şchiopăta, mergea greu, dar se vedea că-i pare bine.
"Ştiu că îţi stau pe suflet, a spus ea, mai ai şi tu răbdare".
Mă simţeam sănătos şi idiot, încheieturile mele glisau ca unse, în timp ce ea păşea alături de mine ca o biată păpuşă dezarticulată…
"Eu m-am uitat atent la tine, când m-ai dus prima oară la spital, îţi mai aminteşti? Ne-am despărţit, tu m-ai luat în braţe, ce-o fi fost în sufletul tău nu ştiu; nu ţi-am dat voie să mă conduci până la uşa de intrare; şi, în timp ce mă depărtam, am mai întors o dată capul, dar tu erai cu spatele, te grăbeai să te aşezi pe o bancă, la umbră; obosiseşi, carevasăzică; şi chiar te-ai aşezat, ai scos un borcan cu iaurt şi un corn pe care le cumpărasei de la chioşc şi ai început să mănânci. Eu intram în spital şi tu mîncai iaurt, asta e…"
"Am fost" lângă cineva, mă mir şi azi cum am supravieţuit până acum…când "nu mai sunt…"

Despre noi, cu dragoste, Carmen Ghercă

Viaţa unui cuplu ca al nostru, în care apare un copil cu dizabilităţi, nu este uşoară. Totul se schimbă iar relaţia este cu siguranţă afectată. Mama este prea solicitată şi sentimentul de vinovăţie o consumă psihic, ceea ce face ca sarcinile ei să fie din ce în ce mai greu de dus la capăt. Soţul se simte neglijat şi, de multe ori, rănit în orgoliul său masculin, apărând discuţiile în contradictoriu.
Ştiu că mulţi bărbaţi se vor supăra pe mine, însă experienţa m-a convins că bărbaţii suportă greu să coboare de pe podium şi să rămână pe locul II, asta şi în cazul în care copilul este sănătos. Mulţi nu suportă aşa uşor ideea că toată viaţa vor avea un copil care nu va fi aşa cum îşi doreau sau o consideră pe mamă vinovată că a adus pe lume un copil bolnav.



Carmen si Paul

Când este vorba despre autism, așa cum este în cazul nostru, situaţia este mult mai dificilă, fiindcă vorbim despre o tulburare despre care încă se ştiu prea puţine, însă se ştie că aceasta afectează definitv copilul şi recuperarea este greoaie şi de lungă durată. Aşa că cei mai mulţi preferă să fugă din faţa unei astfel de perspective.
Este drept că şi noi, femeile, trebuie să încercăm să înţelegem nevoia de noi a soţului, nevoia de stabilitate, de siguranţă pe care şi-o doresc de la o soţie, căci, în fond, ştim cu toatele că bărbaţii sunt nişte copii mai mari…
Ca şi copiii, au nevoie de atenţie chiar dacă tu eşti obosită după o zi în care n-ai încetat să faci faţă crizelor copilului. Doresc să le serveşti cina, să le pregăteşti felul de mâncare preferat, hainele pentru a doua zi şi asta în timp ce-ţi spune că mâine va ieşi la o bere cu băieţii.
Deşi suntem în anii 2000 încă există mentalitatea că femeile sunt cele care trebuie să ţină casa şi să crească copiii, iar bărbaţii au cu totul alte responsabilităţi.
Îmi amintesc de un tată care mă impresiona prin implicare sa în problema copilului. Participa activ la şedinţe, întâlniri, cursuri, fiind unul dintre puţinii taţi pe care îi vedeam în grup. După un timp nu l-am mai zărit. Am aflat că s-a despărţit de soţie care a fost nevoită să se mute din Iaşi, mai aproape de părinţi. Mama mi-a spus că tatăl nu a mai rezistat presiunii.
Încă continui să văd la şedinţele cu părinţii şi la cursuri doar mămici, taţii poţi să-i numeri pe degete… şi nu pot să nu mă întreb de ce?
Un alt caz este al unei mămici care trebuie să se lupte cu toată familia, inclusiv cu soţul său, pentru a-i face pe aceştia să conştientizeze că băiatul prezintă simptomele tulburării. Şi cred că îi este foarte greu să lupte singură şi să obţină rezultate în recuperarea copilului său.
De aceea trebuie să încercăm, împreună, să ne trăim cât mai normal viaţa de cuplu. Să ne găsim timp şi pentru soţ, cel mai bine pentru o ieşire în doi, chiar de câteva ore, fără copil şi, cel mai important să-i acordaţi atenţie şi să discutaţi toate problemele care au apărut, cât mai deschis posibil.
Taţii trebuie să-şi sprijine soţiile şi să le fie alături în tot ceea ce fac pentru recuperarea copilului. Trebuie să vă sfătuiţi împreună în hotărârile pe care le luaţi în ceea ce priveşte terapia copilului, programul său şi să nu vă învinovăţiţi unul pe celălalt.
Trebuie să vă gândiţi că cel mai mult contează copilul, un copil pe care l-aţi dorit şi l-aţi conceput împreună.
Pentru mine sprijinul soţului a însemnat enorm. În nopţile de nesomn, de după aflarea diagnosticului, mă încuraja de fiecare dată şi căutam împreună soluţii. Mi-a fost alături în fiecare clipă şi acum, când timpul meu este plin de proiecte şi activităţi, mă înţelege şi mă ajută în toate. Şi cred că este timpul să-i mulţumesc fiindcă, tot ceea ce am realizat până acum în viaţă, a fost şi datorită lui.
Nu pot să nu recunosc că în căsnicia noastra au fost şi bune şi rele, au fost şi momente tensionate, însă am încercat să trecem împreună şi să mergem mai departe pe drumul pe care l-am ales împreună, în Biserică, când am jurat, în faţa lui Dumnezeu, că vom fi împreună la bine şi la rău.
Şi iată că se apropie aniversarea a 21 de ani de căsnicie şi povestea merge mai departe.

