CAMERA DE WHISKY (II)

Anahoret a scris:

zaraza26 a scris:

Pai eu zic ca nu.

Că nu, ce?

Hei ce nu intelegi om bun:)????

Că nu merită să mă muncesc să pun articolul în forum sau...

Că nu fac M.O.P.

Care "Păi eu zic că nu" este valabil?!

Anahoret a scris:

Că nu merită să mă muncesc să pun articolul în forum sau...

Că nu fac M.O.P.

Care "Păi eu zic că nu" este valabil?!

Nu mi-am dat seama ca se poate interpreta si asa... Intrebarea de baza era daca sa pui aici articolul. Singurul lucru ce m-ar interesa e cum a fost trecerea de la ce a fost la ce e acum. Noi suntem inca tributari obisnuintei comuniste, tv-ul sa ne ofere distractie, informatie etc. Sotul ar vrea sa ii ofere programe faine in seara unor sarbatori, iar socrul sa vada emisiuni faine dedicate lui Eminescu. A trecut vremea... Desi emisiuni dedicate lui Eminescu... poate ar trebui. Sau mai degraba un post tv pentru pensionari!

zaraza26 a scris:

Noi suntem inca tributari obisnuintei comuniste, tv-ul sa ne ofere distractie, informatie etc. Sotul ar vrea sa ii ofere programe faine in seara unor sarbatori, iar socrul sa vada emisiuni faine dedicate lui Eminescu. A trecut vremea...

Din păcate a trecut...
Posturile de televiziune de pe întreaga planetă au ajuns să ne dea numai gunoaie.
Păi, de ce credeti voi că am decis la 31 Dec. 2005 să nu mai urmăresc nimic la televiziune?
Nu vreau să pierd viata cu asa nimicuri.

Vezi că ţi-am lăsat un mesaj pe messenger uitând că îl deschizi doar din când în când.

O să merg chiar acum să-l citesc. Multumesc!

Emil Condor a scris:

Posturile de televiziune de pe întreaga planetă au ajuns să ne dea numai gunoaie.

Exista si posturi de televiziune care nu dau gunoaie: cele gen Discovery, de exemplu (Discovery Science, Travel, National Geo etc).

Da, ai dreptate Cristina, m-am exprimat gresit.

Curând si cele mentionate de tine vor suferi... după cum văd că merg toate pe planetă.

Eu (inca mai) sper ca nu...

Grea cruce să iubeşti pe unii...
Boris Pasternak

Grea cruce să iubeşti pe unii.
Dar tu – ce simplă! De-nţeleg
Secretul frumuseţii tale,
Enigma vieţii o dezleg.

S-aude, primăvara, foşnet
De adevăruri, cum răzbat.
Ca aerul îţi e-nţelesul,
Ca el de dezinteresat.

Freamătul viselor s-aude
Atunci – şi parcă le şi vezi.
În rândul marilor temeiuri,
Tu, precum aerul, te-aşezi.

Uşor e: te trezeşti, din suflet
Zvârli pleava vorbei, vechi cusururi,
Curat s-o duci de-aici-naite,
Să nu te mai mânjeşti de-a purur

Promisesem că am să postez eseul lui Umberto Ecco despre televiziunea americană de la sfârşitul anilor '70. Mai jos am postat o primă parte din eseu.

Am mai spus, textul este foarte mare – are aproape 5.000 de cuvinte – şi va fi destul de greu de citit. Rămâne să-mi spuneţi cum credeţi că este mai comod: să postez tot eseul în forum, pe fascicole, sau să postez un link către un fişier pdf.

UMBERTO ECO

VIDEO, ERGO SUM

O stafie bântuie prin Europa: stafia televiziunii nord-americane. A bântuit şi înainte, de când tinerele televiziuni europene au început să se reorganizeze după modelul surorii lor mai experimentate şi mai dezvoltate. Şi bântuie astăzi cu si mai multă furie, îndeosebi în Italia, pe fondul dezbaterii dintre monopoluri şi iniţiativele particulare. Televiziunea americană ne oferă exemplul cel mai înfloritor al unei reţele de posturi particulare, în stare să ofere gratuit abonaţilor cel mai fabulos sortiment de spectacole şi cel mai lipsit de prejudecăţi şi liber flux de informaţii politice si de actualitate din întreaga istorie a mijloacelor de comunicare în masă. Fireşte, aceasta este descrierea idilică şi optimistă, contracarată de descrierea contrară, provenind de obicei de la intelectualii radicali şi în general de la orice american din marea burghezie care stă de vorbă despre televiziune cu un prieten european : televiziunea e un aparat electric ca oricare altul, care se ţine în bucătărie, pentru folosinţa exclusivă a copiilor şi a cameristei, un vehicul de neghiobii incalificabile, un rău inevitabil când trebuie să afli ultimele ştiri sau să auzi ce are de spus preşedintele.

Douăzeci şi patru de ore în faţa televizorului
Ce este atunci televiziunea americană? De aici, de la noi, rămâne în fond un obiect necunoscut. Cetăţeanul italian mijlociu ştie ce produce Hollywoodul, dar nu ştie ce produce Nbc, Cbs sau Abc, pentru a pomeni doar cele mai importante reţele. Dacă vrea să afle, trebuie să se ducă în Statele Unite; şi chiar acolo, dacă nu rămâne mai mult timp, riscă să nu afle, fiindcă de obicei se întoarce acasă cu impresia că televizorul de la hotel era stricat, de vreme ce nu reuşea să prindă ca lumea nici un post. Dacă şederea în America de Nord ar fi mai lungă, ar descoperi că cea mai mare parte a televizoarelor americane merg prost şi că e de ajuns să ai un zgârie-nor în faţa ferestrei pentru a fi condamnat să vezi prost toată viaţa. Şi că vecinul tău, la o distanţă de o sută de metri, cu camera orientată altfel, prinde numai posturile pe care tu nu reuşeşti niciodată să le prinzi şi, în schimb, nu vede niciodată postul pe care îl vezi tu. Şi că întreaga ţară pare a nu se sinchisi de această proastă funcţionare, fapt de natură să atragă atenţia asupra unei atitudini diferite de a noastră. Televiziunea în America e un bun gratuit, ca apa, e un component al peisajului, aşa cum e Ia noi dangătul de clopot duminica. Cine nu vrea nu-l foloseşte. Şi totuşi întreaga societate americană gândeşte şi se comportă pe baza celor învăţate la televiziune. Ba chiar şi intelectualul american radical trăieşte sub înrâurirea difuză a unui ecran la care nu se uită niciodată şi despre care ştie foarte puţine lucruri.

De aceea, cred că primul serviciu ce poate fi făcut cititorului (chiar şi celui ce cunoaşte Statele Unite ale Americii) este să se încerce "experimentul kamikaze", pe care-l poate duce la bun sfârşit numai cine e antrenat sub raport moral şi rezistent sub raport fizic la acest tip de "voiaj psihedelic" : să stea o zi întreagă în faţa unui aparat de televiziune, douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru, şi să povestească ce se vede sau ce s-ar putea vedea. Desigur că experimentul e artificial, în sensul că voi construi o zi ideală: o zi tipică, în care se adună tot ce e mai bun şi tot ce e mai rău din celelalte zile. O zi în care, dealtfel, abonatul, neavând altceva de făcut, să poată trece cu o iuţeală vertiginoasă de la un canal la altul: artificiu nu întru totul imaginar, fiindcă în America — în faţa televizorului — e cuprins de o "nevoie de comutare" şi, în anumite seri mai plicticoase, e stăpânit de un fel de frenezie de a găsi neapărat ceea ce-i place sau de a nu pierde nimic din ce se transmite. Acest fapt trebuie sa ne facă să reflectăm : nu trebuie niciodată să apreciem un program în sine, ci întotdeauna ca pe componentul unui peisaj vizual multiplu, din care este doar un fragment, insignifiant când e judecat izolat. Este unul dintre aspectele "complexului edilitar global" al lui McLuhan, văzut nu în stare hipnotică, ci în tensiune halucinantă, pentru a umple în mod personal locurile goale ale unui mozaic fără formă precisă. La sfârşit va trebui să ne întrebăm dacă totuşi mozaicul nu se compune în sens unic (şi intervenţia noastră nu a fost mai puţin liberă decât presupuneam), pentru că diferitele mesaje, în exaltanta lor multiplicitate, au repetat mereu acelaşi lucru, care este în fond modul în care Adorno şi Horkheimer au citit civilizaţia radioului şi cinematografului ca epifanie a omniprezenţei Stăpânirii, anticipând în chip profetic ceea ce se va petrece peste câţiva ani cu televiziunea.

Oraşul ales pentru experiment a fost Chicago, tocmai pentru ca nu e New Yorkul, reprezentant atipic al Americii. Mergem deci la Chicago (ca şi, în moduri diferite, la Tulsa, sau la Milwaukee, la Austin sau la New Orleans), unde nu se văd aceleaşi lucruri care se văd la New York.

Mult adevăr în rândurile de mai sus.
De râs, ori de plâns?

Experimentul de la Chicago*

Suntem prin urmare la Chicago(...), oraş reprezentativ pentru America, o imensă provincie care nu e New York-ul, nici San Francisco, nici Los Angeles. Teoretic, pot prinde 12 canale pe unde normale (Vhf) şi 70 pe "Uhf band". De fapt, programul publicat în ziarele locale îmi spune că pot prinde canalele 2, 5, 7 şi 9, care corespund marilor posturi naţionale, canalul 11, care e postul local specializat în programe educative (adesea cele mai frumoase din întreaga televiziune americană) şi, pe "Uhf band", canalele 11,20,26,32 şi 44. Aceasta în teorie, în practică, date fiind starea aparatului meu şi poziţia în care mă aflu, prind bine canalele 2,5,7 şi 9, prind foarte prost canalul 11 (şi trebuie să renunţ Ia lucruri foarte interesante) şi nu reuşesc să prind deloc "Uhf band".