Silvia Ciotir

A trăi cu cineva, este un mare act de lașitate dar și un mare act de curaj.
A trăi cu cineva este un act de lașitate față de propria viață, fiind o fugă de propria singurătate, o fugă inconștientă de costul și oroarea singurătății in doi.
Ascultă: "oricum, nu îl iubeam când l-am luat… și ce să fac? Să rămân singură... de bine de rău, e mai bun decât alții… voi schimba ceva când copilul va crește… unde să plec?… când a venit, avea portbagajul plin de flori de câmp… le strânsese cu amanta lui, pentru mine…" Sunt voci ce se ascund în spatele celuilalt, doar pentru a trăi alături de cineva.
Și da, a trăi cu cineva este un mare act de curaj. A fi cu cineva înseamnă să dăruiești celuilalt propria libertate. Să ai încredere în acel tu care nu ești tu. Să-i dăruiești nu doar trupul, ci și cuvântul tău. Să-i dăruiești viitorul. Este un act de curaj deoarece intri cu bocceaua doldora de sentimente, iar așteptările sunt pe măsură.
Privește: femeile acelea cu zâmbet în ochi și în colțul gurii, blânde, frumoase, zâne. Știi bătrânii ce desfac noduri de batistă ponosită, cu evlavie, întinzând colțurile cu mâini cioturoase de vârstă și chin, destăinuind mica lor bogăție? Privește aceste femei, ca niste batiste cu multe comori strânse în timp, trage ușor de legătură iar ele se vor revărsa, prin ochii lor mari de caprioară, triști și înstelați, șuvoi de lacrimi și neputință. Lacrimile sunt acolo, langă steluțe, date de traiul cu cineva.
Între lașitate și curaj, e viața. Nebunie curată, cu dulce și-amar!
Este Crăciunul, așa mare sărbătoare în sânul familiei! Luna cadourilor și a generozității! Probabil că este și luna iertărilor. Mi-ar plăcea să vorbesc așa, idilic, așa cum numai noi femeile știm să o facem, atunci când vorbim despre viața în doi! Mi-ar plăcea sa spun ca nimic nu e mai minunat decat să împarți cu cineva drumul vieții.
Mie, a trăi cu cineva mi se pare misiune imposibilă, deși încă aștept să îmi arate cineva cum e să trăiești armonios.
Pană atunci, am sa spun doar că, a trăi cu cineva, merită și curajul și lașitatea.
A trăi cu cineva presupune să iubești când celălalt merită mai putin și nu doar când merită sa fie iubit.
A trăi cu cineva presupune ca fiecare zi sa fie un nou început cu aceasi persoană și nu doar o continuare a celei de ieri.
A trăi cu cineva e o poveste despre viață! Despre cum te iubești pe tine…

Renata Mihalache

Anul ăsta am împlinit 10 ani de căsnicie (cea mai lungă perioadă petrecută într-o atare instituție) și am simțit nevoia să-mi iau pulsul înțelepciunii, să văd dacă ridurile câștigate sub ochi au echivalent și în circumvoluțiuni la minte…
Tot ce am putut sintetiza după 10 ani de trăit cu cineva e in rândurile de mai jos (scuze pentru stilul cazon, dar siropul s-a terminat după primii 3-4 ani):
"Căsnicia trebuie să fie ca elasticul de la chiloți: să tragi de ea și să reziste, să suporte toate rahaturile… dar și să realizezi că fără ea, ai cam rămâne, practic, în fundul gol!"

Rod frumos, Liliana Angheluță

Tata ne-a crescut, dar nu făcut!
Se-ndrăgostise de femeia aceea care ne era mamă, văduvă la 30 de ani!
Şi din dragostea asta şi-a suflecat mânecile cămăşii, a început să sape grădina unei case care nu era a lui, să cumpere jucării, bomboane şi caiete unor copii care nu erau ai lui, să-i ducă la doctor şi să vină la şedinţele cu părinţii.
Le-a mai luat şi căţel, îi ducea în parc, la cinema şi-i învăţa reguli şi principii!
Tot din dragoste a pus flori, a plantat meri, zmeură şi caişi; a crăpat lemne şi a tencuit, a vopsit gardul şi ferestrele din lemn, a dăruit cămării rafturi pe care femeia lui să aşeze borcanele cu gemuri sau murături, a cules şi semănat tot ce se putea culege şi semăna.
Mama îi făcea cafeaua dimineaţa şi se-ngrijea să-i facă ciorbă acrişoară şi salată de vinete, îi călca cămaşa aia ale cărei mâneci el le suflecase înainte.
Uneori îşi zâmbeau! Uneori se certau!
Uneori mama îmbrăca o rochie albă cu nişte flori roşii; aia îi plăcea lui şi-şi privea femeia mulţumit.
Uneori aduceam noi carnetele de note şi iar se umfla de mulţumire!
Pentru că asta e dragostea, cred: să construieşti, să ridici, să semeni spre binele celuilalt!
Şi, atunci când te uiţi în urmă sau în oglinda aceea în care se vede totul, să poţi spune că ai rodit frumos!

Madrugada, Cezara Popescu

Madrugada e un cuvânt pe care l-am auzit în tot felul de cântece. Și nu m-am prins ce înseamnă, deși am ureche muzicală la limbi străine. Așa că l-am căutat în dicționar. Înseamnă zori; dimineață. Si nu m-am mai gândit la sensul sau la sonoritatea cuvântului pîna într-o seară rece de noiembrie când, cuibărindu-ne unul lângă celalalt într-o mașină cu motorul pornit, el a schimbat CD-ul. A pus un album rock, indie-rock.
Suna mișto. L-am întrebat cine cântă. Madrugada. E o formație din Norvegia. Madrugada? am zâmbit eu. Nu știa exact ce înseamnă, așa că i-am spus.
S-a apropiat și m-a sărutat lung, chinuitor. Și-n noaptea aceea rece și albicioasă am rămas în mașină, și piesele de pe Industrial Silence s-au derulat una după alta pe repeat, impregnându-ne memoria emoțională; nici unul din noi n-a mai schimbat muzica…. Iar în noaptea aceea în care luna ne bătea în parbriz, albind umărul meu dezgolit și buzele lui calde, zorii ne-au prins în mașină, iubindu-ne.