O noapte de halucinaţii

E păcat, deoarece canalul 32 are întotdeauna filme foarte frumoase şi canalul 26 transmite în spaniolă, pentru minorităţile latine, muzică "norteña", un serial intitulat "Pur şi simplu Maria", "Inimă sălbatică" şi câteva programe delirante din care întrezăresc, pe un ecran cu purici şi dungi mişcătoare, frumuseţi focoase cu părul de abanos şi gura ca o fragă, cântând la chitară melodii ce storc lacrimi. Oricum, nu mă pot plânge, am destule filme pentru a deveni un "tv. adict", un drogat mulţumit.

E cinci şi jumătate dimineaţa, ora la care încep programele. Cu voia dumneavoastră, nu mă uit la televizor şi mă duc să mă culc, fiindcă aseară, furat de mass media, pe la zece şi jumătate m-am aşezat în faţa aparatului şi am văzut, până la cinci şi jumătate dimineaţa, filmele de noapte: şapte ore în şir, ca un adevărat martir. Dealtfel, erau foarte frumoase. Un James Cagney care moare ars de viu în urma exploziei unui rezervor de benzină, un John Wayne care moare la Iwo Jima, Mastro-ianni-Loren în "Filumena Marturano" (cu protagonişti napolitani dublaţi de italoamericani care spun "mamma mia" la flecare cinci minute şi "senta siggnore dot-tore"), şi "Omul invizibil" cu Claude Rains. Fiecare film ţine ceva mai mult de două ore, deoarece, cum se ştie, când doi îndrăgostiţi sunt gata să se sărute sau banditul cel rău ocheşte cu pistolul, spectacolul se întrerupe şi în locul lui apare anunţul de publicitate. Dar în şapte ore reuşesc să le văd pe toate, fiecare se suprapune peste cel dinainte cu un sfert de oră, şi când schimb postul filmul a început şi pierd mereu primele scene, în timpul reclamelor comerciale pot să merg la baie, pot să-mi torn un Seven Up şi chiar să scriu câteva scrisori (e o chestiune de antrenament). Acum nu-mi amintesc prea bine dacă, pentru a găsi comoara malaeză, Jcff Chandles s-a scufundat în apropierea coastei ori s-a dus la culcare cu o entraineuse filipineză înainte de a sprijini ultima ofensivă japoneză si a-şi da viaţa pentru libertate şi democraţie (se exprimă mulţumiri corpului de infanterie marină pentru colaborarea sa preţioasă la realizarea filmului etc., etc.), dar în ansamblu rămân cu impresia că am petrecut o seară minunată.

Dormind în prima parte a dimineţii, pierd "Early Report", emisiunile religioase, sfaturile pentru fermieri, un interviu la ora şapte cu un reprezentant al Naşei. Pierd şi primele două programe educative "Sesame Street" şi "Electric Company", dar acestea se vor relua în timpul zilei, pentru copiii care se scoală mai târziu. Oricum, trebuie să fiu pregătit Ia ora opt, când încep desenele animate.

_____________________________
* De reţinut că, la sfârşitul anilor ’80, încă nu se răspândise televiziunea prin cablu. De aici şi neplăcerile televiziunii "aeriene".

Ursuleţi şi supermen

Voi avea apoi hrană pentru toată ziua, dacă vreau, fiindcă şi după amiază îi voi întâlni pe Felix the Cat şi Batman, dar dimineaţa doza e mai puternică, îţi poţi pregăti cana de lapte cu corn flakes şi imediat după aceea poţi face baie, trăgând însă cu ochiul la televizor, prin uşa întredeschisă, la dansul supermenilor, la ursuleţii care se sfărâmă căzând de pe stânci, la animalele zburătoare şi răzbunătorii mascaţi. Şi toate acestea în acelaşi ritm, puţin mai lent decât ritmul de la desenele animate, şi personajele vorbesc, nu scheaună, şi vin apoi filmele pe care în Italia copiii le văd după-amiaza, dar cu ţârâita. Aici, în schimb, un copil are cum să-şi deformeze personalitatea pentru toată viaţa. Mamele, în timp ce gătesc (mai exact, deschid diferitele cutii cu produse culinare semipreparate despre care tocmai atunci vorbesc anunţurile comerciale*), pot urmări primele filme ale zilei, sau primele seriale, sau primele shows. Despre aceste ultime două tipuri de spectacole voi vorbi ceva mai târziu, deoarece constituie osatura întregii zile, si se înmulţesc între opt şi zece jumătate seara. Spectatoarea noastră se poate aşeza liniştită să guste "De aici până la veşnicie" sau "Iubirea e un lucru minunat", şi-şi pierde astfel toată dimineaţa, ori să privească "Lucy Show" (astăzi povestea tratează despre necazurile lui Lucy, care încearcă s-o convingă pe fiica ei să nu accepte curtea pe care i-o face băiatul doamnei Mooney) sau "Virginia Graham Show", care ne prilejuieşte azi întâlnirea cu doi actori, cu un expert în menţinerea formei fizice şi un interviu cu şeriful din Los Angeles. Fiecare din acestea e o mostră de întrebări riscante, timp de o jumătate de oră, într-o succesiune rapidă, cu formule diverse. Uneori showul e de-a dreptul idiot: doi tineri căsătoriţi trebuie să răspundă fiecare la câteva întrebări cu privire la purtarea obişnuită a celuilalt. "Ce-ţi spune soţul tău când vă treziţi dimineaţa?", şi tânăra soţie răspunde sigură de sine că el îi spune "Te iubesc", pe urmă se face confruntarea cu soţul ei, şi el răspunde că prima întrebare pe care i-o pune e "Cât e ceasul?"*. Tragedie familială, de bună seamă, şi rămân amândoi bosumflaţi; dacă, în schimb, răspunsurile coincid, urmează îmbrăţişări extatice, sărutări nesfârşite si poate chiar, ca răsplată, o maşină strălucitoare. Mai inteligent e "Password", în care personajele cu mintea ageră trebuie să-şi sugereze reciproc cuvinte cheie, emiţând, în rafale, cuvinte legate prin raporturi de metaforă sau metonimie; dacă, să spunem, cuvântul de ghicit e "amendă", personajul stimulator va spune "poliţist" sau "automobil" şi se cheamă că are ghinion dacă personajul care ghiceşte va răspunde "intersecţie" sau "autostradă". Jocul se desfăşoară foarte rapid, este excelent pentru cine vrea să înveţe engleza, cere participanţilor să aibă un vocabular rafinat şi cuprinde aspecte dramatice agreabile. Aceste "quiz" ar reprezenta cel mai înalt nivel intelectual al dimineţii, dacă televiziunea americană n-ar fi început să găzduiască pe câteva canale două importante emisiuni pentru copii, care sunt reluate, la diferite ore, până seara.

_________________________________
*Obiceiurile acestea le avem şi noi acum, nu? Ne-au trebuit vreo trizeci de ani pentru asta.

Anahoret a scris:

Experimentul de la Chicago*

...trebuie să fiu pregătit la ora opt, când încep desenele animate.

Chicago este orasul american pe care, personal îl cunosc cel mai bine.
Am multe rude acolo si l-am vizitat foarte frecvent.
E mare, mare rău: ca populatie are 3 milioane mai mult decât Provincia Ontario care este jumătate din suprafata Europei.

Strada unde se vinde alfabetul

Este vorba despre emisiunea "Sesame Street"**, consacrată copiilor care nu ştiu încă să citească, şi "Electric Company", pentru copiii care merg la şcoală şi sunt în ciasa a treia sau a patra.