"You and I, in time… We’ll shine." N-am înțeles niciodată cum pot doi oameni care ascultă versurile astea la nesfârșit, într-o singură respirație, să se despartă vreodată. Și n-o să găsesc explicația în niciun dicționar.

Am trecut, luni mai târziu, pe drumul acela. Și-am văzut pentru prima dată poarta de fier forjat si zidurile solide ale clădirii lângă care am stat, în lumina clară a dimineții. Pentr-o secundă, mi-a stat inima. Și-n mintea mea cineva a apăsat play: I have a cry, I have a cry and I will not be contained... Am pus piciorul pe accelerație și mașina a glisat, fugind de amprenta muzicală a primei nopți de dragoste, de începutul unei iubiri – mai departe. Se făcuse ziuă de-a binelea...

Mirela Voicu

Tema asta e relativă. Poți să trăiești cu cineva, dar să nu trăiești cu nimeni. Poţi să fii cu cineva, dar de fapt să fii doar cu tine. E o chestiune de egoism. Eşti cu cineva pentru că e comod să ştii ca are cine să-ţi spele maşina când tu n-ai chef s-o faci. Ai pe cineva care să-ţi lase bilet pe frigider că ţi-a expirat rovinieta. Iar tu ai dureri de cap imaginare atunci când n-ai chef de hârjoneală. Înjuri în gând în fiecare seară sau dimineaţa când tre’ să te scoli să calci cămaşa, deşi eşti conştientă că în tot acest timp domnul îţi curăţă maşina de zăpadă. Ai chef să stai singură când el își cheamă prietenii acasă la o bere şi rânjeşti tâmp, remuşcată fiind că ai spart banii la mall cu fetele. Te enervează să găseşti în maşina de spălat ciorapi desperecheaţi şi nasturi rupţi. Dar îţi place când vii acasă şi găseşti masa pusă. Are cine să schimbe becul din hol şi el e civilizatul, finuţul care nu se ceartă cu vecinul care ţi-a inundat tavanul din colţul livingului. În timp ce tu eşti nebuna blocului. Îţi pui poalele-n cap că te-ai săturat să zugrăveşti în fiecare an doar pentru că pe vecin îl doare’n bască de apa din balcon. Aparent e un echilibru. Dai, primeşti. Nu există iubire, ci doar dovezi de iubire. Când ele nu mai există, pleci la mă-ta. Că la mă-sa e el.