"Sesame Street" e o stradă unde locuiesc marionete minunate, pline de haz şi extrem de simpatice. Când ele dispar, le iau locul copii si adulţii, albi, negri, mulatri sau metişi, care locuiesc pe Sesame Street (copiii americani pun acum mereu întrebarea: "Mamă, când mă duci să văd Sesame Street?"). Toate aceste personaje, înainte de toate, îi învaţă pe copii să citească: după un lanţ de ingenioase tumbe animate, literele alfabetului se transformă în obiectele ale căror iniţiale sunt. Copilul în vată astfel vizual că litera "C" e legată d e casă, cal, cuc, clanţă sau Caracas. Tehnica e aceeaşi ca la reclamele comerciale, litera e "vândută" ca un produs (cea mai bună dovadă e faptul că acum multe anunţuri de publicitate încearcă să vândă produsul ca pe o literă a alfabetului). Aceasta e remarca principală pe care mulţi critici o fac cu privire la modalitatea introdusă de această transmisie de Chifdren's Televsion Workshop, o organizaţie necomercială, care, cu sprijinul mai multor fundaţii, a reuşit să treacă de la canalele educative la marile posturi naţionale. La asemenea obiecţii, organizatorii răspund că limbajul publicităţii e singurul pe care copiii îl înţeleg astăzi şi, dacă în felul acesta învaţă să citească, trebuie să folosim acest mijloc***. Cu atât mai mult cu cât transmisiunea nu se adresează în primul rând copiilor din familii bogate şi culte, ci copiilor nevoiaşi, din rasele supuse discriminării, care nu au alte instrumente culturale. Aici ni se dezvăluie cel de al doilea proiect pedagogic, mai puţin evident pentru micul spectator. "Sesame Street" (împreună cu "Electric Company") oferă imaginea vie şi fascinantă a unei comunităţi integrate, în care copiii albi se joacă cu copiii negri şi adeseori negrul e mai vioi şi mai inteligent****. Pentru a-i integra pe portoricani, pe "Sesame Street" se vorbeşte şî în limba spaniolă, şi acum mulţi copii americani cunosc câteva cuvinte spaniole şi nu-i mai consideră nişte jivine ciudate pe cei de-o vârstă cu ei care nu ştiu încă să vorbească bine englezeşte. Ba mai mult: aceste două transmisiuni îndeplinesc o sarcină revoluţionară de nivelare lingvistica, fiindcă engleza pe are o propagă nu este aceea de la Harvard, ci aceea a ghettourilor. Prin urmare, este propusă ca model de vorbire o engleză plină de cuvinte de jargon, licenţe gramaticale şi construcţii sintactice simplificate. E greu sa apreciem impactul acestui tip de educaţie asupra adulţilor de mâine*****. Dar e sigur că aproape toţi copiii se obişnuiesc, prin aceste emisiuni, să nu mai considere limba un mijloc de discriminare socială. Forţa acestor emisiuni provine din faptul că sunt foarte frumoase, şi atât cei mari cât şi cei mici încearcă să nu le piardă. Rezultatul se va putea vedea abia după o generaţie: era sau nu îngăduit să se folosească sistemele de convingere publică pentru a vinde alfabetismul şi toleranţa? Amândouă transmisiile salvează televiziunea americană, oferind o compensaţie pentru sutele de ore inutile şi insipide din alte emisiuni (...)

__________________________________
* Am avut şi noi un serial din acesta, vă amintiţi?
** Şi serialul acesta a rulat, chiar de curând pe un post de televiziune şi cred că mai rulează şi acum.
*** Izbitor de asemănător cu ceea ce se întâmplă în ultimul deceniu şi la noi. Îi prindem din urmă, nu-i aşa?
**** Probabil şi noi vom avea asemenea emisiuni, unde negrii vor fi înlocuiţi de ţigani. Pardon: afroamericanii vor fi înlocuiţi cu copii de etnie rromă.
***** Acum, la treizeci de ani distanţă, cred că impactul se vede. Americanii nu au fost niciodată oameni foarte culţi... Cam aşa ceva ne aşteaptă şi pe noi peste treizeci de ani. Slavă Domnului că n-o să mai apuc vremea aia.

Să ai o zi bună, frate!

Emil Condor a scris:

Să ai o zi bună, frate!

Şi chiar de n-o fi bună, o fac eu să fie!
Somn uşor şi ţie!

Să trăiesti!

Jocul întâlnirilor

În prima parte a după-amiezii, adică imediat după masă, încep să se transmită filmele şi telefilmele de serie şi showurile personale, într-o singură zi petrecută la Chicago, aş putea vedea circa douăsprezece (sâmbăta şi duminica chiar mai multe). La New York aş avea la dispoziţie între şaptesprezece şi douăzeci. Alagerea poate merge de ia cele mai slabe westernuri, refuzate de sălile cinematografelor, până la o retrospectivă Eisenstein; între cele două extreme, o rafală de clasici şi o minunată serie de întoarceri sentimentale în anii treizeci sau patruzeci, la filme cu vampiri, la Laurel şi Hardy, la Danny Kaye, la reapariţiile tui Jean Harlow şi ale fraţilor Marx, la nostalgice indigestii cu Humphrey Bogart etc. Această abundenţă de materiale cinematografice e într-o anumita măsură autoneutralizantă; televiziunea îşi anulează singură meritele, în primul rând efectul emisiunilor educative, precum documentarele sale de înalt nivel jurnalistic, oferind aceluiaşi public refugiul în reevocări sau într-un curat drog narativ; maşina de produs vise funcţionează din plin*. Dar sunt şi unii spectatori grăbiţi, şi atunci după-amiaza ni se oferă scurte intervale de amuzament. Poţi bunăoară sa urmăreşti "The Dating Game", transmisie extrem de ciudată, fiindcă, pe când celelalte spectacole par să fi fost concepute pentru familii foarte unite, acesta aminteşte mai curând de atmosfera ironică din "Playboy", cu singura deosebire că îşi dozează ironia si viclenia în limitele decenţei. Se văd de exemplu trei tinerei, toţi frumoşi şi spirituali si cu unele calităţi deosebite (actor în devenire, tânăr campion sportiv universitar şi aşa mai departe), care, din spatele unui paravan, răspund la întrebările unei fete (de obicei şi ea candidată la profesia de actriţă sau cover girl), întrebări referitoare la unele probleme intime. După care fata trebuie să aleagă glasul care i-a dat răspunsurile cete mai satisfăcătoare. Jocul poate fi inversat, şi atunci îi va reveni unui băiat sarcina de a pune la încercare calităţile unor fete frumoase foc, tot trei la număr, cu probe de tipul "încearcă să-mi urezi la mulţi ani cu glasul cel mai sexy cu putinţă". Prima şiretenie constă în faptul că evident cine alege nu judecă pe temeiul gradului de inteligenţă a răspunsurilor, ci pe temeiul încărcăturii aluzive şi deci al presupusei disponibilităţi a partenerului. Preferatul sau preferata îşi întâlnesc apoi partenerul şi petrec o seară într-un night club de lux, două zile într-un hotel din Florida sau ceva în genul ăsta. Ambiguitatea constă în faptul ca nu se spune niciodată explicit dacă se vor bucura de recompensă singuri sau vor fi permanent însoţiţi. Ni se prezintă mereu imaginea iui şi a ei alături, zâmbitori, tandri şi complici, şi sunt prea frumoşi pentru a nu ni-i închipui împreună în pat. Dar, bineînţeles, nu se suflă o vorbă despre aşa ceva.

"Dating Game" e însă prea scurt; ne vom putea hrăni în după-amiaza aceasta
cu ceva mai consistent. Am la dispoziţie programul foarte variat al telefilmelor de
serie şi ale showurilor personale. Să pătrundem în aceasta pădure de secvenţe comice, eroice şi sentimentale, care se perindă prin faţa noastră de dimineaţă şi până seara. Să începem cu telefilmele. Sânt disponibile vreo treizeci pe zi, poate chiar mai multe, dacă avem răbdare şi consultăm cu atenţie programele. Calitatea variază după ora la care sunt transmise. O sumedenie de avocaţi-poliţişti, detective de o frumuseţe răpitoare, căpitani de poliţie ucigaşi, tineri playboys specializaţi în banditismul internaţional, fiecare având la dispoziţie o oră, adesea în fiecare zi, cu numele protagonistului ca titlu.(...)

Urmează apoi o mulţime de languroase filme educative, dintre care nu lipsesc poveştile cu doctori, apoi serialele fantastice şi de mister ("Outer Limits", "Be-witched"), cele de aventuri ("Bonanza", "Rifleman" sau "Gunsmoke") si siropoasele seriale despre raporturile dintre mame şi copii, fraţi şi surori, cumnaţi şi nepoţi, vecini şi vecine etc. (...) cu happy end obligatorii şi clişee răsuflate, care se revarsă zi de zi asupra telespectatorilor, spunându-le mereu aceeaşi poveste cu infinite variaţiuni abil născocite, în aşa fel încât să pară că e mereu alta.

Joia "ţine banca" Dean Martin

Ca proiect de divertisment, fenomenul e grandios, ameţitor, dar cantitatea determină calitatea, şi până la urmă e greu să-ţi aminteşti una din aceste nenumărate secvenţe fără să le confunzi cu celelalte.

Un alt mare filon care începe dis-de-dimineaţă e cel al showurilor construite în jurul unui personaj celebru, care poate fi de exemplu Jimmy Stewart: un individ simpatic primeşte în fiecare zi mai mulţi oaspeţi, îi pune să vorbească, să cânte, să danseze sau să înghită săbii, în funcţie de specialitatea fiecăruia, şi întreaga zi e marcată de apariţia strălucitoare a acestor figuri deosebite; uneori unul şi acelaşi oaspete apare în două showuri diferite, şi ecranul de televiziune devine o fereastră enormă deschisă spre nişte splendide living rooms ale Americii sofisticate ori spre culisele teatrelor şi cluburilor de noapte. (...) Joi seara "ţine banca" Dean Martin, buhăit de alcool, cu showul său personal, în care apar fete cu fuste scurte, show presărat cu scenete comice în stil bătrânesc, dar întotdeauna de bună calitate.

O seară de conversaţii

Dar pe lângă aceste genuri de emisiuni, care nu se deosebesc de ale noastre decât prin ritmul mai rapid şi prin numărul mult mai mare de replici comice, apare din când în când ceva cu adevărat original şi admirabil în genul său. Miercurea, bunăoară, n-o să pierd, la opt, jumătatea de oră cu "Marty Feldman Comedy Machine", cu umor suprarealist. Dar evenimentul săptămânal cel mai important este, de câţiva ani încoace, "Laugh-in" cu Martin (nu Dean) şi Rowan, un spectacol care, într-o singură oră, reuşeşte să acumuleze în medie şaizeci de scheciuri, căci fiecare idee ingenioasă (întotdeauna de mare haz) ţine mai puţin de un minut, uneori ţine doar câteva secunde, şi face loc alteia, într-o înlănţuire comică de mare clasă, unde n-are importanţă dacă se pierde o replică, pentru că alte o sută îi iau locul, şi totul e amplificat de dozajul ritmat al hohotelor de râs (artificiale) şi în orice caz de talentul unui grup de comici excelenţi. Acest "Laugh-in" e ireverent atât cât trebuie, inteligent aproape întotdeauna, vital şi adăpat la izvoarele eterne ale comicului, fără să dispreţuiască gagul tradiţional cu efect sigur, jucându-se cu calambururi şi nelăsându-l pe spectator să respire nici o clipă. (...)