Femeie de an nou, Monica Berceanu

Am citit ”A fi/trăi cu cineva” și mi se cam zvârcoliră amintirile în pântec, în suflet și-n ochi, și le potolii cu câteva lacrimi dulci, de amare ce-mi fuseră eșecurile ce le-am fabricat dintr-o certitudine absurdă de-a da iubirii definiția cea mai prostă din lume: ”simțirea de-a nu putea respira fără el!”
Femeia asta ce-am devenit după lungi ”internări în spitale de nebuni” (ăia cuminți) și femeia aia ce-am fost se întâlniră acum, în prag de An Nou și se luară la ceartă fără frica de-a degenera în vreo despărțire cu cântec… una de alta! Femeile astea două, ce-am fost și ce-am devenit, se îmbrățișară acum 2 minute lăcrimând pentru ce-a fost și ce este și deciseră să lase naibii orgoliile și să recunoască o dată că ce deveni-v-vor peste timp nu se știe, dar se știe că fi-vor exact ce își vor da voie să fie.
Adecă muieri ce vor ști că Dragostea scrisă cu literă mare nu e fluturaș în stomac și vis erotic transformat în realitate, ci fluturaș în mână căruia-i dai drumul în suflet și de acolo zboară pe unde găsește vreun loc liber într-o noapte în care bărbatul ți-a venit acasă fără flori, fără vin și fără pasiune, doar cu un dor de Acasă pe care numai tu i-l poți potoli.
Mi-aduc aminte de mine în vremuri apuse, când eram convinsă că nu voi face niciodată greșeala de a fi ca mama: femeie de casă, de ciorbă, de dulce. Ci fi-voi una independentă și sigură pe ea, așa încât să nu depind de vreun nemernic de bărbat ce mă va lovi și înșela. Și când mă uit în urmă cu câteva luni, la ce devenisem, tocmai eu, aia ce striga răspicat că nu voi sluji eu vreunui nemernic care știe doar să stea cu burta plină și să ceară, îmi fuge lacrima de dor de el și-mi scrie realitatea bolduit:
”Femeie, dragostea a făcut din tine femeia de casă, de ciorbă și de dulce. Ai ajuns și tu, fir-ai a naibii să fii, să faci un dulce pe care l-ai amărât întâi lăsându-l prea mult la cuptor, dar care a fost primit nu ca pomană, ci ca mulțumire de bărbatul acela frumos, care ți-a spus că e bun pentru că e făcut de tine. Ai ajuns și tu, femeie revoltată, să miroși a ceapă și-a șnițel, a gospodină și-a femeie și uite că ți-a venit și ție rândul să înveți că dragostea te face de casă, nu bărbatul care-ți ordonă: Fă-mi!
Ești frumoasă, fraiero, așa nearanjată și neparfumată de dimineața până seara, chiar dacă până vine el acasă vorbești cu pisoiul și te cerți cu el că sare de pe frigider exact când tu pui la cuptor prajitura. Și-ți sare inima din piept de spaimă și mai să-ți sară tava din mână. Și râzi de tine apoi, luând pisoiul în brațe, că n-ai făcut în viața ta ce faci acum, dar acum nu e atunci. Și tare-ți vine dor de el, și frumos îi spui lui Tom-pisoiul că stăpânu-său e un nebun frumos și habar n-are că dragostea te-a făcut să-l aștepți acasă cu frică rece, pe bărbatul cald ce e!
Ești femeie independentă, proasto, așa dependentă de brațele lui, de ochii lui, de ”Mulțumesc-ul” lui! Doar că acum trăiești realitatea de a face în casă pentru că iubești, nu pentru că așa trebuie! Tu, femeia ce câștigă cât el, muncește cât el și dorește cât el, îți dai acum seama că VALOREZI cât el doar atunci când dependența de el te face independentă, nu invers! Înveți și tu, revoltato, că femeia pune murături și congelează patrunjel pentru ierni geroase în brațe călduroase și în sfârșit ești fericită că ai pentru cine să faci toate câte vedeai la mama ta. Diferența e că ea făcea din datorie că n-avea unde să se ducă, tu faci din dragostea de-a nu VREA să te duci în altă parte. Ai trăit pe propria piele adevărul că cea mai fericită femeie e aia care câștigă suficient încât să-și permită să plece oricând, care ALEGE insă să n-o facă pentru că dragostea…
Trăiești și tu, pentru prima oară în viața ta, nebună frumoasă ce ești, fericirea că a –i sări în brațe bărbatului tău când ajunge acasă nu se compară cu toate fericirile dăruite de prietenele tale obsedate de genți de firmă și cizme de mall. Vezi și tu acum, pentru prima oară că nu ai fost o proastă urmându-le exemplul, ci o femeie deșteaptă ce și-a ales exact bărbatul care s-o determine să fie de casă nu ordonând, ci iubind. Să te felicit, fraiero, că ai suferit muncind pe brânci să ai, ca să nu depinzi de vreun nemernic ce vine mort de beat acasă și doritor de sex aburind a alcool și-ai ajuns în brațe de bărbat care a pus de o parte paharul pentru o prăjitură arsă și a luat în mână aspiratorul pentru că știe că ție nu-ți place treaba asta, așa cum lui nu îi plac altele. și vă-mpărțiți acum fiecare partea de casă de care să aveți grijă. Și uite, femeie, că dragostea e alegere și nu fluturași în stomac. Alegerea de a lăsa când alții cer, de a da cînd alții iau, de a face când alții stau.”