Urmează, în sfârşit, categoria specială a spectacolelor "Talk Show", care au nevoie de câteva explicaţii, fiindcă sunt complet deosebite de programele televiziunii noastre. Ba mai mult, dacă ar trebui să enunţăm formule, telespectatorul italian ar crede că este vorba despre o "pizza" plictisitoare şi n-ar înţelege cum reuşeşte acest tip de spectacol să constituie punctul de maximă atracţie al unei seri de la televiziunea americană şi să fie cel mai râvnit şi mai scump interval pentru intercalarea reclamelor comerciale. Formula, în cuvinte prea sărace, este: luaţi un bărbat simpatic, cu o personalitate marcantă şi suplă dar nu expansivă (să nu fie nici actor, nici intelectual), puneţi-l să se aşeze pe un scaun şi să se întâlnească rând pe rând cu patru persoane pe seară; persoanele pot fi un actor, un predicator protestant, o asistentă socială, verişoara preşedintelui, o scriitoare, un educator la o şcoală de surdo-muţi, un filantrop şi o celebră dansatoare de cabaret cu program de strep-tease. Cum showul durează o oră şi jumătate, ba chiar două, fiecare invitat are la dispoziţie o jumătate de oră, timp în care cei doi stau de vorbă, aşezaţi comod, zâmbind, salutându-l pe noul sosit şi reluând conversaţia întreruptă, pe ternele de specialitate în care excelează oaspetele sau pe teme din viaţa lui, aşa încât acesta poate spune ce crede despre divinitate sau despre preşedintele ţării, despre impozite sau despre ultimul film cu Raquel Welch. Când showul s-a terminat, pe acelaşi canal începe altul, si asta înseamnă că spectatorul are la dispoziţie în fiecare seară trei-patru ore în care gazda şi oaspetele stau de vorbă, aşezaţi faţă în faţă**.

Este vorba despre două din canalele cele mai importante, la Chicago canalele 5 şi 7. (...) Să ne oprim, de exemplu, la emisiunea "Johny Carson Show", care este cea mai populară. Intelectualul american, nu neapărat radical, ci intelectualul liberal, numai când îi aude numele, îşi înalţă ochii la cer şi încearcă să se scuze în numele ţării sale, atât de nedemn reprezentată în ochii străinilor. (...)

___________________________________
* Acelaşi lucru îl spunem şi noi, în fiecare zi, despre televiziunile noastre, nu?
** Avem şi noi astfel de showuri, nu? Florin Călinescu a fost unul dintre promotori.

De la omul de ştiinţă la actriţa de duzină

Carson apare mai întâi singur, salutat de aplauzele şi ovaţiile unei săli reale şi delirante, cu care dialoghează bombardând-o cu înţepături şi glume şi făcându-i complice cu ochiul. (...) Carson prezintă celebri oameni de ştiinţă, actriţe devenite celebre în urma unui scandal, profesori, oameni politici şi dansatori tirolezi, ca pe nişte figuri ce aparţin unui Olimp comun al notorietăţii. Dezinvoltura complet lipsită de prejudecăţi cu care nivelează valorile, cu care divinizează şi superficializează deopotrivă totul, constituie aspectul negativ de care suferă şi alte showuri. Singurul lucru important pare a fi să te afli în actualitate, părerile unuia valorează la fel de mult ca şi părerile altora, fiind de ajuns ca toţi să vorbească corect şi elegant şi să producă bună-dispoziţie milioanelor de telespectatori. Modul educat, sterilizat, în care Carson ştie să susţină conversaţia şi anulează deosebirile dintre participanţi face ca lucrurile importante să pară neesenţiale şi cele neesenţiale să pară importante. Cu alte cuvinte, cu afabilitatea şi ironia lui, cu disponibilitatea de a accepta şi de a respecta orice opinie, ca şi cum toate ar fi admirabile şi nici una n-ar fi vrednică de o subliniere specială, devine în ochii intelectualilor un corupător, şi fără îndoială că este. Dar corupţia culturală e a formulei, nu a celui care conduce dicuţiile. (...) Ca serie continuă, talk show are fără îndoială un efect corupător, dar conversaţiile, luate fiecare separat, sunt nişte capodopere, deloc găunoase, ba chiar adesea pline de miez.