Și plină de lacrimi la monologul ăsta dur, dar adevărat al rațiunii mele, mă strâng în mine și-i mulțumesc lui, așa ne-AL MEU cum e și așa al alteia ce-a devenit, că m-a învățat să fiu femie cu adevărat, deși nu suficient de bună încât să poată trăi o viață lângă mine. Așa neperfectă cum sunt, îi mulțumesc că a scos din mine partea frumoasă pe care n-am scos-o niciodată de frica învățată de la mama că femeia trebuie să facă totul ca bărbatul să n-o lase cu cu*ul în stradă.

Îi mulțumesc mamei că m-a învățat, deși din alte motive, să muncesc să nu depind de nimeni. Și uite că așa am și independență și dependență sănătoasă de dragoste ce trăiește chiar dacă bărbatul acela veșnic nemulțumit de mine nu mai trăiește cu mine.
Mulțumesc, Doamne, pentru șansele din care am învățat că femeie nu e sclavă, ci parteneră, și că bărbatul nu e stăpân, ci un Tom-pisoi care sare calul uneori exact când mi-e lumea mai dragă, dar cu care râd de sperietura ce-am tras-o și de mână cu care merg să cutreier munții și magazinele să cumpărăm fericire!
Așa să-ți dea Dumnezeu și ție, femeie de AN Nou, înțelepciunea de a vedea că dragostea e alegere grea, dar singura ce te împlinește! Că gențile de firmă și cizmele de mall nu-ți vor aduce niciodată împlinirea bărbatului ieftin ce-l ai în brațe în nopți reci! Pe care însă nu l-ai vinde pentru nici o bogăție din lume nu pentru că e perfect, ci pentru că din dragoste a spălat o farfurie și ți-a făcut o pizza pentru că te-a simțit obosită când ai intrat pe ușă!

Lasa paharul jos!

Un psiholog ii invata pe cursantii lui despre "managementul" stressului. A luat un pahar de apa si s-a plimbat prin sala… in liniste. Toata lumea astepta o intrebare de genul – este pe jumatate plin sau pe jumatate gol. La un moment dat s-a oprit, a ridicat paharul si si-a intrebat auditorii:
- Cat de greu este acest pahar cu apa?
Mirati, cursantii au spus intre 250 si 500 ml.
Raspunsul psihologului a fost urmatorul:
- Greutatea absoluta nu conteaza. Conteaza cat timp il vei tine ridicat. Un minut – nici o problema. O ora – o durere de brat . O zi – iti paralizeaza bratul. In fiecare din aceste 3 cazuri greutatea paharului nu se schimba. Se schimba doar timpul… si cu cat e mai lung, cu atat mai greu este. Stresul si grijile din viata sunt asemenea paharului cu apa. Daca te gandesti putin la ele… nu se intampla mare lucru. Daca te gandesti mai mult la ele… incepe sa te doara sufletul. Daca te gandesti tot timpul la ele – iti paralizeaza mintea… nu mai poti sa faci nimic.
De aceea este important sa te eliberezi de stres. Cand ajungi acasa pe seara… lasa-ti grijile deoparte.
Nu le purta cu tine in noapte.
Pune paharul jos!

O doamnă cu copilul călătorea iarna cu trenul printr-o regiune cu zăpadă din Canada. Trebuia să coboare la o staţie facultativă. Era noapte şi controlorul avea s-o înştiinţeze cînd va ajunge la destinaţie. Dar femeia s-a adresat unui călător, care i-a spus: ŤStaţi liniştită, vă voi anunţa la timpť. Trenul s-a oprit şi călătorul, bine intenţionat, i-a spus: ŤAici trebuie să coborîţiť. Doamna a coborît din tren cu copilul şi a dispărut în noapte. Trenul şi-a reluat mersul. După un sfert de oră, controlorul a intrat în compartiment şi a auzit îngrozit că doamna coborîse deja. ŤDar cred că s-a pierdut în zăpadă pe frigul acesta. Noi am oprit puţin trenul, pentru o reparaţieť. S-a dat alarma pentru oprirea trenului, dar căutările au fost zadarnice. După cîteva zile, cele două corpuri au fost găsite îngheţate, sub zăpadă. Această istorie tragică ilustrează comportamentul nechibzuit al unei mulţimi de oameni în privinţa viitorului lor etern. Dau crezare sfaturilor oamenilor şi se înşală...