Evident, meritul nu e numai al lui Carson sau al celorlalţi showmeni; civilizaţia americană e o civilizaţie de oameni care ştiu să converseze. Orice cetăţean american e infinit mai dezinvolt şi volubil decât oricare din preşedinţii noştri de consilii municipale, cel puţin de la război încoace. Pentru spectatorul italian e surprinzător să vadă oameni obişnuiţi susţinând monologuri de câte un sfert de oră despre subiecte banale şi reuşind să fie volubili, cuceritori şi spirituali; să vadă un cântăreţ de rock care nu se limitează să spună că e mulţumit că a sosit cu bine, ci vorbeşte despre public, despre meseria lui, despre artă şi despre politică într-un mod personal, coerent, spunând lucruri interesante. Această civilizaţie a conversaţiei implică respectul reciproc, consideraţia pentru interlocutor, care, atunci când nu este de acord cu cel ce conduce discuţia, este totuşi lăsat să-şi exprime opinia până la capăt.(...)

După ştirile de seară intrăm în programul de noapte. Acum vin spectacolele de varietăţi, serialele, showurile lui Johny Garson sau Dick Cavett, apoi, după ora zece şi jumătate, orgia minunată a filmelor nocturne: "Raza morţii", "Her-cule si regina Libiei", "Jungla de asfalt", "Casabbnca", "Diavolii zburători" şi chiar"La Strada", dacă e o zi deosebită.

Coşmarul reclamelor
Ziua s-a încheiat, mă aşteaptă câteva ore bine meritate de somn si coşmaruri de televiziune. Care nu vor fi populate de David Frost sau de Gary Cooper, de Luciile Ball sau de Superman, ci de seria nesfârşită de reclame comerciale pe care am fost silit să Ie înghit între spectacole şi chiar în timpul spectacolelor, mânjind cu sos de spaghete sărutul cast pe care Penelopa i-l dă lui Ulise şi înlocuind curbele armonioase ale partenerei lui Dean Martin cu îngrozitorul spectacol al unui cauciuc nedeformabil.(...) V-am vorbit despre mesajul fiecărui spectacol şi a! fiecărei transmisii de informaţii, dar mesajul dominant, acela care va influenţa conştiinţa, mea în mod iremediabil, dacă nu voi putea rezista la chemarea acestei sirene electronice, este mesajul reclamelor. O zi petrecută în faţa televizorului, trei sute şaizeci şi cinci de zile petrecute în faţa televizorului poate că nu vor reuşi să mă educe în spiritul violenţei, nu mă vor îndrepta spre practici sexuale aberante, dar cu siguranţă mă vor educa în spiritul consumului. Mă vor educa în spiritul civilizaţiei maşinilor, prin acest ritm obsedant ce domină anunţurile comerciale şi spectacolele, ştirile şi comentariile, prin acest ritm vertiginos, absent de pe ecranele noastre elegiace şi rustice, prin acest ritm magistral care mă face să râd, să tremur de frică, să plâng şi să tânjesc după o îmbrăţişare, cu o scandare foarte rapidă, un tempo de baterie de jazz, un joc de goluri şi de plinuri, piscuri şi abisuri, al căror echivalent vizual sunt zgârie-norii din Manhattan sau din oraşul Chicago, construit pe malul lacului. Acest ritm e un mod de viaţă. E o formă de violenţă. E un medicament. E modul în care ar creşte copiii mei, dacă ar trăi aici. E totodată minunat. E indispensabil. Probabil că nu m-aş mai putea lipsi de el. E ritmul Surorii TV, despre care nu se poate spune dacă e mai bună sau mai rea decât televiziunea noastră casnică cu tabuuri în tempo de vals. Problema televiziunii americane nu constă în faptul că ar fi frumoasă sau urâtă, cultă sau sălbatică, reprobabilă sau admirabilă. Ea este pur şi simplu, asemenea fenomenelor naturale.

Asta a fost tot. Sper că v-a plăcut! Mai am şi altele...

Anahoret a scris:

Asta a fost tot. Sper că v-a plăcut! Mai am şi altele...

Pe mine asa ma adoarme tv-ul acuma... Pana nu demult eram convinsa ca daca e interesant stau treaza, dar dupa ce i-am explicat sotului ca de-aia adorm, in aceeasi seara sau in urmatoarea a fost ceva interesant dar care mi-a inchis totusi ochii. Din pacate cam la tv ne intalnim, ca bucataria e separata de restul camerelor si sotul isi petrece timpul citind sau ascultand muzica. Bineinteles ca suntem impreuna cand e vorba de alte treburi casnice, poate prea mult: eu ii aduc ce ii trebuie si nu si-a adus de la inceput, eu tin scaunul, eu verific daca se aprinde becul pentru ca el n-are cum sa vada de dupa usa... etc.